Ce votăm, BUCUREŞTI sau CLUJ?

MGxG - Since 1960

De ce intrebarea asta? Pentru ca in Bucuresti m-am nascut si am trait, deci pot pretinde ca il cunosc de-a fir a par, iar Clujul cred ca este orasul pe care l-am vizitat cel mai des in secolul asta 🙂

O sa explic de ce OMUL pe care il alegem conteaza si pentru ce este VITAL sa mergem la vot!

Pana in urma cu opt ani, orasul meu nu a fost niciodata FSN-ist/PSD-ist! Am avut si noi mandria noastra, indiferent ce se intampla in tara. Apoi, odata cu evolutia din noul mileniu, nivelul (hai sa spunem, politic…) a scazut. Mult…

In ultimii ani, PSD a omorat Capitala! Mai intai, Oprescu, un personaj odios, pe fata caruia vedeai imediat smecheria combinata cu spagaria. Cica independent, dar sprijinit masiv de PSD. A castigat. Si nu a facut nimic bun, evident. Doar business-u; de combinatie, specific mafiot. Apoi a ajuns in arest, dupa care a fost suspendat din functie.

Ulterior, PSD a impins-o in fata pe Firea. Promovata de Felix motanul, securistul celebru care a furat banii lui Ceausescu, (gresit spus, de fapt, a furat banii nostri, ai tuturor!) seful Antenelor. Mandra asta a pozat in faptura neprihanita, care nu respira decat aer purificat, zen, ortodox. Afisand excesiv un kitsch masiv, alaturi de sotul Voluntar, a dus de nas multi credinciosi sinceri, care se lasau amagiti cu un drum cu autocarul la Iasi, sa sarute moastele Sf. Paraschieva.

Iar acum despre Cluj! Un oras care, in urma cu cativa ani, era condamnat de Gh. Funar sa fie pictat cu banci tricolore, ca semn suprem de devenire multilateral-dezvoltata! Niciun supermarket, nicio multinationala, Clujul era definitiv inchis intr-o epoca neo-comunista, fara niciun orizont de dezvoltare. Imi amintesc, ca, desi sediul admin al retelei MOL era in Cluj, aceasta companie nu primise autorizatie pentru nicio benzinarie in Cluj…

Era unul dintre cele mai retrograde mari orase din Romania… Apoi clujenii s-au trezit si au ales Boc! Din acel moment, viata orasului s-a schimbat. A devenit cel mai dinamic pol demografic si economic  din Romania… Denumit Silicon Valley al Europei, Clujul s-a dezvoltat ca Fat-Frumos in ultimii ani. Cea mai mare sala polivalenta din Romania, care, by default, a gazduit cele mai selecte intreceri sportive din tara. Chiar si intreceri europene! Stadionul U Cluj, pe care se desfasoara in ultimii ani Untold-ul, unul din din cele mai mari festivaluri de clubbing din lume, a devenit gazda multor competitii si evenimente notorii.

(Aici fac o paranteza. Ultimul eveniment ce s-a desfasurat pe vechiul stadion U Cluj, inainte de a fi demolat, a fost concertul Beyonce, intr-un late October 2007. Pentru ca noi, Vodafone, am adus-o pe marea vedeta in Cluj, am avut norocul sa merg la concert. Aveam invitatii la loja, care era in partea opusa fata de scena, deci departe! Ploua de rupea, o ploaie de octombrie de-ti intra in oase… Si, cu toate astea, am stat tot show-ul on field, fara umbrela, lipit de scena Ce alta ocazia as mai fi avut sa stau la cativa metri de Beyonce??? A fost… MI-NU-NAT)

Happy - foto credit Heather Jessiman
Happy – foto credit Heather Jessiman

Din punct de vedere bugete, situatia e cam asa: Bucurestiul mai are putin si intra in faliment, pentru ca madam Firea a infiintat milioane de companii-parazite, care capuseaza banii bucurestenilor. Clujul este primaria care are un budget colossal, de zeci de milioane de EUR, pe care trebuie sa decida catre ce le dirijeaza. De ce? Pentru ca Boc a sprijinit proiecte ce au adus bani urbei, iar Firea a cautat sa faca tot felul de chermeze si balciuri care sa consume banii nostri, ai bucurestenilor. Iau exemplu doar Untold, ce a devenit, in cei cinci ani de evolutie, un pol de muzica, turism, brand value si un generator de resurse enorm, care – dupa ce trece pandemia – va continua sa aduca bani orasului. De aceea Clujul a ajuns deja sa aiba suficienti bani si credibilitate pentru a gandi constructive metroului in Cluj. Cate orase din Europa de Est, care nu sunt capitale, au metrou? Cred ca niciunul…

Si mai e o diferenta! Desi e doar de perceptie, e maaare de tot.

