Insomniile băiețelului cu trotinetă… acum și cu bascheți

Cred că eram printr-a șaptea… V-am mai povestit, acum câteva săptămâni, că-mi plăcea de o colegă de școală, cu un an mai mică. Nu eram prieteni în sensul ăla clasic, comun. Ci în ăla confuz, în care nimic nu e definit. Nici măcar nu știu să fi discutat vreodată împreună despre asta, dar avem așa, o atracție pe care o simțeam câteodată că ar fi reciprocă, sau cel puțin așa mi se părea mie. Alteori, însă, eram destul de abătut. Ori nu vorbea cu mine, ori nu mă băga în seamă, ori nu o mai vedeam… Offf, cred că știți îndoielile alea de te cuprind la vârsta aia dificilă.


Cert e că ieșeam în fiecare seară când puteam la joacă, în zona ei, de la blocuri. Pentru ca erau câteva blocuri nou construite, prin anii șaptezeci, acolo ne adunam zeci de copii din cartier și era multă agitație, de toate generațiile, de la preșcolari, până la liceeni. In perioada aia era în mare formă si vogă Ilie Năstase, care, împreună cu Țiriac, ajunseseră în finala Cupei Davis, și încă de trei ori! Două la americani și una la București. Pierdute de noi, cu un mare regret, dar care a lansat un nou sport in Romania: tenisul de câmp. Abia apăruseră in magazine rachetele de tenis, erau unele românești, parcă Reghin, care erau cam o sută cincizeci de lei. Nu aveau toți copiii părinții așa de darnici, așa că străzile erau invadate de jucători dotați cu… funduri de lemn. Nu râdeți! Ăsta era nivelul. Dar entuziasmul era enorm, iar puștii voiau să ajungă cel puțin un al doilea Năstase, dacă nu și mai și. Chiar si cu bâtacele-alea în mână. Să vedeți ce demonstrație de cunoștințe dădeau unii mai mari, că știau cum se tine scorul în tenis. Cei mici, jucau ținând scorul ca la ping-pong, in seturi mici până la 11, sau mari până la 21.
Evident, nu erau terenuri, așa că se foloseau curtea scolii, sau străzile asfaltate. Fileul era o sfoară legată între doi pomi, iar când treceau mașini, destul de rar, se desfăcea doar un capăt… Chiar a fost atunci o perioadă în care se refăceau străzi și se lucra la structura, temeinic, începând de la fundație. Practic, strada devenea o chestie așa,… cam la un metru sub nivelul trotuarelor, destul de bine nivelată, dar pe unde nu mai treceau mașini. Numai bine pentru înflorirea tenisului de camp, practicat de noi, copiii 😊
Erau destule constrângeri din acest punct de vedere, al locului unde puteai juca. Iar eu nu aveam răbdare, niciodată n-am avut. Mereu repezit, în agitație permanentă, deși întotdeauna lumea în jurul meu mă percepea mai degrabă liniștit, sau chiar mult prea calm. Ori bleg. Și atunci m-am orientat mai degrabă spre badminton. Mi-au cumpărat ai mei o racheta, aia era mai ieftina, doar 50 de lei, chinezeasca. A ținut mulți ani și în final a ajuns in formă de “lingură”, dar eu mi-am făcut treabă cu ea. Mă specializasem atât de mult in badminton, încât puteam juca chiar și singur 🙂 Duminica, vara, mai mereu mergeam cu ai mei ori la ștrandul Ciurel, ori la pădure la Roșu, undeva pe malul Dâmboviței, înainte de intrarea în București. Ștrandul nu era unde e acum, ci cam pe unde este actualul baraj al lacului Ciurel. Nici lacul nu exista, a fost făcut de Ceaușescu după inundațiile din 1975, când a luat decizia să sacrifice cartierul Crângași, pentru a salva centrul orașului de la inundare. Atunci a venit el personal să vadă dezastrul, chiar pe dealul pe unde ne făceam veacul prietenii mei și cu mine. când mergeam la gârlă. Cu ocazia aia, la 15 ani, l-am văzut prima oară in fata mea pe Ceaușescu.
Deci, la pădure la Roșu erau niște plopi uriași și, fiind pe malul apei, mereu era curent sau vânt. Eu trimiteam cât mai sus fluturele, dar cumva împotriva vântului, că să mi-l returneze. Deci, se poate spune și că, practic, jucăm cu un jucător imaginar, de sus 🙂
Aveam niște prieteni care știau și ei bine jocul și, la blocuri, încingeam niște schimburi destul de lungi, iar noi ne îndepărtam treptat unul de celălalt, până ne plasam cam la 40 de metri distanța dintre noi. Asta puteam face doar cu fluturi mai grei, care aveau o bila cauciucată in vârf. Ăia ne permiteau să jucăm chiar și pe vânt.
Ei, revenind acum la prietena mea, evident că mă dădeam cât mai rotund in locurile pe unde era ea, sau pe la blocul ei, in cazul in care nu era pe-afara. De cateva ori am reușit să joc chiar și cu ea, dar mult mai puțin decât aș fi vrut. Aș fi făcut orice să-i atrag atenția. Știu că odată, nu mai îmi amintesc de unde a apărut ideea de rezistență la alergare și am dedus eu, dintr-o discutie a ei cu fetele, că îi plac cei care sunt rezistenți, nu cei rapizi. Ahaaa! Ii plac aia buni la rezistenta… Fiindca la varsta aia n-ai minte, mi-a si venit, pe loc, ideea cum s-o impresionez. Știți că în seara aia (era o duminică, iar duminica maica-mea mă îmbrăcă mai frumos) am alergat o oră întreagă în jurul blocurilor, facand multe ture, așa încât să mă vadă? Ce contează că eram total neechipat de sport și deja după zece minute curgea transpirația de pe mine? Eram in pantalonii aia buni si o bluza. Noua. Dar aveam bascheții in picioare și asta era suficient 😊

Aaa, neapărat să vă spun de bascheții ăștia. Erau d-ăia chinezești, de 75 de lei, care erau peste tot, până să apară varianta românească, de la Finca Drăgășani. Și-mi cumpara maică-mea, in fiecare an, la începutul școlii. Miroseau atât de mișto, încât mereu în prima noapte dormeam cu ei la cap, pe perna. Pe bune!
Apoi, prin clasa a opta, a apărut moda tenișilor albi complet, tot chinezești, de 40 de lei. Aia au prins nemaipomenit, pentru că puteau fi desenați sau pictați. Era in plina perioadă hippie, și atunci se picta orice, de la tricouri, cămăși, până la pantaloni și teniși. Și fiecare își marca teritoriul după gust. Un fel de cover de profil de Facebook de acum. Cel mai des întâlnit era desenul ăla celebru cu chipul lui Jimi Hendrix, cu efectul ăla pe care-l obții când supraexpui contrastul umbrelor pe față. Și avea el si coafura aia afro, absolut circulara. Iar dacă nu voiai să-ți strici cămașa sau tricoul, îți puneai o insignă rotunda cu desenul ala. Mamă, câte insigne n-am mai făcut cu asta. Le făceam că-mi placea, așa, pentru prieteni. Uite-acum chiar nu mai știu dacă i-am dat și Ei o insigna, sau dacă nu cumva m-a refuzat…

Ba da, i-am dat! O insignă unică, specială, cu limba celor de la Rolling Stones. Că, tot așa, aflasem de la o bună prietenă de-a Ei, că-i place mult Mick Jagger…

S-a făcut târziu, adică… devreme! Mâine vă spun continuarea.

Pa!

Avantaj, Simona!

Multumim, SIMONA! Ai reusit doua finale de Grand Slam in ultimele sapte luni, iar in ultimele trei ai fost liderul mondial. La Australian Open, cred ca ai facut cel mai puternic si solid turneu in ultimii cinci ani, de cand te urmaresc eu.

Long term, Simona a castigat enorm la turneul asta din Australia, unde a venit dupa un titlu castigat in China. Si, sa nu uitam, asta a fost turneu dublu, de doua saptamani. Cele mai misto si mai tari trei meciuri ale turneului au fost cele in care a jucat ea: 15-13, 9-7 si finala. A adunat atata forta mentala si maturitate in ultimele doua luni, ca niciodata pana acum. Saltul e remarcabil. Si vizibil chiar si pentru un spectator afon ca mine. Un inceput de 2018 fulminant!

