PRIMA ZI DE ŞCOALĂ, PRIMUL ABECEDAR… sau cum dormeam cu bascheţii noi la cap

Sunt convins că pentru fiecare elev, prima zi de școală e un eveniment aparte. Poate că mai puternic decât ultima, ori prima zi de vacanță. În ultimele zile de an școlar se dilua totul, nu prea se mai făceau ore, mediile erau deja încheiate la majoritatea materiilor.
Însă prima zi, pentru mine, venea la pachet cu mai multe. Cu uniforma nouă, cu rechizite și manuale noi. Dar cel mai important pentru mine erau bascheții. În fiecare an, în ultimele zile de vacanță, mergeam cu mama să-mi cumpere ce era necesar. Pe atunci nu erau Mall-uri, sau magazinul Unirea, sau Cocor. Mergeam la Romarta Copiilor, apoi la Victoria. La Romarta era macheta cea mai mișto pe care am văzut-o până acum, cu un trenuleț electric fabulos, cu gări, cu dealuri, semafoare, cu bariere care se ridicau și coborau, cu mașinuțe ce așteptau la trecere. Era atât de frumoasă, încât o dădeau la televizor când erau pauze tehnice. Da, pe vremea aia, televiziunea nu mergea non-stop. Cam totul, în afară de filme, era în priză directă și deseori aparea un anunț de pauză tehnică, sau defecțiune tehnică. De fapt, magazinul Victoria cred că a fost primul mall în România, că-mi amintesc reclama: “50 de magazine într-unul singur”.
Dacă nu găseam tot, mergeam la “3 Ursuleți”, vis-a-vis de Banca Națională. Îmi plăcea acolo vitrina, avea o machetă cu căruță, cu niște țărani în ea și un câine legat cu lanțul, în urma căruței.
Apoi coboram pe Lipscani, până la magazinul București. Știu că undeva peste drum era un magazin ce avea pe pereți fresce mari cu toate ilustrațiile din “Capra cu Trei Iezi”. Erau exact alea din carte, pe care le știm pe dinafară. Și ultimul vizitat era “La Vulturul de Mare, cu Peștele-n gheare”.
Luam apoi tramvaiul 13, sau 14 de la Piața Unirii, care venea primul. Biletul era 30 de bani la clasa I și 25 la clasa a II-a, adică dacă mergeai în primul vagon, sau în remorcă.
13 mergea pe Armata Poporului, actualul Iuliu Maniu, iar 14 mergea de-a lungul Splaiului, până la capăt, la Cocioc. Noi stăteam pe intrarea Cismelei, pe fosta stradă Bisericii, actuala Orșova. Deci, cumva, aveam de mers pe jos cam la fel indiferent ce rută alegeam. Mie-mi plăcea mai mult pe Splai, cu 14, că treceam prin fața căminelor dolin Grozăvești, noi pe vremea aia. Și erau construite după arhitectură americană, ca și întreaga Politehnică. Și, fiind seara, se vedeau frumos luminate, scările diagonale la vedere, geamuri mari. Altă lume! De atunci admiram clădiri și eram atras de arhitectură. Asta e, dacă n-am fost în stare să intru…
Capatul tramvaiului 14 era la Ciurel, cam pe unde e actuala stație de metrou Petrache Poenaru, fosta Semănătoarea. Acolo nu exista actualul lac, ci doar Dâmbovița, care în zona aia își făcea intrarea în București. Era atunci și ștrandul Ciurel, un pic mai mare decât o piscină, cu apă destul de nămoloasă. Biletul de intrare era 2,50 lei și-mi amintesc că toți bărbații aveau același model de slip. Din bumbac, cu crac doar pe o parte închis. Pe cealaltă parte avea șireturi, să îl poți regla în funcție de mărime. Și, eventual, să îl poți îmbrăca sau dezbrăca pe sub pantalonii lungi cu care veneai la ștrand, strecurându-l pe dedesubt.
În seara aia, când ajungeam acasă cu toate cumpărăturile pentru şcoală, dar mai ales cu bascheții noi, eram cel mai fericit. Peste noapte, adormeam cu ei la cap! Mirosul ăla de plastic chinezesc era nemaipomenit, unic doar atunci, cand erau noi, nepurtați. Costau 75 de lei 😜
Și mai era un miros care mi-a rămas în minte. Cel al manualelor noi, care ne așteptau pe colțul băncii, când intram în clasă, în prima zi. Eram atât de fericit când le primeam și le răsfoiam prima oară!

Primul meu abecedar
Primul meu abecedar – am ajuns la litera G

Veneam mai devreme la școală decât de obicei, că era serbarea de început al anului școlar, când ne adunau in careu, pe platoul din fața întrării în școală, unde era catargul pe care se ridica, ceremonios, steagul unității de pionieri. Dar mai ales era nerăbdarea de a-mi revedea colegii, după 3 luni de vacanță. Și, odată cu anii, mai cu seamă colegele, alea care-mi plăceau mie, pe care nu le văzusem de trei luni 😝
Indiferent cât de bine pregăteam anul şcolar, tot mai trebuia să mai cumpăr ceva după ce începeam. Fiecare profesor venea cu anumite cerinţe. Si ce mai căutam mai apoi, în primele zile de şcoală, câte un vocabular, ori caiet de muzică.
Da,… amintirea primei zile de școală, a primului abecedar și a primului clopoțel cred că va rămâne pentru totdeauna cu noi.
Mult succes în noul an școlar, copii, părinți și educatori!

  • În fotografie, ajunsesem la abecedar deja la litera G. În fundal se vede radioul vechi, enorm, din lemn, stil mobilă, cu clapele ca de pian…

Unu-i ungurean, altu-i vrâncean… şi doi din Sri Lanka

Inca din primele clase, ni se explica faptul ca o caracteristica definitorie a romanilor este ca suntem foarte primitori. Ca-ti vin musafirii-n crucea noptii, neanuntati, iar tu te dai de trei ori peste cap si le pui o masa cu de toate. Apoi le infasezi pernele de macrame lasate de bunica, le aduci asternuturile si macaturile alea bune si-i culci in odaia de la drum.
Asa am invatat si, cat mi-a stat in putinta, chiar m-am conformat acestei imagini. Cum, adica, sa nu dau tot ce e mai bun musafirilor mei? Pai, altfel, ei de ce-ar mai veni vreodata la mine?
Eeeei si a venit treaba asta cu baietii aia din Sri Lanka, de-au aterizat, fara a banui nimic, la Ditrau. Unde a si inceput urgia!
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Și cu cel vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre și cornute
Şi cai învățați
Şi câni mai bărbați.
Autoportret
Cand eram copil, am fost intr-o vacanta de iarna la Borsec. Cred ca a fost una din cele mai misto vacante de iarna, cu mult sanius, cu oameni de zapada uriasi, sculpturali, facuti in parcul statiunii, cu placinte calde si caldura in cinematograf si in camerele vilei. Am mai fost in vacante si excursii la Tusnad, Covasna, sau la Sovata si Praid. Niciodata nu am avut sentimentul ca nu am fost bine primit, sau ca nu sunt dorit acolo. Mi-a placut felul oamenilor locului, altfel decat eram eu obisnuit in Regat. Mai disciplinati, mai hotarati.
Treaba asta cu reactia violenta de respingere evident m-a uimit. Mai ales ca vine de la oameni care se presupune ca ori au iesit afara – mai ales in Ungaria – si au vazut care e aerul prin strainatate, ori au fost vizitati de straini – in special de unguri, care apreciaza si viziteaza des toata zona de secuime de la noi. Adevaru’ e ca au si de ce, e un peisaj mirific!
Nu stiu dedesubturi, am citit ca patronul ar fi facut nu stiu ce discriminari cu salariile oferite, nu asta conteaza. Important e ca oamenii din comunitate le-au refuzat unor straini dreptul la munca! Nu era vorba de a expulza niste cetateni care au furat, sau ar fi reprezentat un pericol potential pentru zona, ci despre a nu-i lasa sa munceasca. Ma intreb, cati dintre cei care au sarit de cur in sus au vrut sa munceasca pe afara, sau chiar au muncit? Cati dintre rudele sau prietenii lor sunt afara, in alta tara, la munca in acest moment?
Oare ei cum comenteaza reactia complet aiuritoare si degradanta a celor din Ditrau? Cati ar mai munci acum, daca in comunitatile unde traiesc ar fi gasit acelasi raspuns?
De cativa ani in Bucuresti e moda cu bonele filipineze. Nu am auzit niciodata de interzicerea unor astfel de bone. Mai mult, au avantajele ca sunt foarte muncitoare, docile, loiale si, pentru ca vorbesc engleza, copiii isi insusesc mult mai usor si repede aceasta limba straina. In ultima vreme am vazut pe santiere, sau in Centrul Vechi, pe la diverse carciumi, angajati asiatici, care sunt convins ca au fost adusi pentru harnicia lor si pentru putere de munca. Deci, se poate…
Ce are de spus UDMR, care se proclama mereu reprezentantul, purtatorul de cuvant si aparatorul drepturilor maghiarilor din Romania, despre acest gest incalificabil? Nu am auzit un punct de vedere concret asupra situatiei. Sau asteapta directive de la Budapesta pentru a incropi un punct de vedere, cat de cat european?
Ce are de spus biserica – banuiesc ca e cea catolica in zona – despre refuzul de a lasa niste oameni sa munceasca? Asa e invatatura lui Hristos? Asta e sfatul pe care-l dau preotii de-acolo duminica la slujba? Intreb de biserica pentru ca stiu ce rol important joaca in modelarea comportamentelor comunitatilor, mai ales in zonele rurale, unde oamenii au nevoie de o directie clara, unica, de a gandi si a actiona.
Va rog sa nu ma acuzati de xenofobie sau alte rasisme, pentru ca am multi prieteni maghiari care pot dovedi oricand ca nu sunt asa ceva.
Insa cazul asta nu trebuie ignorat, el reprezinta poate o stare de spirit pe care eu, cel putin, nu am banuit-o pana acum.
Io vreau sa ma intorc din nou la povestile copilariei, in care noi, romanii, suntem primitori si ospitalieri.
Si nu punem Miorita pe gratar! Nici macar pentru musafiri…

