În Anul Centenarului, Olguța ne arată (care-i treaba cu) Romania Mare

Iaca, scumpa noastra patrie mai are putin si se face de-o suta de ani. Multi, putini, Dumnezeu stie! Sau dracu’ stie?… Ca parca asta din urma, care poate fi si cel dintai, si-a bagat coada si ne tot arata diverse fente in ultimul timp. Ba ca madam premiera o da’ n balti ori de cate ori prinde o aparitie publica. Ba ca nu-i raspunde Presedintelui la telefon pret de fo’ trei ceasuri. Ba ca Olguta ne arata ditamai Romania Mare, tocma’n anu’ Centenarului. Normal, fata trebuia sa bifeze c-a intrat in marea politica prin partidul lui Vadim. Si ne-a facut un semn. Asta, sa recunoastem, a fost subtila, doar pentru initiati!

De fapt, toate cacaturile astea au menirea de a ne distra si distrage atentia de la un adevar crunt: am belit-o! Romania, la o suta de ani, a incaput pe mana unor neica-nimeni, care o vor modela dupa voie si dupa interese. Credeti ca-l intereseaza pe Dragnea ca noi facem misto de femeile puse de el acolo-n varf? No way! El isi urmeaza scopul, care in nuciun caz nu e al nostru, sau al tarii. Dar asta e, boborul l-a votat si acum boborul sa si-o ia! La anu’ si la multi ani!

Totusi, in timpul asta, am aflat pe surse ca Liviu-si roade unghiile, ca-n ultima perioada Facebook-ul e mai plin de Veorica si Olguta decat de el. Pai el nu asta voia… Sau da? Ca nu nu mai comenteze niste aia ca el are o mandra cu j’de ani mai tanara, cu care vrea sa mearga al mitingul ala mamut de meleoane de oameni, care sa tina familia dreapta. Sau paralela, ca tot vorbesc ei de statul paralel, asa ca de ce n-ar fi si familia asisderea. Ca doar e celula de baza…

Partea trista e ca toate balbele Veoricai le face CITIND, nu vorbind liber. Apropo de asta, era un banc cu Sinistra, Eminenta, Ceauseasca, de! L-au intrebat membrii (de partid!) pe Ceausescu de ce ea nu vorbeste niciodata la mitinguri. El a raspuns: E…vită!

Si, ca tot vorbeam de vremurile de trista amintire, vad c-au reinceput limbile date-n public, sub forma de pupat mana si Piata Independentei, odele si recitarile. Despre statul in cap pe asfalt al unui copil, nu mai zic nimic, ca nu am termen de comparatie. Macar in fata lui Ceausescu, copiii aveau o saltea, ceva…

In plus, sa nu uitam ca dansa e profesoara! Deci, despre ce vorbim noi cand ne referim la nivelul actual al scolii romanesti? Ca e praf si pulbere, frate! Iar aia de se lauda ca se mai strecoara pe la olimpiade sunt altceva, sunt rodul unei pasiuni a unor profi entuziasti, frenetici sau inconstienti, alaturi de parintii care dau banii si, in final, de niste elevi eminenti, care muncesc enorm. In sa ei isi vad de drumul lor. Si apoi pleaca afara, ca de ce-ar sta aici? Sunt unicate, degeaba ne-mbatat noi cu apa rece, ca uite se smecheri suntem…

Exact ca si in cazul Simonei Halep, care a luat-o de la zero, desi fizicul i-a fost impotriva. A visat visul ei, si l-a urmat, iar acum e numarul UNU. Dar si asa, tot apar unii s-o muste de cur ca asa si pe dincolo. Bleah…

Aaa, si bonus, sa nu uitam: femeia a fost si fo’ opt-noua ani la Bruxelles, cum ii sade bine unei videlence, sau cum s-or numi ea si cu Dan, internista. Acolo a avut tot timpul sa invete atat bunele maniere, cat si limbile de se folosesc in uniunea asta. A avut timp, dar n-a facut-o. Si Ciolos a stat la Bruxelles. Ia puneti mana de comparati prestatiile celor doi, sa vedeti minunatie: nu seamana neam!

In sfarsit, ce mai tura-vura! La una suta ani, Romania se prezinta cu cea mai jenanta clasa politica din istoria ei. Atata ne-am priceput noi, ca popor, sa producem in asta prima suta…

Ghinion!

