PONTA – Micul Titulescu, sau un oportunist politic?

Când s-a spart USL-ul, care domina copios tot ce mișca în țară, Victor Ponta a încercat resuscitarea lui deschizându-i ușa lui Tăriceanu, un trădător al PNL-ului, cu care cică ar fi înființat USL 2, sau USL se întoarce. Era prea de porc, o alianță între ditamai PSSul și un om. Și atunci au pus la cale înființarea ALDE, în care Tăriceanu s-a aciuat și el în partidul băiatului ăluia lansat de Voiculescu. În scurt timp l-a dat afară din partid pe cel care l-a găzduit în vremurile grele și i-a furat și partidul. Exact cum făceau comuniștii când furau casele proprietarilor, iar pe ei îi dădeau afară, dacă nu cumva îi mai trimiteau și la Sighet sau la Canal.

După aia, Ponta l-a ajutat pe alde Tăriceanu cu niște parlamentari, funcții, astfel încât să aibă și el o alianță cât de cât, dar să capteze și de la liberali niște trădători, care dacă se transferau la PSD era prea de tot, însă plecând la ALDE, apăreau cât de cât ca fiind tot liberali. Un fel de PNL – Aripa Tânără, ruptă din PNL-ul lui Câmpeanu în 1992, de același Tăriceanu, împreună cu Patriciu și Cataramă. Același model, aceeași trădare. “Trădare, trădare, da’ s-o știm și noi!”, cum bine zicea Nenea Iancu.

După catastrofa de la prezidențiale din 2014, când Iohannis l-a bătut pe Ponta de l-a ascultat cu urechea, (apropo, parcă și acolo a mirosit a trădare, nu?), VV și-a dat seama că i se va lua capul. Chiar dacă rămăsese premier și mare șef pe mâna stângă. A eșichierului, nu așa vă place vouă să spuneți? S-a uitat în jur și și-a dat seama că nu Rovana Plumb va fi șefă în locul lui, chiar dacă mahării din București au susținut-o pe ea și chiar a fost șefă pentru un weekend. Însă luni, șmecherul mustăcios, Dragnea, care aștepta la colț să-i vină rândul de câțiva ani, încă de când era pe scenă cu Mircea Geoană în seara cu opereta ” Mihaela, dragostea mea!”, și-a adus tabăra de baroni din teritoriu și a preluat puterea. Totală!

Totul era bine, tot ai lor erau la butoane, mai puțin ăla roșu (sic!), de la Cotroceni, însă nimeni nu avea să prevadă că urma să fie o nenorocire, cea de la Colectiv. Deși noi eram în stradă încă dinainte, pentru coloanele ucigașe ale ministrului de interne, drama im care au murit atâția tineri a pus capăt planurilor PSD. Care a trebuit să plece, lăsând loc și chiar votând și sprijinind, guvernul Cioloș. Tehnocrați nu au avut decât un an la dispoziție, din păcate, încercând să mai panseze rănile lăsate sângerânde de pesediști. Dragnea & Co s-au repliat, și în 2016 au lovit cel mai puternic, profitând și de o brambureală a unei opoziții ezitante și neclare.

Ponta a cam dispărut din peisaj, a mai cutreierat prin ale țări cu cluburi și discoteci celebre, unde nota de plată era cu multe zerouri, apoi s-a retras să se reculeagă politic. După celebrele ordonanțe 13-14, când dârdâiam în fiecare seară în Piață și ne-am dat seama cam ce dictatură a lui Dragnea urma, chiar am văzut un panou pe care scria “Ponta, hai înapoi, că am glumit cu muia aia!”.

Sunt convins că și Ponta știa foarte bine ce urma să se întâmple, pentru că avea atâtea informații despre ce a făcut Dragnea. Și încă le mai are. Așa că și-a dat seama că, mai devreme sau mai târziu, acesta va fi închis. Și, mai ales când a văzut ca Liviuț își dă jos propriul guvern, caz unic în istoria normală, a găsit ocazia să apară în scenă, calare pe un cal alb, cavaler de premier. Guvernul era el și Grindeanu!

Ce revenire mai spectaculoasă putea să aibă, decât asta? Brusc a devenit star de televiziune, s-au reactivat toate vechile legături vremelnic tăiate, iar el era, în sfârșit, recunoscut ca fiind cel mai înfocat opozant al lui Dragnea. A început să mai scoată ceva poze și anecdote de la naftalină și, gata, a simțit că i-a venit momentul.

Atunci Ponta a pus la cale planul de a distruge PSD din interior, că alți aderenți nu avea de unde să atragă.

Și-a făcut Pro România, o copie de PSD, un fel de aceeași Mărie cu alt joben, cu racolați din ce în ce mai mulți, care ori sunt nemulțumiți de ce mai primeau de la fostul partid, ori nu mai aveau nicio șansă acolo. Ori, poate au simțit miros de fiară rănită și au prevăzut că, sub conducerea VV Dăncilă, PSD va muri în chinuri.

Același vechi camarad de trădări, Tăriceanu, a fost curtat și acesta, inocent, imediat a ridicat codița, adulmecând un viitor mai bun decât ce i-ar mai oferi pesedeul pe final de mandat. Așa că degrabă au pus-o de un USL 3, sau cum s-o mai numi. Alianță să fie! (În viața de familie, musiu a ajuns al cinci alianțe, de ce n-ar ajunge și-n politică?) Moliceanu și-a dat seama că cele 4 procente ale lui nu ar mai fi contat într-o presupusă viitoare alianță cu Veorica și nu ar mai fi pupat ochișor, ci doar bătăturică. Si uite-așa, de-a lăsat-o in curul gol (la figurat, evident!), tocmai acu’ înainte de a se vedea și ea prezidentă. Na, drace, că nici de data asta nu vom avea președinte femeie. Țțțț,… misoginilor ce sunteți!

Pesediștii au intrat într-o epoca noua de dezvoltare multilaterală, cea a războiului VV: VV Dăncilă contra VV Ponta. Iar acesta din urmă a arătat că rămâne primul expert în copy-paste, replicând ditamai PSD-ul, de unde, în perioada următoare clar va suge mulți parlamentari dornici și ei de-o ciorbă de burtă reîncălzită. Dar e moka, frate!

Asta e istoria pe scurt a distrugerii PSD din interior, de către cel care a fost șeful lui. Mă refer la Ponta, dar nici Dăncilă nu e departe de a nimici PSD. Tot șefă și tot din interior. Însă ea nu poate face după aceea vreo construcție, va eșua lamentabil și în scurt timp după alegeri nu vom mai auzi de domnia Teleormanului (Dragnea, Veorica, Carmen Dan…) în istoria țării.