Perseidele de pe prispa casei bunicilor

Azi noapte am rămas în gradină să văd Perseidele. Era senin, cam luminoasă luna, deși nu era întreagă. Fiind destul de cald, mi-am instalat hamacul și am decis să dorm afară. De câțiva ani, mi-am făcut obiceiul de a dormi, cel puțin o noapte în fiecare vară, sub cerul liber.

Când eram copil și mergeam în vacanța de vară la Râca, mai toate casele vechi aveau prispă în față. Fundațiile erau săltate puțin, urcai două-trei trepte și ajungeai pe prispa casei. Unele aveau atât de-a lungul fațadei, altele și pe latura de la stradă. Acolo unde era odaia a bună, care era de obicei păstrată pentru musafiri. Ei, și atunci, mai toată lumea, vara, dormea afară pe prispă. Mai ales când erau zile ca astea cu zăpușeală, de venea vipia aia mare, care usca frunzele în pomi mai repede.
Modelul cel mai reprezentativ de casă îl vedeți în ambele filme Moromeții. Iar despre Râca se spune de două ori în al doilea film, pentru că era sat vecin cu Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda. Tot în al doilea film arată și halta din Balaci, la câțiva kilometri de Râca, locul unde s-a născut mama. Tata e din Râca și de acolo au plecat la București. Unde am apărut eu 🙂
Încă de atunci, din vacanțele mele de vară de la bunici, voiam să dorm și eu afară, pe prispă. Însă nici bunicii din partea maică-mii, nici cei din partea lui taică-meu nu mai dormeau de mult afară. Și-mi spuneau că doar cei mai săraci din sat mai dormeau noaptea pe prispă. Așa cum îmi spuneau și despre cei care mergeau desculți prin sat. Cum dracu’ gândeam eu atunci?, că exact fazele astea mă atrăgeau, care erau doar pentru săracii satului: să merg desculț, să dorm pe prispă, sau să merg la islaz cu vacile. Ei spuneau că nu erau de mine, de! venit de la București, să mă pretez la așa ceva…
Ei, și uite că toate dorințele astea din copilărie, undeva în viață, tot te ajung din urmă și nu te lasă. Iar acum, parcă din răzbunare, merg ori de câte ori prin curte desculț, sau dorm afară când și când. Vaci nu am, dar dacă voi aveți, mă bag o tură să merg si cu ele la câmp 🙂

Cum dracu’ se face, că am plecat de la Perseide și am ajuns la vaci? Hm… nu știu deloc să acriu, aștern gândurile așa cum curg, nu am și eu un fir narativ cât de cât coerent. Asta e, mă veți ierta!

Noaptea în hamac

Deci, mă legănam în hamac, ascultam greierii ăia de august (doar în august parcă se aud așa), aveam un pahar cu vin pe iarbă lângă mine și mă uitam in sus să prind spectacolul Lumii. Primul sfert de oră,… nimic. Însă au început țânțarii, frate. Rău, rău de tot. Mi-am dat cu Autan, ceea ce i-a potolit. Cinci minute. Apoi iar mă căsăpeau, de parcă mă unsesem cu frișcă. Am luat un băț din ăla mare, care se înfige în pământ și are o ceară întinsă de-a lungul lui, care arde mocnit și lasă fum mult. Ăsta a fost bun, a avut efect împotriva bestiilor și m-au lăsat în pace. În plus, avea și aromă de lămâie. Tot nu eram ok. M-am dus în casă și mi-am adus un cearceaf, să mă acopăr. Acum îmi era prea cald! Ca dracu’, nu puteam să-mi găsesc starea deloc. În sfârșit, după un timp m-am liniștit, mi-am pus căștile și am ascultat “Jesus Christ Superstar“, varianta de film, de pe YouTube. A fost unul dintre primele filme pe care le-am văzut la Biblioteca Americană din București, prin 80, cred.
Cândva, am adormit, cu ochii spre cer.
Ei, bine, n-am văzut nimic, nicio stea căzătoare. Doar avioane și sateliți. Sau ce-or fi punctele alea care merg constant, destul de încet, dar nu au licuricii ăia ai avioanelor.
M-am mai trezit pe la 4, am mai căscat ochii pe cer, tot nimic… Ajunsesem deja pe YouTube la muzică de jazz, altă viață. Nu mai era cald, chiar strângea un pic. Bățul ăla de fum se terminase de mult, însă nu mai era țânțari. M-am înfofolit ca lumea și am adormit iar. Pe la șase jumate, era deja lumină, ciripeau cocoșii și toate alea, m-am trezit și m-am mutat în casă.
Vaaai, ce bine e să dormi în patul tău!!
În seara asta luna e și mai mare, aproape plină. După ce văd meciul CFR-ului de la Glasgow, poate mai fac o încercare și dorm afară.

40 de ani de la absolvirea Sf. Sava… Când au trecut, soro?

Maine va fi intalnirea mea de 40 de ani de la absolvirea liceului Sf. Sava. O tinem din cinci in cinci ani si participa colegi care vin din toata lumea! Asa ca… ma gandesc sa ma pregatesc cum trebuie. De unde stiu ca nu va fi ultima pentru mine?

Ce-mi amintesc despre anii de liceu?

1979 – Clasa a XII-a B, in costumele de absolvire. Ne pregateam sa defilam pe strazi

Mai intai, o mare bucurie ca am reusit examenul de admitere. Stiu ca, dupa ce am vazut rezultatele, am mers cu parintii mei la un restaurant de langa liceu, undeva intre Catedrala Sf. Iosif si Calea Victoriei, pe dreapta. Am luat carnati oltenesti, care pe vremea aia erau asa, o delicatesa…

Apoi, ai mei mi-au cumparat o bicicleta. Imi dorisem mereu in ultima perioada, insa ma santajau cu admiterea: intri la liceu, primesti bicicleta! Simplu. Cu cateva luni inainte de examen, chiar m-am ambitionat sa ma pregatesc intens. Mai ales ca mai erau colegi nu doar din promotia mea, dar chiar din clasa a 8-a A in care eram la Scoala Generala 174 din Militari, dadeau tot la Balcescu – asa se numea atunci Sf. Sava, ca nu era voie cu sfinti. Si Phoenix-ul din Timisoara la inceput au vrut sa se numeasca Sfintii, dar nu le-a acceptat nimeni.