 

Acum nu era momentul, Mihai Stănescu…

A plecat caricaturistul Mihai Stanescu. Cei din generatia mea il stiu bine, insa cei tineri, mai putin. Era un caricaturist, asa, mai desosebit. Nu ca n-ar fi toti deosebiti, ca doar fiecare le are pe-ale lui, altfel, de ce-ar fi cineva caricaturist?

El era o specie aparte. In cea mai neagra perioada a cenzurii comuniste, desenele lui ascutite taiau in carne vie. A fost interzis de Ceausescu. Nu ii erau publicate toate caricaturile, sau mai degraba apareau si apoi dispareau, fiind interzise. Insa mai toate circulau oral, ca bancuri anti-regim!

Sunt multe desenele ce erau preluate imediat in diverse medii, fiind mai mult povestite, pentru ca, de fapt, putini le si vedeau. „Ai auzit de caricatura aia a lui Mihai Stanescu? Care? Cu un el pe scara avionului, care ii spune ei, ramasa jos, „Ramai cu bine!” La care ea ii raspunde: „Si tu!”

Asa ceva nu se putea publica, nu ar fi trecut de cenzura. Insa, cumva, se aflau si circulau. In cazul asta, desi parea un dialog banal si de convenienta, intelesul era mult mai adanc. Pe vremea aia, majoritatea care aveau sansa sa plece „afara”, adica in Vest, ramaneau acolo. Pentru ca, efectiv, erau eliberati din cusca, incercau sa respire liber. Multi au facut-o, nu din placere, dar din disperare. Apoi incercau sa-si aduca si familia, sub procedura de „reintregirea familiei”. Despre ei se spunea ca „au ramas”…

Eram un pusti de vreo douaj’ de ani, student la Politehnica, proaspat caricaturist publicat oficial, si ma implicasem in presa studenteasca. Mai intai la ING, revista Politehnicii din Bucuresti, unde eram redactor sef adjunct, dar mai scriam si la CONVINGERI COMUNISTE (ce titlu, frate!!!), care era a Centrului Universitar Bucuresti si aveam redactia la Preoteasa. La ING evident ca am re-desenat sigla revistei, ca de obicei in multe locuri pe unde am fost 😊

Ei, si avand legitimatie de presa, nici nu va dati seama ce usi deschise aveam pe vremea aia. De exemplu, la filme, cand toti bisnitarii vindeau in fata la Patria bilete cu de zece ori pretul, eu mergeam la casa, aratam legitimatia si luam la pret normal. La meciuri, ce sa mai zic, mergeam moka, la masa presei chiar! Nomenclaturist, ce mai 😊

Asa, si a avut Mihai Stanescu o expozitie de caricatura la sala Eforie, prin ’83. Nu mai stiu exact ce desene erau, dar multe din ele „grele” de tot. Insa, cumva, au trecut de cenzura. M-am dus la vernisaj, unde era plin ca-n gara. Efectiv, se statea la coada sa vezi desenele de pe simeze. Lumea era obisnuita, ca doar era perioada de glorie a cozilor la „ce se baga”. Dupa, m-am dus direct la el, m-am prezentat, m-am laudat putin ca fac si eu caricatura si i-am spus ca si eu sunt asa si pe dincolo pe la ziare studentesti si vreau sa-i iau si un interviu. Mi-a zis: Bine, dar s-ar putea sa nu poti sa-l publici. I-am facut o fotografie, mi-a dat si un autograf cu dedicatie, asa ca eram in al noualea cer. Interviul a fost cuminte, pentru ca aveam ambitia sa apara. Si a aparut. L-am bagat si la ING si la CONVINGERI. Asa, de-al dracu’!

Era un tip extrem de placut, cu niste ochi albastri (pe bune, nu d’aia cu ghilimele…), care oriunde aparea isi facea simtita prezenta. Modest, insa cu o atitudine care arata ca e constient  de valoarea lui. Ohooo, si avea valoare, din plin! A luat muuulte premii internationale prestigioase, iar desenele lui erau de o inteligenta sclipitoare. M-am mirat cand am aflat ca a terminat Arte Plastice, dar apoi, analizandu-i desenele, mi-am dat seama ca sunt desavarsite. Nicio linie in plus, niciuna lipsa. Talent pur! Iar cand e dublat de o inteligenta deosebita, devine letal!

