100 de lecții învățate de la cel mai dur trainer al meu: cancerul!
Prieteni, înainte de a continua cu partea a doua a sesiunii de training (vezi prima parte aici), vă rog să-mi permiteți câteva cuvinte:
– mai întâi, vă mulțumesc tuturor pentru gândurile voastre, comentarii, share, mesajele personale primite, recomandări. Au fost atât de multe, încât m-ați copleșit! Toate acestea nu fac decât să mă alimenteze cu energia de a scrie mai departe.
– pentru cei care nu au citit primele articole legate de experiența mea cu cancerul, le găsiți tot aici pe blog și voi da câteva dintre link-uri: aici, aici, aici, aici și aici. Pe restul poate le găsiți voi, sunt scrise cam în aceeași perioadă.
– reiau și aici importanța controlului periodic și a analizei PSA, specifică prostatei, ce trebuie sa fie efectuată de bărbații peste 40 de ani. Așa că, domnilor, găsiți aici detalii. Iar voi, doamnelor și domnișoarelor, țineți-vă de capul LOR să-și facă aceste controale și analize PSA. Credeți-mă, le poate salva viața!
Deci, haide să mergem mai departe…
8 – Am învățat să nu-mi mai fie frică de moarte. Odată, cineva spunea că accidentul este atunci când ne naștem, nu atunci când murim… Câtă dreptate! Evident că vrem ca moartea sa fie cât mai îndepărtată și ne sperie spectrul ei. Însă după lungi discuții cu mine, în multele nopți când rămâneam singuri, am ajuns la concluzia că, cel puțin până acum, am avut o călătorie superbă. Cu suișuri amețitoare și căderi fulminante, plină de aventuri, întâmplări, prieteni si experiențe speciale. Sunt fericit că am o familie mișto, pe care o simt aproape de mine. Așa că, până acum bilanțul e ok. Am ce lăsa după. Deci, sincer, nu mă mai sperie atât de tare gândul că voi muri. Și nici frica de zbor cu avionul nu mai este chiar atât de mare ca până acum. Asta nu înseamnă că a ajuns să-mi placă… 😊
9- Am învățat să… Carpe Diem! Ce înseamnă Carpe Diem? Să savurez un vin roșu, împreună cu Ana, într-o tavernă, undeva în Grecia. Sau, pur și simplu, să zac pe nisip. Ori să stau culcat pe o plaja și să urmăresc cum un câine împinge de zor o minge în apă, ca s-o aducă apoi pe nisip, de zeci de ori…
Mare vorbă, însă mie mai mereu mi-a fost greu de pus în practică. De multe ori am remarcat că noi, românii, sau hai să vorbesc despre mine, când e de muncit nu prea muncim, iar când e să ne bucurăm, nici asta n-o prea facem ca lumea. Suntem așa, cumva amestecați în trăiri, poate indeciși, nesiguri. Cred că în comunism ni s-a imprimat frica de a arăta sincer ce simțim. Dacă s-o supăra șeful, sau ăla de la partid, că mă distrez prea tare la petrecere? Ceea ce s-a translatat mai apoi și la corporațiile actuale, unde în teambuilding-uri mulți nu se manisfestă cum ar vrea, de frica managementului. Am văzut, în schimb, expați care-și dădeau în cap big time, experimentând din plin licorile românești. Însă a doua zi dimineața la 9, la meeting, erau brici! Eu, adormit, mahmur, abia-mi țineam ochii deschiși… de parcă nici sa bem nu știm. Așa că acum știu să work hard și play hard. Și le savurez din plin! Pentru că, așa cum ziceam mai înainte, de-acum cine știe dacă și când voi mai avea o astfel de experiență.
10 – Am învățat să rezonez cu natura. De mulți ani avem în casă animale. Am avut motani, apoi de vreo 10 ani m-a adoptat doamna Pisi, care s-a aciuat la noi, în martie ne-a mai venit un maimuțoi mic care acum are vreo 9 luni, Pif motănelul, iar de vreo 4 ani am adoptat-o pe Lili-Blue, cățelușa noastră iubită, care stabilește echilibrul in familie. Așa de tare mă ajută, nici nu va imaginați. Câteodată le țin în brațe, simt cum torc pisicile și parca vibrez șii eu cu ele, de mă umplu de bine și, parcă de tot universul. Iar când se lipesc de mine, să se cuibărească mai bine, mă topesc tot. Am impresia că asta îmi face mai bine decât orice alt tratament.