Pe vremea aia, era considerat cel mai tare liceu din Bucuresti. Se pare ca si acum , dupa 45 de ani, tot cel mai tare a ramas, cel putin dupa mediile de la admitere. Eu nu dadeam admiterea acolo ca aveam ambitii d-astea, dar taica-meu facuse tot liceul ala…

Asa ca m-am ambitionat si cam din luna martie a clasei a opta am inceput sa trag tare la romana. Am avut parte de profesori exceptionali, pe bune! „Scoala din porumbi” cum era denumita, pentru ca era cumva la capatul civilizatiei, avea parte de un corp profesoral nemaipomenit. La romana, Profesorul Petre Voican – un lord in adevaratul sens al cuvantului. La desen, domul Gheorghe Ionita, cel care chiar era un artist plastic renumit si pe care l-am intalnit mai apoi ca fiind profesor la Centrul Cultural sau de Arte Plastice al Ministerului Apararii. La gramatica cred ca eram unul dintre cei mai tare din scoala, nu era problema. Insa la literatura, cacaturile alea de rezumate cu Dan Capitan de Plai, Toma Alimos si alte asemenea, trebuia sa le invat pe dinafara. Nu era alta metoda, nu se lipea nimic…

Of,… ca niciodata nu m-am priceput sa scriu!

La mate eram ok, in special la geometrie, aveam vreo sapte note de zece pe trimestru. In zilele cu teza, cand invatam dupa-amiaza, eu ma plimbam cu bicicleta toata dimineata 😊 Pe bune, ce poti sa inveti la matematica in ultima zi?

Imi amintesc ca am fost selectat sa reprezint sectorul 7 (pe vremea aia, cartierul Militari era in sectorul 7) la o emisiune TV pentru elevi, „Sapte Contra Sapte”. Era duminica dimineata, sub forma de concurs intre doua echipe de cate sapte elevi, pe mai multe materii, fiecare smecher pe cate una. Eh, insa exact in vacanta aia de iarna in care trebuia sa ma duc sa ma antrenez pentru concurs – la sediul Primariei Sectorului 6 in prezent, pe Plevnei – luasera ai mei bilete in vacanta de Revelion la Borsec. Asa ca nu m-am prezentat. Si pana la urma, cel care a reprezentat Bucurestiul a fost Cecil Folescu. Cel care, in clasa a IX-a si a X-a mi-a fost coleg de clasa la Sf. Sava. Ha! ce mica-i lumea. Imi amintesc cum cantam cu el, improvizat, Smoke on The Water, al lui Deep Purple. El imita cu vocea chitara si cu zornaitul cheilor de la apartament – stiu ca statea undeva pe Dorobanti – imita cinelul. Eu faceam percutia, batand in banca… Vocea o faceam impreuna. Nu stiu ce iesea, ca eu nu aveam voce deloc! Dar era suficient ca ne simteam misto, iar asta ne ne placea. Mai aveam noi un hit ce ne placea pe vremea aia, destul de exotic. In Zaire cu Johnny Wakelin, care se preta stilului nostru de chei, voce si batut in banca 🙂

Tot asa, stiu ca intr-a noua am cucerit cu batutul in banca o fata dintr-a zecea, mai mare ca mine cu un an. Imi iesea bine de tot imitand treaba aia la tobe a lui Cozy Powell. Dar asta-i o alta poveste… poate o s-o spun altadata.

Asaaaa,… deci ma pregateam la romana. Era-n luna mai, deja cald, si nu mai aveam aer in casa. Tzup!, m-am suit pe casa. Ca sa stau si la soare in timp ce toceam la mizeriile alea de rezumate. Acum, ca va povestesc toate amintirile astea, realizez ca, de fapt, de mic imi placea sa ma prajesc la soare. Si la mare, cand mergeam cu ai mei la Eforie Sud, ma asezam pe prosop pe balustradele alea de beton de pe faleza, Stateam mai mult pe burta, de aceea, spatele meu era numa’ bun de uns cu iaurt si un motiv temeinic sa nu dorm noaptea decat in degete 😊Iar pe fata eram aproape alb complet.

Hai, ca m-am labartat rau de tot cu povestea… Deci, eram pe casa, invatam stand la soare, sa ma bronzez.  La un moment dat, simt o miscare jos in curte, printre crengile pomilor. Ma uit si incremenesc! Era chiar dirigintele meu, profesorul Ion Rotaru. Profesor de sport cu o mare vocatie, un adevarat coach, asa cum am zice in zilele astea. Am coborat imediat, pe undeva prin podul casei si in doua secunde am fost jos. Rosu ca racul, plin de emotii. Era prima data cand dirigul venea la mine acasa! Voia sa vada daca ma pregatesc si daca am nevoie de ceva pentru a fi 100% la admitere. E? nu stiu daca ati avut astfel de experiente , dar eu am mai vazut doar in filme genul asta de profesor.

Din scoala, am dat patru baieti la Sava: Ioan (Nutu) Enescu, Dan Golcea, Liviu Jalba si cu mine. Era o mare concurenta, am intrat cu media generala opt, parca. Si, cadoul promis de ai mei, o bicicleta Pegas, dar d-aia normala, nu din cele la moda atunci, cu rotile mici si saua alungita, model american.

Mandru nevoie mare, imediat dupa ce aduc acasa bicicleta de la magazin, o montez repede si ies „la blocuri”. V-am mai povestit pe-aici ca langa casa mea erau niste blocuri nou construite, de patru etaje, unde se adunau mai toti copiii. Ma sui pe bicla, bag o goneta d-aia barosana si, unde am vazut cel mai mare grup de prieteni, direct inspre ei m-am indreptat, cu gandul sa pun o frana smechera, asa, in derapaj, cu roata din spate intr-o parte.

Cred ca banuiti deja ca nu au tinut franele, am intrat direct in ei, noroc ca nu a fost nimeni ranit… in afara de orgoliul meu. Bicicleta aia niciodata nu a avut franele bune 😊

Ok, recunosc, m-am luat cu altele si in realitate nu prea am vorbit deloc despre anii de liceu. Cu siguranta voi vorbi maine la liceu de la 10 dimineata, toata ziua, cu colegii si colegele mele. Abia astept!

PS. Hahaha, ia ghiciti care eram eu, acum 40 de ani?

Ce copii frumoși are România!

Dimineață am fost în piață. După ce mi-am terminat cumpărăturile (o mână de ceapă, un covrig cu semințe și, evident… multe flori), am observat că treceau mulți copii, fără ghiozdane în spate și cu buchete de flori, sau cu coronițe în mână. Exact lângă Piața 16 februarie din Bucureștii-Noi e o școală și astăzi în curte era serbarea de sfârșit de an școlar.
Am intrat să mă uit mai atent la zumzăiala de acolo. Emoții mari, copii, părinți și bunici. Și eu, gură-cască, fără niciun scop decât acela de a mă virusa cu zâmbetul, energia și bucuria copiilor.

Copiii frumoși ai României

Poate că am devenit nostalgic, sau sensibil (de fapt, nu poate, ci sigur!), însă așa m-am simțit de bine când am văzut chipurile luminoase ale elevilor, atât de frumoase și fericite. Îmi aminteam de vremurile când eram elev și ultimele zile de școală erau cele mai mișto din tot anul. Mediile erau încheiate, multe ore nu se mai făceau și jucam ping-pong și baschet la școală în timpul orelor. Iar la serbare eram ninși de puful plopilor din curtea școlii, iar pe genunchi aveam numai polen de la crinii pentru tovarășa învățătoare.

Sau de emoțiile când băieții noștri terminau școala, se mândreau cu notele și premiile obținute și mergeam la serbare să le vedem bucuria de pe față, că au terminat cu temele și începe vacanța.