Am mai avut apoi diverse ocazii sa il intalnesc pe la saloane de umor sau expozitii, mereu a fost o onoare. Si la magazinul lui, la ERATA, la coloane vizavi de Sala Palatului, l-am mai vazut de cateva ori. Mereu am avut impresia ca parca i-ar fi lipsit cenzura comunista, care il stimula sa creeze ceva „impotriva”. Dupa Revolutie, parca nu a mai avut acelasi stimulent al creatiei, aceeasi adrenalina a lucrului interzis. Nu mi-a spus asta niciodata, e doar o impresie a mea.

Mihai Stanescu cred ca a venit cu ideea ca, dupa ce au castigat Conventia Democrata si Emil Constantinescu alegerile, de Sarbatori sa „impacheteze” cladirea Guvernului cu o enorma funda rosie, ca un mare cadou adus romanilor. Chiar daca a fost un episod esuat, efervescenta acelei epoci a fost fantastica.

Ma uit la albumul lui „Acum nu e momentul” si, revazandu-i caricaturile, imi dau seama ca, efectiv, citesc o cronica savuroasa a vremurilor anilor ’80, mult mai concreta, adevarata si realista decat ar face-o orice manual de istorie. Pentru ca el reusea sa transpuna desavarsit in desenele lui toate sentimentele pe care le resimteam atunci, din greu. Si, atunci cand simti ca-ti apare un zambet in coltul gurii, inseamna ca Mihai Stanescu va ramane, mereu, UN MARE CARICATURIST.

La revedere, Maestre! Multumim!

 

Audierile după ureche…

E vorba aia, stramoseasca, ce spune asa: There’s no free lunch! Adica totul are un pret in final. Indiferent ce folosim noi, ca e Google, Facebook, LinkedIn, YouTube sau ce vreti voi, au modelul de business bazat pe gratuitate din partea utilizatorului. Trebuie, insa, sa dai si tu ceva la schimb, ca altfel, din ce si-ar mai plati firmele astea, saracele, zecile de mii de softisti super-smart? Practic, nimic nou, e ca intr-un etern Faust & Mefisto, primesti o jucarie superba, la care tanjesti, dar iti vinzi si tu putin sufletul si dai la schimb niste date despre tine. Pe care unii le cumpara sa-ti vanda ceva. Ecuatia poate fi extrem de scurta, in sensul ca tu tratezi cu ignore toate add-urile astora din urma si nu cumperi nimic. End of story!

Sunt fan Facebook si de multe ori am zis ca, daca nu exista, trebuia inventat. De aici plec, intr-un mod asumat subiectiv, in incercarea mea a puncta mai jos cateva note despre ce am vazut azi noapte la audierea lui Mark Zuckerberg in Senatul american.

  • Mi se pare ca povestea asta cu datele postate pe Facebook este ca atunci cand o femeie se imbraca extrem de decoltat, iar apoi ii acuza pe barbati ca de ce se uita la sanii ei…
  • Era un banc celebru. In perioada de inceput a cuceririi Cosmosului, cei de la NASA au realizat ca astronautii lor nu reuseau sa utilizeze pixul in spatiu, pentru ca, in conditii de imponderabilitate, cu gravitatie zero, pasta nu curgea normal, asa cu nu puteau sa scrie. Au dezvoltat un program special, in care, dupa ce au investit milarde de dolari, au inventat, in sfarsit, un pix care putea sa scrie in orice conditii, chiar si pe tavan, sau in apa. Cosmonautii rusi au folosit un creion.

Cam asta am vazut la audierea lui Mark. El a inventat Facebook, a investit apoi j’de milioane in retea, softuri si achizitii si la sfarsit vin rusii cu trolii lor si ii folosesc propria jucarie ca sa le-o traga tot americanilor. Ironic, nu?