Cât despre întrebarea din titlu, rămâne valabilă.

Ultima zi când l-am văzut pe Ceaușescu

E vineri seara și, ca tot omu’, stau și eu puțin la soare pe șezlong să mă prăjesc așa, ca șopârlele, și ling o oarece licoare. Și, dintr-o dată, zbang! Un gând mă pocnește în moalele capului: băăăăi, azi e 23 august, băgami-aș! Ok, hai să vedem ce mai știm despre asta. După câteva sorbituri, timp în care cugetam și scormoneam prin memoria-mi, m-a plesnit brusc al doilea gând: zdrang! Ce ciudat! Gândurile astea nu fac niciodată la fel… băăăăi, azi sunt fix 30 de ani de când l-ai văzut ultima oară pe Ceaușescu și i-ai făcut cu mâna!

23 august

Hm,… perversul din mine neagă în totalitate asta cu făcutul cu mâna. Ia mai dă-l în pana mea, să-și facă singur cu mâna! După ce m-am liniștit puțin cu încă o halbă, am realizat că, de fapt, e pe bune și azi chiar se împlinesc 30 de ani de când l-am văzut pentru ultima oară în viață pe Ceaușescu. Și am văzut-o și pe Ea, pe Coana Leana. Și ei, tot cu mâna… Horror!

Ok, recunosc că după aia l-am mai văzut și în 22 decembrie 1989, când a plecat la plimbare de pe CC și a dat o tură cu elicopterul, dar aia nu se pune: nu l-am văzut pe el, ci doar elicopterul. De 23 august 1989, Minunatul a decis ca defilarea să se facă prin fața clădirii viitorului muzeu al partidului comunist român. Adică actuala Casă Radio, o denumire atât de neghioaba, dealtfel. Pentru că acolo nu a fost niciodată nimic, decât un mare șantier pentru o nouă ctitorie megalomanic-comunistă. Dar, imediat după revoluție, șmecherii ăia de la Radio România voiau și ei un sediu nou, că, de!… ăla din Nuferilor le devenise cam strâmt. Și au pus ei repede un placaj cu CASA RADIO, scris cu roșu. Și așa i-a rămas numele.

Monstruozitatea aia de clădire nu era nicidecum gata, însă pentru Ceaușescu nu conta. Era o epocă în care minciuna era omniprezentă, era luat în seamă doar ce raportai la partid. Îndeplinirea planului, depășirile de norme, cincinalul în patru ani și jumătate. La un moment dat, nu știu cine adunase toate suprafețele cu recoltele raportate în fiecare județ și se depășise în raportări întreaga suprafață a României.

Ce curvă și istoria asta! Se spune că mereu e scrisă de învingători. Perfect adevărat! Că ăia învinși, săracii, nu prea mai pot scrie după aia… Dar să se pună, frate, odată, de acord. Că tot e azi 23 august, evenimentelor de atunci le-au zis în toate felurile: întoarcerea armelor împotriva regimului hitlerist, insurecția armată, mișcarea revoluționară antihitleristă și anticapitalistă… A fost trădare, sau nu a fost? Să știu și eu, odată pentru totdeauna, dacă trebuie să mă simt vinovat sau mândru pentru ce-a făcut Regele Mihai I și cu băieții ăia în 1944.

La fel, Revoluția din 1989, a fost o revoluție, sau lovitură de stat, o conspirație în care eu, ca boul, am ieșit în stradă, de era să mor, ca prostul, sau chiar a fost pe bune, o explozie populară?

Eh,… vedeți? D-asta zic că undeva ar trebui să se poată pune toți de acord, să avem și noi o istorie sinceră, clară. Chiar dacă dureroasă!

In vremea lui Ceaușescu, trăiam într-o lume falsă, ăla era adevăratul stat paralel, fără legătură cu realitatea. Nimeni nu mai credea pe nimeni și nimic. Dar toți dădeau din cap că DA… și mai și aplaudau la sfârșit.

Culmea e că, odată cu venirea lui Gorbaciov la Moscova, lumina chiar începuse să vină de la Răsărit. Mutarea lui cu Glasnost și Perestroika a însemnat zeci de ani avans față de înțepenirea ideologică a lui Ceaușescu. Când a vizitat Bucureștiul, toți ne așteptam să-l tragă de urechi pe Nea Nicu și să ne mai dea și nouă liber, măcar o gaură la curea. N-ai să vezi! Mai rău ne-am afundat în căcatul comunismului cu față inumană.

Revenind la povestea noastră, Marele Cârmaci a dat ordin să pavoazeze ăia fațada clădirii, s-au tras niște panouri cu pânză roșie peste tot, ceva ghivece cu mușcate, stemele patriei și partidului, chipul Marelui Conducător și al savantei de renume mondial și gata! Parada putea începe.

Ăștia de la institut ne-am adunat undeva pe Berzei, ne-am încolonat si, după ce am așteptat așa vreo juma’ de oră, am început să ne mișcăm, coborând pe Știrbei Vodă spre Dâmbovița. Când treceam prin dreptul tribunei, trebuia să strigăm din toți bojocii lozinci d-alea în trend, cum ar fi Ceaușescu-PCR sau Ceaușescu-și-Poporu’. Eu strigam mereu Ceaușescu Pe Cer E! Niciodată nu s-au prins ăia de la partid infiltrați prin mulțime, de se uitau în gura ta dacă și ce strigi. He. He, am avut și eu mica mea felie de răzvrătire 🙂

După ce am defilat, am plecat cu colegii de serviciu la o bere și niște mici, că vorba aia, atâta s-a putut. Și am bârfit, dând în bobi când dracului i-o ceda Nea Nicu locul la conducere lu’ Nicușor, fiul cel mare. Nimeni nu bănuia ce avea să se-ntâmple peste doar patru luni…

Prințul din parc

În weekend, când am fost la Onești, am ieșit împreună cu Ana s-o plimbăm puțin pe Lili-Blue. Și am ajuns în parc, unde era cât de cât umbră, mult mai suportabil pe vipia aia. Parcul îl știu de aproape patruzeci de ani, 38 mai exact, de când am ajuns prima oară în oraș, pentru că tocmai o cunoscusem pe Ana în anul întâi de facultate și m-a invitat la ziua ei.

Apoi, când erau Mircea și Dan mici și îi plimbam cu căruciorul, știam pe dinafară câte trepte sunt la intrare, sau câți pași fac de acolo și până la statuile scriitorilor.