Ce m-a surprins și bucurat și mai mult, a fost că mare parte din copii erau îmbrăcați în costume populare. Și profesorii și mulți din părinți, la fel.
Ce copii frumoși are România! Oare vom ști să avem grijă de ei?

Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României

Nopțile Simonei

Nu stiu cum se face, ca toate marile rezultate sportive romanesti, alea de ne mandrim cu ele de generatii intregi, au venit noaptea.

Nationala de fotbal a fost muuult peste nivelul ei evoluand in „grupa mortii” de la Guadalajara, din Mexic, jucand noaptea. Am vazut meciurile de atunci, aveam 10 ani si era ceva nemaipomenit sa vezi o transmisiune la televizor la doua noaptea. Romania a fost singura echipa care i-a dat Braziliei – cu legenda Pele in teren – doua goluri la acel Campionat Mondial. Brazilia avea sa si castige editia din 1970. Dar vedeta a fost victoria noastra cu Cehoslovacia, dintr-un 11 m reusit de Dumitrache, zile intregi lumea vorbind doar despre asta. Generatiei evolutiei lor, mai apoi, li s-a spus fotbalistilor acelei echipe Mexicanii.

Eu frecventam atunci un cerc de desen de la Palatul Copiilor – actualul Palat Cotroceni – si-mi amintesc ca primul desen pe care l-am facut la cerc a fost exact momentul in care s-a executat acel penalti castigator. Ar trebui sa mai am pe undeva desenul, stiu insa ca portarul ceh era teapan rau de tot in desenul meu 😊

Aici mai trebuie sa amintesc si despre o alta emotie televizata noaptea, desi nu are legatura cu romanii sau cu sportul.  Aselenizarea din 1969 am vazut-o in direct. TVR a transmis-o, comentata din studio de renumitul Andrei Bacalu, un om de stiinta care avea si abilitatea de a prezenta pe intelesul tuturor evenimentul colosal la ce asista o planeta intreaga.

Apoi a fost Nadia Comaneci, care a uimit lumea cu al ei Perfect Ten, devenind Zeita de la Montreal in 1976, la Olimpiada. Tot noaptea.

Generatia de Aur, in ’94, ne-a scos pe strazi la Universitate tot in crucea noptii, dupa uimitoarele meciuri de la World Cup din State. Si vreau sa va spun ca am iesit in Piata chiar si dupa infrangerea dureroasa, la penalti-uri, cu Suedia. Atunci cand am fost la fix cinci minute de o semifinala de vis cu Brazilia…

Simona Halep – portret de MGxG

Iar acum, de cand exista nemaipomenita Simona Halep, vedem unele turneee, cele nord-americane, tot noaptea.

In noaptea asta, Simona are un meci extrem de important la Miami. Nu pentru ca ar castiga acest mare turneu, ori nu stiu cati bani, sau un Mare Slem, ci pentru ca are sansa de a REVENI pe locul 1, dupa cateva luni in care a parasit acest loc. Din punctul meu de vedere, meciul de azi e mai important decat atunci cand a devenit numarul unu. In sport, e o vorba ca e mai usor sa devii numarul unu, decat sa te mentii numarul unu. Perfect adevarat.

Simona ne ofera atata bucurie si ne arata ca SE POATE ca, fiind din Romania, fara niciun alt ajutor financiar, doar cu eforturile familiei (considerabile, e adevarat!) sa ajungi prima din lume. E adevarat, a fost nevoie de mult talent, determinare, decizii majore si iremediabile – ma refer la cele medicale. Si peste toate astea, multa, multa munca! Fata asta n-a avut papusi, avea mereu cu ea racheta de tenis.

In concluzie, eu ma voi uita la meciul Simonei, pentru ca vor mai fi atat de putine ocazii sa vedem mari rezultate sportive romanesti noaptea, incat nu vreau sa pierd niciunul! Meciurile Simonei trebuie urmarite, atat cat mai putem sa ne bucuram de valoarea ei si de savoarea victoriilor ei. Tare mi-e teama ca dupa aceea, iar vor veni cateva zeci de ani de seceta in care vom vorbi, cu nostalgie, de ce meciuri colosale si ce rezultate a facut Simona.

De ani de zile, i-am urmarit aproape toate meciurile. Am suferit la infrangeri odata cu ea, iar la victorii am explodat de bucurie si de mandrie. De parca eu serisem, sau dadusem voleul sau reverul in lung. Mie, personal, imi fac bine victoriile ei, ma incarca cu energie, cu optimism. Ii admir tenacitatea, ambitia, puterea de a lupta importiva oricarui adversar. Chiar si impotriva naturii. E cea mai mica jucatoare din top, probabil din circuit si totusi, printr-o munca absolut colosala, reuseste sa se deplaseze si sa fuga pentru a acoperi tot terenul. Poate asta este motivul pentru care arata asa picioarele ei, dar si pentru care o lasa genunchii si gleznele.

Stiu ca sunt multi hateri impotriva ei, care insa au din ce in ce mai putine puncte de care sa se lege. Nu ca ar fi avut vreodata motive reale… Initial a fost ca nu a invins marile jucatoare de legenda, Serena si Sharapova. Dupa ce le-a batut, ca degeaba e numarul unu daca nu are Grand Slam. Apoi, dupa RG 2018, ca nu… poarta sapca 😊 Simona este cea mai longeviva jucatoare activa in top 10, 270 de saptamani, adica mai mult de CINCI ANI! Na, mai ziceti la asta ceva! Iar asta e pe cifre concrete si puncte acumulate, nu e pe interpretari subiective.

Of, asa tare nu stim sa ne pretuim valorile…. Abia cand nu mai sunt ne dam seama de ce insemna pentru noi.

Acum-mi dau seama ca titlul postarii asteia imi aminteste de un celebru film, de cand eram eu copil. Federico Fellini a realizat „Noptile Cabiriei”, in care juca Giulietta Masina, minunata lui sotie, o actrita cu figura de copil, extrem de expresiva. Si acolo era vorba de petrecut nopti, dar intr-un anume fel, pe strazile Romei…

Chiar! Dupa Miami, incepe sezonul de zgura, iar daca Simona castiga la Roma, va fi ziua 😊

Hai, Simona!

Primul sărut… la balul de Sfânta Maria

V-am mai povestit aici despre vacanțele mele de vară din copilărie, pe care le petreceam la țară, la bunici. Satul e la granița dintre Argeș și Teleorman (eheee, pe vremea aia nici nu bănuiam io ce importanță strategică va avea Teleormanul în istoria actuală a României…) și se numește Râca.


Era un sat destul de mare, însă sărăcăcios, dar cu ochii de-atunci nu vedeam asta. Vedeam doar copii și tineri care se aflau si ei in vacanță si umpleau viața rurală cu vitalitatea și veselia lor. Satul a fost electrificat după 1972, până atunci toți luminam cu lampa de pe pereți. Și acum îmi amintesc atât lumina palidă, umbrele alungite pe pereți, peretele afumat din dreptul lămpii, cât și mirosul de gaz ars.
Peste vară, cele mai importante evenimente pentru mine la țară erau târgurile de la Tătărăști, de Sfântul Ilie și de Sfânta Maria. Asta era la vreo 10 km pe câmp și prin păduri. Mulți mergeau cu căruțele si mă lipeam si eu de câte una, de fiecare dată. Nu tot satul mergea, dar cu siguranță toți tinerii din sat erau acolo. Era un fel de must see, un fel de UNTOLD local.
Îmi amintesc de-o anumită vară, era cel mai probabil cea dintre a opta și a noua, când tocmai reușisem la examenul de admitere la liceu, și tare eram mândru!
În vara aia veniseră unii de la județeana de partid, de la cultură, să propage proiecția de filme cât mai adânc în rural și în fiecare seară puneau câte un film, mutându-se în mai multe cătune ale satului. Neavând altceva de făcut, mergeam zilnic cu caravana aia și ajunsesem să știu toate filmele pe dinafară. Chiar mă învățaseră proiecționiștii cum să schimb rolele și am dat și eu o mână de ajutor. Ei stăteau la o bere și o țigară și eu le făceam treaba. Dar ce important eram, nu?  🙂