  • Cat de mare diferenta dintre audierile din Senatul american si Senatul Romaniei! Ce tinuta, ce eleganta a discursului, ce raspunsuri, ce politete, chiar si cand spuneau de niste terms & agreements ca „sucks”… Of, mai avem mult pana departe…
  • Ce diferenta de obiective! Comisia parlamentara de la noi analizeaza daca s-au adunat unii mahari la un chef intr-o garsoniera, de unde ei presupun ca ar fi influentat alegerile prezidentiale din 2009. O prostie, doar ca sa dea intr-o persoana, sefa DNA si sa motiveze votantilor PSD ca exista statul paralel si d-aia nu pot ei guverna Romania. De parca in sufrageria aia aveau ei nu stiu ce dispozitive diabolice de unde modificau numaratoarea voturilor. Sau, daca aia 10-12 meseni chiar influentau, chiar era neceasar sa se intalneasca la o chermeza, in vazul tuturor?…
  • La americani e vorba tot alegeri prezidentiale, dar influentate de adversari pe bune, nu unii inventati, adica de rusi. Amploarea e infinit mai mare: vreo 87 de milioane, pe Facebook. Iar la aia e clar ca au influentat alegerile.
  • Free training! Toti oamenii de business adevarati ar trebui sa se uite la audiere si sa ia lectii de la Mark Zuckerberg, la modul in care a raspuns, cu prestanta, absolut tuturor intrebarilor, indiferent cat de personale sau incomode. Si a vorbit liber, pentru ca omul stie perfect ce a facut si cum si-a crescut businessul. Atitudinea, inteligenta, eleganta, siguranta, sinceritatea raspunsurilor au constituit apararea lui cea mai buna. Ca dovada, actiunile FB au crescut imediat dupa audiere.
  • Aaaa, si toti politicienii romani ar trebui sa-si ia notite de la modul de adresare si construire a intrebarilor de catre senatorii americani. Nu-ti dadeai seama care din ce parte a politicii e, nu era nimic personal, totul parea a fi in sprijinul aflarii adevarului de catre contribuabilul american. La noi, in schimb, iti dai seama imediat, din verbal dar si din non-verbal, daca un parlamentar este sau nu in aceeasi barca politica cu cel audiat…
    La noi, audierile sunt asa… dupa ureche
  • Ma uit la commenturi si sunt si din acelea ce spun ca ar trebui sa stergem cu totii Facebook-ul, ca e ceva rau, rau de tot. Commentul e dat pe Facebook… 😊
  • Mark e un super-tip!
  • In mare, se adevereste ca Facebook nu prea are nici un competitor…

In final, sa nu uitam ca, asa cum accesul la internet este optional, si utilizarea Facebook este asisderea… Dar tentatia e mare, apropo de Faust.

Altfel, toate bune si la vara cald 😊

Adio, copilărie!

Bunica

Femeie apriga bunica-mea. Slaba, uscata, ridata, acum la batranete ajunsese sa mearga atat de aplecat, ca aproape se fransese de tot. Osteoporoza. Si grijile. Dar niciodata nu se lasa. Nu! Pe la optzeci si ceva de ani a cazut dintr-un corcodus. Urcase acolo dupa o gaina care ramasese blocata in pom…

Cand mergeam in vacantele de vara la tara si ma pierdeam prin sat pe la alti copii, de ma uita seara p-acolo, il trimitea sa ma caute pe Neluță, cel mai bun prieten al meu, de statea chiar vizavi, peste ulita. El venea mereu cu aceeasi placa: „Vino acasa, ca a zis ga Gherghina ca daca nu vii acum, te bate de sus pana jos!”

Bunica

Cred ca v-am mai povestit, satul bunicilor mei este Râca, undeva la granita Argesului cu Teleormanul, langa Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Acolo apelativul pentru femei era GA. Un fel de bre, sau fata, habar n-am de unde pana unde. Si nici nu l-am mai auzit in late parti. Cred ca de-acolo isi are radacina (patrata, evident!) si Lady GA-GA 😊

Cand eram copil, aveam dificultati de vorbire si pana si numele meu il stalcisem in Goghimiță, deviat de la Gheorghe Mircea, asa, ca la catalog. Asa ca nici bunica-mea n-a scapat de botezul meu. Pe ea, de fapt, o chema Gherghina – o, ce nume frumos! – dar eu il stalcisem in Didina. Asa ca toata viata asa i-am zis…

Deci, bunica-mea, fire dominatoare, ii ”alinia” pe toti. Nu doar pe cei din familie, cand zic pe toti ma refer la toti din jurul ei. Spirit puternic, adevarat leader, conducea tot si simtea nevoia de control absolut. Cred ca daca pe ea ar fi prins-o Revolutia cu vreo douaj’ de ani mai tanara, nu ca doar ar fi avut acum o mare firma, ci ar fi condus chiar un holding. International!

