Din nou acasă!…

GATA!!! In sfârșit, după 15 zile de spitalizare, azi plec acasă! Au fost, probabil, cele mai intense zile din viața mea, cu emoții, spaime, cu temeri, cu gânduri de toate culorile, cu îndoieli, cu vise, dar și cu coșmaruri. Nu mai contează, acum sunt toate în urmă, nu-mi rămâne decât să mă bucur de restul vieții mele, atâta cât va mai fi.

Am înțeles atât de multe aici în spital, nu doar despre cancer, despre mine, sau despre corpul meu, ci despre lumea din jurul nostru și cât de importante sunt lucrurile când le vezi cu “ochelarii de spital”. Mai ales cànd vorbim de cancer. Aici nu există certitudini, nu există 100% și atunci trebuie să fiu pregătit pentru orice. La fel și toți cei din spital, care au forfotit pe lângă mine în continuu, chiar când dormeam sau nu eram conștient. Tuturor celor din spital doresc să le spun MULȚUMESC! Cu dedicația și priceperea lor m-au traversat peste cea mai dificilă graniță a vieții, pentru că acum, în viața mea, s-au separat distinct două etape: ÎNAINTE și DUPĂ.

Cât va fi partea de după, depinde în primul rând de rezultatele de la anatomopatologie care analizează dacă celulele canceroase au rămas în interiorul prostatei extrase, sau au reușit să străpungă spre exterior. Dacă au ieșit, pot fi mai multe variante de continuare a tratamentului. Vom vedea atunci.

Nu o mai lungesc acum,  sunt prea fericit (poate așa se simte și cine e Prea-Fericit) că să îmi pot aduna într-o ordine cât de cât logică milioanele de gânduri ce-mi zboară prin minte.

Așadar, vreau să le transmit cele mai sincere gânduri de recunoștință tuturor ce m-au luat de mână și m-au trecut GRANIȚA!

Dr. Cristian Surcel, care mi-a căpătat încrederea totală în primele minute după ce l-am cunoscut, in holul spitalului. Dacă în secunda aia îmi zicea ” Hai, că facem acum operația!”, mergeam! Mereu realist in pronosticuri și crearea așteptărilor. Foaarte important când vorbim despre cancer. Măiestria lui în îmblânzirea robotului da Vinci, cel mai tare tool împotriva cancerului, transformându-l din balaurul  cu șapte capete în Croitorașul cel Viteaz, m-a adus la Spitalul Monza.

Dr. Victor Mihai, optimist, dinamic, mereu cu un zâmbet pentru fiecare pacient. Te încarcă cu energie pozitivă întotdeauna. Astăzi, când mi-a extras drenul pentru externare, mi-am dat seama ce mâna “ușoară” are și că aproape nu am simțit.

Dr. Alexandra Manoleli, femeia în mâinile căreia mi-am pus viața – la propriu! Timp de aproape opt ore am fost anesteziat (două ore și jumătate pregătirea robotului, cinci ore și jumătate operația propriu-zisă. După operație am ajuns la reanimare, sau ATI, nu mă pricep, am deschis ochii și am văzut că arătăm exact că în Avatar, cand intra eroul principal în sarcofagul ăla să se transfere: Atâtea fire, cabluri senzori și tuburi aveam lipite de corp.

Dr. Najjar Ali, care, cu un calm deosebit, îți explică orice situație, indiferent cat de dificilă și nu se dă îndărăt să pună mâna să rezolve imediat.

Dr. Nicoleta Dumitru, mereu cu zâmbetul pe buze, cu ochii mereu în patru, preocupată să fie totul perfect, chiar dacă oboseala îi dă târcoale. Sâmbătă sau duminică seara? Nu contează, te trezești cu ea in salon 🙂

Dr. Laura Lihatchi, prima persoană care, în urma unui control de capacitate pulmonară (obligatoriu înaintea unei astfel de intervenție) mi-a zis că e posibil să am astm. Never knew about it! Revin la control peste o lună.

Dr. Roxana Ionașcu, cea care mi-a confirmat (cu argumente, EKGuri și cu grafice, nu așa… 🙂 ) că inima mea e pregătită pentru marea încercare.

Acum urmează toți cei care au avut grijă de mine noapte și zi, monitorizând parametrii, luându-mi analizele, punându-mi perfuzii, sânge, fier și ce-o mai fi fost prin sticluțele alea fermecate ale lor, schimbându-mâ când eram lac de transpirație, sau ajutându-mă să merg, să fac primii pași, exact că un copil. Chiar! Ca un copil care pășește în noua lui viață 🙂

Daniela Șerban, Gabriela Bastoreala, Magdalena Budoiu, Cristina Botogan, Laura Gașpar, Corina Pascu, Mădălina Barbu, Gherghița Badea, Dănuț Duță, Andrei Cintiuc, Violeta Vâtoiu, Mirela Morgoci, Georgeta Preotu, Diana Stoiculescu, Mihaela Stănescu, Florentina Petcu, Monica Simona Neagu, Florentin Cristea, Adriana Ilie, Crina Cavaleru, Ana Țugui și Mihai Verban (vă mulțumesc mult pentru sfaturi, le voi urma întocmai!). Nu știu ierarhiile, sau rolurile, pentru mine ei au fost, toți, mereu ALĂTURI.

Nu puteam încheia fără să amintesc de Oana Adina Ralea, mai pe scurt, Oana!  Într-o zi, am sunat-o pe la prânz, explicându-i disperarea mea în a căuta un spital unde să mă operez urgent, laparoscopic asistat de robot. Pentru că aflasem că este de top, cea mai sigura tehnologie. In alte locuri unde sunasem, am fost trecut pe liste de așteptare, de unde nu am primit niciun telefon înapoi nici până azi. M-a ascultat și m-a întrebat: “Puteți veni azi la 17:00, să vă întâlniți cu dl. dr. Surcel?”

Whaaaaat? Eu și la doctorul meu urolog, la care eram in urmarire de ani de zile, dacă ceream o programare, mă primea peste patru, cinci săptămâni…

De atunci, Oana este singurul meu contact cu Spitalul Monza, la care apelez oricând și pentru orice problemă. Mereu având un zâmbet ștrengăresc la îndemână, care te destinde și ți se pare că orice problemă, cât de grea, are o soluție, imediat devenind extrem de serioasă și concentrată pe modul de rezolvare. Soluțiile vin atât din toate cunoștințele pe care le are la îndemână, cât și din sprijinul pe care se bazează, oferit de Echipa Monza.

Tuturor, VĂ MULȚUMESC CĂ SUNT ACASĂ!

În încheiere, îmi cer scuze vouă, tuturor prietenilor mei, pentru că, exact în perioada cea mai frumoasă a anului, a Sărbătorilor, când familiile se adună să împodobească brazii și casele, eu v-am agresat cu boala mea, cu povestea mea. Dar asta este realitatea, nu e totdeauna pe placul nostru, este ceea ce mi se-ntâmplă și am făcut-o doar cu gândul de a-i ajuta pe alții care se află în momente critice și poate le e mai greu să le împărtășească. Poate pe unii îi ajută să vadă cum se vede dinăuntru și că, dacă ceri ajutorul, prietenii adevărați sigur vin în jurul tau. Sau, pentru cei care vor trece prin așa ceva  și pot înțelege că  este posibil să răzbești. Sutele de mesaje primite m-au încurajat să merg mai departe, chiar dacă, repet, poate că momentul nu e potrivit. Pe de altă parte, pentru cancer, niciodată nu este un moment potrivit…