Îmi amintesc că filmul era o comedie, “Cel Alb, Cel Galben si Cel Negru”, cu Giuliano Gemma, Eli Wallach si cu… Sakura Shin Me 🙂 Filmele începeau seara, cam după nouă, pentru că fiind proiecții afară, era nevoie să fie întuneric cât de cât. Și mai era un motiv. Vara, peste zi, nu prea era nimeni în sat. Toți erau plecați să muncească la câmp, la CAP, sau la islaz cu vacile sau caprele.
După proiecție, tinerii se adunau la cineva acasă, de fapt în fața porții, de-a lungul șanțului, la ceea ce ei numeau “furcărie”, am făcut io analogia cu așa-numita șezătoare. Toți spuneau bancuri, sau se povesteau diverse chestii de peste zi. La spus bancuri m-am priceput mereu, așa ca nu a durat mult până să devin o vedetă a șanțului 🙂  Mai pe ascuns, băieții mai luau câte o gură de țuică, dar moderat și nu se întâmpla nimic mai mult de atât. Se simțea în aer că plutea un fel de excitare, cumva așa, de grup. Și fetele erau parte din joc, iar cele mai multe furcării erau în fața curților de fete. Nu știu de ce. Însă părinții lor nu ieșeau afară să ne controleze. Totul părea că este de la sine înțeles, toți acceptau asta. Mă gândeam că niciodată în București, la douășpe noaptea, vreun tată nu ar fi lăsat-o pe fata lui cu tot felul de golani adunați în fața scării.

Nu erau excese, era perioada aia din adolescență cu atingeri nevinovate, la care după aceea te gândești ani de zile. Câteodată mai dispărea în porumb câte-o pereche, în grădinile alăturate, dar așa, pe ferite. Cele mai tari isprăvi pe care le auzeam mai apoi, de la băieții mai mari ca mine și mai lăudăroși, erau doar că s-au sărutat, sau că au reușit să-i mângâie sânii vreunei fătuce, sau maxim, să atingă pentru o secundă zona cea mai fierbinte și atractivă pentru visele adolescenței. Pe care n-o defineam, dar toți știam că e ACOLO!
Eram la una din furcării și la un moment dat vine lângă mine pe șanț o fată pe care o mai văzusem și chiar remarcasem în ultimele zile. Era înaltă, cam cât mine, cu o față mai băiețoasă, cu parul șaten, drept, tuns castron, la baza gâtului. Nu o știam și am aflat mai apoi stătea undeva în Betegi, cătunul în care se făcuse proiecția de film în seara aia. M-a întrebat ce fac, mi-a spus cine e ai a cui e.
Aici trebuie să intervin un pic. Pe vremea aia, la țară fiecare era “al cuiva”. Eu degeaba eram Mircea, nu știa nimeni. Dacă ziceam că sunt “al lu’ Mălăețu”, sau nepotul lu’ popa Gogu, abia atunci căpătam o identitate. Atunci lumea din sat știa cui să i te aloce, unde să te poziționeze.
I-am spus cine sunt si al cui, mi-a spus că știa deja 🙂 Făcea liceul la Pitești, era mai mare decât mine cu doi ani.
Am povestit apoi mult timp, iar cand s-a spart gașca, i-am propus să o conduc acasă. Așa văzusem io că se face în filme…
Am vorbit tot felul de baliverne, care în momentele alea era adevărurile universale ale omenirii! La sfarsit, eram la gard la ea, lângă poartă, înainte să fugă la ea-n curte, mi-a spus că să ne vedem a doua zi la Căminul Cultural, că va fi discotecă, pentru Sfânta Maria. I-am zis că da, sigur vin, mai ales că locul era lângă casa bunicilor mei.
In drum spre casă, pe ulițele intunecate, să vă mai zic că zburam? Nu mai conta nimic, nici bulgării de pământ de care mă loveam accidental, în șanțurile făcute de tractoare în glodul drumului, că nu vedeam nimic pe jos, nici nu ma mai speriam că treceam pe lângă cimitir în crucea nopții, nici câinii asmuțiți asupra mea de prin diverse curti.
Atunci m-a învățat un tip din sat cum să mă apăr de câinii agresivi. Săracu’, era beteag și avea un defect de mișcare care-l făcea o țintă ușoară și predilectă pentru copiii din sat când voiau să chinuie pe cineva. El era un om blând, dar atunci când era atacat devenea iritat și răspundea înjurând. Avea mereu un ciomag la el, în care se sprijinea ca să meargă, cât de cât, ca un baston. Stan Nebunul îl știa tot satul, dar eu îi spuneam domnu’ Stan, că venea mai mereu la bunică-meu să se spovedească, să mai vorbească de una-alta și uneori să mai primească colaci, prescură și altele, ce se dădea de pomană.
Bunicul, tatăl mamei mele, preot în sat de mulți ani, repartizat acolo imediat după ce a absolvit Seminarul, era un om blajin. Înalt, subțire, mulți dintre cei care l-au cunoscut spuneau că eu lui îi semăn. Ei au fost cinci frați. Două fete și trei băieți. O fată profesor, el preot, restul doctori. Foarte talentat, cânta la vioară nemaipomenit, era un om de o cultură rară. Citise mult și încă citea deseori când eram eu pe-acolo. Nu prea le avea cu munca fizică, dar se ajuta cu oamenii din sat, pe care-i chema la pomi, gradină și ce mai aveau ei acolo.
Pe el îl chema Gheorghe Cristea, dar toți în sat îi spuneau popa Gogu.

Duminica dimineața era nelipsit de pe terenul de fotbal din centrul satului. Acolo se jucau meciuri în divizia județeană, sau ce-o fi fost, iar el mereu era arbitru 🙂 Era respectat de toți oamenii din sat, iar eu simțeam așa, ca o onoare, să declar că sunt nepotul lui.
Pe vremea aia, pentru a primi parohie, trebuia să fii căsătorit. Așa că s-a însurat cu fata celui mai bogat om din sat, care avea magazinul de acolo. Parcă și cârciumă, nu sunt sigur. Oricum, au avut premisele unei căsătorii minunate. Până a venit războiul, apoi comuniștii, i-au trecut la chiaburi și le-au luat totul. Bunică-meu a scăpat de pușcărie, nu știu cum și a rămas preot în sat. Niciuna din fetele lui, nici maica-mea, nici mătușă-mea Diana, nu au avut voie să dea la facultate… Așa se scrie istoria.

Ohooo,… se vede că nu știu să scriu!!! Am început să povestesc despre primul meu sărut si am ajuns în bălării, la comuniști…
Scuze! E târziu, sunt obosit, sigur revin cu continuarea. 

Adio, copilărie!

Bunica

Femeie apriga bunica-mea. Slaba, uscata, ridata, acum la batranete ajunsese sa mearga atat de aplecat, ca aproape se fransese de tot. Osteoporoza. Si grijile. Dar niciodata nu se lasa. Nu! Pe la optzeci si ceva de ani a cazut dintr-un corcodus. Urcase acolo dupa o gaina care ramasese blocata in pom…

Cand mergeam in vacantele de vara la tara si ma pierdeam prin sat pe la alti copii, de ma uita seara p-acolo, il trimitea sa ma caute pe Neluță, cel mai bun prieten al meu, de statea chiar vizavi, peste ulita. El venea mereu cu aceeasi placa: „Vino acasa, ca a zis ga Gherghina ca daca nu vii acum, te bate de sus pana jos!”

Bunica

Cred ca v-am mai povestit, satul bunicilor mei este Râca, undeva la granita Argesului cu Teleormanul, langa Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Acolo apelativul pentru femei era GA. Un fel de bre, sau fata, habar n-am de unde pana unde. Si nici nu l-am mai auzit in late parti. Cred ca de-acolo isi are radacina (patrata, evident!) si Lady GA-GA 😊

Cand eram copil, aveam dificultati de vorbire si pana si numele meu il stalcisem in Goghimiță, deviat de la Gheorghe Mircea, asa, ca la catalog. Asa ca nici bunica-mea n-a scapat de botezul meu. Pe ea, de fapt, o chema Gherghina – o, ce nume frumos! – dar eu il stalcisem in Didina. Asa ca toata viata asa i-am zis…

Deci, bunica-mea, fire dominatoare, ii ”alinia” pe toti. Nu doar pe cei din familie, cand zic pe toti ma refer la toti din jurul ei. Spirit puternic, adevarat leader, conducea tot si simtea nevoia de control absolut. Cred ca daca pe ea ar fi prins-o Revolutia cu vreo douaj’ de ani mai tanara, nu ca doar ar fi avut acum o mare firma, ci ar fi condus chiar un holding. International!