Femeie simpla, de la tara, mutata in Bucuresti prin anii ‚’50, unde l-a urmat pe bunica-meu, care era angajat aici. Era colosala. Intuia tot, fara sa aiba informatii prea multe. Am citit unele studii care arata ca marii leaderi iau decizii avand doar 75% din informatii, pentru restul fiind ghidati de fler, experienta, viziune. De exemplu, imi amintesc cand, pe vremea Radiotelului, cand vindeam primele pagere Motorala in Romania, Didina m-a intrebat ce fac si i-am spus cam ce sunt alea si cum functioneaza. Din doi timpi si trei miscari s-a prins care-i treaba si mi-a zis ca vrea si eu unul din ala. Ca are nevoie, ca vara, cat statea la tara acolo, n-avea telefon! Discutia s-a terminat cand i-am zis pretul…  Am avut directori de mari companii care, dupa jumatate de ora de explicatii, ma intrebau asa niste bazaconii, de-mi era clar ca n-au inteles nimic din ce e un pager.

Da’ haideti sa va spun o faza monumentala cu Didina. Eram in perioada armatei, internat la Spitalul Militar Central – SMC. Aveam 19 ani, eram terist, intr-o unitate militara de la Targoviste – nu aia unde l-au impuscat pe Ceausescu. Nebunatic, fara teme de casa, fara lectii sau examene, eram in sfarsit in Bucuresti, dupa multe luni de armata!!!

* Terist – termen ce vine de la TR – termen redus, adica baietii care intrau la facultate imediat dupa liceu, faceau armata la termen redus, doar noua luni. In loc de perioada standard de armata, un an si patru luni, sau chiar doi ani (la marina si parasutism). Astfel, noi intram in armata in octombrie si ieseam la sfarsitul lui mai, deci pierdeam practic echivalentul unui an scolar. De aceea, facultatea o incepeam cu un an dupa colegele noastre, care, intre timp, se cuplau cu noii lor colegi studenti in anul intai. Iar noi… peste un an, cu noile colege, cu un an mai mici. Smart sistem, nu?

La spital in rezerva, nimerisem – culmea! – cu un fost coleg de liceu, de la o clasa paralela, care-si aranjase, prin pile, cred – ca taica-sau era mare mahar – sa fie adus doua-trei saptamani in Bucuresti, chiar daca internat in spital. Se pare ca statutul asta de internat la SMC era destul de ravnit printre teristi, pentru ca multi m-au intrebat cum si cu cine am aranjat sa ajung acolo trei saptamani? Iar eu eram pe bune, aveam probleme cu urechile. Asa ca generalul dr. Predescu, ORL-istul lui Ceausescu (asa mergea vorba) m-a internat acolo instant. Eram interesant pentru el, adica, mai exact, il atragea urechea mea zbanghie 😊

Colegul meu de salon si cu mine aveam fiecare cate-un casetofon, ca atat puteai avea pe vremea aia. Fiecare cu casetele lui. El ma omora cu Nightingales & Bombers, al lui Manfred Mann’s Earth Band. Stiam pe dinafara toate pasajele, „spirits in the night”, „Countdown” – sigur o stiti! Si, mai ales, cum zicea el, cand se ridica in picioare, sarind in mijlocul patului, si striga „asculta, acum intra clapariiii!!!”…

Eu aveam ceva Purple, Stones, Zeppelin, Beatles, Uriah Heep si facusem rost de-o caseta cu The Wall, tocmai scos de Pink Floyd de cateva luni. Ce mai, sa tot stai in spital.

