Dintr-o intamplare, am descoperit ca exact astazi se implinesc 40 de ani de cand am debutat in caricatura si am fost publicat prima oara! Asa ca incerc sa scriu aici, repede, sa nu treaca „azi”…
Aveam 18 ani, eram in anul al III-lea la „Sf. Sava” (atunci, liceul „Nicolae Balcescu”) si incercam sa strapung o bariera: sa public o caricatura. De desenat, o faceam de mic. Tot felul de copii, in special dupa caricaturile vremii, Matty, Al. Clenciu, Nell Cobar, H. Leru, Nicolae Claudiu, Eugen Taru. Ma atragea linia vioaie, ideea, lejeritatea desenului si, pana la urma, poanta. Poate asta era pentru mine ceea ce ma inspira. De aceea, zeci de ani dupa aceea, consideram ca pictura e prea departe, nu as putea niciodata sa pictez in ulei pe o panza. IMI ERA FRICA! S-a dovedit ca a fost inca o bariera pe care aveam s-o sar.
Insa in caricatura m-am regasit, era fit cu mine. Am descoperit apoi ca trebuie sa-mi inventez niste personaje proprii, un stil etc. Nu puteam evolua copiindu-i pe altii. Asa cum se iau doctoratele azi…
In anii aia erau doua saptamanale care imi alimentau nevoia de cultura: Saptamana si Flacara. Saptamana aparea vinerea, era a lui Eugen Barbu, cu Vadim Tudor mana dreapta, dar nu avea rubrica de caricatura. Asa ca m-am dus la Flacara, care era condusa de Adrian Paunescu, care-l avea ca mana dreapta pe Sorin Postolache, un caricaturist de mare clasa. Sorin coordona si rubrica de caricatura, „RACUL” si era un om deosebit. Cine l-a cunoscut vreodata, nu are cum sa-l uite. Ce mai, o adevarata figura! Imi amintesc ca, desi inalt si masiv, era foarte agil la ping-pong. Cateodata, cand adversarul o dadea peste masa, el putea prinde mingea cu gura 😊 Cool, v-am zis! Odata mergeam cu el prin centru, nu stiu catre unde, si nu aveam cum sa inaintam: din cinci in cinci metri se intalnea cu vreun cunoscut si discuta pret de cateva minute…
Asa, deci i-am prezentat lui Sorin mai multe desene pe care le-am lasat la el in redactie. Era inainte de Craciun, in ’77 (anul cutremurului) si stiu ca in ziua aia era atat de frig, incat inghetase pana si berea pe balconul alor mei. Ciudat ce repere in timp am si io! Ei,… a trecut timpul si imi luasem deja gandul de la publicare. Tot ziceam, ce dracu’ o fi-n capu’ tau, esti un putoi de liceu si vrei sa fii in Flacara. Nu cred ca va imaginati, dar Flacara si Saptamana erau „spuma” in anii ’70. E adevarat, dupa ’80, s-au degradat si ele…
Intr-o miercuri seara, pe la 10, suna telefonul. Era destul de tarziu pentru call-urile normale, asa ca ai mei s-au gandit la ceva nasol. Maica-mea ma cheama din camera mea si-mi zice ca e la telefon Sorin Postolache. Ea a lucrat la tipografie in Brezoianu, la Informatia, si il stia deja, pentru ca, desi redactia Flacara era la Casa Scanteii (actuala Casa Presei) mai avea cateodata nevoie de unele „zincuri” (materiale de zincografie) prelucrate chiar de maica-mea. Eram inert cand am raspuns la telefon. Si-mi zice Sorin: maine apari in Flacara! Eu, sa cad langa telefon. Cu trei desene… continua el. Hai, nu vii pana aici, la redactie, sa-ti dau un exemplar? Eu mai aveam de invatat nu mai stiu la ce (normal ca lasam totul pe ultima ora), ma si spalasem pe cap, cacaturi d-astea… Am inventat o scuza penibila si i-am zis ca merg la el maine. Mi-a tras-o atunci: Baaai, pai cand am publicat eu prima data, am venit de la Poliesti la Bucuresti pe jos, ca sa merg la redactie… Mi-am furat-o si am inghitit in sec.
In noaptea aia am dormit cam din doi in doi. Totul lua in capul se deforma maiestuos, luand dimensiuni astronomice. 18 ani, da?
Va dati seama ca a doua zi dimineata, foarte devreme, m-am dus pe la toate chioscurile de ziare din cartier si intrebam „Aveti Flacara?” „Tocmai s-a terminat!”. Si tot asa, pana am gasit undeva si am luat trei exemplare. V-am zis, era cerere mare.
Invatam dupa amiaza, asa ca nu cred ca trebuie sa va mai spun cum ma simteam in tramvaiul 2, aveam impresia ca toti care citeau Flacara ar fi trebuit sa ma recunoasca, ca doar eu am facut desenele alea la care se uitau ei. Imi venea sa le fac cu mana „Me! Me! Me!” asa de laudaros eram. Cred ca sunt si acum…
Cu 2-ul coboram pe Uranus si mergeam pana la Cismigiu, vizavi de cofetaria „Lamâița”, unde e liceul Lazar. De acolo, traversam Cismigiul – ale carui miresme, taine si costumatii le-am invatat patru ani, de doua ori pe zi – si ajungeam la Sava. De multe ori, cam pe la aceeasi ora, urca pe la Stadionul Republicii si Moțu Pittis, invariabil imbracat in blugi si jeaca de blugi si purta pe umar tasca lui celebra – evident din material de blugi. Nu statea niciodata jos in tramvai, se agata de manerele alea spanzurate de tavan. Cateodata isi citea rolurile, dactilografiate pe hartii A4. Eu, in spate, trageam cu coada ochiului peste umarul lui. Cobora odata cu mine, ca mergea la teatrul Bulandra, la Sala Izvor, pe malul garlei.
Cand am ajuns in clasa, va dati seama ca toti colegii mei au alfat de la mine VESTEA, asa ca…..
Au trecut 40 de ani! Nu intru in sabloanele alea, daca e mult, sau putin. Au trecut misto! Si ma bucur ca am avut sansa asta, de care m-am agatat. Ma feresc sa spun ca a fost o cariera, as minti. Au fost ani de zile in care nu am desenat nicio caricatura. Insa spiritul meu a fost mereu acelasi, inspre luat totul la misto, oho! chiar sarit calul de multe ori. Si in viata reala. Insa, despre asta, cu alte ocazii.
Astazi insa, ma bucur ca exista acest motiv de aniversare, pe care-l impartasesc cu voi. Scuze ca doar cu bere, dar nu am avut sampanie.
Promit sa am la 50 de ani de caricatura 😊