Femeie simpla, de la tara, mutata in Bucuresti prin anii ‚’50, unde l-a urmat pe bunica-meu, care era angajat aici. Era colosala. Intuia tot, fara sa aiba informatii prea multe. Am citit unele studii care arata ca marii leaderi iau decizii avand doar 75% din informatii, pentru restul fiind ghidati de fler, experienta, viziune. De exemplu, imi amintesc cand, pe vremea Radiotelului, cand vindeam primele pagere Motorala in Romania, Didina m-a intrebat ce fac si i-am spus cam ce sunt alea si cum functioneaza. Din doi timpi si trei miscari s-a prins care-i treaba si mi-a zis ca vrea si eu unul din ala. Ca are nevoie, ca vara, cat statea la tara acolo, n-avea telefon! Discutia s-a terminat cand i-am zis pretul…  Am avut directori de mari companii care, dupa jumatate de ora de explicatii, ma intrebau asa niste bazaconii, de-mi era clar ca n-au inteles nimic din ce e un pager.

Da’ haideti sa va spun o faza monumentala cu Didina. Eram in perioada armatei, internat la Spitalul Militar Central – SMC. Aveam 19 ani, eram terist, intr-o unitate militara de la Targoviste – nu aia unde l-au impuscat pe Ceausescu. Nebunatic, fara teme de casa, fara lectii sau examene, eram in sfarsit in Bucuresti, dupa multe luni de armata!!!

* Terist – termen ce vine de la TR – termen redus, adica baietii care intrau la facultate imediat dupa liceu, faceau armata la termen redus, doar noua luni. In loc de perioada standard de armata, un an si patru luni, sau chiar doi ani (la marina si parasutism). Astfel, noi intram in armata in octombrie si ieseam la sfarsitul lui mai, deci pierdeam practic echivalentul unui an scolar. De aceea, facultatea o incepeam cu un an dupa colegele noastre, care, intre timp, se cuplau cu noii lor colegi studenti in anul intai. Iar noi… peste un an, cu noile colege, cu un an mai mici. Smart sistem, nu?

La spital in rezerva, nimerisem – culmea! – cu un fost coleg de liceu, de la o clasa paralela, care-si aranjase, prin pile, cred – ca taica-sau era mare mahar – sa fie adus doua-trei saptamani in Bucuresti, chiar daca internat in spital. Se pare ca statutul asta de internat la SMC era destul de ravnit printre teristi, pentru ca multi m-au intrebat cum si cu cine am aranjat sa ajung acolo trei saptamani? Iar eu eram pe bune, aveam probleme cu urechile. Asa ca generalul dr. Predescu, ORL-istul lui Ceausescu (asa mergea vorba) m-a internat acolo instant. Eram interesant pentru el, adica, mai exact, il atragea urechea mea zbanghie 😊

Colegul meu de salon si cu mine aveam fiecare cate-un casetofon, ca atat puteai avea pe vremea aia. Fiecare cu casetele lui. El ma omora cu Nightingales & Bombers, al lui Manfred Mann’s Earth Band. Stiam pe dinafara toate pasajele, „spirits in the night”, „Countdown” – sigur o stiti! Si, mai ales, cum zicea el, cand se ridica in picioare, sarind in mijlocul patului, si striga „asculta, acum intra clapariiii!!!”…

Eu aveam ceva Purple, Stones, Zeppelin, Beatles, Uriah Heep si facusem rost de-o caseta cu The Wall, tocmai scos de Pink Floyd de cateva luni. Ce mai, sa tot stai in spital.

Ei, si din cand in cand mai veneau la mine in vizita foste colege de clasa din liceu, care acum erau studente, deci smechere! Eu nu eram nimic, eram un terist nenorocit, nici macar sanatos, internat in spital. Mai multe colege care intrasera la medicina au trecut pe la mine, ele faceau practica si pe la Militar, dar si alte colege. Nu o sa dau nume! Si una din ele, cand a venit, tusti, direct in varful patului meu! Hai, pune muzica, ce ai? Nu mai stiu ce am pus dar am stins toate luminile, am acoperit geamurile si am lasat aprins doar neonul ala mov, care era la moda atunci, tocmai aparut, si care am inteles ca, de fapt, folosea la sterilizarea rezervei…

Deci, am creat o adevarata atmosfera de discoteca! Ei, si cand e viata mai dulce, paaac! Iti trage cineva una de nu te vezi! Cine deschide usa salonului? Chiar EL, generalul Predescu, seful sectiei ORL, care a ramas interzis! Normal. Era sectia lui, el era maharul, responsabil de disciplina si de tot ce se intampla. In spitalele militare, pe langa procedurile din cele civile, se mai suprapun si ierarhiile ce tin de grade, subordonare si de ordinea cazona. Asa ca, el, ditamai generalul, intra in salon si-l gaseste pe un putoi de soldat terist cu o fata tanara, frumoasa, cocotata in pat! Doar a aruncat o privire cu care a spus tot, s-a intors si a iesit din rezerva. Nu stiu cum de nu m-a externat, nu mi-a facut o injectie letala, sau sa ma sanctioneze macar, sa-mi faca un raport catre unitate,… nu mi-a zis nimic dupa aceea. Asta e cel mai nasol, doare cel mai tare. Daca-mi facea observatie, mi-o luam, asta e, o asumam. Dar asa, nu prea poti sa dai „la perete” ca intr-o gaura neagra…

Hai, ca, usor-usor, revin si la ideea principala, ce doream de fapt sa va transmit. In perioada aia, eram prieten cu o fata de varsta mea. Ea era deja studenta, dar nu in Bucuresti. Pentru discretie, nu voi pomeni nume si nici nu voi spune unde… Ne stiam de cativa ani, ieseam impreuna, dar nu eram 100% impreuna – intelegeti voi. Nu stiu de ce, asa a fost sa fie.

Dar pana sa vina fata la mine, intr-o duminica vin ai mei, cu toata familia: maica-mea, taica-meu, Catalin frate-meu, bunica-mea, bunica-meu, matusi-mea… O mare familie, ca la italieni, toti in vizita. Cand se apropie ora de terminare a programului de vizita si pleaca, merg cu ei la lift. Erau lifturi d-alea mari, de 12 persoane. Iar duminica, erau ca fluxul si refluxul oceanului, asa erau de pline. Cobor la parter, ies in curte si-i conduc pana la poarta. Acolo, vreau sa ii las si sa dau sa plec inapoi in spital. Maica-mea zice: da’ unde te grabesti asa? Nici nu apuc sa raspund, ca imediat bunica-mea intervine: Pai, il asteapta fata lui, n-ai vazut ca a venit la el?

Am facut o fata mirata, sincer!!! Whaaat? Nu venise nimeni! Pe cuvantul meu de onoare (de militar terist, pe vremea aia!) ca nu pricepeam neam ce zice bunica-mea! Am mai stat cu ei pana au plecat, apoi am urcat la mine in salon. Pe marginea patului, ma astepta prietena mea! Eu NU o vazusem cand a venit, insa ea ma vazuse cand a iesit din lift la mine pe etaj, iar eu ma pregateam sa intru in lift, impreuna cu ai mei. Dar Didina ii prinsese privirea, sunt sigur, si i-a descifrat-o imediat intr-o nota corecta. Ceea ce eu, cu capu-n nori, chiar nu stiam in secunda aia! Va jur, chiar nu o vazusem pe prietena mea ca venise, avea si niste ochelari mari de soare sub care se ascundea, asa ca, berbec cum eram, a trecut pe langa mine fara sa simt nimic. Ea si-a dat seama de situatie si nu a reactionat vizibil. Sau, nu pentru mine…

Ei, din momentul ala am realizat ca intuitia feminina nu rateaza nimic: vede si simte TOT! Si a trebuit sa invat asta de la bunica-mea.