Cand Simona Halep a castigat primul ei Mare Slem, la Roland Garros, Firea a facut un eveniment pe Arena Nationala, pentru a iesi ea in fata. (Va aduceti aminte celebra prostie: @Simona Halep, bine ati venit in tara noastra!”) Bucuresteii s-au prins si au muit-o / huiduit-o, cam douazeci de mii de oameni. Simona, cu un bun simt innascut, a mirosit fake-ul si s-a delimitat repede de doamna primar.

In oglinda, cand in Sala Polivalenta de la Cluj (pentru ca, by the way, Boc a construit acolo cea mai mare sala de sport din Romania), dupa ce echipa feminina de tenis a Romaniei invingea Elvetia in Fed Cup, aceeasi Simona Halep traversa tot terenul pentru a merge sa il imbratiseze pe Boc, care a srpijinit, atat de mult, sportul romanesc. Chiar si din pozitia de tobar-sef, conducator al galeriei, la meciul din deplasare, cu Cehia.

Ca Bucurestiul are o linie de centura de toata mizeria, pe o singura banda, si aia ametita si stramba, ca pisatul boului, iar Clujul e conectat la autostrada si centura moderna, asta nu mai zic. Ca deja metrul patrat construit in Cluj e cu mult mai scump (spre dublu!) decat in Bucuresti, cu multe firme IT si-au stability sediul in Cluj, iar ca din ce in ce mai multi indicatori macroeconomici arata nivelul crescut al Clujului fata de “mitici”, nu mai are rost sa insist.

Este modelul diferit de evolutia pe care l-au ales cele doua orase din Romania.Deci, exista optiuni.

Iata de ce cred ca duminica la vot chiar aveam ce vota! Viitorul nostru!

Asa ca HAI LA VOT!!!!!

  1. PS. Aaaa, si mai e un motiv, de data asta chiar indecent de subiectiv. De un timp incoace, Ana imi tot spune sa lasam totul aici si sa ne mutam la Cluj…

Eee?

Statul Paralel și Catedrala Paralelă

Incerc astazi o mica demonstratie a ceea ce inseamna cu adevarat statul paralel, insa din cu totul alta perspectiva. Si iau spre exemplificare doua catedrale: SAGRADA FAMILIA si CATEDRALA MANTUIRII NEAMULUI. Intre care vreau sa fac cateva comparatii.

Incepem cu ASEMANARILE, pentru ca scapam repede, sunt putine.

Ambele reprezinta cadedrale de marimi impresionante si sunt in prezent santiere in constructie, fiind lucrari importante pentru arhitectura locala.

… si cam atat despre asemanari.

Insa DEOSEBIRILE sunt mult mai multe:

Catedrala din Barcelona este constuita in totalitate din fonduri PRIVATE. Cea de la noi este pe banii nostri, ai tuturor…

Mai mult, una PRODUCE BANI, aducand comunitatii locale undeva la nivelul de zeci de milioane de euro anual. Pe langa biletele de intrare (29 Euro) mai trebuie socotite cazari, masa, transport etc. Si asta se intampla de zeci de ani! Cealalta CONSUMA BANI, sugand de la toate bugetele: bugetul de stat, cel de rezerva, al Primariei Capitalei, al oricarei primarii PSD.

Una aduce vizitatori din toata lumea, fiind unul dintre principalele obiective turistice din Barcelona, o atractie de nivel mondial. Cealalta nu aduce decat muncitorii necesari si de multe ori nici pe aceia in totalitate.

Una este o capodopera universala, a unui arhitect de geniu, artist celebru, chiar daca poate si contestat. Cealalta reprezinta un proiect oarecare, cu nimic deosebit, decat ca probabil va castiga ceva pe la categoria „cea mai mare”. La fel ca si monstruozitatea aia de Casa Poporului, vecina ei intru eternitate.