Roata mare

Surpriza plăcută a fost că am găsit toată zona foarte bine întreținută, curată și, cu toate că fusese sâmbătă seară festivalul berii (acum nu mai e voie să-i zică așa, îi spun festivalul verii!), nu era deloc mizerie pe acolo. Încă mai erau toate cele instalate, pentru că în seara aia urma un eveniment și mai baban 🙂

Sala Sporturilor Nadia Comăneci
Corturile si mesele iși așteaptă clienții

În partea de jos a parcului este amenajat un mic lac, unde acum sunt și nuferi si rățuște drăgălașe. Chiar atunci venise cineva să le dea de mâncare și am întrebat ce le dă. Erau covrigi, d-ăia brașoveni, pe care îi rupea în bucățele mici.

Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
…și de sălcii 🙂
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște

Hahaha,… mi-am amintit cum era să-l scap pe Mircea în apa lacului, când era mic. Începuse să meargă destul de bine și ne învățasem ca atunci când ajungeam la lac, eu să rămân pe o bancă, iar el să adune pietricele și să le arunce, una câte una, cât mai departe pe luciul apei. Și petreceam asa, cam un sfert de oră, până se plictisea de aruncat și apoi plecam spre zona toboganelor. Vremea era cam de iarnă și avea niște ghetuțe mai înalte așa, care îi țineau bine glezna. Ca sa arunce cât mai departe, Mircea își făcea avânt, până se proptea în parapetul de pe marginea lacului și atunci dădea drumul pietrei. După care se întorcea să culeagă alta. Odată s-a năpustit cu o forță mult mai mare și, dintr-o dată a-a răsturnat peste parapet. L-am crezut direct în apă. M-am repezit să-l salvez și atunci am văzut că, practic, era agățat cu vârful ghetelor de partea cealaltă a parapetului. Ca-n parodiile alea cinematografice, în care personajul principal rămâne agățat deasupra hăului ținându-se doar cu o falangă de la deget. Nu că ar fi fost apa mare, dar nu cred că era potrivit să-l duc murat acasă 🙂

Doamna cu cățelul…
Cascada din parc. Zici că-i Fallingwater House, proiectată de celebrul arhitect Frank Lloyd Wright
Doamna cu cățelul

Scena pentru festival era amenajată lângă sala de sport Nadia Comăneci și acolo erau amenajate și corturile cu bere, grătare și catering,  iar mesele erau întinse pentru câteva sute de persoane.

Lili-Blue era foarte excitată de toate mirosurile de pe-acolo și de multe ori trecea prin fața unor oameni care stăteau pe bancă, foarte aproape de ei, iar aceștia o mângâiau. E foarte prietenoasă, și-și face peste tot admiratori, de toate vârstele.

Împreună cu vioaia de Lili-Blue

Am luat și noi câte o bere, să nu zicem că n-am fost la festival și, când să mergem mai departe, a venit un cățel care a început să se împrietenească cu Lili-Blue. S-au plăcut de la prima vedere (mai corect, mirosire), după care mister a început să vină după noi.

Întâlnirea de gradul trei…

El, frumușel foc! Negru cu alb, cu accente galben-ocru, cu blănița scurtă, aranjată, lucioasă. Svelt, cu mișcări elegante, se ținea după noi.

Prințul din parc

S-a lăsat mângâiat fără probleme, ce mai! ne lipisem și noi, ăștia mari de craiul ăsta. I-am zis Anei, dacă vine cu noi până acasă, îl luăm cu noi la București. O sa meargă cu Lili-Blue în spate, e suficient loc pentru amândoi. Problema e cum se va înțelege cu cele două pisici, doamna Pisi și cu Pif. Ne-am uitat, nu avea nicio zgarda sau semn că ar aparține cuiva. Pe drum prin parc, am zis hai să îl lăsăm pe el să decidă și sa nu-l ademenim cu niciun “cuțu-cuțu” sau alte îndemnuri. Ți-ai găsit! Bineînțeles că după nici un minut, numai cu privirea-n spate, după el eram și din cuțu-cuțu nu-l scoteam 🙂

Împreună cu noul prieten

Nici nu vă închipuiți ce bucuros mergeam prin parc, tare mândru mai eram de “agațamentul” făcut de Lili-Blue.

Asta cu agațamentul e din liceu, de la proful de germană. Am întârziat la o oră și omul, înainte să-mi dea drumul în bancă, m-a întrebat de ce nu am venit la timp. I-am spus eu o poveste, că s-au blocat tramvaiele pe deal pe la Uranus, iar de acolo a trebuit să vin pe jos până la Izvor, apoi prin Cișmigiu… Aaaa, prin Cișmigiu! Și nu ai făcut și tu ceva agațamente prin parc?

La un moment dat, prințul chiar a luat-o înaintea noastră, dar ne conducea chiar pe drumul cel bun spre casă. Deja mă gândeam că trebuie să-l ducem la vet, să-l verificăm, să-i facem analizele, vaccin etc. Exact înainte să ieșim din parc, bestia a luat-o pe o potecă laterală și a urcat undeva, într-un lăstăriș. Am așteptat să se întoarcă, l-am strigat, nimic! Am urcat și eu, însă acolo era o mare curte, cu o casă ce părea părăsită. Și câinele nostru, nicăieri…

Am coborât trist, cu gândul că poate, poate se întoarce. Aproape tot drumul până acasă am mers cu gâtul întors, doar-doar îl zăresc. Din când în când, am văzut că și Ana mai trăgea cu ochiul în urma noastră. Eh,… nu a fost să fie!

Pe drum, cea mai veselă dintre noi era, evident, Lili-Blue…

Brambura, ambutieat prin țară…

Astăzi am avut treabă la Govora, în legătură cu niște acte. Am plecat pe la șase dimineața din București, să nu prindem aglomerat. Aiurea! Cât ieși de pe autostradă, după Pitești, începe calvarul. Cozi, mers cu a-ntâia, stat, nervi… Nici măcar chef de micii de la Dedulești nu mai ai. Practic, toate trecerile peste munți sunt blocate, că e Valea Prahovei, a Oltului, a Jiului sau a Cernei, tot un drac! Și avem niște locuri, mamă!, atât de mișto!!! Vorba aia: frumoasă țară avem. Păcat că-i locuită… Cum mă, să nu ai tu măcar o autostradă să treacă munții?