Didina avea doar patru clase. Si a trait 98 de ani. Acum tocmai m-am intors de la Râca, unde am fost la inmormantarea ei…

Astazi s-a terminat copilaria mea.

 

PS. Ilustratia este verso-ul unei fotografii a lui bunica-meu, pe care am gasit-o astazi prin casa bunicilor.

Insomniile adolescentului cu bascheți

Imi cer scuze, pauza a fost mai mare decat estimasem initial. Revin la povestea mea!

…Și ne tot hârjoneam noi așa, că nu eram suficient de prieteni asa incat sa ne permitem sa ne știe ceilalți, dar nici separați nu prea stăteam. V-am spus într-o altă postare că in fiecare dimineața o asaltam cu telefonul, după ce îl duceam la grădiniță pe Dan, fratele meu. Într-o dimineața am sunat-o și mi-a spus că de ce nu vin pe la ea? Hopa!!! Va dati seama ca a fost cea mai tare invitatie din viata mea. Evident am zburat până la ea la bloc, iar când am ajuns in scară, nu mai aveam aer, atat de tare-mi bătea inima. Sau de la astm? Ca, de curand, cand am fost internat pentru a-mi opera cancerul de prostata, am aflat la controlul de la pneumologie ca e foarte probabil sa am astm, desi pana acum nu am stiut.

Am stat un pic să îmi revin și dupa ce am urcat cele trei etaje, ajuns in fata usii ei, tremuram tot. Nu știu de ce, sau ce mi-oi fi închipuit că se va-ntâmpla, oricum eram ud de emoție când am apasat soneria de la ușă. Mi-a deschis, bună, bună, apoi mi-a luat ceva timp să mă comport normal. Stiu ca era imbracata intr-o chestie cam ca un halat, asa, nu ma pricep la haine. Dar era ceva semitransparent, asta stiu sigur, ca tot asteptam sa treaca prin, sau sa se aseze in diverse pozitii si unghiuri fata de lumina soarelui, ca sa intrezaresc ceva nedefinit, ce era mai mult de ghicit. Am stat cred vreo oră și am vorbit despre de toate, exact ca de obicei, nimic special pentru așa o ocazie. După ce-am plecat, zile întregi m-am gândit la milioane de alte scenarii pentru așa un eveniment de next level.
Apoi au mai apărut și alte ocazii, din ce in ce mai des, practic după același scenariu. Alergam ca nebunul, gafaiam in fata usii, eram crispat inauntru, iar apoi ma tot gandeam ca mai bine ziceam aia sau ailalta, sau faceam aia sau ailalta. Imi alergau prin cap variatii cu scene din filme cu saruturi, sau imbratisari teatrale, dramatice, dar o data, nu eram eu atat de viteaz incat sa initiez un asa episod, iar a doua, nu cred ca l-as fi dus pana la capat fara sa ma fac de ras, si asta in cel mai penibil mod. Niciodată, dimineata, nu puteam anticipa când mă cheamă și niciodată nu eram mulțumit după vizita mea cu rezultatele. Of! Grea perioadă si adolescenta asta pentru mine, nu știu cum a fost la altii…
Odată mi s-a intamplat chiar sa am o maaare surpriză: am intrat în apartament, m-am asezat si am inceput sa discutam, apoi am auzit pe cineva. Am înțepenit!!! (cred ca v-am mai spus ca sunt fricos, nu?) Și chiar nu înțelegeam cum de m-a chemat la ea când era cu cineva acasă. Pe ai ei nu îi știam decât din vedere, iar ei pe mine deloc, evident! După ce vorbisem la telefon și mi-a spus să vin, sosise bunica ei. Iar ea nu avea cum să ma mai anunțe… Ca n-aveam mobilul la mine 😊 Prezentări, bunica mea, el e Mircea, colegul meu etc, nimic suspect. Ufff! Am scăpat 🙂

Cea mai tare experienta a fost într-a opta!

Într-o dimineață o sun, ca de obicei, și-mi spune că “e liber” și dacă nu vreau să vin pe la ea. Ohooo, evident că mă duc. V-am spus, ori de câte ori urcam la apartamentul ăla de la etajul al treilea, pe stânga, îmi bătea inima-n piept ca la criza de tahicardie.

Întru, începem discuțiile noastre obișnuite, de ăla, de aia, de filme, prostii copilărești. Totuși, era o anumită încărcătură in aer, pe care o simțeam destul de prezentã. Iar multe replici erau cu subinteles, asa, nevinovat, ca la niste copii de 14-15 ani. Și am stat ore inregi așa, într-o stare de aproape-excitare nedefinită. Nici nu știam “ce e aia”… așa că-mi era greu să realizez. Dar sunt sigur ca si tu ai trecut prin momentele alea cand erai la un party la care nu puteai decat sa stai putin, ca la zece seara trebuia sa fii acasa si in mod normal ajungeai in 45 de minute. Insa cand se apropia noua si-un sfert, ziceai what the fuck, pot sa ajung si in 40 de minute, apoi chiar si in juma de ora, daca vine troleul la timp, apoi pleci pe la fara douazeci si fugi de rupi pamantul, ca sa ajungi pe la si-un sfert. Iar ai tai se uita la televizor si nici macar nu stiu cat e ceasul cand intri tiptil…

Asa si eu. Trecea timpul, dar dulceata discutiei parca era mai aromata spre final, de parea ca acolo se concentrau toate simturile. Iar timpul se dilata si o jumatate de ora ti se parea prea mult pentru ce ai de facut, ca poti rezolva si in cinci minute. Erau niste curenti prin aer care scurtcircuitau totul si simteai prin tine, prin intregul corp, orice vibratie. Era asa o stare de surescitare, incat insasi simtirea asta parca era placerea maxima. Fara sa mai urmeze nimic dupa…

Orele le aveam după amiază, de la unu, deci pe la doișpe trebuia să fiu acasă, ca pe la și jumate să plec spre școală. Dar în ziua aia aveam doar lucru manual două ore și sport două ore, cred ca era sambata. Și, pentru că simteam CEVA in plus in aer în ziua aia, am hotărât să mai raman acolo, cu ea. Oricum eram in siguranta, maica-mea nu stia unde sunt, sigur inventam eu o poveste uimitoare sa-mi scot intarzierea. Chiar daca asta însemna SĂ CHIULESC! Eram clasa a opta și nu chiulisem niciodată. Gata, am luat decizia, fie ce-o fi. Merita orice risc. Simteam așa, un anume miros, chiar și material, parcă aerul era mai încins, parcă eram mai aproape, tot mai aproape. Nu știam de ce, dar era cu siguranta ceva acolo…

Și la un moment dat, cineva sună la ușă! Din priviri, o întreb CINE? NU STIU! Convinși amândoi că a venit unul dintre ai ei, eram electrizați. Eu mă ascund după frigiderul din bucătărie și aștept să treacă momentul. Deja ma vedeam luat la bataie de taica-sau, venit la ai mei acasa, ca de ce nu vi-l tineti legat, ca uite pe unde umbla, pe la fete cuminti, sa le suceasca mintile… Ea se uită pe vizor, apoi vine să mă liniștească: o doamnă, nu știu cine e, cred că a greșit, scap repede. După frigider, mă simțeam ca in capra cu trei iezi, de parcă eram iedul cel mic, ascuns dupa covată.

Și aud vorbele astea: “MIRCEA E AICI?” Eu am înlemnit, că am recunoscut vocea. Prietena mea, normal, cu prezență de spirit la ea, a negat: Nuuu, de ce ar fi aici? Nu a venit niciodată. Dar știi unde ar putea fi? Nu…

Chiar când să închidă prietena mea ușa, apar eu, triumfal, ieșind de după frigiderul din bucătărie, direct pe hol: EU SUNT!

Când mă vede, maică-mii, că ea era, îi vine inima-n piept și-mi zice doar atât: Hai acasă!