Daca reuseste sa se mentina sanatoasa, a ajuns la stadiul in care poate castiga ORICE turneu de o saptamana, impotriva oricui! Insa, spre deosebire de alte jucatoare, ea are de luptat, pe langa adversare, vreme, sorti si jocuri de culise ale sponsorilor, organizatorilor si televiziunilor, si impotriva propriului ei corp! Nu e simplu deloc… La 18 ani, impreuna cu familia ei, a avut de luat o decizie majora, de interventie asupra propriului corp, pentru a-si dedica total viata tenisului de mare performanta. Practic, si-a sacrificat corpul pentru tenis. Putea sa nu reuseasca sa intre in prima suta, iar atunci drama era enorma, iar riscul asumat inutil… Dar munca sustinuta, ambitia si vointa ei, au facut ca tot efortul sa merite. Apoi, sa nu uitam, Simona este cea mai scunda jucatoare din top 10 mondial. Asta inseamna ca, pentru a compensa, trebuie sa fuga mult mai mult decat toate celelalte jucatoare. Deci gleznele ei sunt mult mai solicitate. Iar la un turneu pe hard, cum este cel australian de doua saptamani, cand stai in total 14 ore pe teren, doar cu sprinturi si frane, asta lasa urme, tendoanele se fac praf… In plus, prin exercitii si antrenamente trebuie sa suplineasca forta pe care celelalte jucatoare o au nativ. Serviciul ei abia acum a devenit de peste 170 km/ora, cu toate ca este cea mai scunda. Iar unghiurile la care poate ataca sunt mult mai reduse. Cata munca trebuie sa fie acolo, in ani de zile, sa poti ajunge unu mondial, atunci cand nu te ajuta corpul. Totusi, ea a reusit si a trecut peste, jucand tot turneul cu glezna afectata de intinderea suferita chiar in primul tur.

Aaaaa, si mai e ceva! Simona se incapataneaza sa fie romanca si sa se laude ca-i asa, chiar daca se lupta chiar si cu asta, impotriva tuturor! Ceea ce o costa, pentru ca si de aia nu se ingramadesc sponsorii sa semneze cu ea. Romanii nu au o imagine buna, nu le vand produsele… Imaginea noastra in afara se pare ca are si aici ceva de zis. Daca ar fi fost canadianca (nu mai zic americanca!), cum e Eugenie Bouchard, care se zbate pe la locul 45 WTA, era coada la sponsorizare. Simona e una dintre putinele noastre raze luminoase, care ne scoate in lume, ne pune steagul pe televizoarele din toata lumea, ne pune la mesele cele mai selecte si mai afla oamenii ca Romania inseamna si altceva decat hotie, coruptie si Dragnea… Totusi, ce nu inteleg este de ce nu se implica cat de cat Tiriac in gasirea unui sponsor Simonei, ca la asta el se pricepe. Sau el e prea scump…

Insa cel mai mare castig in ultimele doua luni l-am vazut la mentalul Simonei. Dorinta de a izbandi, agresivitatea in joc si atacul permanent la jucatoare mult mai puternice fizic, au uimit pe toata lumea. Cu Kerber, a avut 50 de winnere, azi 40. Inainte, erau turnee intregi in care nu reusea atatea. A trecut la o alta clasa, nu mai este jucatoarea defensiva care te invinge dandu-ti inapoi orice minge, ci e cea care te ataca si moare cu tine de gat! Sa nu uitam, azi, pe puncte, scorul a fost 104-102. Deci doar doua mingi au facut diferenta…

La una din ultimele mingi, desi pierduta, chiar a avut un zambet! O alta atitudine, detasata, linistita. Insa niciodata resemnata. Mi se pare ca e o alta Simona decat cea de pana acum, o Simona care va reusi, in 2018, cel mai bun an al ei de pana acum!

La un moment dat, prin setul doi, cand Simona suferea vizibil si, practic, a jucat intr-un picior, a fost un cadru mai larg cu antrenorul Darren Cahill, langa care era mama Simonei. Si pe buze ei i-am putut citi vorbele, cand si-a incurajat copilul cu indemnul „Haide, mamă!”. Ca mama, oare cat de puternic poti trai un astfel de meci, ce sentimente te napadesc, cand iti vezi copilul ranit, epuizat, la 40 de grade, dupa doua saptamani de efort supra-omenesc, stiind ca isi da ultimele puteri, sa se agate de fiecare minge, de fiecare strop de energie… pentru ca nu cedeaza! Daca era la box, ar fi aruncat prosopul? Nu cred. Mai degraba, cred ca era ca mama lui Stefan cel Mare care l-a indemnat „Du-te la oștire, pentru tara mori!”…

Adevarul e ca, într-adevăr, Simona a luptat pana la sacrificiu. In ultimele doua luni, parca Simona s-a reinventat, s-a maturizat si nu mai joaca tenisul fantezist, dedicat 100%, dar ineficient de pana acum. Daca reuseste si-si concentreaza efortul pe a scurta mingile si implicit timpul petrecut pe teren, conservandu-si resursele pentru meciurile finale, sigur va fi anul ei. Nu vad in prezent o jucatoare atat de completa ca ea.

Poate ca si Wozniacki, cu experienta ei, a fortat acel repaus medical in setul trei, la 4-3 pentru Simona, scotand-o din ritm. Si a reusit, pentru ca de atunci, a revenit intarita si Simona nu a mai casigat niciun game. Poate si arbitra a derutat-o spre final, la acel out inventat, pricinuindu-i singura dubla greseala, dar intr-un moment decisiv. Poate… Insa astea fac parte din regula jocului, asa cum si Sharapova a cerut pauza de vestiar inainte de decisiv, in finala de acum trei ani de la Paris. Trebuie sa stii sa lupti si impotriva lor si Simona cred ca va invata si de aici ceva.

Sincer, niciodata pana acum nu m-am simtit atat de bine dupa o finala de Gand Slam pierduta de Simona. Si nici atat de increzator ca anul asta va mai fi in finale si va si castiga cel putin unul!

Pana acum Simona a avut trei finale, toate pierdute. La fel ca si Tiriac si Nastase, tot atatea finale pierdute in fata americanilor, la Cupa Davis. Sigur insa, Simona va merge mai departe si va dovedi ca isi poate indeplini visul, ca POATE CASTIGA.

Avantaj, Simona!

Hai inapoi!

Hai inapoi!

Inchide, iubito, televizorul, inchide radioul, inchide ziarul, inchide telefonul, inchide ochii, inchide gandul, inchide lumea toata… Sa nu mai auzim de cele lucruri de afara, fara masura si rost.

Deschide, iubito, ochii, deschide gura, deschide parul si mainile si aripile.

Sa te patrunda aerul proaspat, iubirea si menirea si neuitarea.

Sa pot sa te-nvelesc in culori, infasurata toata, sa te acopar de lumina si de proaspata raza, ce te va-nvalui de-a par si de-a calcaie…

Si hai inapoi in noi…

Somnul națiunii naște… populis captivus

In varianta din medicina se cheama penis captivus. Un popor intreg suntem captivi in mintea si la mana unui om care face doar ce vrea el. Si vrea! Vrea sa adune toata puterea, dictatorial, vrea sa faca avere cat mai mare, ceea ce in stardardele lui reprezinta succesul suprem, vrea sa scape de judecata dreapta pentru tot ceea ce a gresit. Nu e prost, nuuu, a stiut mereu sa profite de situatie si s-a insinuat, totdeauna in umbra numarului unu, pana cand a fost gata de atacul suprem. O singura chichita legislativa i-a interzis pana acum visul de aur, acela de a deveni oficial cel mai puternic om, adica prim-ministru. Dar o rezolva in curand si pe aia. Tocmai a pus acum un al treilea pion pe tabla, care i-a jurat, inca dinainte de a face prima mutare, ca ii va promova legile justitiei. Tudose a refuzat si de aici debarcarea. A compromis atat de tare pozitia de prim-ministru, punand tot felul de papusi, pe care le-a rasturnat cand nu i-au mai raspuns la comenzi, incat ne vom satura toti si, credeti-ma, il vom ruga chiar pe el sa preia dracului odata functia aia, ca nimeni altcineva se pare ca nu se va descurca…

Dragnea nu vrea presedinte, ca acolo e limitat la maxim doua mandate, maxim 10 ani. Vax! El vrea prim-ministru, adica pe viata! Pentru ca PSD ii va oferi  oricand majoritatea necesara si suficienta spre a castiga postul de PM.

