Insomniile băiețelului cu trotinetă… – prima parte

De când am fost operat, în fiecare noapte am avut insomnii. Câteodată câteva ore, undeva între 2 și 5 noaptea, alteori mai severe. Deși luam diverse somnifere, nu reușeam să dorm legat mai mult de trei-patru ore. Înainte de internare, nu am luat niciodată pastile pentru somn. O bere sau un vin, combinate cu oboseala de peste zi își făceau treaba și dormeam ca porcu’ până dimineața…

Singura noapte când am dormit mult, dacă aia se cheamă “dormit”, a fost imediat după operație, când m-au scos din sală pe la 12 noaptea și-mi amintesc așa, ca prin vis, sala de la reanimare. Eram plin de tot felul de accesorii și anesteziat puternic. Ana mi-a povestit că a venit să mă vadă și-mi cerea să deschid ochii, dar eu, să vezi fițe pe capul meu! îi deschideam și-i închideam instant. Cică am bălmăjit un “bună” sau ceva similar, dar acum nici măcar nu știu că Ana ar fi fost pe-acolo… Hai, s-o cred pe cuvânt 🙂

 

Când m-am externat am zis, gata, frate, lăsăm prostiile, fără pastile! Ori eu, ori el! (sau ea, sau ce-o fi aia de nu mă lasă să dorm). Prima noapte a fost cruntă, cred că am dormit juma’ de oră spre dimineață. Parcă mă curenta totul prin așternuturi, nu puteam sta liniștit, nu-mi găseam nicio poziție în care să stau mai mult de un  minut. Am dat drumul la televizor, mă uitam la filme, nu aveam răbdare mai mult de cinci minute, schimbam. Cum mă, să ai sute de programe și să nu te adoarmă niciunul? Am mai zis eu, dacă Daea ar inventa un program cu oi, ar avea cea mai mare audiență nocturnă.

Dădeam pe meciuri de fotbal. Chiar era unul, în crucea nopții, în reluare, cu Barcelona. Mi-am zis, hai să mă uit, că stiu că âștia-și adorm adversarii cu tiki-taka lor și apoi vine Messi și le-nțeapă câte-un gol. M-am uitat o repriza. Nimic, 0-0, eu tot cu ochii lipiți de tavan… De citit, nu se lega nimic, de desenat nici atât.

Pai, atunci, chiar, hai sa scriu…

Si am inceput sa-mi amintesc de mine, ca ma aveam proaspat in cap 🙂  De ce? Pentru ca in vara, cand s-a prapadit mama, am fost la ai mei sa caut o poza a ei, pe care s-o printez si s-o inramez, pentru ceremonia inmormantarii. Cu ocazia aia, am revazut albumul alor mei cu pozele de cand eram copil si efectiv, am fost napadit de amintiri. Nu asa, una-doua, ci kilograme bune de amintiri si retrairi, ca taica-meu avea aparat de marit, d-ala rusesc, de se facea geanta, si facea poze cu nemiluita. M-a invatat si pe mine, probabil ca d-aia fac milioane de poze cu telefonul. Insa acum nu mai trebuie sa ma inchid in baie, unde sa-mi amenajez laboratorul foto, cu lumina rosie (o lampa cu hartie rosie ca filtru, lipita cu scotch. Cand am gasit bec rosu eram smecher deja) si cu prosop in geamul usii, sa nu intre lumina de afara, sa-mi voaleze filmele sau pozele. Si nu mai am nevoie nici de tavile cu revelator si fixator, care se mai varsa pe-acolo pe jos si pata totul cu galben… Sau de uscator, pe care puneam pozele, pe o placa cromata incalzita, la urcat, pana se coceau si sareau pe jos. Aveam si ghilotina de aia cu model frumusel, zimtat asa, dar niciodata nu mi-a placut: mie-mi placeau pozele taiate drept. E drept, cu pozele mi-am facut mereu banii de ciunga, de film, sau de cico. Faceam poze cu clasa in diverse excursii etc si dadeam pozele mici, tip 8 x 5 cm cu 1 leu cincizeci. Sau moka, ca pe vremea aia nu stiam ce e aia salesman…

Ciunga luam de la niste tipe in varsta, de la o casa din cartier, care vindeau gume d-alea cu poze cu actori. Cele mai valoroase erau alea cu cowboy, era unul Roy Rogers, cred ca aparea in 80% din poze, mereu cantand la chitara, sau cu un cal langa el. Habar n-aveam cine pana mea e ala, eu voiam cu John Wayne, alea erau cele mai cool. Cu pozele faceam schimb cu copiii de pe strada. Evident, guma o cumparam pentru poze, nu pentru guma. Desi, imi amintesc ca era gustoasa, aromata, o lamela patratoasa, roz si care ramanea intr-o singura bucata, nu se faramita, ca altele. Nu se compara totusi cu aia in forma de tigari, Aia era cea mai meseriasa guma.