Una are niste clopote normale, proportionate in raport cu rolul lor. Cealalta are cel mai mare clopot din ortodoxie, din Europa de Est, ori din univers, sau asa ceva. Oricum, are intiparita ștampila sau semnatura ctitorului, mult-prea-fericitului etc. Gaudi nu stiu daca s-a semnat pe clopote. Ce stiu, ca am vazut dintr-unul din turnuri cand am urcat cu liftul, e ca sus “s-au semnat” lucratorii, ca sunt infipte in acoperis sticle sparte, probabil ale muncitorilor care, dupa ce se cinsteau si ei cu o sangria, ca baietii, nu le mai carau goale pana jos… 😊

Mai este ceva, cred, semnificativ. Una este dedicata Sfintei Familii (Sagrada Familia), iar cealalta Mantuirii Neamului. De ce oare trebuie sa fim mantuiti? Oare ce-am putut pacatui, noi romanii, atat de groaznic in cei abia o suta de ani de la infiintare? Habar n-am, da’ sunt convins ca aceia care stiu ortodoxie au raspunsurile.

La una se lucreaza doar de cativa ani, insa alocandu-se deja resurse cu mult peste cele estimate initial. Cealalta are o evolutie mai lenesa, fiind finantata doar din donatii si din biletele vandute (peste 20 de milioane de euro anual). A fost inceputa din 1882, in primii 40 de ani constructia fiind supervizata chiar de arhitectul ei, si se estimeaza ca se va termina in 2026, cand se implinesc 100 de ani de la disparitia lui Gaudi.

Asadar, cred ca putem trece la asemanari si faptul ca ambele proiecte se vor finaliza cam in aceeasi perioada.

Cam astea sunt deosebirile si asemanarile. Din pacate, dureroase pentru noi. Poate ca d-aia trebuie sa fim mantuiti…

LATER EDIT: Propun doamnei Primar General sa adopte o hotarare prin care sa se introduca obligativitatea vizitarii santierului Catedralei noastre de catre toti elevii, studentii si toti bugetarii din Bucuresti. Si uite-asa, multe din deosebirile de mai sus vor disparea si o mai dregem si pe partea cu bugetul alocat…

Insomniile băiețelului cu trotinetă… acum și cu bascheți

Cred că eram printr-a șaptea… V-am mai povestit, acum câteva săptămâni, că-mi plăcea de o colegă de școală, cu un an mai mică. Nu eram prieteni în sensul ăla clasic, comun. Ci în ăla confuz, în care nimic nu e definit. Nici măcar nu știu să fi discutat vreodată împreună despre asta, dar avem așa, o atracție pe care o simțeam câteodată că ar fi reciprocă, sau cel puțin așa mi se părea mie. Alteori, însă, eram destul de abătut. Ori nu vorbea cu mine, ori nu mă băga în seamă, ori nu o mai vedeam… Offf, cred că știți îndoielile alea de te cuprind la vârsta aia dificilă.