PSDul aplica acum aceeasi metoda pe care a spus-o prima oara Petre Roman in ianuarie 1990, cand abia mijisera partidele istorice. „De ce sa nu cream opozitia chiar dintre noi?” Si apoi el a creat PD, transformat de Basescu in PDL, apoi dizolvat in PNL si in prezent dat disparut. Nu vedeti ca de cand PSD a luat puterea, opozitia cea mai puternica au fost Grindeanu (exclusiv in perioada verii, ca apoi a devenit mielusel) si Tudose? Probabil ca in sase luni si Tudose isi va primi rasplata lui, un post de ambasador pe undeva, ca si-a jucat rolul cu o mare credibilitate.

Imediat ce a venit la guvernare noua gasca, a incercat OUG 13, opozitia a marait un pic, dar cam atat. Pana nu s-a iesit masiv in strada, ceea ce a atras atentia Bruxelles-ului si a intregii lumi, nu s-au retras. Insa nu s-au potolit, au apelat la alta strategie, asta e, s-a mai amanat un pic asteptarea lui Dragnea, dar uite-acum sunt aproape sa reuseasca sa-si treaca legile cum vor. Legal, parlamentar, cu tot dichisul si cu fundita. Rosie, evident! Tot strada va trebui sa reactioneze, insa ma tem ca de data asta penalii nu vor mai da niciun pas inapoi. Vor sta la umbra legalitatii oferite de parlament si a dreptului lor de a legifera.

Si noi, naivi, punem botul la jocul lor intern, pesedist, de-a opozitia. Si speram ca Dragnea sa fie inlaturat din interior. Nu! Si-a cladit prea solid tot piedestalul, a numit personal sute, poate mii de oameni in posturi cheie. Ori, sefii astia ii datoreaza lui exclusiv noile pozitii, privilegii, spagi, totul. Cum dracu’ sa-l dea jos?

Cele mai relevante exemple sunt tipa aia de la interne si noua propunere pe PM. Dragnea le-a luat din secretariatul sau din cancelaria scolii din Videle, pe una a pus-o ministru de interne, pe cealalta euro-parlamentar si, curand, o va pune prim-ministru. Visau ele vreodata ceva mai sus de serbarea de sfarsit de an de la scoala, sau, cel mult, de balul anual al primariei, tinut in sala de cultura a orasului? Imi si inchipui cum stabileau ele la o cafea, ce tinute sa poarte, mergand impreuna la coafor si vopsindu-se blond, evident cu aceeasi culoare, 8 sau 9… Voi chiar sperati ca aia de la interne sa-si dea demisia? Hai sa fim seriosi. La fel si tipa asta propusa acum. Are ea CV de prim-ministru? Pai, daca ele ar putea, i-ar pupa zilnic mainile lu’ Dragnea pentru asa functii si mariri oferite de Daddy.

Ce conteaza ca va fi al treilea PM intr-un an de zile, sau ca, prin nominalizarea duduii, Dragnea a dus in derizoriu cea mai importanta pozitie executiva din stat? El stie ca suntem populis captivus si nu avem scapare! De ce? Simplu. Iohannis e legat la maini, nu poate refuza PSDului postul, ca nu are varianta, iar daca ar pune-o de alegeri anticipate, PSD ar castiga la scor si mai mare decat acum un an. Nu ma astept ca participarea la vot sa fie mult peste cea de atunci, desi toti ne dam cu curu’ de pamant ca uite, de vina sunt cei care n-au fost la vot. Multi din cei absenti ar vota sigur si cu PSDul.

Cu cine sa voteze? Cu alde ALDE? No comment! Ce ofera PNL-ul? Care sunt personalitatile unui asa-zis partid istoric, facut tandari de Patriciu, Catarama, Tariceanu si altii ca ei? USR? Stiti pe cineva marcant de acolo? PMP? Ce credibilitate mai are acum Basescu, cu aparitii tot mai dese la Romania TV? Ciolos, probabil cel mai bun premier pe care l-am avut, a pierdut startul. E greu sa coaguleze ceva atat de rapid, daca ar fi anticipate. Sigur, cei anti-PSD vor vota orice, numai PSD nu. Dar ceilalti?

E trist, dar este purul adevar: suntem captivi. Si vina nu este a PSDului. Nuuu, ei fac tot ce pot sa adune cat mai mult, e normal. Vina e a complacerii noastre, a tuturor, intr-o mocirla morala multilateral-dezvoltata. Vad oameni subtiri, cu staif, care consuma cu mare placere produse de subcultura oferite de televiziuni, sau care au valori morale extrem de reduse, chiar indoielnice, pe care le promoveaza chiar in companiile ce cu onoare le dirijeaza. Oameni cu doua fete, una scortoasa, de business si alta adevarata, de ascultator de manele in fundul sufletului, ajunsi cruzi in functii de raspundere, dar care habar n-au cum sa conduca echipe. Sa le mai si formeze? Aaaa, asta e deja prea mult…

Uitati-va ca asta e fenomenul si in politica: nu vedeti ca apar numai no-name-uri propusi in functii ministeriale? Pai, daca nici PSDul nu mai are oameni, atunci e groasa.

Da, stiu, e un tablou sumbru, dar realist. Sa nu ne mai imbatam cu apa rece, sa ne excitam la fiecare declaratie din partea unui PSDist impotriva dictaturii Dragnea. Astea sunt mimari ale unei asa-zise democratii de partid, care are pretentii europene.

Tipa propusa acum premier e euro-parlamentar din 2009, deci de 9 ani. Stand acolo la Bruxelles, nu a invatat nicio limba straina. Probabil stie doar cat sa intrebe la restaurant unde-si poate pudra nasul, sau sa ceara nota, ca oricum i se deconteaza totul din banii nostri… Ganditi-va ca la nicio multinationala sau firma serioasa nu te angajezi pe un job fara cel putin engleza. Fiecare roman plecat afara la munca, sunt convins ca in maxim un an a invatat limba tarii de adoptie cat mai bine, sa se poata integra cat mai repede. Ei bine, de tipa asta nu s-a lipit nimic. Iar ea va fi, probabil, viitorul prim-ministru roman. O sa rada si curcile de noi!

Uitati-va ce reprezentanti au alte tari! Ambasadorul Marii Britanii la noi a invatat romaneste din primul an de prezenta aici! Si pentru ziua lui Eminescu a fost la Ipotesti, pe malul lacului, recitand in limba romana Lacul. Putea s-o faca si din biroul ambasadei lui, tot era un gest senzational, de recunoastere si de pretuire. Atat a lui Eminescu si a culturii romane, cat si a noastra, ca romani. Insa omul a mers pana acolo, in locurile copilariei lui Eminescu pe vremea asta, ca sa ne transmita acest mesaj de respect si pretuire. Ce politician roman a mai facut de ziua lui Eminescu, ceva similar? Nu mai cautati, va spun eu: niciunul!

Iti vine pentru prima data in tara unul din cei mai seriosi si respectati oameni politici ai lumii, primul-ministrul Japoniei, impreuna cu o echipa masiva si cu perspective de investitii uriase, strategice, iar tu ce faci? Dai jos guvernul cu o zi inainte? Cat de idiot sa fii? Sau, de fapt, Dragnea a aratat ca nu-l intereseaza nimic altceva, decat sa-si arate el muschii in partid si sa-l bata pe Tudose cu 59 la 4, poarta-n casa. Linie si mart!

Of, cat de jos am putut ajunge? Ce pacate trebuie sa ispasim, ca popor, sa fim atat de ridicoli si ridiculizati?

Revenind, fratilor, astia ne reprezinta in lume, nulitatile astea de Videle, Teleorman si alti Rosiori. Nu am nimic cu oamenii din orasele alea, dar intelegeti ideea. Promovam toate zerourile barate ca fiind reperele noastre, adevaratele etaloane ale romanilor.