Pe drum, mi-a spus la cati prieteni de-ai mei a trebuit sa intrebe si, din aproape in aproape, la cate apartamente nu a incercat, pana a dat de mine. Apoi n-am mai vorbit nimic. Eu, parca eram un criminal in serie prins de politisti, asa eram de turtit. De acasă, m-a dus bunică-meu până la școală (s-au gandit ca daca plec singur, cine stie ce dracu’ fac), m-a băgat în clasă la lucru manual, m-a scuzat și a mințit pentru mine, că a fost plecat nu știu unde cu mine și că el a întârziat…

Of, greu e să fii băiat…

Insomniile băiețelului cu trotinetă… acum și cu bascheți

Cred că eram printr-a șaptea… V-am mai povestit, acum câteva săptămâni, că-mi plăcea de o colegă de școală, cu un an mai mică. Nu eram prieteni în sensul ăla clasic, comun. Ci în ăla confuz, în care nimic nu e definit. Nici măcar nu știu să fi discutat vreodată împreună despre asta, dar avem așa, o atracție pe care o simțeam câteodată că ar fi reciprocă, sau cel puțin așa mi se părea mie. Alteori, însă, eram destul de abătut. Ori nu vorbea cu mine, ori nu mă băga în seamă, ori nu o mai vedeam… Offf, cred că știți îndoielile alea de te cuprind la vârsta aia dificilă.


Cert e că ieșeam în fiecare seară când puteam la joacă, în zona ei, de la blocuri. Pentru ca erau câteva blocuri nou construite, prin anii șaptezeci, acolo ne adunam zeci de copii din cartier și era multă agitație, de toate generațiile, de la preșcolari, până la liceeni. In perioada aia era în mare formă si vogă Ilie Năstase, care, împreună cu Țiriac, ajunseseră în finala Cupei Davis, și încă de trei ori! Două la americani și una la București. Pierdute de noi, cu un mare regret, dar care a lansat un nou sport in Romania: tenisul de câmp. Abia apăruseră in magazine rachetele de tenis, erau unele românești, parcă Reghin, care erau cam o sută cincizeci de lei. Nu aveau toți copiii părinții așa de darnici, așa că străzile erau invadate de jucători dotați cu… funduri de lemn. Nu râdeți! Ăsta era nivelul. Dar entuziasmul era enorm, iar puștii voiau să ajungă cel puțin un al doilea Năstase, dacă nu și mai și. Chiar si cu bâtacele-alea în mână. Să vedeți ce demonstrație de cunoștințe dădeau unii mai mari, că știau cum se tine scorul în tenis. Cei mici, jucau ținând scorul ca la ping-pong, in seturi mici până la 11, sau mari până la 21.
Evident, nu erau terenuri, așa că se foloseau curtea scolii, sau străzile asfaltate. Fileul era o sfoară legată între doi pomi, iar când treceau mașini, destul de rar, se desfăcea doar un capăt… Chiar a fost atunci o perioadă în care se refăceau străzi și se lucra la structura, temeinic, începând de la fundație. Practic, strada devenea o chestie așa,… cam la un metru sub nivelul trotuarelor, destul de bine nivelată, dar pe unde nu mai treceau mașini. Numai bine pentru înflorirea tenisului de camp, practicat de noi, copiii 😊
Erau destule constrângeri din acest punct de vedere, al locului unde puteai juca. Iar eu nu aveam răbdare, niciodată n-am avut. Mereu repezit, în agitație permanentă, deși întotdeauna lumea în jurul meu mă percepea mai degrabă liniștit, sau chiar mult prea calm. Ori bleg. Și atunci m-am orientat mai degrabă spre badminton. Mi-au cumpărat ai mei o racheta, aia era mai ieftina, doar 50 de lei, chinezeasca. A ținut mulți ani și în final a ajuns in formă de “lingură”, dar eu mi-am făcut treabă cu ea. Mă specializasem atât de mult in badminton, încât puteam juca chiar și singur 🙂 Duminica, vara, mai mereu mergeam cu ai mei ori la ștrandul Ciurel, ori la pădure la Roșu, undeva pe malul Dâmboviței, înainte de intrarea în București. Ștrandul nu era unde e acum, ci cam pe unde este actualul baraj al lacului Ciurel. Nici lacul nu exista, a fost făcut de Ceaușescu după inundațiile din 1975, când a luat decizia să sacrifice cartierul Crângași, pentru a salva centrul orașului de la inundare. Atunci a venit el personal să vadă dezastrul, chiar pe dealul pe unde ne făceam veacul prietenii mei și cu mine. când mergeam la gârlă. Cu ocazia aia, la 15 ani, l-am văzut prima oară in fata mea pe Ceaușescu.
Deci, la pădure la Roșu erau niște plopi uriași și, fiind pe malul apei, mereu era curent sau vânt. Eu trimiteam cât mai sus fluturele, dar cumva împotriva vântului, că să mi-l returneze. Deci, se poate spune și că, practic, jucăm cu un jucător imaginar, de sus 🙂
Aveam niște prieteni care știau și ei bine jocul și, la blocuri, încingeam niște schimburi destul de lungi, iar noi ne îndepărtam treptat unul de celălalt, până ne plasam cam la 40 de metri distanța dintre noi. Asta puteam face doar cu fluturi mai grei, care aveau o bila cauciucată in vârf. Ăia ne permiteau să jucăm chiar și pe vânt.
Ei, revenind acum la prietena mea, evident că mă dădeam cât mai rotund in locurile pe unde era ea, sau pe la blocul ei, in cazul in care nu era pe-afara. De cateva ori am reușit să joc chiar și cu ea, dar mult mai puțin decât aș fi vrut. Aș fi făcut orice să-i atrag atenția. Știu că odată, nu mai îmi amintesc de unde a apărut ideea de rezistență la alergare și am dedus eu, dintr-o discutie a ei cu fetele, că îi plac cei care sunt rezistenți, nu cei rapizi. Ahaaa! Ii plac aia buni la rezistenta… Fiindca la varsta aia n-ai minte, mi-a si venit, pe loc, ideea cum s-o impresionez. Știți că în seara aia (era o duminică, iar duminica maica-mea mă îmbrăcă mai frumos) am alergat o oră întreagă în jurul blocurilor, facand multe ture, așa încât să mă vadă? Ce contează că eram total neechipat de sport și deja după zece minute curgea transpirația de pe mine? Eram in pantalonii aia buni si o bluza. Noua. Dar aveam bascheții in picioare și asta era suficient 😊

Aaa, neapărat să vă spun de bascheții ăștia. Erau d-ăia chinezești, de 75 de lei, care erau peste tot, până să apară varianta românească, de la Finca Drăgășani. Și-mi cumpara maică-mea, in fiecare an, la începutul școlii. Miroseau atât de mișto, încât mereu în prima noapte dormeam cu ei la cap, pe perna. Pe bune!
Apoi, prin clasa a opta, a apărut moda tenișilor albi complet, tot chinezești, de 40 de lei. Aia au prins nemaipomenit, pentru că puteau fi desenați sau pictați. Era in plina perioadă hippie, și atunci se picta orice, de la tricouri, cămăși, până la pantaloni și teniși. Și fiecare își marca teritoriul după gust. Un fel de cover de profil de Facebook de acum. Cel mai des întâlnit era desenul ăla celebru cu chipul lui Jimi Hendrix, cu efectul ăla pe care-l obții când supraexpui contrastul umbrelor pe față. Și avea el si coafura aia afro, absolut circulara. Iar dacă nu voiai să-ți strici cămașa sau tricoul, îți puneai o insignă rotunda cu desenul ala. Mamă, câte insigne n-am mai făcut cu asta. Le făceam că-mi placea, așa, pentru prieteni. Uite-acum chiar nu mai știu dacă i-am dat și Ei o insigna, sau dacă nu cumva m-a refuzat…

Ba da, i-am dat! O insignă unică, specială, cu limba celor de la Rolling Stones. Că, tot așa, aflasem de la o bună prietenă de-a Ei, că-i place mult Mick Jagger…

S-a făcut târziu, adică… devreme! Mâine vă spun continuarea.

Pa!