Cert e că ieșeam în fiecare seară când puteam la joacă, în zona ei, de la blocuri. Pentru ca erau câteva blocuri nou construite, prin anii șaptezeci, acolo ne adunam zeci de copii din cartier și era multă agitație, de toate generațiile, de la preșcolari, până la liceeni. In perioada aia era în mare formă si vogă Ilie Năstase, care, împreună cu Țiriac, ajunseseră în finala Cupei Davis, și încă de trei ori! Două la americani și una la București. Pierdute de noi, cu un mare regret, dar care a lansat un nou sport in Romania: tenisul de câmp. Abia apăruseră in magazine rachetele de tenis, erau unele românești, parcă Reghin, care erau cam o sută cincizeci de lei. Nu aveau toți copiii părinții așa de darnici, așa că străzile erau invadate de jucători dotați cu… funduri de lemn. Nu râdeți! Ăsta era nivelul. Dar entuziasmul era enorm, iar puștii voiau să ajungă cel puțin un al doilea Năstase, dacă nu și mai și. Chiar si cu bâtacele-alea în mână. Să vedeți ce demonstrație de cunoștințe dădeau unii mai mari, că știau cum se tine scorul în tenis. Cei mici, jucau ținând scorul ca la ping-pong, in seturi mici până la 11, sau mari până la 21.
Evident, nu erau terenuri, așa că se foloseau curtea scolii, sau străzile asfaltate. Fileul era o sfoară legată între doi pomi, iar când treceau mașini, destul de rar, se desfăcea doar un capăt… Chiar a fost atunci o perioadă în care se refăceau străzi și se lucra la structura, temeinic, începând de la fundație. Practic, strada devenea o chestie așa,… cam la un metru sub nivelul trotuarelor, destul de bine nivelată, dar pe unde nu mai treceau mașini. Numai bine pentru înflorirea tenisului de camp, practicat de noi, copiii 😊
Erau destule constrângeri din acest punct de vedere, al locului unde puteai juca. Iar eu nu aveam răbdare, niciodată n-am avut. Mereu repezit, în agitație permanentă, deși întotdeauna lumea în jurul meu mă percepea mai degrabă liniștit, sau chiar mult prea calm. Ori bleg. Și atunci m-am orientat mai degrabă spre badminton. Mi-au cumpărat ai mei o racheta, aia era mai ieftina, doar 50 de lei, chinezeasca. A ținut mulți ani și în final a ajuns in formă de “lingură”, dar eu mi-am făcut treabă cu ea. Mă specializasem atât de mult in badminton, încât puteam juca chiar și singur 🙂 Duminica, vara, mai mereu mergeam cu ai mei ori la ștrandul Ciurel, ori la pădure la Roșu, undeva pe malul Dâmboviței, înainte de intrarea în București. Ștrandul nu era unde e acum, ci cam pe unde este actualul baraj al lacului Ciurel. Nici lacul nu exista, a fost făcut de Ceaușescu după inundațiile din 1975, când a luat decizia să sacrifice cartierul Crângași, pentru a salva centrul orașului de la inundare. Atunci a venit el personal să vadă dezastrul, chiar pe dealul pe unde ne făceam veacul prietenii mei și cu mine. când mergeam la gârlă. Cu ocazia aia, la 15 ani, l-am văzut prima oară in fata mea pe Ceaușescu.
Deci, la pădure la Roșu erau niște plopi uriași și, fiind pe malul apei, mereu era curent sau vânt. Eu trimiteam cât mai sus fluturele, dar cumva împotriva vântului, că să mi-l returneze. Deci, se poate spune și că, practic, jucăm cu un jucător imaginar, de sus 🙂
Aveam niște prieteni care știau și ei bine jocul și, la blocuri, încingeam niște schimburi destul de lungi, iar noi ne îndepărtam treptat unul de celălalt, până ne plasam cam la 40 de metri distanța dintre noi. Asta puteam face doar cu fluturi mai grei, care aveau o bila cauciucată in vârf. Ăia ne permiteau să jucăm chiar și pe vânt.
Ei, revenind acum la prietena mea, evident că mă dădeam cât mai rotund in locurile pe unde era ea, sau pe la blocul ei, in cazul in care nu era pe-afara. De cateva ori am reușit să joc chiar și cu ea, dar mult mai puțin decât aș fi vrut. Aș fi făcut orice să-i atrag atenția. Știu că odată, nu mai îmi amintesc de unde a apărut ideea de rezistență la alergare și am dedus eu, dintr-o discutie a ei cu fetele, că îi plac cei care sunt rezistenți, nu cei rapizi. Ahaaa! Ii plac aia buni la rezistenta… Fiindca la varsta aia n-ai minte, mi-a si venit, pe loc, ideea cum s-o impresionez. Știți că în seara aia (era o duminică, iar duminica maica-mea mă îmbrăcă mai frumos) am alergat o oră întreagă în jurul blocurilor, facand multe ture, așa încât să mă vadă? Ce contează că eram total neechipat de sport și deja după zece minute curgea transpirația de pe mine? Eram in pantalonii aia buni si o bluza. Noua. Dar aveam bascheții in picioare și asta era suficient 😊