În aceeași idee, am început să grădinăresc, să îngrijesc și să privesc mult mai atent la pomi, la flori, la plante. Mi se pare o minune a lumii dăruita nouă, oamenilor, dar pe care prea puțin o băgăm în seamă. Să vezi cum crește cea mai delicată floare sau ditamai copacul dintr-o singură sămânță care nu are nevoie decât de apa si lumina, este fascinant. Un miracol!
11 – Am învățat să trăiesc cu medicație, cu proceduri, cu radioterapie, cu tratamente de lungă durată. Disciplină, acceptare, ritual, rigoare, pe toate le încerci în situația mea. Și, culmea, chiar îmi reușește să mă țin de ele. Indiferent dacă înainte eram total împotrivă, sau toate erau vraiște în viața mea. Pentru că am undeva, în spatele creierului, gândul că ar putea să mă ajute până la urmă și astea.
12 – Am învățat să mai și las de la mine, iar atunci când corpul meu îmi spune să iau o pauză, chiar să-l ascult. Programul meu este destul de anapoda, toți doctorii îmi recomandă un program strict, să nu stau târziu noaptea, să dorm minim opt ore, corpul meu are nevoie de energie, mai ales acum, că sistemul meu imunitar e făcut praf. Jur că încerc asta!… însă ce să fac dacă păcătoasa asta de inspirație îmi vine după zece-unșpe noaptea? S-o las să se risipească, sau să profit de ea, cât mai pot? Așa că… tot pe la unu, două noaptea mă culc.
13 – Am învățat să nu am mereu dreptate! Ohoo, iar asta e mare lucru, credeți-mă… Înainte, când știam că adevărul e de partea mea, mă contraziceam cu oricine, până-n pânzele albe, să-mi dovedesc, cu seria mea de argumente, dreptatea. Făceam pariuri pe orice, doar să arăt că e ca mine! Orgoliul, la maxim. Acum, las mult mai ușor de la mine: așa e, frate, ai dreptate! Și mergem mai departe. Ce rost atâta patos pentru un nimic?
14 – Am învățat să spun “mulțumesc” mult mai des și mai sincer. Oricui, pentru orice lucru, cât de neînsemnat, mulțumesc. Nimeni nu e obligat sa-mi dea, sau sa-mi faca ceva, asa ca orice gand, gest sau lucru primesc e un dar, așa că trebuie tratat ca atare.
Am învățat să spun mult mai ușor “iartă-mă”, “îmi pare rău”, “e vina mea”, sau să-mi cer scuze. Nici înainte nu eram lipsit de politețe, însă poate înainte nu aș fi făcut-o atât de ușor…
15 – Am învățat să nu mai stau degeaba. Nu mai pierd vremea la televizor, decât strict necesar, sport, sau ceva într-adevăr mișto. De aceea, nu mai știu cine sunt vedetele zilei, tot felul de nume de fete sau băieți care nu au altă caracteristică decât că se cuplează cu nu știu cine (alte vedete!), își pun fustele-n cap, ori își pun implanturi, sau își dau cu părerea despre nu știu ce căcat. Nu cred că e o irosire mai mare de resurse extrem de importante, adică de timp. Și de creier, pentru că se anihilează neuronii nefolosindu-i la nimic util.
16 – Am învățat să am mai mare încredere în mine! Înainte avem mari îndoieli despre ce aș putea realiza, sau dacă aș fi în stare. Acum, nu neapărat că sunt mai sigur ca realizează ce-mi propun, dar mă afectează mai puțin eșecul. Și îl accept mult mai ușor…
Ceea ce duce la următorul punct: îmi pasă mai puțin de părerea altora despre mine. Nu mai fac lucrurile într-un anumit fel, pentru că “așa se face”, iar dacă nu, lumea va vorbi. Așa, și? Lumea oricum va vorbi, ăsta e rostul ei, așa că măcar acum învăț să fac ce-mi place și in felul meu. Bun, rău, asta nu mai e decât treaba mea. Evident, încerc să nu fac rău nimănui, cel puțin nu voit. Însă cred că am ajuns la maturitatea necesară pentru a decela între bine și rău, între așa da sau așa nu. Iar dacă nu, poate că mai am timp… 😊 să învăț. Ori, cum spunea cineva, avantajul bătrâneții este că, chiar dacă ajungi să te faci de râs, măcar nu-ți mai pasă…
17 – Am învățat să sper! Cei care ați trecut vreodată prin momente dificile, mă înțelegeți mai bine. Sunt unele clipe în care speri, din tot sufletul, să se întâmple lucrurile într-un anume fel. Poate nu e așa întotdeauna, însă mereu sperăm. Nu degeaba se spune că speranța moare ultima, pentru că ne agățăm de orice firimitură de posibilitate ca până la urmă, o nenorocita de analiză să iasă sub o anume limită, ședințele de radioterapie să omoare răul dinăuntrul tău, sau un rezultat la RMN sa fie de un anume fel.
18, 19, 20, …, 100 – Vreau să trăiesc și pentru asta am învățat atâtea și-atâtea lucruri și de la voi, fiecare prieten pe care deja îl aveam, sau l-am câștigat în ultimul an. Pentru că, DA, oamenii sunt buni, vor să ajute și să facă bine. Doar dați-le prilejul să vă arate asta! Poate că voi reveni cu o continuare, pentru că acum realizez cât de multe am învățat de la fiecare din voi, cei care mi-ați trimis gândurile voastre!
Vă mulțumesc!
Ce am învățat de la noul meu trainer, cancerul
A trecut un an de când m-am operat de cancer (vezi postarile de aici, aici, aici, aici și aici). Cam repede, ce-i drept. Dar de la o vârstă, așa trece timpul, din ce în ce mai pe fugă. Am citit undeva că timpul, deși este extrem de precis calculat și are absolut aceeași măsură, este perceput diferit de fiecare dintre noi. Iar creierul nostru îl interpretează în funcție de cât timp am trăit până atunci. De exemplu, când îi spui unui copil de cinci ani că la anul vine Moș Crăciun, pentru el este o eternitate, pentru că reprezintă douăzeci la sută din întreaga lui viață. Mie, dacă-mi spui că la anul am de făcut o expoziție, mă gândesc la ea cu groază, de parc-ar fi mâine…
Mai era și varianta mai scurtă, care definea percepția diferită asupra timpului, arătând că cinci minute înseamnă altceva pentru fiecare: depinde doar de care parte a ușii de la baie te afli 🙂
Așadar, ce am învățat eu în ultimul an?
Vă împărtășesc aici, într-o ordine aleatorie, câteva aspecte pe care mi s-a părut că le-am deprins mai bine. Poate ele or fi pur și simplu de la îmbătrânire și vin odată cu vârsta, iar eu dau vina pentru ele pe bietul meu cancer… Săracu’ de el, că acum îmi este atât de apropiat, doar e al meu, nu? Indiferent dacă e de la boală sau de la vârstă – și nici nu mai contează. Sigur e că asta am trăit și învățat în ultimul an.
1 – Am învățat să trăiesc cu cancerul. Asta poate e cel mai important aspect. Înainte, sincer, îmi era groază să mă gândesc la posibilitatea de a avea cancer. Eram speriat de moarte, la propriu. Mergeam pe filozofia “mie nu mi se poate întâmpla” și, pur și simplu refuzam să iau în calcul varianta că m-aș putea îmbolnăvi. Dar perioada asta trece repede, mai ales când vezi în față analizele pe care apare cuvântul “malign”. Te trezești brusc la realitatea lumii noastre, în care cancerul este din ce în ce mai prezent în jurul nostru. Pentru simplul motiv că este din ce în ce mai ușor de depistat. Ceea ce e bine, deoarece așa mai avem o șansă de vindecare, mai ales dacă îl descoperim din timp.