Dar stiti ceva? DACA ASA E? De ce ar fi reprezentativi cei cu adevarat valorosi, si nu cei de low level? Pentru ca, sa recunoastem, astia sunt cei mai numerosi! Statistic, astia ne reprezinta, desi nu ne convine. Deschideti televizoarele pe ce canal vreti si vedeti care este nivelul emisiunilor live, ce discutii, ce subiecte si ce orori siliconate si botoxate, cat mai decoltate si mai agramate va sunt impinse in fata. Votul unuia care are pe receiver doar doua programe, antena 3 si manele tv, si care mananca seminte toata ziua, facand pauza doar sa bea bere la pet sau sa-si bata nevasta, e la fel de valoros ca si cel al unui eminent ITist, ce scrie numai linii de cod. Ba chiar mai valoros, ca ITistul nu se duce la vot, ca nu are timp de prostii…. Ei, deci asta e reteta, simpla, acum si pe intelesul nostru. Iar Dragnea si PSDul au bunghit-o de ani de zile si o aplica nemijlocit. D-aia Dragnea, la referendum, a putut mobiliza si vii si morti, ceea ce nimeni altcineva nu a facut. Pentru asta a si fost condamnat. Dar el se prezinta ca erou in partid: baaai, asta pentru voi am facut-o, nenorocitilor, m-am sacrificat sa ajungeti la guvernare si sa manance si gura voastra ceva!

Obiectiv, sansa noastra acum ar fi JUSTITIA! De aia si batalia crunta pentru ea. Si nu stiu cat mai rezista. Ca, daca s-ar face curat, of, multe s-ar schimba in tara asta in bine. Apoi ar mai fi si EUROPA si SUA. Dar acolo e mai delicata problema si ei nu pot interveni decat cand ai dat-o-n gard flagrant. Si, din pacate, ultima ar fi, poate STRADA! Dar aici e alta poveste…

Poate ati vazut filmul lui Davin Linch, Suflet Salbatic / Wild at Heart, din 1990, in care e o scena misto: un bad guy intra peste o tipa intr-o camera si o agreseaza, fortand-o, insistent, sa-i spuna tipa lui „fuck me!”. Pana la urma, tipa nu mai rezista si ii spune. La care el se retrage brusc si-i zice, sarcastic: „Someday honey I will! But now I gotta get going…”

Asa ca Dragnea asteapta ziua aia, gandind: nu ma lasati prim-ministru? Bineee, hai ca v-arat eu ce prosti sunt toti din jur, de o sa veniti voi la mine cu miloaga, sa accept sa fiu. Si atunci, firesc, ar fi misto ca el sa refuze!!!!

Somn usor, natiune!

La Steaua

Pentru mine, La Steaua (scrisa in 1884) mi se pare ca exprima cu mult mai mult decat o poezie foarte buna de patru strofe a lui Eminescu.

E un intreg univers! In care avem lumina si intuneric, stele si praf, iubire si despartire, uitare si amintire, religie si stiinta, el si ea, calatorie si asteptare, spatiu si timp, lucire si abis, suisuri si apusuri, culoare si eternitate, cer si pamant, filozofie si simtire, vizibil si infinit, aici si departe, relativ si absolut, visare si regret, dor si uitare…

De aceea am ales-o, e geniala!

PS. Recunosc, pentru acest video nu am recitat-o, ci doar am citit-o. Dar la bongos-uri eu am batut.

Aaaa,… si in timpul filmarii, niciun animal nu a fost ranit 🙂

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

La multi ani, Coane!

Azi, in toata media domina nu aniversarea poetului-nepereche, ci conflictul dintre doi neica-nimeni ai politicii romanesti. Doi aia, de care peste doi-trei ani nu vom mai sti nimic, unul chiar condamnat, ocupa toti timpul romanilor in ultima vreme. Ca ei se cearta la ei in partid, e treaba lor, nu sunt nici primii, nici ultimii. Dar ca ne trag si pe noi in hau cu dezastrul guvernarii PSD, asta chiar e o problema.

Mi-as fi dorit unele emisiuni cu teme legate de opera lui Eminescu, de genialitatea lui, de filozofia lui, chiar si despre faptul ca unele texte nu mai sunt azi „politically correct”. Poate-asa o fi, dar ele trebuie interpretate totusi in reperele si vremea de-atunci. Cu toate ca, daca ne uitam, unele versuri parca sunt scrise ieri:

„Îsi desbraca tara sanul,

Codrul – frate cu Românul –

De secure se tot pleaca

Si isvoarele îi seaca –

Sarac în tara saraca!”

Pe bune, vi se pare ca suntem prea departe fata de-acum 150 de ani?

Asa ca, in loc sa vedem dezbateri despre interpretarea lumii eminesciene, sa ne respectam si noi odata adevaratele valori, macar in asa-zisul an al centenarului, vedem circ politic. Si, de ce nu, ca tot e de ras, chiar putem intra in istorie cu singurul partid din lume care-si tranteste propriul guvern. DE DOUA ORI! Hai, Liviu, ca se poate!

Epigonii astia de politicieni ne-au creat o lume in care elevii nu mai stiu versuri de Eminescu, insa pot canta pe dinafara zeci de manele. Pentru ca asta e cultura de care au nevoie, cat mai jos, oamenii sa nu-si puna prea multe intrebari, sa-i voteze fara sa clipeasca. Sa-si poata face ei jocurile, sa fure in voie.

Nu cred ca sufera comparatie policitienii de azi cu cei de acum 150 de ani, de pe vremea lui Eminescu! No way! Aia de atunci aveau traditie, cultura, seva, eruditie, eleganta, onoare, le pasa de renume. Si se duelau cu stil. Stiti, probabil celebra scrisoare trimisa de Hasdeu lui Maiorescu, cand acesta era ministrul Instructiunii. „Adrisantul” era scris astfel: E. S. Min. Tit Maiorescu – adica Excelenţei Sale, Ministrului Titu – intre prieteni i se spunea Tit – Maiorescu), dar datorită prescurtărilor se citea si „E smintit Maiorescu!”

Asta o stiu de la proful de romana din clasele 5-8, un dascal super bun, domnul Voican (Petre?). Punea suflet in meseria lui, chiar avea har si ne-a invatat lucruri extraordinare.

Aaa…, stai, ca acum mi-am amintit o faza cu el, legata chiar de Eminescu 😊 Eram intr-a sasea, sau cand se studiaza „Scrisoara a III-a”. Ei, si domnul Voican incepe sa recite. Avea prestanta, un talent deosebit, il ajuta si vocea puternica. Probabil savura momentele cand putea sa-si arate, pe langa memoria foarte buna si talentul actoricesc, intrepretand unele poezii exact ca un mare artist. Mereu cand il ascult pe Gheorghe Cozorici, sau pe George Calboreanu recitand, il am in minte pe dom’ profesor.

Si ajunge la partea „- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” Iar eu continui, din ultima banca: „HA!!!”…

Eram atat de patruns de atmosfera pe care o crease, incat intrasem in rol si mi-a scapat continuarea logica a replicii lui Baiazid (asa suna in creierii mei!), pe care eram convins ca ar fi pus-o insusi Eminescu, daca nu era fortat de rima si versificatie 😊

Profesorul s-a blocat, clasa amutita, totul inghetat! Imi dau seama de prostie si ma dezumflu imediat, facandu-ma mic… „Cine-a indraznit?” Ma ridic asa, parca tras cu scripetele. „Tu esti, Mircea? Ai nota 1!” Ma cunoastea bine, stia ca sunt cel mai bun elev al lui la gramatica, cu toate ca la literatura nu treceam de opt… Ce mai conta? Degeaba i-am explicat eu dupa aceea ce si cum, e clar, ii stricasem momentul de glorie, pe care il astepta un an intreg. Ori asa ceva nu se iarta, no matter what. Nota a ramas. Si uite-asa am capatat eu singura nota de unu din toti anii mei de scoala…

Ma gandesc, ce randuri le-ar fi dedicat Eminescu, in cazul in care mizeriile astea de politicieni i-ar fi atras atentia. De fapt, stai! Ca le-a scris deja… cititi versurile de mai jos, finalul Scrisorii a II-a, ce parca sunt scrise ieri despre politicienii de-acum si, mai mult, ai impresia ca e si cu referire directa la DNA, Soros, legile justitiei, multinationale, agramati, hoti, plagiatori 😊

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Asa ca, mie mi se pare ca Eminescu nu a murit. E vecinul nostru si-si scrie cronicile zilnic, pe blogul lui. Trebuie doar sa-l citim. Of, tare mi-ar fi placut sa-l intalnesc asa, la o cinzeaca, faceam io cinste…

La multi ani, Coane!