Am avut colectii de fotografii cu actori, de servetele, de capace de bere, de capace de chibrituri, evident de timbre. Si-mi amintesc ca erau niste masuri, destul de bine definite, acceptate de toata lumea in privinta schimburilor, Desi, cateodata mai era loc de negociere si, pentru un capac de bere Radeberger puteai primi trei sau chiar patru capace Bucegi. Astea, de obicei le jucam la “țaca”, adica puneam fiecare miza (timbre, capace de bere sau de chibrituri) intr-un loc pe trotuar, care devenea tinta. Apoi stabileam o linie la vreo cinci metri, de la care dadeam cu niste pietre, neaparat plate, sau cauciucuri din talpa de pantofi, cat mai aproape pe tinta. Cine isi plasa cel mai aproape aruncarea, castiga potul. Intr-o vreme, fiind destul de nepriceput si pierzand masiv, mai ales la baietii mai mari, am inventat cea mai tare moneda: un fel de bitcoin! Diamantele. Am vazut eu ca pot demonta din pietrele din margele, cercei, brose si ce mai avea maica-mea prin cutiile ei de bijuterii si am inceput sa julesc una de aici, una de colo, pietre cat mai stralucitoare. Evident, valoarea era derizorie, dar chestia asta avea darul de a creste valoarea marfii mele pe piata. Si de a descompleta niste podoabe. Mama, ce mi-am furat-o cand s-au prins ai mei de ce erau stirbite toate siragurile… si nu din cauza ca erau prost prinse pietrele, ci din cauza ca devenisem un mic giuvaergiu… Asta e, arta cere sacrificii!

Noi stateam undeva in Militari, pe o ulicioara, se chema Cismelei (exista si acum), pe strada Bisericii, iar in capul strazii chiar era o biserica. Eee, numele asta nu cred ca i-a placut lui Ceausescu, prea il zgaria la urechi, era un afront prea mare, si atunci l-a schimbat in Orsova. Noi ii spuneam ulicioara. Cand au venit unii si au pus niste placute pe garduri cu denumirea oficiala de INTR. CISMELEI, maaama, m-am simtit ca acum, cand aprinde Firea luminile in Bucuresti, de Craciun. Au pus si vizavi placute, acolo era Intr. Bolobocului.

Deci, asta vara, cand am revazut pozele, nu numai ca stiam toate secventele si ipostazele fiecarei fotografii, sau momentele in care s-au facut, dar aveam in nari pana si mirosurile din ele. Mi-am amintit brusc de trotineta mea, cea mai tare de pe strada! Era nemteasca, bleu metalizat si avea roti d-alea cu cauciucuri gonflabile, cu camera, ca la biciclete, un avans tehnologic fenomenal pentru sezonul competitional de strada 1964-65 🙂 Cei mai juliti genunchi din cartier, cine-i avea? Hai, ghiciti, aveti o singura incercare… Mama, da’ ce mai goneam cu aia. Chiar asa ziceam atunci, ca prind o goneta…

Ca dovada, uitati-va la foto: apar eu, cel mai smecher, alaturi de bolid. Cu ceas la mana (nu cred ca era real, mai degraba de jucarie), iar de gat imi atarna un arc, pe care-l facusem dintr-o creanga de alun, tensionata cu o sfoara incolacita meserias. Sageti aveam tot din crengute, cat mai drepte, taiate in unghi, sa se infiga. Bineinteles, mandru ca se instalase placuta cu numele ulicioarei, sa nu care cumva sa ma ratacesc.

Ce mai, razboinicul luminii era nimic pe langa mine!

2 Replies to “Insomniile băiețelului cu trotinetă… – prima parte”

  1. Asa ca a fost “necesara” o astfel de incercare care sa te aduca cu picioarele pe pamant.
    Tot ce ni se intampla in viata are un rost.
    Ai putea sa-ti inchipui cum ar fi fost viata ta fara aceasta experienta ?
    Stiai ca ai atatia prieteni ?
    Ca atatia ti-au transmis mesaje de incurajare.
    Cum e cand n-ai somn ?
    Vorba aia : Viata nu e buna nici rea este asa cum e.

    1. Probabil ca tot ce ni se intampla, se-intampla cu un rost. Pe care cred ca e mai bine sa nu-l stim… Prea vrem sa le stim noi pe toate 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *