Primul meu sarut – ultima parte…

Bunicii mei

Prima parte o gasesti aici, iar a doua, aici.

… Cand s-a terminat totul, am plecat impreuna catre casa ei. Era destul de departe, cativa kilometri, tocmai in Betegi, un alt „cartier” al satului. Dar ce putea fi mai frumos decat sa mergi pe ulitele satului, sub cerul senin si o luna ce-mi aduc aminte ca era maiestoasa, alaturi de o fata despre care ti-ai facut atatea vise. Si care, in clipele alea era idealul tau de adolescent. Pentru ca nu v-am zis, era inalta aproape cat mine, insa un corp atletic de 17 ani, parca-mi spusese ca facea handbal la liceu. Avea parul saten deschis, drept, tuns „castron”. Si mai avea ceva: niste ochi la care niciodata nu am putut sa lipesc o culoare… virau in verde, caprui deschis, cateodata chiar spre galben, ca de pisica. Cu o atitudine atat de hotarata si de directa, incat uneori ma lasa fara replica. Desi, mai mereu am avut cuvintele la mine. Facea apropo-uri de care ma prindeam tarziu, poate cateodata deloc. Adevarul e ca mereu m-au atras fetele pe care le simteam mai destepte decat mine…

Bunicii mei

Bunica mea, Maria Cristea si bunicul meu, preotul Gheorghe Cristea (Popa Gogu)

Aveam senzatii amestecate, as fi vrut ca drumul pana la ea acasa sa tina toata noaptea, pe de alta parte mi-as fi dorit sa zbor cat mai repede pana acolo. Nu stiam ce ma astepta, insa tocmai asta cred ca ma incita incredibil. Am ajuns la ea la poarta, unde ne-am asezat pe pat – adica acea banca lipita de gard, care era la toate portile din zona aia. Daca va uitati la filmul „Morometii”, veti intelege exact cum aratau. Filmul ala mi s-a lipit de suflet, de parca ar fi fost filmat de mine, la Râca, in copilaria mea… Sper ca si partea a doua a filmului, ce are azi avanpremiera si se va lansa national acum, in noiembrie, si care e tot in regia lui Stere Gulea, sa fie la fel de reusita.

Ea stia exact ce face. Eu eram un putoi de cinspe ani, cu doi ani mai mic decat ea (la varsta aia conteaza enorm!), care nu stiu de ce ii cazuse cu tronc, si, probabil, faptul ca eram din Bucuresti o facuse curioasa sa vada ce hram port. Sau, poate, chiar ii placea de mine? Acolo, pe acel pat am fost sarutat prima oara! Imi amintesc de tot ce era in jurul meu, satul, casele, pomii, reprezenta un singur contur negru. Iar deasupra era cerul luminat de milioane de stele. Din cand in cand, pe acest cer aparea silueta ei, care se apleca peste mine sa ma sarute si imi intuneca toata privirea. Ohoo,… si tot creierul! Ca eram in al miilea cer, deja aveam in cap toate filmele de dragoste din anii aia, muzica zbarnaia in creierii mei, iar cuvinte nu prea mai aveam. Tot limbajul meu se redusese, de fapt, la body language 😊 Cu mainile si cu degetele plimbandu-le peste tot, cu limba, ascultam, invatam si spuneam o poveste despre cum e sa descoperi primele clipe de saruturi ale unui adolescent.

Nu mai tin minte nimic altceva… doar ca ea, acolo, intre doua saruturi si imbratisari, mi-a aratat Carul Mare, Carul Mic si Steaua Polara. Erau singurele repere pe care le puteam gasi in noapte. Si pe care in noaptea aia de mijloc de august le-am invatat pentru toata viata.  De atunci, mereu le recunosc in secunda unu cand ma uit pe cer noaptea. Spre dimineata am plecat spre casa bunicilor mai mult fugind decat mergand, eram the king of the world, nu mai aveam loc in mine de cat de fericit eram.

Ne-am mai intalnit dupa aceea la ea acasa, peste cateva zile. Era ziua, cu toata lumea acolo, dar nu mai avea farmecul acelei nopti, desi toti din casa isi faceau de treaba pe-afara, prin curte si prin gradina, noi fiind lasati singuri in casa. Nimic. Dupa aceea, milioane de regrete pe capul meu, ca trebuia sa fac aia sau ailalta, sau sa zic altceva, sau sa profit de cate-un semn primit sau aluzie facuta…

In toamna, a venit ea in Bucuresti si m-a sunat sa ne vedem. Statea o noapte in oras impreuan ca maica-sa si luasera o camera la Hotel Astoria, ala exact de langa Gara de Nord. Mi-a spus sa vin dupa amiaza, cat era mama ei plecata sa rezolve nu stiu ce. Cu chiu cu vai am ajuns la ea in camera, pentru ca pe atunci nu puteai intra in hotel daca nu erai cazat acolo, decat daca aratai buletinul si dovedeai ca stai acolo. Sau daca dadeai un bacsis la portar. In camera batea un soare crancen, iar eu nu stiam cum sa fac intuneric, ca doar-doar reluam seria de saruturi de unde o intrerupsesem… La hotelul ala, la geamuri,  erau jaluzele exterioare, care aveau o banda textila verticala in camera, pe langa geam, de unde manevrai jaluzelele. Pentru a le ridica trageai de banda inspre jos, dar pentru a le cobori, nu stiam cum se procedeaza. Si tot am tras de banda aia in sus, de mi s-au inrosit mainile. Un milimetru nu s-au miscat alea! Reusisem doar sa ridic jaluzelele la maxim, iar soarele lumina din plin camera de hotel, Asa, ca… nicio sansa la intimitate. Iar pe lumina aia, la varsta aia, eram atat de rusinat, incat nu eram in stare sa misc nimic. Multi ani dupa aceea, am aflat cum se proceda: trageai de banda aia textila din partea de jos, de la perete spre tine si ele coborau singure, datorita greutatii lor… Atat de simplu, iar eu atat de fraier. Asa am ratat poate o alta experienta de neuitat.

In noaptea aia fermecata, am ajuns acasa la bunici tarziu, bajbaind pe intuneric pe ulitele satului, mai mult saltand de fapt, obosit, plin de praf si glod, dar si atat de plin de mine, incat eram in stare sa ii trezesc pe bunici sa le povestesc ce tare sunt! Nu am facut-o. Si nici nu le-am povestit. Nici lor si nimanui altcuiva… pana la voi. Acum, dupa 40 de ani, banuiesc ca s-a prescris, nu?

Asta imi amintesc, ca era spre dimineata, deja luni si m-am dus la patul unde dormea bunica mea si am trezit-o usor. M-a intrebat, usor speriata „ce e, ce s-a intamplat?” Am pupat-o si i-am zis: „La multi ani!”. O chema Maria.

Primul meu sarut – partea a doua

Prima parte o gasesti aici.

…A doua zi era Sfanta Maria, zi de targ. Era unul dintre cele mai importante repere ale verii in sat, asa ca tinerii, cel putin, mergeau cu totii intr-o comuna apropiata, la Izvoru. Acolo era un targ, de fapt balci in toata regula, unde gaseai orice, de la sepci de plastic, la turta dulce in forme de inimioare, sau bomboane din zahar colorat, in forme de spirale. Praf, multa lume, bere, pepeni, lautari, mici, tras cu pusca la tir, unde erau cam aceleasi figurine din tabla indoite si ruginite, pe care le gaseai mai peste tot in tara. Era 50 de bani glontul din plumb si luam mereu cate 6, pentru o moneda de trei lei. Erau si lanturi, ce se roteau destul de furtunos, in care se dadeau cei mai mari si fara frica. Stiam de la taica-meu ca in urma cu ani, fusesera accidente cu alea, pentru ca s-au rupt si i-au proiectat pe ghinioniosti hat-departe, la pamant, sau peste alti oameni, provocand rani destul de mari.

16 ani

La targul asta, impreuna cu mine a mers si Neluță. Era de varsta mea si statea chiar vizavi de bunicii mei din Catun, cei care erau „ai lu’ Mălăețu’”. Cu Neluță am stat, cred, in fiecare zi cand mergeam in vacante la bunici, el fiindu-mi cel mai aproape prieten. Pentru noi nu conta in ce casa eram la un moment dat, ca eram la el sau la mine, ne simteam fix la fel. Pe bunica lui o chema Ioana si femeile o strigau ga’ Ioană. Insa tot satul ii zicea Pârța, iar lui Neluță „al lu’ Pârța”. Nu am stiut niciodata de ce.

Pe el il trimiteau seara prin sat ori stra-bunica-mea, Ioana, ori bunica-mea, Didina, sa ma aduca acasa. Si cand il vedeam, venind de departe in lumina apusului, strigand catre mine acelasi mesaj: „A zis ga’ Ioana sa vii acasa, ca, daca nu, te bate de sus pana jos!” Asta era placa spusa de stra-bunica-mea. Cateodata ma chema bunica-mea, mama lu’ taica-meu, pe care o chema Gherghina, un nume atat de frumos! Insa eu, fiind mic si cu dificultati de vorbire, i-am zis mai-comodul Didina. Si uite-asa i-a ramas numele in neamul nostru…

Asadar, alaturi de Neluță, la targ am fost mai peste tot. Cascam gura la fiecare chioșc de acolo, ne zgaiam la orice taraba. Pentru noi copiii, totul era fascinant, dinamic, interesant si plin de culoare. Era plin de tot felul de sclipiciuri si cacaturi (vazute cu ochii de acum), insa atunci, era ceva… wow! Si-mi amintesc ca avea Neluță o camasa noua, alba, imaculata, de! ca pentru targ. Insa nu mai stiu de ce, am aruncat o para catre el, s-o prinda, dar cand el nu era atent, era cu spatele la mine. Si para aia, mare, zemoasa si galbena, i-a aterizat fix pe spate, asa ca i-am stricat bunatate de camasa, ca am auzit ca perele pateaza tare de tot… Am tinut legatura cu Neluta doar acolo, la tara, in vacantele de vara. Stiu ca, odata am fost si iarna, de un Craciun. Si eram la el in casa si ma uitam mirat cu poarta bocancii de iarna direct pe piciorul gol, fara ciorapi. Si mi se parea ca trebuie sa-i fie extrem de frig. Eh, fitele mele de bucurestean…

Asta-primavara, cand am fost la inmormantarea lui Didina, bunica-mea, cand eram la pomana, in fostul camin cultural, acum sala de festivitati si de orice eveniment a primariei, am aflat de la niste oameni din sat ca Neluță a murit acum cativa ani. Lucra cu ziua, undeva in Bucuresti, ducand o viata grea, vai mama lui. Zvonuri ca ar fi fost omorat, de fapt. O poveste cu alcool, in care se pare ca era implicat copilul lui, sau ginerele… Mai conteaza? Oricum, Neluță e in capul meu la locul lui, cu mine prin prunii din sat, cu camasa lui patata de o para malaiata… Ca tot mi se spunea mei „al lu’ Mălăețu”.

Acolo, la targ, era sa iau io prima mea bataie de baieti. Nu mai stiu in detaliu ce am facut, stiu oricum ca am baut o bere. Treceam dintr-a opta intr-a noua, deci aveam 15 ani. Iar berea asta a venit dupa ce mancasem niste pepene… Mama, m-a luat o ameteala si un rau, de n-aveam aer. Si m-am dus mai intr-o parte, retras, pentru ca imi venea sa vars. Dupa aia, ii vad pe unii – erau vreo trei – ca vin spre mine, iar unul avea un cutit in mana. Ziceau ca am facut ceva si ca trebuie sa mi-o fur, iar io nu intelegeam nimic. Chiar daca varsasem, nu ma lipezisem, inca aveam clei in cap, asa ca nu mi se legau deloc lucrurile. Si atunci, pur si simplu, am luat-o la fuga. La asta eram bun, ca eram slab ca paiu’ si destul de vioi. Si asa am scapat de prima bataie din viata mea si s-a terminat pentru mine marea zi de targ de Sfanta Maria…

Seara am ajuns in Raca intr-o caruta, la intamplare, ca m-au luat de la Izvoru unii din sat care ma cunosteau ca eram „al lu’ Popa Gogu”. M-am dus la bunicii mei din partea maica-mii. Ei stateau atunci langa biserica si langa caminul cultural, asa ca imi era convenabil. Eram plin de praf, transpirat, asa ca m-am spalat si m-am primenit, numa’ bun pentru marele bal. Spalat inseamna afara, in curte, la lighean, ca nu era apa curenta in sat. Abia se bagase curent de un an, doi…
In seara aia, la caminul cultural – nou pe atunci – se serba Sfanta Maria, chit ca oficial nu-i spunea asa, din cauza comunistilor, care nu prea le-aveau cu sfintii. Insa pica duminica seara, asa ca era oricum seara de bal. Acolo se tineau la fiecare sfarsit de saptamana asa-numitele discoteci si erau tipi care puneau muzica destul de ok. Pe langa muzica populara, incercau sa intercaleze si muzica noua, chiar Beatles sau Purple. Era un melanj pe care, daca l-am auzi acum, ar suna cel putin ciudat. Dar, daca ne gandim la ce playlisturi sunt pe la nunti, cu mix-uri din toate zonele din care vin invitatii, nu ar fi departe.

Ei, dar in seara aia aveam emotii mari! Era prima oara cand fusesem invitat de o fata, asa, pe fata, direct, fara aluzii sau subintelesuri. Si era si mai mare cu doi ani decat mine, deci sigur avea experienta necesara, asa ca ea stia ce face. Sau cel putina asta credeam, ca ma gandeam sa las totul in seama ei… Toata ziua, de fapt, inca de cu o noapte inainte, de cand am condus-o acasa prima oara, ma tot gandisem ce o sa facem, pana unde vom ajunge la acest bal. Aveam atatea filme in cap, incat deja incurcam scenele intre ele. Bineinteles ca in cea mai fericita dintre variante, in noaptea aia as fi facut dragoste pentru prima data! Ne-am vazut, eu ma tineam cat de cat calm, sa nu se vada cat de „flamand” eram. Am dansat mult, practic tot ce s-a cantat. Indiferent ca era rock, blues, sarba sau hora, eu eram acolo, in mijloc. Nu ca eram un mare dansator, sau ca stiam pasii, dar ce sanse as fi avut sa nu ma fac de ras, pe margine, ramanand singur cu ea? Niciuna.

Cred ca deja v-ati prins deja ca nu i-am pomenit numele. Pentru ca, sincer, nu mai stiu cum o chema… Ce trist! Desi, dupa aceea, ani de zile m-am gandit la ea si la tot ce s-a intamplat, nu-mi mai amintesc numele ei… Oricum, chiar daca stiam, nu l-as fi dezvaluit aici, dar acum pe bune, chiar ca nu-l mai stiu.

Nu am dansat doar cu ea, ci cu mai multe fete, unele mult mai mari, care, vazand ca ma misc mereu, iar baietii care erau perechile lor zaceau pe margine, ma luau la joc. De la una din fetele alea am aflat ca a doua zi, luni, e Sfanta Marie, sunt serbate toate Mariile si ca asta e ocazia cu care a venit atata lume la bal. Chiar a fost atata lume incat s-a iesit in curte, ca nu mai era loc inauntru. Oricum, era o noapte superba, de mijloc de august, cu multa lumina de la luna. Ce sentiment sublim era sa dansez afara noaptea, alaturi de zeci de tineri, sub cerul liber. Si aveam 15 ani…

TINDARI – sau despre o Sfânta Marie neagră și legendele locului…

În călătoria noastră prin Sicilia am ajuns la Tindari. Locul se afla între Milas și Agatirno, în Ponta di Milazzo și la 50 km de Messina. L-am vizitat la întoarcerea dinspre Cefalu înspre Terme Vigliatore, acolo unde am avut hotelul pe perioada periplului nostru sicilian. Vechea așezare Tyndaris a aparținut Greciei și a fost fondată de Dionisos în anul 396 î.Hr. Numele îi este dat dupa Tíndaro, regele Spartei.

dav
cof

Ca în mai toata Sicilia, micile așezări sunt cocoțate taman în vârfurile stâncilor sau dealurilor. Așa că, mai mereu ai de străbătut niște „ace de păr” întortocheate pentru a ajunge la ele. Stilul acesta de construcție urbană a fost dictat de rațiuni strategice, de apărare. În acest fel, cetățile aveau o perspectivă mult mai largă asupra mării sau împrejurimilor și erau mult mai greu de cucerit de către invadatori. Evident ca era greu sa aduci acolo materialele de construcție, apa și toate cele necesare traiului, în schimb partea de securitate a cetății merita efortul. În comparație, la noi mai toate satele sunt in vale, ca așa era cel mai comod. Dar și cel mai ușor de cucerit…

Insă drumul anevoios până sus merită orice efort. Aici marea catedrală domină totul, iar perspectiva asupra mării si litoralului este de vis.

Locul este de o frumusețe aparte, atât vechiul sanctuar, cât și cel nou, fiind clădite pe cel mai înalt punct, la marginea malului abrupt ce coboară drept spre marea aflată la mare distanță la poale. Acolo se văd cele patru lacuri, ca niște lagune, formate din lângă plajă. Nisipul fin și culoarea incredibilă a marii fac imaginea să fie absolut breathtaking. La intrarea în vechiul sanctuar te întâmpină doi îngeri sculptați, care te invită înăuntru. În interior găsești o fereastră de la care se deschide perfect o perspectivă atotcuprinzătoare, pentru a putea admira atât litoralul, marea, cât și cele patru lacuri așternute sub tine, la baza stâncii.
În sanctuarul nou se găsește o statuie a fecioarei Maria de culoare neagră, deoarece este sculptată în lemn de cedru de Liban. Ea se află deasupra altarului și este scoasă din biserică, în procesiune, o dată pe an, de 8 septembrie, când se serbează Nașterea Sfintei Marii. Se spune că s-a ales această reprezentare, pentru că Fecioara este aceeași pentru toți, iubindu-ne necondiționat, indiferent de culoarea pielii.


Există și o legendă locală, ce spune că, odată, o femeie avea un copil foarte bolnav. Și se ruga in continuu la Fecioara Maria să îi vindece copilașul. Aceasta a făcut o minune și i-a îndeplinit dorința femeii, iar copilul s-a însănătoșit. Femeia a vrut să îi aducă o ofrandă binefăcătoarei ei si a venit cu copilul la Fecioară, pentru a-i mulțumi. Însă atunci când a văzut-o atât de neagră, a zis că ea nu poate să îi aducă recunoștința ei unei femei atât de urâte. Atunci, copilul, pe care îl purta în brațe, i-a căzut în mare. Disperată, femeia a rugat-o iarăși pe Fecioara Maria, spunându-i că, dacă într-adevăr este o sfântă, să mai facă și o a doua minune și să îi mai salveze o dată copilul. Fecioara a ascultat-o și atunci a creat acea limbă de plajă care se vede de la fereastra bisericii. Pe această bucată de nisip, un marinar i-a adus femeii copilul recuperat din valuri.
In biserică am avut parte și de o imagine absolut fabuloasă. Când am ajuns noi, era cam după cinci după-amiază si soarele cobora spre apus. Lumina dulceagă de octombrie întra înăuntru prin geamurile vitrate aflate deasupra navei principale, undeva în dreapta. Ei, și acele vitralii o filtrau în așa fel încât arunca ca o vâlvătaie, ce plana pe pereți și cădea de-a curmezișul altarului. Chiar se crea o atmosferă ireală, ceva ce poate părea chiar mistic.

Cotrobăind pe acolo am descoperit și un mic restaurant care are câteva măsuțe aflate chiar pe marginea malului înalt, astfel încât îți oferă o priveliște pe care nu o vezi decât în filme din alea romantic-siropoase. Totul, la umbra unui venerabil măslin și înfofolit în mii de flori de bougainvillea.
Mai multe foto aici!

Video cu pitorescul restaurant, aici!

 

 

La revedere, Charles Aznavour!… sau ce înseamnă tupeul de bucureștean

A plecat Charles Aznavour… A fost, probabil, cel mai cunoscut cântăreț francez, după Edith Piaf. Prin 2003, am avut norocul și onoarea să îl întâlnesc și să schimb câteva vorbe cu marele artist.

Charles Aznavour
Charles Aznavour

Eram la un curs la Athenee Palace, iar în pauza de prânz am coborât la restaurant. Acolo, într-o masă într-un colț, era extraordinarul artist. La masă, statea împreună doar cu un tip mai tânăr, probabil care avea grijă ca totul să fie ok. Stiam că în perioada aia era in București, unde filma rolul principal în “Moș Goriot”. Multe exterioare din film s-au tras prin Cișmigiu, pe aleile atât de cunoscute mie, încât știam toți pomii pe dinafară…
Impertinent, poate bădăran, m-am dus direct la el și l-am întrebat, cu un mare tupeu, dacă pot să iau loc lângă el. Surprins, dar elegant și politicos, m-a invitat la masă. Nu am schimbat decât câteva vorbe, că îl admir și că îi știu muzica de copil si că sunt atât de surprins și norocos că am avut ocazia să îl întâlnesc în București. Mi-a permis, cu o mare generozitate, să facem chiar și o fotografie împreună!
Atunci am realizat că, de fapt, a fost chiar bucuros că l-am abordat, chiar dacă atât de direct! Marea majoritate a celor din restaurant erau persoane sub 30 de ani și sigur nu știau cine este, nu-i cunoșteau muzica și istoria fabuloasă… Charles Aznavour a avut ocazia, nu doar să cunoască  dar și să cânte, să concerteze, să joace împreună în filme, sau chiar să fie apropiat tuturor celor care acum, pentru noi, sunt legende ale muzicii secolului trecut.
Am fotografia acasă, dar acum sunt undeva în Sicilia, așa că, în onoarea lui, am încercat măcar  să-i desenez portetul pe un bloc notes.
Maestrul a plecat, dar sunt atât de convins că a fost mulțumit și împăcat, pentru că a avut o viață atât de bogată si plină. Cu adevărat… la boheme!
Acum poate, linistit, să cânte alături de marea lui prietenă Edith Piaf: Non, je ne regrette rien!