Insomniile băiețelului cu trotinetă – La Strada!

Cand eram mic, idealul meu de distractie era sa fiu lasat „la strada”. Adica la joaca, sa ma joc cu prietenii. Nu exista nimic peste asta, cand scapam dezlegat, eram in strada. Am si avut noroc de multi copii in zona, din aceeasi generatie, cred ca, fiind copiii celor nascuti imediat dupa razboi, era un avant demografic. Cam toti eram de acelasi status social, foarte mici diferente, iar ca si copii, nu prea le simteam, sau nu le luam in seama. Jucam toate jocurile din anii aia si eram destul de dibaci la unele din ele, adica la volei si la tenis cu piciorul. Se faceau gasti ca lumea, cateodata ne adunam aproape douazeci de copii, dar de regula nucleul dur eram cam de zece. Eu, printre cei mai loiali miscarii de strada. Poate de aceea acum, la petreceri stau ultimul, pana se inchide totul. Nu suport ideea sa merg sa somn si sa stiu ca acolo se petrece fara mine… De dormit, lasa, voi avea muuult timp „mai incolo”, nu-i asa?…

„Parca esti martie din post” imi zicea mereu maica-mea, ca nu puteam lipsi de la strada niciodata. Insa pentru asta, trebuia sa platesc un pret. Pana sa merg la scoala, tot ceea ce trebuia sa fac ca sa am liber sa ies la joaca era sa dorm la pranz. Iar dupa ce am inceput scoala, trebuia sa-mi fac lectiile. Imi amintesc cat ma chinuiam sa dorm, macar o ora. Uneori ma prefaceam, doar-doar pacaleam pe cineva si aveam greencardul sa ies La Strada!

Am o singura fotografie – asta postata – cu unii din prietenii mei: Ligia, Mioara, Dan, Marian, Vali. Unii vecini de pe ulicioara, altii de pe alte strazi, Dezrobirii, Conductei (acum Cetatea de Balta).

Daca nu dormeam, pedeapsa se putea mari. Odata a aflat taica-meu ca nu am dormit in ziua aia si, pe langa ca nu am iesit la joaca, am mai primit un bonus de chin. Poate ca mintisem ca am dormit, nu mai stiu. In orice caz, m-a pus in fata televizorului, cu el pornit, fara sonor, dar cu mine acoperit cu un cearșaf, sa nu pot vedea nimic. Doar ghiceam niste umbre prin camera. Si de auzit, il auzeam pe taica-meu, care, ca sa rasuceasca si mai tare cutitul in rana, mai scotea si sunete d-astea, gen „asa, da-i!, loveste-l, bravo!!” de parca ar fi vazut un super film cu batai. Poate ca el se uita la telejurnal, dar eu eram convins ca pierd o mare capodopera western – extrem de apreciate pe vremea aia. Chinu’ dracu’ si cu filmele astea!

Strada Bisericii (acum Orsova) era foarte frumoasa, poate cea mai frumoasa din zona in anii aia. Plina de vredeata, avea trotuare asfaltate, apoi un sir de tufe din alea care fac bilute albe prin septembrie, cand incepea scoala, pe care le culegeam si le spargeam aruncandu-le de pamant, unde pocneau destul de sonor. Iar copacii erau atat de mari si de stufosi, incat vara, ramurile li se uneau si, practic, acopereau toata latimea strazii, lasand o umbra atat de reconfortanta. Ani de zile mai tarziu, cand au asfaltat-o, au bagat canalizarea si i-au taiat copacii, i s-a pierdut toata maretia maiestoasa. Pentru totdeauna.

Masinile erau rare pe atunci si jucam toata ziua in strada fotbal, volei, „tarile”, „flori, filme, fete sau baieti”, „tara, tara, vrem ostasi!”, „v-ati ascunselea” (adica „fatea”, sau „pitita”). Pitita era de mare tinuta, pentru ca tufisirile alea care margineau strada cresteau atat de inalte, incat erau locuri in care nu vedeai cine trece pe trotuar. Deci perfecte pentru ascuns, mai ales cand se lasa noaptea. Mai erau locuri bune si prin iedera de pe garduri, foarte bogata si numai-buna de strecurat printre frunze. Șotronul, coarda, picuri (sa tii mingea pe picior, lovind-o, fara sa cada, de cat mai multe ori), tenis cu piciorul, țaca, capra (lapte gros!), bâza, sau chibrițelul, astea le jucam pe trotuar, acolo era destul loc.

Odata, cand jucam fotbal, mi-am furat-o, de la un tip mai mare. Dintre toti de-acolo, m-a ales pe mine. Oi fi fost eu mai fraier, sau ca eram mai inalt, nu stiu de ce… Intr-o pauza, a facut el o smecherie si mi-a spus ca, din ce-a aflat el, sub pietrele cu care era pavata strada noastra, erau ascunsi bani! Singurii bani pe care-i puteam aduna de pe strada erau atunci cand mai murea cineva in cartier si-l duceau pe ultimul drum pe strada noastra. Atunci, la toate intersectiile, se oprea convoiul, popa facea o cruce mare si tinea o slujba-instant, iar rudele sau unii oameni din cortegiu aruncau cu bani in sus. Eram expert in strecurarea printre picioarele oamenilor, ca sa adun cat mai multi bani…

„Du-te, ma, d’aici!” „Da, pe bune, Goghimiță, hai sa vezi, ca gasim bani!” Si ne apucam sa sapam in jurul unei pietre din carosabil destul de mare, cam 20 de cm lungime si cateva kile. Strada nu era cu pavaj d’ala smecher, cu pietre cubice, erau pietre de toate formele si marimile. Sapam noi in jurul ei, scoatem piatra de acolo, o ridicam si, ce sa vezi? Minune! Sub piatra aia chiar erau cateva monede!!! Toti copiii de pe strada, adunati ca la urs! Am recunoscut ca a avut dreptate, apoi am continuat fotbalul pana seara. A doua zi de dimineata, cine scotea pietre din carosabil si apoi le indesa la loc, sa nu se vada ca s-a umblat la ele? Dupa ce mi-am dat seama cat am fost de papagal, ma tot gandeam in ce moment o fi strecurat tipul ala monedele sub piatra, sa mi-o traga…

Ce de prostii mai faceam si eu! Fiind toata ziua afara, foarte slab, inalt, mobil si zglobiu, aveam o abilitate destul de buna la ce insemna miscare si ma prindeam repede de figuri. La gimnastica, de exemplu, eram printre cei mai tari din scoala. Am si avut un profesor bun de sport, Ion Rotaru, care ne-a invatat sa stam in cap, in maini, sa sarim la lada, cu rostogoliri si alte figuri, incat ajunsesem sa punem placa aia de bataie la vreo 3-4 metri de lada. Ma descurcam chiar si sa merg pe barna 😊

Si ma bunghisem de cum sa fac o anumita miscare, pe care o invatasem vara la tara, la bunici, si apoi o repetam si aici, in Bucuresti, unde aveam ocazia. Fetele erau cu mobilitatea si de obicei ele faceau roata asta pe spate cu mare usurinta. De la ele am invatat-o. Eram mici, oamenii la tara la bunicii mei in sat erau destul de saraci, nu aveau bani, multi copii umblau desculti toata vara, iar cei mici de tot, cateodata erau doar cu cate-un maiou, sau chiar goi pe marginea santului. Asa ca, in multe cazuri, unele fetite aveau fustite sau rochite… si cam atat. La varsta aia, inca nu ne erau dezvoltate rusinile de mai tarziu, sau falsele pudori. Cand fetitele se dadeau peste cap si partea ce trebuia acoperita devenea vizibila cat o clipita, singura remarca ale celorlalte fete din grup era „poza, ai facut poza!”. Apoi radeam cu totii.

Figura era cam asa: stateam in fund pe o bara de la un podet de pe marginea santului, sau pe o creanga cat de cat orizontala, dar nu mai sus de un metru – un metru treizeci, asa. Cu mainile ma tineam de craca in lateral, stanga-dreapta, si ma rostogoleam inspre inapoi, tragand in sus de picioare sa vina peste cap, asftel incat dupa o rotire de aproape 360 de drage, aterizam in picioare. Eram expert la asta si de multe ori ii surprindeam pe cei care erau in jur, ca o faceam cand discutam, sau cand nimeni nu era atent. Evident ca ma dadeam mare cu figura mea, mai ales in fata fetelor! Ehe,… de mic m-am inteles foarte bine cu ele 😊

Ma plictisisem deja de figura, nu mai erau nicio excitare, cand mi-a venit un gand sa incerc s-o fac mai spectaculoasa, de mult mai de sus. Si am ginit un copac de pe strada, care avea o astfel de creanga orizontala, cum imi trebuia mie, dar cam pe la 3 metri inaltime. Si era bine ca era la marginea trotuarului, deci jos era asfalt, nu era pamant denivelat, asa ca aterizarea era stabila. M-am tot invartit eu pe langa copacul ala cateva zile, pana m-am hotarat. Gata, o fac! M-am suit in el, m-am asezat in pozitia de start, ma uitam in jos si ma apucase un pic panica. Ma tot gandeam ce ar putea sa merga prost? Eventual, daca ma invart in aer mai mult decat trebuie, cadeam din picioare si ma rostogoleam inapoi inca o data. Nimic special, deci hai! Adrenalina era la maxim.

Si am facut-o! Perfect!!! Niciodata nu as fi crezut. Eram atat de incantat, nu va dati seama. Cred ca asta simt si baietii aia care sar cu placa sau cu bicicleta si fac j’de mii de salturi mortale si apoi aterizeaza intregi. Era cam pe la trei dupa amiaza, inca nu erau copii iesiti la joaca, asa ca nu m-a vazut nimeni. Eee, daca erau telefoanele de-acum, o puneam live pe Facebook… Si am zis, hai s-o mai fac o data, ca sa o invat si sa le arat diseara tuturor ce tare sunt. M-am suit iar, deja stiam procedura, miscarile, unde sa pun piciorul. Nu am ezitat deloc, aproape ca am sarit nepregatit.

… Cand m-am trezit, nu stiam de cat timp zaceam acolo. Oricum, se pare ca nu trecuse nimeni pe strada, ca m-ar fi ridicat, cred. Marele meu noroc a fost ca, atunci cand am picat, efectiv m-am lipit cu spatele de asfalt si doar asa, din inertie am lovit si cu capul, scurt. Eram destul de in ceata, dar m-am sculat repede, sa nu fiu vazut acolo, intins pe asfalt. Atunci m-a apucat cu adevarat frica si, si mai tare, ameteala… Pentru ca, mi-e clar acum (atunci am bagatelizat, evident!) ca un unghi doar un pic diferit m-ar fi infipt direct cu capul in asfalt si in cel mai bun caz imi rupeam gatul si ramaneam paralizat. Am avut zile. M-am ridicat, am plecat acasa, cu o atitudine de parca as fi fost catelusa mea, Lili-Blue, cand face o prostie si-o cert, iar ea simte ca e ceva ce nu facut bine. Acasa, bineinteles ca nu am spus nimic…

Nu a aflat nimeni de isprava asta. Pana acum…

Alte insomnii… despre eternul feminin

Acu’ vreo noua ani, intr-o vara, a venit la noi in curte o pisica. Io, milos, i-am dat de mancare, am mangaiat-o, d-astea casnice, de om bun. A venit azi, a venit maine, gata! M-a adoptat. A ramas la noi. Peste o luna, a facut trei pisoiasi 😊 Eram atat de speriat, nu stiam ce sa fac, nu mai avusesem pana atunci decat motani. Doi i-am dat, unul a ramas cu noi, pana a plecat si el. Acum trei ani, am adoptat o catelusa. Singura conditie a fost sa fie acceptata de stapana casei, doamna Pisi. A fost dragoste la prima vedere, Lili-Blue a ramas cu noi. Vorba aia ca se au ca si cainele si pisica, eu nu prea vizualizez cum e… Ca la mine se au bine.

De exemplu, sunt momente cand doamna Pisi sta pe langa Lili-Blue, se linge pe blanita si, la un moment dat, incepe sa o linga si pe ea. Sau, cel mai tare e cand mananca ceva Pisi, iar Lili vine si-o miroase pe bot, sa vada ce-a mancat. Se mai harjonesc, dar e clar ca in joaca.

Eee, insa partea de gelozie e la locul ei. Am observat-o in momentele in care o mangai pe Pisi. Indiferent unde e prin casa, Lili-Blue se infiinteaza si se lipeste cu capul de mana mea, s-o mangai si pe ea. Si m-am obisnuit ca, atunci cand Lili-Blue sta in camera ei pe canapea si o strig in living, daca nu vine, o strig asa, la sanchi, pe Pisi: imediat apare Lili-Blue!

Bai, deci gelozia intre femei e… ceva maxim! Poate si la barbati o fi la fel, insa nu cred ca la nivelul asta de finete…

Asta-mi aduce aminte de o chestie de smecherie, pe care am testat-o in copilarie. Nu stiam nimic despre firea femeilor (nu ca acum as sti mai multe), dar cred ca ori sub influenta lecturilor de atunci, sau a filmelor etc, am actionat asa, cumva instinctiv. Sau, cel mai probabil, pentru ca eram un mic ticalos 😊

Acum, ca tot m-am pornit, hai sa va zic povestea…

V-am mai spus ca mi-am petrecut copilaria undeva pe-o ulicioara, Cismelei, in Militari. Cartier doar de case, multe modeste tare. Insa eu le vedeam cu ochii de-atunci, adica nu contau decat copiii din fiecare: „asta are, asta n-are! Asta e castigatoare!” 😊 Eram multi copii in zona si ne adunam impreuna de pe mai multe strazi. Prin anii 1970, s-au facut vreo opt blocuri de patru etaje undeva pe strada Desisului – actuala stada Cetatea de Balta.  Ala era, clar, noul centru de joca al cartierului, pentru ca densitatea de copii era covarsitoare: aproape la fiecare apartament. Ei, si acolo mi-a picat mie cu tronc o fata… Ok, hai sa fim seriosi, nu o sa pomenesc nume aici! … ca nu stiu cine citeste 😊 Ideea e sa retineti ca tot ce va spun e purul adevar.

Era tot la 174, cu mine, un an mai mica. Cred ca eram printr-a sasea si, atat eu, cat si ea invatam dupa-amiza, ca dimineata invatau aia de la 1-4. Eram la concurenta cu un coleg de clasa de-al meu (el statea intr-un bloc vecin cu Ea) si, nu stiu cum dracu’, facusem o intelegere in trei: seara, cand ne potriveam sa iesim ambele clase la aceeasi ora, mergeam in trei acasa. Dar, cu o procedura! Pentru ca amandoi ne doream sa mergem impreuna cu ea, cu bratul imprejurand-o peste umeri, faceam cu randul: o zi eu, o zi colegul meu. Si era doar o zona mai pustie, pe Apeductului, unde aveam curaj sa mergem asa. Daca veneau oameni pe strada, retrageam discret mana… Toti trei eram de acord. Evident, voiam mai mult de atat… Nu-mi era clar CE, dar sigur stiam ca poate fi mai mult. Dar asta cu tinutul dupa umeri pe strada (seara, ca ziua ne vedeau oamenii!) era cel mai mult ce-mi puteam dori.

Odata, eram “elevul de serviciu”, adica un ala care erai scutit de la ore, stateai la cancelarie toata ziua si sunai pauzele, inchideai usa dupa ce se suna, d-astea. Iar la urmatoarele lectii te scuzai “pai, eu n-am fost la ora trecuta, stiti, am fost de serviciu…”. In ziua aia insa, aveau nevoie de un ajutor, pe langa electrician, sa fie inlocuite nu stiu ce neoane… exact in clasa unde erau cele doua prietene ale mele. Eu eram destul de inalt, asa ca m-am suit pe scara, sa-l ajut pe om. Dimineata nu stiu ce-mi venise mie sa-mi confectionez un fel de bratara din piele intoarsa (tarziu s-a prins taica-meu ca nu mai are bucata aia de piele intoarsa pentru a sterge lentilele de la aparatul de marit), ceva cam ca un soare, cu multe raze decupate, care atarnau cam ca niste franjuri d-alea de la haine indiene din filmele cu Winnetou. Si tare mandru purtam chestia aia la mana, care era complet anapoda, dar ceva ce atragea ochiul clar. Dupa ore, cand am plecat acasa cu prietena mea, mi-a zis ca a vazut bratara mea, ce e aia, ce misto arata. Eeeeee, un punct castigat…. Touche!

Imi amintesc ca, invatand dupa-amiaza, dimineata eram liber… sa-l duc pe frate-meu la gradinita. Asa s-au scos ai mei, sa nu-l mai duca ei! Si uite-asa, in fiecare dis-de-dimineata mergeam pana undeva in zona Iuliu Maniu – Apusului, cam juma’ de ora, iar cand ma intorceam, o sunam pe EA. Stiam ca e singura, ca ai ei plecau devreme la serviciu, asa ca… stiam pe de rost toate telefoanele publice de pe drum. Nu mai retin cum faceam rost de atatea fise de telefon. Noi nu aveam telefon acasa, asa ca nu prea stiam cum e cu sunatul si cu bill-ul pentru telefonie. In creierii mei de elev de-a sasea, atunci cand ma certam cu ea (si erau destule momente) ma gandeam ca, pe masura ce-o sun mai mult, ii voi incarca factura si va avea probleme cu ai ei. Oha! Mi-a spus ca, oricat as suna-o, eu sunt singurul care platesc. Si uite-asa, se duceau banii mei de suc si de film… pe femei 😊 Ha! Veeezi, se pare ca asa-ncepe! Pe de alta parte, nu-mi imaginez ce motive de cearta sa poti avea la varsta aia, cand sexul nici macar nu apare in discutie?

Pe vremea nu erau oferte cu pachete cu “minute incluse” la telefonie. Asa ca, la fiecare call, bagai 25 de bani. Cat un bilet la tramvai la clasa a doua. Un bilet la film era 1,25 lei pentru elevi, asa ca fiecare fisa de telefon conta pentru mine. Invatasem o metoda de fraudare a companiei de telefonie – PTTR (de mic eram “fraudac” 😊 ) Telefoanele publice aveau doua orificii pentru fise: unul de introducere, sus, iar altul in partea de jos a cutiei de telefon, pentru recuperarea fise in cazul in care suna ocupat, sau nu se efectua call-ul. M-a invatat cineva cum sa introduc fisa prin partea de jos, impingand-o cu un bobarnac. In acelasi timp, intr-o coordonare destul de precisa, trebuie sa dau drumul parghiei de care era atarnat receptorul. Si astfel vorbeam moka, la sfarsitul convorbirii aparatul iti dadea inapoi fisa introdusa contra naturii. Cateodata, chiar si mai multe fise, anterior ramase blocate in telefon. Meserias!!!

Asaaa, sa revin la poveste, intr-o vacanta de primavara, aveam eu chef sa ma vad cu mandra. La matineu, la cinema Pacea, adica unde acum e teatrul Masca, pe Uverturii, era un film RDG-ist parca, „Dragoste la 16 ani”. E? Deci, apropo, pe vremea aia, chiar si-n comunism, era mai relaxata treaba cu varsta minima…

Filmul incepea la zece. Io-mi facusem planurile de dimineata, diabolic, ce mai! Pe la noua o sun, hai la film, uite, e misto, de dragoste. Nu, ca tocmai m-am spalat pe cap, am treaba, bla, bla, nu pot sa plec…. Bine, eu oricum sunt aici si raman sa vad filmul, daca te hotarasti pana la urma, pa! Inchid.

Ooops! Ce fac, frate?

Of, s-a facut deja patru dimineata! Hai ca mai stau sa va termin povestea totusi…

Am uitat sa va spun, in clasa cu ea era o fata, cred ca premianta clasei, o fata extrem de desteapta, spirt. Vorbisem cu ea de mai multe ori, ras mult, dar atat. Povestea era simpla de tot, in sensul ca ei am impresia ca-i placea de mine, iar tipa asta a mea stia, sau mai degraba se bunghise de treaba. Mai, si eu cam simtisem ceva, dar, de! baiat de 13 ani, cu capu-n traista, insensibil, nu vedeam prea clar nuantele, ma prindeam doar daca-mi flutura in fata ochilor o carpa rosie si mare cat reclama de pe magazinul Unirea.

Mai fusesem impreuna cu diverse ocazii, chiar si pe la ea pe-acasa, eu complet nevinovat. Ma stiam deja si cu ai ei, si cu sora ei mai mare, care era la liceu – smechera, nu asa! Aia de la liceu pentru niste astia de clasa a sasea, erau zei. Parca era la un liceu cu informatica, sau ce era pe vremea aia informatica, pentru ca-mi amintesc – ha! uitasem faza asta, dar acum firul povestii vine de la sine cu amintiri recuperate! –  ca mi-a cerut sa-i desenez, pe o foaie de bloc d-aia mare (A3, cred), separat, pe Fred si pe Barney. Eu aveam ceva talent la desen si imi desenam toate copertile de caiete si de blocuri de desen cu diverse: de la limba Rolling Stone, sau Fireball al lui Purple, sau Tubular Bells al lui Mike Oldfield, pana la Fred, Wilma, Barney, sau personajele din Aristocats. Deci, lumea stia ce pot 😊 Dupa ce i-am facut desenele, in cateva zile mi-a adus niste listing-uri uriase de imprimanta d-aia continua, de pe vremea aia, cu desenele mele, facute la calculator in diferite caractere, care sa imite diversele umbre. A fost primul meu contact cu ce insemna „print” si eram tare mandru ca aveam desenele facute la calculator…

Deci, ele doua colege in aceeasi clasa, iar eu, masculul alfa, cu un an mai mare. Simteam ca ar fi ceva racaiala intre ele in legatura cu mine, dar nu eram atat de subtil incat sa vad mai mult, sau sa stiu sa gestionez asa ceva. Imi faceau amandoua aluzii mai acide referitor la cealalta, dar nu le inregistram decat ca sa fac poante in replica, chiar nu dadeam importanta.

In sfarsit, dupa un refuz atat de frontal, o mai sun o data si-i zic: uite, inteleg ca nu poti sa vii, dar te rog, da-mi si mie numarul de telefon al lui – si-i zic numele colegei ei de clasa – ca o s-o chem pe ea, poate ca reuseste sa vina. Aaaa, sigur, stai putin sa-l caut! In sfarsit, imi da numarul, pa, pa.

Evident, nu o sun pe cealalta colega. Ei, cine credeti voi c-a aparut la cinema in jumatate de ora, cu toate ca tocmai isi spalase parul?

Asa si cu Pisi si cu Lili-Blue… Cand vreau musai sa vina Lili, o strig pe Pisi!

Sunt convins ca femeile au ceva special al lor, ce noi barbatii n-o sa pricepem niciodata… Iar cand ne prindem, e cam tarziu, nu?

Dacă ne-ar crește petale?…

Oare daca noi, oamenii, am avea petale, unde-ar fi?

Ne-ar creste pe cap? Sau pe corp, pe maini, pe picioare, pe sex? Sau pe ochi, ori pe buze?…

Si ce-am face cu ele?

Ne-am inchide in noi, invelindu-ne in ele, sau ne-am deschide, oferindu-ne celorlalti?

Daca ne-ar acoperi peste tot? Poate atunci nu ne va mai fi rusine sa umblam in petalele goale…

Am mai putea sa ne-mbratisam, sa ne sarutam, sa facem dragoste? Ori ne-ar fi frica sa nu le strivim?

Le-am tunde, le-am vopsi, ne-am pune implanturi, c-asa e moda?

Ne-ar durea cand ar pica? Ne-ar mai creste altele-n loc?

Oare florile isi pun toate intrebarile astea, in timp ce ne fac pe noi fericiti?

Facebook, sau Fakebook?

Buna, sunt Mircea – Buna, Mircea! – si sunt dependent de Facebook!

Am vazut niste articole si studii ce arata clar cum Facebook ne poate spala creierele si induce, treptat, o stare de deprimare. Pe undeva normala, de fapt, daca ne gandim ca toti ne aratam aici fata frumoasa, zambitoare, succesele si diplomele sclipicioase, sau petrecerile cele mai spumoase, ori vacantele de vis in care ne ducem. In general, oamenii nu prea vor sa fie vazuti ca loseri, nu? De ce oare? Desi, in sinea noastra, stim ca multe din postari sunt nereale, spoite, sau exagerate. Insa acceptam, pe sest, acest statement de la vie en rose postat de toata lumea.