Ok, scuze, am derapat, nu ăsta era subiectul. Că tot am ajuns la Govora, am dat o tură prin stațiune și am văzut case mișto și unele locuri unde începe să se construiască. Poate că în curând își va recăpăta faima de odinioară. E clar că, după câțiva mulți ani de declin, stațiunea totuși se ridică. E acolo, în capătul parcului, Hotelul Parc, 4 stele, construit pe la începutul secolului XX (1914) pe baza planurilor unui arhitect francez. Refăcut în 2003-04, arată superb.

După ce am terminat cu actele pentru casă, am trecut pe la Mănăstirea Govora, un loc atât de simplu și de armonios aranjat, încât parcă-ți era frică să respiri, să nu cumva să deranjezi. Însă liniștea pe care ți-o dă este atotcuprinzătoare. Am pus aici câteva fotografii, însă frumusețea de acolo nu poate fi cuprinsă decât cu ochii sufletului. De exemplu, priviți ce splendoare de bougainvillea există în curtea mănăstirii:

Bougainvillea

După aceea, trebuia să trecem pe la cimitir, să aprindem câte o lumânare pentru Tata Mare și celelalte rude din familia Anei care odihnesc acolo. Zona Govorei, ca toată regiunea din Vâlcea, este deluroasă, având niște unduiri foarte molcome și armonioase. Acolo chiar e un fel de microclimat, similar celui de pe lângă Drobeta Turnu Severin, unde canicula verii nu prea se simte, iar gerurile iernii sunt mai potolite. Ei, și cimitirul ăsta este așternut pe vârful unui deal. În jur, numai coline, acoperite cu verde de toate nuanțele imaginate. Liniștea este desăvârșită, așa că e un loc de reculegere foarte pătrunzător. Exact ” un loc liniștit, un loc cu verdeață”.

Nu luasem din București candele, așa că am intrat într-un supermarket din Govora să căutăm. Am remarcat că în acel magazin de stațiune erau toate mărfurile pe care le poți lua din orice Mega din centrul Bucureștiului. Eeee,… păi așa ceva e un maaare pas înainte. Cu ceva timp în urmă, trebuia să te duci la Râmnicu Vâlcea, la Sibiu, sau chiar la Pitești să îți cumperi ceva mai acătării.

Am cumpărat candele, am luat și niște chibrituri de grătar, d-alea mai lungi și am plecat la cimitir. Odată ajunși acolo, am început să aprindem lumânările. Când am deschis cutia de chibrituri, surpriză! Nu erau ce ne așteptam noi, ci niște alea din carton îmbibat cu gaz… Noroc că mi-am amintit că în torpedou aveam o brichetă 🙂

Tata Mare a slujit și la biserica din Govora Sat, și la cea din Băile Govora, și la Mănăstirea Govora, pentru că acolo e un lăcaș de maici, dar în altarul niciunei biserici nu trebuie să intre nicio femeie, dar a slujit și în biserica de lemn Sf. Niculae, ce se află în cimitir și este declarată monument istoric. Povestea lui este absolut fabuloasă, o găsiți aici și o voi pune și pe blog. Merită s-o citiți, credeți-mă pe cuvânt!

Apoi am plecat către Cozia, un loc unde merg ori se câte ori am ocazia să străbat Valea Oltului în drum spre Cluj, sau trec prin zonă.

Trebuie neapărat să marchez asta: după ce am ieșit din Vâlcea, cam pe la Gura Văii, am început să stăm în coadă. Până la Cozia am mers mai încet decât dacă mergeam pe jos. În Călimănești-Căciulata mașinile erau parcate pe ambele părți ale șoselei, într-o debandadă totală. Șirul în deplasare abia se strecura printre cele ce staționau. Nu am văzut niciodată așa ceva…

Am ajuns la Cozia, un loc de basm care pe mine mă farmecă întotdeauna. Găsiți aici ceva poze.

Pe drumul de întoarcere spre Vâlcea am zis că să mergem și la Băile Olănești. Nici Ana, nici eu, nu fusesem niciodată. E cumva alături de drumul principal si, dacă nu ai treabă acolo, nu ai de ce să ajungi.

Aflat la 13 km de Vâlcea, spre munte, Olăneștiul este bine ascuns, trebuie să treci pe drum printr-o pădure deasă, lăbărțată leneș pe ambele părți ale șoselei. Se deschide o vale de-a lungul râului Olănești, unde mă așteptam să văd o stațiune la fel de suferindă ca multe dintre cele din țară. Când vezi paragina care a cuprins, Băile Herculane, Borsec, Voineasa, Covasna sau atâtea altele, te apucă depresia. Locuri atât de pitorești, cu bogății inestimabile naturale, cu un aer cu putere miraculoasă, sau ape tămăduitoare, ori săruri ce pot vindeca natural, sunt lăsate să rugineascâ, pentru că unii vor să cumpere ieftin tot ce mișcă în zonă. Eee,… am avut o surpriză foarte plăcută. Olănești chiar arată destul de bine, cu multe locuri bine întreținute, cu parcuri decent amenajate și plină de turiști. Bineînțeles că majoritatea erau de vârsta a treia, însă oamenii care caută să-și trateze diverse, ei sunt. Însă am văzut si niște restaurante construite peste râul ce despică stațiunea, ceea ce mi s-a părut așa, interesant, cam cum sunt Autogrill-urile alea din Italia, construite suspendat peste autostradă. Am intrat la unul din ele și am mâncat păstrăv, adus de la niște păstrăvării de pe acolo și a fost foarte ok. Sincer, aveam emoții privind mâncarea, însă oamenii au fost profi și printre clienți am văzut și tineri, și motocicliști din ăia fioroși, cu costume d-alea de piele pe ei, de sus până jos.
Ne-am întors apoi înspre casă, cu gustul amar că oare câți ani ne mai trebuie să mergem și noi, decent, pe autostrăzi prin Romania. Așa, cât să ne putem descoperi țara!

PS. Hai, că iar a trecut de două noaptea, iar mâine am un alt drum lung de făcut prin minunata noastră țară cu infrastructură vraiște. Noapte bună!

Perseidele de pe prispa casei bunicilor

Azi noapte am rămas în gradină să văd Perseidele. Era senin, cam luminoasă luna, deși nu era întreagă. Fiind destul de cald, mi-am instalat hamacul și am decis să dorm afară. De câțiva ani, mi-am făcut obiceiul de a dormi, cel puțin o noapte în fiecare vară, sub cerul liber.