2 – Am învățat să prețuiesc timpul. Nu știu cât voi mai avea, așa că pentru mine a devenit extrem de prețios. Poate că e cea mai valoroasă resursă de care încă mai dispun. Niciun doctor nu mi-a spus cât mai am de trăit, nimeni nu se riscă cu un asemenea pariu, așa că am învățat să trăiesc mult mai intens decât înainte. De aceea, prețuiesc mult mai mult fiece clipă, orice experiență trăită, de orice fel. Nu știi niciodată dacă nu cumva e ultima de acel gen…
Prețuiesc altfel întâlnirile pe care le am. Încerc să le selectez si sa le fac cât mai valoroase, să iau cât mai mult din ele. M-am aruncat în toate proiectele ce mi s-au ivit în față. Nu am refuzat niciunul, vreau să fiu nonstop ocupat. Bine, am câteva restanțe, de exemplu comenzi de portrete sau diverse tablouri, pe care încă nu le-am onorat. Simt că încă nu le-a venit vremea… Poate dacă le mai amân, voi fi mai inspirat atunci când le voi picta. Oricum, acum nu ar ieși ce mi-aș dori… și nu vreau asta.
3 – Am învățat să nu mai pierd vremea cu prostii, zgomote, sau lucruri reziduale. Nu merită timpul meu. Cred că sunt suficient de mulți alții să se ocupe de ele. Sper să ajungă și ei la aceeași concluzie. Și nu cred că trebuie să te îmbolnăvești ca să ai revelația asta.
4 – Am învățat, în sfârșit, să spun NU. Da, știu, mi-a luat câteva zeci de ani, dar am ajuns pană la urmă să mă simt confortabil când o fac. În general, când ești bun cu toată lumea, sau cel puțin încerci să fii, oamenii te iau de fraier. E valabil atât în viață, cât și la job. Am trăit-o pe pielea mea și știu ce vorbesc. Așa că am ajuns, în sfârșit, la maturitatea să decid singur ce e de făcut și ce de refuzat. NU chiar este o opțiune.
5 – Am învățat să am cât mai mulți prieteni, să nu mă ascund. E un risc foarte mare pentru cei bolnavi de cancer retragerea, însingurarea, abandonul sau renunțarea la viața socială. Chiar si la cea virtuală. Mi-am făcut conturi pe Facebook, unde am sau administrez vreo șase profiluri, pe LinkedIn, pe Instagram, mi-am facut blog, canal video pe YouTube. Respir peste tot, cât mai larg, mi se pare că așa, cumulat, parcă aș avea mai multe vieți, poate îmi creează senzația că trăiesc mai mult…
Nu mă ascund, ba chiar mă expun mai mult decât oricând înainte. Poate și pentru a arata altor oameni care sunt suferinzi că este posibil să ai o viață normală, chiar intensă, cu toate că, înăuntru, undeva, cancerul își face treaba. Sau poate că nu! Am citit multe despre atitudinea necesară în aceste situații. Multe materiale trimise chiar de prieteni de pe Facebook, cărora le mulțumesc și aici pentru gândurile bune. Se pare că există o legătură între atitudine și vindecare, dincolo de tratamente, proceduri și medicamente.
6 – Am mai învățat ceva în acest an, ceva legat de frică și de reacția oamenilor în fața unui bolnav de cancer. Am prieteni, chiar apropiați, care au recunoscut că nu m-au sunat, de frică. Și mare le-a fost surpriza să vadă că, in linii mari, sau poate uneori în totalitate, eram cam același ca și înainte. Ok, de acord, mai forțam și eu și mă dădeam mare, însă în general mă țineam la un nivel apropiat de normalitate. Poate că asta vine și din lipsa noastră de educație. În România, oamenii bolnavi de cancer, cei cu dizabilități, sau suferind de alte boli grave, sunt priviți diferit. Mulți consideră că ar trebui izolați undeva, pe principiul că, dacă nu-i vedem, ei nu există. Nu este așa, CREDEȚI-MĂ!
De exemplu, în primele luni după operația de cancer de prostată, este prezentă o stare de incontinență urinară. Pentru că, prin eliminarea prostatei, nu mai ai aceiași “robineți” care să închidă circuitul, însă, în timp, corpul tău își dezvoltă alții. Asta în cazul în care operația a fost reușită și nu apar alte complicații. Așadar, o perioadă am purtat pamperși. Asta insă nu m-a împiedicat să am o viață normală, să călătoresc, chiar și peste hotare. Deci, prieteni, se poate!
7 – Am învățat să râd! Însă asta este o lecție mult prea importantă, așa că o voi trata separat, altcândva…
Gata, am obosit. Mâine revin cu celelalte lucruri (vezi partea a doua aici) învățate de la noul meu trainer, cancerul.