E ca bancul ala: ce-ai mancat azi? Pai, icre negre, foie gras, somon fumee, stropite cu sampanie roz etc. Ok, hai zi-mi pe bune, ca nu pun pe Facebook. Chipsuri!

Acum, in perioada sarbatorilor, milioanele de mesaje au fost doar cu urari de bine, de sanatate, de un an mai bun, succese, alea-alea, lumea toata era o dulceata, ba chiar una extrem de siropoasa. Te gandesti ca omenirea a devenit dintr-o data un loc mai bun, ca ne-am mai inmuiat si noi si nu mai suntem la fel de coltosi si gaunosi. Aiurea! Ia uitati-va la statistici in timpul sarbatorilor: crimele, rafuielile, razbunarile, jafurile si sinuciderile mereu au un peak in perioada asta a anului. Tocmai a aparut cazul agresorului din lift. Si se pare ca nu e singurul, din pacate…

Desenul pe care l-am facut pentru cover-ul acestui post e exact despre diferenta dintre lumea ce pare vesela sub lupa Facebook si cealalta, reala, cu tristetile si supararile ei.

Deci, care e adevarul? Vorbim de Facebook, sau de Fakebook?

E clar ca, pe undeva, pe Facebook traim intr-o lume paralela fata de cea reala, intr-o anumita masura. Nu ma refer, ca idiotii aia de politicieni, la statul paralel, ci de un fel de dedublare, in varianta romantata a vietii normale. Ceea ce, intr-un fel, poate fi mai bine. De ce sa vad mereu mizeria umana in plina actiune, mai bine deschid Facebook si vad floricele, pisicute si mesaje pilduitoare. Ma gandesc ca macar asa poate ca se mai prinde un dram de cultura de unii si altii, invatand citate celebre.

Se spune ca oamenii nu mai citesc, ca avem cel mai mare grad de analfabeti etc. Eu cred ca acum se citeste mult mai mult decat oricand inainte. La coada, in tramvai, in metrou, pe strada, la restaurant, in parc, pe buda, toata lumea citeste! Ca e Facebook, ca sunt mesaje, stiri, sau barfe, toti citim, pentru ca acum ne e mult mai la indemana si nu mai vrem sa pierdem timpul, sa mai asteptam pana la primul jurnal de stiri, sau pana la birou sa vedem mailul la calculator. Vrem acum sa stim totul! Deja daca nu dai reply la un mesaj intr-un sfert de ora, e motiv serios de stricare a relatiei cu iubita.

Ajuta Facebook-ul? Evident, DA! Comunicarea e la alt nivel, informatia e atat de rapida, cum n-a fost niciodata, direct de la sursa. Uitati-va ca in ultima vreme majoritatea stirilor din media preiau, de fapt, postari de pe Facebook. La pachet insa, vine sa partea urata, a dezinformarii si minciunii abjecte, ce din pacate nu prea poate fi verificata. Incearca astia acum tot felul de metode sa elimine astfel de surse, dar e greu de decelat adevarul. In plus, poate fi o postare care este pur si simplu o parere personala, care, chiar daca e gresita, nu inseamna neaparat ca este cu intentie ticaloasa.

Tine tot de noi sa selectam ce citim, exact ca la televizor, cand alegi pe ce canale te uiti si ce ignori.

Si mai nou au aparut curente care dau vina pe internet si, in special pe Facebook, pentru multele esecuri ale societatii de azi, depresii, insingurare, izolare, refulare. E ca si cum, pentru ca Hitler si-a tiparit Mein Kampf ai da vina pe Gutemberg, ca a inventat tiparul. Mi se pare puerila abordarea. Vina, daca e, hai s-o cautam in noi, nu in afara. Noi sa facem cenzura noastra interna, sa ne punem filtrele de aparare necesare, astfel incat sa ne construim viata pe care ne-o dorim.

Ma gandeam cum ar fi fost sa fi existat Facebook pe vremea lui Ceausescu! Cine stie partea asta, sa treaca de ce e scris cu italic…  (am postat in urma cu cateva zile un video pe tema asta, vedeti acolo mai multe detalii)

Evident, nu era decat intern, in Romania, fara nicio posibilitate de acces in afara. Bineinteles, cand iti faceai cont, erai obligat sa dai like si follow paginii lui nea’ Nicu. Altfel nu ti se crea contul. Iar butonul de unlike nu era activat.

Dimineata, mai intai iti intrau automat in news feed cateva citate ale Marelui Conducator, luate din Congresul al XIV-lea al PCR. La astea nu aveai decat butoane de like, love, si unele nou adaptate pentru varianta romaneasca: unul de aplauze, al doilea de urale si ovatii. Ambele cu sonor la maxim! Daca nu le apasai pe toate, nu puteai vedea in continuare ce au postat prietenii tai.

La pranz, Tovarasul isi posta un status mai de studiu, gen „lucreaza pentru tine”, adica ceea ce a fost copiat mai tarziu si a devenit la Revolutie celebrul „Mircea, fa-te ca lucrezi!”, iar mai apoi, sloganul publicitar care a adormit un popor intreg, in timp ce il jefuia: „FNI lucreaza pentru tine!”.

Dupa amiaza, dupa efortul depus, Marele Carmaci lua o masa copioasa, la care singurul buton activ era „Pofta buna, Stimate Tovarase Nicolae Ceausescu, Conducatorul Suprem si fiu de nadejade al poporului roman!” … si era apasat by default!

Iar ziua nu se putea incheia decat cu mesajele de seara ale Tovarasului, in mai multe citate, cu celebrele teze de la Mangalia (astea era pe cultura!). Si baga si ceva video, partial color, cu telejurnale si cantece patriotice, la care cele mai multe like-uri erau la smash-hitul „Partidul-Ceausescu-Romaniiiia / Poporul-Ceausescu-Romaniiiia!”, adica o interpretare exhaustiva a initialelor PCR. Paradoxal, aici numarul de like-uri era mai mare decat populatia Romaniei, adica numarul posibil de conturi Facebook. Pentru ca, am uitat sa spun, era omu’ si contul, nu puteai sa faci cate conturi voiai. Erau doar pe baza de buletin, la ratie… Gata cu aberatiile😊

Deci, recunosc, sunt dependent de Facebook, care, pentru mine, e singura legatura cu VOI! Voi care ma ajutati cu mesajele voastre de fiecare zi, ma incurajati sa scriu sau sa pictez, unii chiar imi faceti onoarea de a-mi distribuiti postarile, si sunteti singurii care mai vedeti, din cand in cand, tablourile pe care le pictez, sau caricaturile mele. Fara Facebook, cum altfel ati fi stiut de mine, sau de ce fac?

Unica mea antena, care-mi receptioneaza mesajele, sunteti voi, prietenii mei de pe Facebook. Asa ca sunt dependent de like-uri si de share din partea voastra. Si recunosc asta 😊

Si mai sunt doua tool-uri, la fel de importante, despre care sunt fericit ca am trait vremurile sa le apuc.

Unul ar fi Google, care stie totul si care, in scurt timp, va schimba fata lumii, daca nu cumva a facut-o deja. Toate sistemele de invatamant ar trebui regandite acum. Pentru ca, de mii de ani, oamenii se duceau la scoala ca sa afle informatii noi. Acum, Google iti ofera totul pe tava. Nu trebuie decat sa ceri. Mai mult, el ghiceste inaintea ta ce vrei si-ti ofera sugestii de cautare…

Alt tool fenomenal este YouTube, care, pe langa faptul ca a devenit biblioteca audio si video a omenirii, ma invata totul. E cel mai mare si exhaustiv trainer din lume, care-mi arata de la cum se schimba stopul dreapta la Golf V, pana la cum sa pictez un trandafir rosu in ulei pe panza, cu cutitul de pictura.

Asadar, sunt dependent de lucrurile astea pe care nu le consider nocive si consider ca sunt cele mai valoroase dependente din viata mea. De care o sa mai profit si in continuare, ca mai am de gand sa postez destule, nu va las prea curand 😊

La revedere, sunt Mircea – Buna, Mircea! – si sunt dependent de Facebook!