Când eram copil și mergeam în vacanța de vară la Râca, mai toate casele vechi aveau prispă în față. Fundațiile erau săltate puțin, urcai două-trei trepte și ajungeai pe prispa casei. Unele aveau atât de-a lungul fațadei, altele și pe latura de la stradă. Acolo unde era odaia a bună, care era de obicei păstrată pentru musafiri. Ei, și atunci, mai toată lumea, vara, dormea afară pe prispă. Mai ales când erau zile ca astea cu zăpușeală, de venea vipia aia mare, care usca frunzele în pomi mai repede.
Modelul cel mai reprezentativ de casă îl vedeți în ambele filme Moromeții. Iar despre Râca se spune de două ori în al doilea film, pentru că era sat vecin cu Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda. Tot în al doilea film arată și halta din Balaci, la câțiva kilometri de Râca, locul unde s-a născut mama. Tata e din Râca și de acolo au plecat la București. Unde am apărut eu 🙂
Încă de atunci, din vacanțele mele de vară de la bunici, voiam să dorm și eu afară, pe prispă. Însă nici bunicii din partea maică-mii, nici cei din partea lui taică-meu nu mai dormeau de mult afară. Și-mi spuneau că doar cei mai săraci din sat mai dormeau noaptea pe prispă. Așa cum îmi spuneau și despre cei care mergeau desculți prin sat. Cum dracu’ gândeam eu atunci?, că exact fazele astea mă atrăgeau, care erau doar pentru săracii satului: să merg desculț, să dorm pe prispă, sau să merg la islaz cu vacile. Ei spuneau că nu erau de mine, de! venit de la București, să mă pretez la așa ceva…
Ei, și uite că toate dorințele astea din copilărie, undeva în viață, tot te ajung din urmă și nu te lasă. Iar acum, parcă din răzbunare, merg ori de câte ori prin curte desculț, sau dorm afară când și când. Vaci nu am, dar dacă voi aveți, mă bag o tură să merg si cu ele la câmp 🙂

Cum dracu’ se face, că am plecat de la Perseide și am ajuns la vaci? Hm… nu știu deloc să acriu, aștern gândurile așa cum curg, nu am și eu un fir narativ cât de cât coerent. Asta e, mă veți ierta!

Noaptea în hamac

Deci, mă legănam în hamac, ascultam greierii ăia de august (doar în august parcă se aud așa), aveam un pahar cu vin pe iarbă lângă mine și mă uitam in sus să prind spectacolul Lumii. Primul sfert de oră,… nimic. Însă au început țânțarii, frate. Rău, rău de tot. Mi-am dat cu Autan, ceea ce i-a potolit. Cinci minute. Apoi iar mă căsăpeau, de parcă mă unsesem cu frișcă. Am luat un băț din ăla mare, care se înfige în pământ și are o ceară întinsă de-a lungul lui, care arde mocnit și lasă fum mult. Ăsta a fost bun, a avut efect împotriva bestiilor și m-au lăsat în pace. În plus, avea și aromă de lămâie. Tot nu eram ok. M-am dus în casă și mi-am adus un cearceaf, să mă acopăr. Acum îmi era prea cald! Ca dracu’, nu puteam să-mi găsesc starea deloc. În sfârșit, după un timp m-am liniștit, mi-am pus căștile și am ascultat “Jesus Christ Superstar“, varianta de film, de pe YouTube. A fost unul dintre primele filme pe care le-am văzut la Biblioteca Americană din București, prin 80, cred.
Cândva, am adormit, cu ochii spre cer.
Ei, bine, n-am văzut nimic, nicio stea căzătoare. Doar avioane și sateliți. Sau ce-or fi punctele alea care merg constant, destul de încet, dar nu au licuricii ăia ai avioanelor.
M-am mai trezit pe la 4, am mai căscat ochii pe cer, tot nimic… Ajunsesem deja pe YouTube la muzică de jazz, altă viață. Nu mai era cald, chiar strângea un pic. Bățul ăla de fum se terminase de mult, însă nu mai era țânțari. M-am înfofolit ca lumea și am adormit iar. Pe la șase jumate, era deja lumină, ciripeau cocoșii și toate alea, m-am trezit și m-am mutat în casă.
Vaaai, ce bine e să dormi în patul tău!!
În seara asta luna e și mai mare, aproape plină. După ce văd meciul CFR-ului de la Glasgow, poate mai fac o încercare și dorm afară.

10 August, Cu Bune Și Rele – O Întâmplare Adevărată

Heei, prieteni, eu abia aștept 10 august! Nu știu exact de ce, pentru că am avut atâtea ieșiri în Piață, unele grele de tot, mai ales în iarna lui 2017, când cu ordonanțele 13-14 și cu căcaturile pe care le făcea Dragnea, urmat de slugile lui. Iar în cea de acum un an, ne-am furat-o rău de tot de la jandarmii care, cică, au deturnat o lovitură de stat. Câte gaze am înghițit atunci, câte lacrimi, usturimi și înecăciuni, nu mi-am mai luat-o niciodată. Dar, pentru că așa sunt eu, încerc să trec peste mizeria umană și umilința trăită și să rețin partea bună. Pentru că, pentru mine, 10 august a fost și o întâmplare mișto, care, probabil îmi va marca viața de aici înainte! Hai să vă zic povestea…

Vă amintiți, desigur, că anul trecut number one across the nation a fost hitul cu MUIE PSD. Nu mai reiau de unde a început, știți voi desigur, cert e că atunci era in mare vogă (nu că acum nu ar mai fi de actualitate). Toți din familie ne-am făcut tricouri speciale cu mesajul mobilizator si am plecat la miting. Inițial, Mircea și cu mine, urmând ca să ne vedem mai târziu cu Ana și cu Dan. Pe drum, ne tot arătau oamenii cu degetul și se uitau după noi, iar unii ne opreau să facem poze împreună cu ei, să se vadă clar mesajul de pe tricouri. Era un soare cumplit când am ajuns noi, undeva înainte de ora patru. Simțeam asfaltul topit acolo, în centrul Pieței Victoriei, unde nu e niciodată umbră. Atunci chiar începuseră bezmeticii ăia de jandarmi din stânga guvernului să se încălzească, golind câteva butelii de gaz pe noi. După ce am luat o porție zdravănă de gaz direct în față, ne-am retras la Girafă, unde era umbră și se mai putea respira cât de cât. Acolo, pe o bancă un grup care ne-a văzut a vrut să facă poze împreună cu noi. După care am mai povestit puțin, am aflat că grupul venise special de la Brașov pentru protest și am constatat că avem chiar și prieteni comuni. Apoi una dintre doamne m-a întrebat cum îmi trimite pozele. I-am răspuns că simplu, mă găsește pe Facebook, după Mircea Gheorghe. Ne-am urat toate cele bune și-apoi Mircea și cu mine ne-am întors la locul nostru obișnuit, în primul rând, în fața guvernului. Mai pe seară au venit și Ana și Dan, așa, pentru reîntregirea familiei 😊 Apoi a început distracția…

Ce a urmat știți desigur cu toții, am mai scris și eu aici si am pus pe canalul meu de YouTube acest video cu nebunia de atunci când eram gazați și ne sufocam, ca niște șobolani.