Ei, si din cand in cand mai veneau la mine in vizita foste colege de clasa din liceu, care acum erau studente, deci smechere! Eu nu eram nimic, eram un terist nenorocit, nici macar sanatos, internat in spital. Mai multe colege care intrasera la medicina au trecut pe la mine, ele faceau practica si pe la Militar, dar si alte colege. Nu o sa dau nume! Si una din ele, cand a venit, tusti, direct in varful patului meu! Hai, pune muzica, ce ai? Nu mai stiu ce am pus dar am stins toate luminile, am acoperit geamurile si am lasat aprins doar neonul ala mov, care era la moda atunci, tocmai aparut, si care am inteles ca, de fapt, folosea la sterilizarea rezervei…

Deci, am creat o adevarata atmosfera de discoteca! Ei, si cand e viata mai dulce, paaac! Iti trage cineva una de nu te vezi! Cine deschide usa salonului? Chiar EL, generalul Predescu, seful sectiei ORL, care a ramas interzis! Normal. Era sectia lui, el era maharul, responsabil de disciplina si de tot ce se intampla. In spitalele militare, pe langa procedurile din cele civile, se mai suprapun si ierarhiile ce tin de grade, subordonare si de ordinea cazona. Asa ca, el, ditamai generalul, intra in salon si-l gaseste pe un putoi de soldat terist cu o fata tanara, frumoasa, cocotata in pat! Doar a aruncat o privire cu care a spus tot, s-a intors si a iesit din rezerva. Nu stiu cum de nu m-a externat, nu mi-a facut o injectie letala, sau sa ma sanctioneze macar, sa-mi faca un raport catre unitate,… nu mi-a zis nimic dupa aceea. Asta e cel mai nasol, doare cel mai tare. Daca-mi facea observatie, mi-o luam, asta e, o asumam. Dar asa, nu prea poti sa dai „la perete” ca intr-o gaura neagra…

Hai, ca, usor-usor, revin si la ideea principala, ce doream de fapt sa va transmit. In perioada aia, eram prieten cu o fata de varsta mea. Ea era deja studenta, dar nu in Bucuresti. Pentru discretie, nu voi pomeni nume si nici nu voi spune unde… Ne stiam de cativa ani, ieseam impreuna, dar nu eram 100% impreuna – intelegeti voi. Nu stiu de ce, asa a fost sa fie.

Dar pana sa vina fata la mine, intr-o duminica vin ai mei, cu toata familia: maica-mea, taica-meu, Catalin frate-meu, bunica-mea, bunica-meu, matusi-mea… O mare familie, ca la italieni, toti in vizita. Cand se apropie ora de terminare a programului de vizita si pleaca, merg cu ei la lift. Erau lifturi d-alea mari, de 12 persoane. Iar duminica, erau ca fluxul si refluxul oceanului, asa erau de pline. Cobor la parter, ies in curte si-i conduc pana la poarta. Acolo, vreau sa ii las si sa dau sa plec inapoi in spital. Maica-mea zice: da’ unde te grabesti asa? Nici nu apuc sa raspund, ca imediat bunica-mea intervine: Pai, il asteapta fata lui, n-ai vazut ca a venit la el?

Am facut o fata mirata, sincer!!! Whaaat? Nu venise nimeni! Pe cuvantul meu de onoare (de militar terist, pe vremea aia!) ca nu pricepeam neam ce zice bunica-mea! Am mai stat cu ei pana au plecat, apoi am urcat la mine in salon. Pe marginea patului, ma astepta prietena mea! Eu NU o vazusem cand a venit, insa ea ma vazuse cand a iesit din lift la mine pe etaj, iar eu ma pregateam sa intru in lift, impreuna cu ai mei. Dar Didina ii prinsese privirea, sunt sigur, si i-a descifrat-o imediat intr-o nota corecta. Ceea ce eu, cu capu-n nori, chiar nu stiam in secunda aia! Va jur, chiar nu o vazusem pe prietena mea ca venise, avea si niste ochelari mari de soare sub care se ascundea, asa ca, berbec cum eram, a trecut pe langa mine fara sa simt nimic. Ea si-a dat seama de situatie si nu a reactionat vizibil. Sau, nu pentru mine…

Ei, din momentul ala am realizat ca intuitia feminina nu rateaza nimic: vede si simte TOT! Si a trebuit sa invat asta de la bunica-mea.

Didina avea doar patru clase. Si a trait 98 de ani. Acum tocmai m-am intors de la Râca, unde am fost la inmormantarea ei…

Astazi s-a terminat copilaria mea.

 

PS. Ilustratia este verso-ul unei fotografii a lui bunica-meu, pe care am gasit-o astazi prin casa bunicilor.