Peste câteva zile, am primit un friend request pe Facebook, am acceptat și pe mesaj am primit fotografia de la Girafă, făcută de grupul din Brașov. Sincer, cu toată nebunia de atunci din noaptea de 10 august și cu tot ce a urmat, uitasem complet momentul. Am mulțumit pentru poză, am mai discutat puțin despre cum s-a terminat mitingul pentru fiecare… Atunci am aflat ca și ei fuseseră gazați și alergați de polițiști până hăt, departe…

…însă partea incredibilă abia de acum începe!

Pe mess, doamna care mi-a trimis fotografia, mi-a spus că a citit puțin pe blogul meu și a aflat că am cancer. Am povestit povestea diagnosticării, a intervenției chirurgicale, urmări, tratament etc. M-a întrebat ce m-a determinat si am apelat la spitalul Monza. Pentru că am vrut neapărat să fie intervenția cu robotul. Inițial am sunat la celebra clinică de la Cluj-Napoca, acolo mi-au răspuns că nu au consumabile pentru robot, așa ca să sun la spitalul Sf. Constantin din Brașov, pentru că acolo vine dl. profesor doctor Ioan Coman, de la celebra clinică din Cluj și operează o dată pe lună. Le-am solicitat să mă programeze, și mi-au spus că mai întâi trebuie să mă consulte dl profesor, după care decide dacă sunt de operat și în ce condiții. Eu eram fricos și disperat, ud tot, abia aflasem că am cancer, voiam să mă operez cât mai repede, așa că am căutat pe net să văd unde mai găsesc robot si așa am sunat la Spitalul Monza. Acolo, am vorbit cu Oana Adina Ralea pe la prânz, care a rezolvat, ca întotdeauna (săru’ mâna, Oana!), extrem de rapid situația. Așa se face că, în aceeași zi, pe la cinci după amiază deja mă întâlneam cu dl doctor Cristian Surcel. Am schimbat câteva cuvinte, întrebări directe, fără ocolișuri, apoi s-a uitat pe analize, pe biopsie, și m-a programat în câteva zile la operație.

– Și când te-au programat cei de la spitalul din Brașov la consultație?

Cam la vreo două luni după ce deja mă operasem. Am înțeles că dl profesor doctor Ioan Coman, fiind doar o dată pe lună la Brașov, are maxim 10 pacienți la consultații și câte două operații lunar. Așa încât înțeleg că ăsta e ritmul de lucru.

Hmmm, nu-mi place ce aud. Eu sunt directoarea spitalului Sf. Constantin din Brașov!

Să-mi cadă fața!!! Deci, prieteni, din o sută de mii de oameni prezenți la evenimentele din 10 august, eu TREBUIA să mă întâlnesc cu doamna Camelia Șamotă! Ziceți voi, dacă asta e doar o coincidență, sau destin, sau cum vreți voi să-i spuneți, oricum, ceva care aranjează toate lucrurile să se-ntâmple.

Apoi am aflat ca în grupul pe care l-am întâlnit la girafă mai era și Andreea Moldovan, o inimoasă și energică doamnă doctor, medic primar în boli infecțioase. Cu specializarea obținută în Elveția, Andreea este implicată în multe proiecte pe tema curățeniei în spitale și prevenției infecțiilor nosocomiale specifice. Cu o extrem de bogată activitate publicistică, doamna doctor mai are timp și pentru multe evenimente și campanii de voluntariat, derulate în special pentru educarea copiilor, care astfel sunt învățați că trebuie să-și însușească anumite reguli de igienă încă de mici.

Despre spitalul Sf. Constantin, ulterior am aflat ca are un personal medical extrem de valoros, care i-a permis să aibă multe premiere în medicina românească. Recunoașterea meritelor extraordinare a fost chiar la cel mai înalt grad, președintele Klaus Iohannis felicitând-o pe Camelia și, prin ea, întreaga echipă, pentru performanțele deosebite atinse. Spitalul a fost declarat de către OMS cel mai curat spital din Europa! Deci, se poate și la noi!

De curând, cei de acolo și-au deschis încă un nou sediu modern și echipat la cele mai înalte standarde, pentru a dezvolta serviciile oferite pacienților.

Apoi am discutat mai multe despre evoluția bolii mele și, după un timp, mi-a cerut toate analizele si rezultatele RMN. Apoi mi-a propus să vin la Brașov pentru o consultație la dl profesor dr. Ioan Coman. I-am spus că eu sunt în observație, post-operator, la doamna doctor Andra Cătălina Butolo (actuala Zincenco), care este o profesionistă desăvârșită, pusă la punct cu toate noutățile din domeniul oncologic. În plus, este și o persoană excepțională, cu care comunic foarte bine și în care am mare încredere. Este foarte drăguță, face mult sport, pilotează chiar și avionul, așa că oare ce-aș putea dori mai mult? Credeți-mă, mai ales în cazul cancerului, e esențial să ai încredere totală în medicul tău. Iar asta, mie chiar mi se întâmplă!

Doamna doctor mi-a explicat, încă de la început, pe îndelete cum acționează cancerul meu. Și toate mecanismele ce se petrec la mine în corp din cauza bolii, problema necesității tratamentului hormonal și ce implică el. Așa am aflat că pentru celulele canceroase pe care le am, testosteronul este un vehicul, ca un fel de transportator prin corp. Pericolul este ca ele să ajungă sa afecteze alte organe, de obicei provocând cancerul de oase. De aceea, se stopează generarea lui de către glanda respectivă din creier și pentru asta fac o injecție periodic. Asta aduce în timp mai multe efecte. Pe lângă dispariția totală a funcției erectile pe perioada tratamentului (practic, este o castrare chimică – că tot venise zilele astea Veorica cu propunerea asta de pedepsire a violatorilor), apar ceva kilograme în plus (eu am ajuns de la 75 la 80, chiar dacă îmi păstrez exact același mod în care mănânc și fac mișcare la fel ca înainte) mai ales prin zonele specifice femeilor, chiar și bufeuri. Așa că, doamnelor, aveți în mine pe cineva care vă înțelege din ce în ce mai bine 🙂 

Însă, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că, totuși, nu e orice boală, e vorba de cancer. Al meu! Deci e cazul să profit de așa o oportunitate și să aflu și o a doua opinie, mai ales că analizele nu erau ok, PSA-ul nu era zero, așa cum ar fi trebuit la acel moment.

Am fost la consult, situația mea medicală era destul de neclară, așa că domnul profesor doctor Ioan Coman a decis că e recomandabil să mai aștept, să mă mai vadă cineva. Aici trebuie să intervin și să recunosc că am toată admirația pentru domnul profesor în special și pentru toți medicii care admit că nu dețin adevărul absolut și mai cer o altă opinie unui coleg. De multe ori am observat că mulți au orgoliul profesional atât de mare, încât dacă află că te mai vede și alt doctor, îți dau papucii, sau te pun să alegi: ori, ori. Din fericire, toți doctorii cu care am interacționat în cazul meu, sunt de excepție, oameni și caractere puternice.

După vreo oră, am fost chemat din nou în cabinet și am avut o nouă discuție cu un alt doctor, ce atunci ieșise din operație. Mi-a spus și dumnealui care este părerea lui, așa că am plecat cumva pe gânduri de acolo. Asta e, măcar bine că există o posibilitate să găsim o rezolvare în viitor…

După ce am plecat din Brașov, destul de îngrijorat, am căutat pe net informații despre al doilea doctor care mă văzuse. Era domnul doctor primar urolog Deliu-Victor Matei, director adjunct al Institutului European de Oncologie din Milano. Wow!!! Vă dați seama că mi-a mai venit inima la loc. Sunt convins ca expertiza obținută într-un asemenea spital în Milano își spune valoarea. Mai ales că domnul doctor îmi transmisese un sentiment extraordinar de siguranță și speranță prin tot ceea ce îmi spusese.

Când am vorbit apoi cu doamna doctor Butolo (Zincenco), dumneaei mi-a confirmat ceea ce aflasem, așa că am fost totuși în situația fericită în care toți doctorii care mă văzuseră erau aliniați, în ceea ce mă privește, pe aceeași direcție, pe același tratament. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost într-o eventualitate în care sfaturile difereau, sau erau chiar contrare. Ce dracu’ mă făceam, decideam eu? Păi eu nu mă pricep deloc la medicină sau la cancer.

Mai mult, de curând, doamna doctor Andreea Moldovan a luat legătura și cu un renumit specialist urolog oncolog din Elveția, care, după ce a analizat cazul meu, la fel, a confirmat calea pe care o am de urmat de aici înainte.

De ce v-am povestit toate astea? Ca să vedeți ce oameni frumoși, adevărați profesioniști, devotați vocației lor, extrem de hotărâți să ajute, sunt printre noi. Oameni pe care am avut privilegiul și onoarea să-i cunosc! Uite-așa, ceea ce trebuia să fie un miting de protest, a însemnat o întorsătură foarte importantă în viața mea. Toți cei cărora le-am povestit despre asta mi-au spus că așa trebuia să se întâmple, era menit, poate e vorba de un înger, în orice caz nu am fost acolo degeaba. Am avut ocazia să cunosc acești oameni deosebiți, care în mod evident îmi influențează viața, la modul cel mai direct.

(Intervin cu o paranteza: vă dați seama ce oameni valoroși, doctori eminenți, directori de spitale de excepție au fost gazați, sufocați, amenințați, fugăriți și urmăriți de niște polițiști și jandarmi aserviți PSD-ului, despre care aflam în fiecare zi care le este calitatea lor de om? Jalnic! Asta înseamnă România de azi…)

Încă o dată, asist la alta dovadă clară că în univers exista această lege a echilibrului, în care cred, cea care face ca atunci când se întâmplă ceva rău (bastoane, gazare, fugă din fața jandarmilor etc), să vină la schimb și partea bună. Totul este să ținem ochii larg deschiși și s-o vedem.

Aaaa,… era să uit, bine ca mi-am amintit: voi merge și anul ăsta pe 10 august în Piața Victoriei! Ne vedem acolo 🙂 

Știi bancul ăla cu polițiștii deștepți? …Nici eu!

MGxG

O fetiță de 14 ani este văzută astăzi pe stradă în Galați, plină de sânge. O femeie alertează un echipaj de poliție.

Și, de aici, începe o poveste ce nu se poate întâmpla decât în România noastră condusă majoritar de alianța PSD-ALDE….

Ăștia vin, analizează operativ situația prin geamul Loganului, cercetează cu creierele din dotare și ajung la concluzia că… neeeeh, nu e nimic neobișnuit de semnalat. Hai, fată, lasă mișto-urile! Nu e o crimă în direct, nici măcar un biet viol, acolo. Sau o hăcuire, ceva, să aibă și ei motiv să coboare din mașină. Păi, cum să renunți, frate, la aerul condiționat și să te dai jos pe căldura asta, ca să ce? Să vezi un copil de 14 ani plin de sange??? Pe bune? Păi unde ai mai pomenit așa ceva? Poliția se ocupă cu cazuri serioase, nu e plătită din banii contribuabililor să piardă vremea cu căcaturi d-astea. Aaa,.. dacă era vorba să vândă ceva pătrunjel, alta era situația.
Poliția are reguli, dom’ le, nu ie așa cum crezi matale. Vine strict la 19 ore de când e apelată de urgență la 112 de copiii răpiți, trebuie să îi acopere pe colegii pedofili care mai calcă și ei pe-alături și molestează și ei fetițe prin lifturi, sau pe unde apucă, merge la chermeze și sindrofii cu șefii clanurilor interlope, iar între timp trebuie să mai fie vigilenți și să ia la mișto și apelurile urgente de la 112. Ce credeți voi, că e simplu să fii polițist? Ați văzut ce greu e când vin toate televiziunile călare peste tine și tu trebuie să fugi, sa sari ditamai porțile deschise, ca să te faci că faci? Trebuie să fii fire de artist, că altfel e greu, taică, cu payback-ul ăsta.
Păi, altfel, cum credeți voi că își justifică ei pensiile alea babane, de la iau când ies la pensie la 40 de ani? Se adună un stres, frate… Mai ales când trebuie să completeze procesele-verbale, alea scrise, de ați văzut cu câtă râvnă storc pixul ăla? E o adevărată concurență să încerci să scrii un ditamai textul de cinci rânduri și să faci mai puține greșeli gramaticale decât șefa supremă, madam Veorica! Chiar, ar trebui, celor care reușesc asta, să le dea o primă de spor de inteligență.
Iar faptul că în echipaj era și o femeie, nu mai contează. Misoginilor! Păi femeia aia și-a dat seama instant că fata mimează tot și că, de fapt, e un fake news. Ce dacă era plină de sânge? Polițista avea o intuiție extraordinară, băăăă, că d-aia pun ăștia femei în poliție, că noi bărbații suntem la gară. Și intuiția ei i-a spus că fata nu era răpită, nu fusese violată, nu era în niciun caz în pericol de a fi ucisă, tranșată și incinerată, așa cum citise ea pe Facebook că s-a întâmplat la Caracal, deci nu avea niciunul din semnalmentele acelui caz.

Așa că echipajul a lăsat-o în pace, că era chemat prin stație într-o misiune specială, de alt echipaj, care tocmai găsise un local mișto, cu terasă, unde patronul a spus că le face cinste cu o ciorbă de burtă și o ceafă la grătar.
Deci, băi, săracilor! Lăsați poliția în pace, să-și facă treaba, că altfel, dracu’ vă mai papă pensiile alea de nici nu știți câte zerouri au în coadă…

Hai, circulați, circulați…!

A început UNTOLD – Romania, put your hands up!

MGxG - Since 1960

A început UNTOLD!!! Ce bucurie! În sfârșit ceva bun, după o săptămână atât de cretină. Din păcate, nici în anul ăsta n-am reușit să ajung, cu toate că merg destul de des la Cluj. Ei, n-a fost să fie! Însă de anul trecut au început să transmită live pe pagina de Facebook a festivalului si pe YouTube. Așa că de azi noapte mă delectez cu live-urile cu Steve Aoki, Dimitri Vegas & Like Mike (astia i-au facut pe spectatori sa-si scoata tricourile si sa le arunce in aer!), W&W, Tujamo și de atunci, doar asta ascult. Îmi place muzica asta tare de tot. La propriu 🙂

Pentru ca eu nu aud bine, muzica de club imi place si pentru ca este extrem de tare si e singura pe care, chiar si eu, o aud TARE. De exemplu, cand merg la opera, sau la teatru, nu-mi iau bilete decat daca gasesc in primul rand. Tot din acelasi motiv. (Si mai e unul, pentru ca se vad mai aproape balerinele 🙂 )

Prietenii din generația mea mă privesc ciudat, cum mă, te bagi tu, om de aproape 60 de ani, în aglomerația aia, cu harmalaia și cu bubuiala aia in care nu se poate rezista? Da, frate, ma bag! Imi place să mă mai duc în cluburi, sa dansez pana ma ustura talpile, să mai stau la petreceri până dimineața si să-mi dau în cap big time. Așa am fost întotdeauna, așa am ramas. Eu, dacă știu că e o petrecere undeva, nu pot să ma retrag în cameră sau să plec acasă până nu se termină. Lasă, ca de dormit, o să am destul timp pe lumea ailaltă. Dar de petreceri, nu prea 🙂

Îmi place energia pe care o transmit tinerii din cluburi, imi place să mai fur un pic din vitalitatea lor. Evident, îmi plac si fetele frumoase ce se misca pe ritm, sau doar trec, interesante, levitand prin zonă. Eu fiind cel mai bătrân de acolo, evident sunt invizibil pentru ele așa că pot să le privesc nestingherit. Dar se pare ca, daca nu mai atrag fete, acum am inceput sa atrag baieti. Eram odată într-un club si vine un băiețel la mine, imi atârnă de gât o ghirlanda cu flori pe care o purta el și-mi zbiară la ureche (altfel nu se poate comunica in locul ala in care basii din boxe iti indica, prin vibratii, locul exact in care se gasesc toate organele tale interne) că mă admiră că sunt la ora aia încă vioi și că ar vrea și el să fie ca mine la vârsta mea. I-am mulțumit, apoi mi-a spus că semăn mult cu unchiul lui, care trăiește în Germania. Acum e în închisoare, că a furat din niște bancomate, dar îmi aduceți aminte de el

In tineretile mele, discotecile in care mergeam erau alea din subsolul facultatii TCM, Club 65, cea de la Casa Studentilor Preoteasa (acum cred ca-i zice Silver Church), Atheneul Tineretului, cea din Complexul Tei, Disco Ring din Costinesti si cea din Izvorul Muresului – similara ca echipament cu cea din Costinesti. Acolo mergeam vara in tabere de instruire politico-ideologica. Mama, ce ne mai instruiam la Izvorul Muresului 😊

Asa ca va dati seama ce diferenta intre ce era atunci si ce e acum. Ca de la cer la pamant, evident. Insa, pentru cei din generatia mea, discotecile alea erau raiul pe pamant… pentru ca nu aveam altceva. Muzica, insa, era de calitate si in vremea aia, iar noi romanii stim sa ne distram, asa ca ieseau niste party-uri adevarate. Din pacate, toate oprite la 10 seara, pentru ca asa cerea partidul.

Cand eram in Costinesti, mai mergeam dupa aia pe plaja, cu cate un casetofon amarat, sa dansam acolo pe nisip, in noapte. Si, cei curajosi sa faca baie in mare, goi. Dar cu frica de soldatii vamesi, care vegheau sa nu cumva sa plecam dracului inot, spre Istanbul… De fapt, patrulau si ei pe-acolo sa mai traga cu ochiul la cate-o fata goala, pe care-o vedeau stralucind in lumina lunii, unduindu-se in valurile inspumate.

Da, stiu, vremurile sunt cu totul altele, insa azi e problema cu drogurile. Care e adevărată si dureroasă. Eu am avut noroc, nu am fumat niciodată. Nimic!

De obicei, la orice înseamnă WC public, cozile se formează la femei. In cluburi, am văzut cozile mai mari la bărbați, așteptând să intre mai mulți în “carlingă”, pentru a fuma împreună.

Revenind la lucrurile misto, mă bucur atât de mult că tinerii din România chiar pot avea cei mai buni artiști din lume la ei acasă, in unul dintre cele mai bune festivaluri din lume. Am văzut, in live-urile de până acum, atâția oameni frumoși, care se simt bine în pielea lor și împreună creează o lume aparte, unde se simt cu adevărat LIBERI. Cât de uluitor este sentimentul ăsta, să rămâi cu experiența asta toată viața, că, undeva pe un stadion din Cluj, ai prins răsăritul soarelui când in fața ta îți mixa însuși ARMIN.

Și, apropo de Armin, abia aștept sa vad ce va face in noaptea asta, pentru că a promis o noapte specială, cu un show in premieră mondială.

Romania, put your hands up!