Aaa, neapărat să vă spun de bascheții ăștia. Erau d-ăia chinezești, de 75 de lei, care erau peste tot, până să apară varianta românească, de la Finca Drăgășani. Și-mi cumpara maică-mea, in fiecare an, la începutul școlii. Miroseau atât de mișto, încât mereu în prima noapte dormeam cu ei la cap, pe perna. Pe bune!
Apoi, prin clasa a opta, a apărut moda tenișilor albi complet, tot chinezești, de 40 de lei. Aia au prins nemaipomenit, pentru că puteau fi desenați sau pictați. Era in plina perioadă hippie, și atunci se picta orice, de la tricouri, cămăși, până la pantaloni și teniși. Și fiecare își marca teritoriul după gust. Un fel de cover de profil de Facebook de acum. Cel mai des întâlnit era desenul ăla celebru cu chipul lui Jimi Hendrix, cu efectul ăla pe care-l obții când supraexpui contrastul umbrelor pe față. Și avea el si coafura aia afro, absolut circulara. Iar dacă nu voiai să-ți strici cămașa sau tricoul, îți puneai o insignă rotunda cu desenul ala. Mamă, câte insigne n-am mai făcut cu asta. Le făceam că-mi placea, așa, pentru prieteni. Uite-acum chiar nu mai știu dacă i-am dat și Ei o insigna, sau dacă nu cumva m-a refuzat…

Ba da, i-am dat! O insignă unică, specială, cu limba celor de la Rolling Stones. Că, tot așa, aflasem de la o bună prietenă de-a Ei, că-i place mult Mick Jagger…

S-a făcut târziu, adică… devreme! Mâine vă spun continuarea.

Pa!

Majestatea Sa ne-a arătat Calea Victoriei!

(Imi cer scuze de la inceput: postul asta e dezlanat, dar l-am scris intr-o accentuata stare de emotie si oboseala, dupa excursia de azi la Palat. Poate aberez, insa sunt gandurile mele, ce-mi vin de-a valma, nu le pot randui … Puteam sa nu-l scriu? Evident. Dar am VRUT!)

Zilele acestea, Majestatea Sa a aratat poporului roman Calea Victoriei! Ne-a unit asa cum nu a facut-o nimeni si nimic dupa 1989, ne-a adus pe toti impreuna si ne-a aratat-o, clar, fara echivoc. Cu un gest simplu, cu mana, a dat perdeaua la o parte, sa alunge ceata, sa vedem Calea. Pentru el un gest simplu, direct, natural, asa cum si-a trait intreaga viata, cu principii sanatoase, puternice, de la care n-a abdicat niciodata. Indiferent pretul platit. Si-a platit!

Care e Calea Victoriei? Simplu: responsabilitate, cinste, loialitate, onoare, determinare, devotament, hotarare. Insa, oare vom sti s-o urmam?

Majestatea Sa a fost un rege al faptelor, al deciziilor dure, mai ales cand nimeni nu le indraznea. Nu a avut de luptat doar cu fascismul si cu comunismul, ci si cu tatal sau! Ce adversari mai redutabili poate avea un destin atat de tragic? Abia de acum inainte vom afla, rolul lui adevarat in istorie, nu ala spoit de comunisti si de urmasii lor de azi. Nu era un rege al cuvintelor, folosea putine. Dar cat de bogate de seva mesajele sale! Peste tot, gasim acum citate ale Regelui, de fapt gandurile lui de zi cu zi, nu erau destinate nemuririi, insa atat de concis si de elocvent le transmitea, incat raman nemuritoare, adevarate pilde. Cat priveste discursul din Parlament, la implinirea a 90 de ani, e de invatat pe dinafara. Veti observa ca nu poti scoate, ori adauga nicio virgula acolo, fara sa-l strici. E perfect!

De cateva zile, tot imi planificam cum as putea, cat de cat, sa ajung sa-mi prezint omagiul Majestatii Sale. Din pacate, exact in perioada asta, corpul meu m-a tradat si nu ma ajuta. Impreuna cu Ana, am reusit sa ajung la Palat, sa lasam o floare. Pentru mine, chiar drumul de unde am reusit sa parchez, pana la Palat si inapoi, a fost ca o escaladare pe Everest. Fara masca de oxigen. Mi-as fi dorit enorm sa pot intra, dar nu aveam cum sa rezist atatea ore la coada. Insa sunt atat de fericit ca am fost acolo, pentru ca am descoperit o alta Romanie. De fapt, mai multe Romanii!

Romania demna, care-si onoreaza cum se cuvine eroii, Romania civilizata, care pastreaza toate regulile bunului simt, Romania curata, chiar daca vorbim de prezenta a mii de oameni, Romania generoasa, care a umplut gardurile Palatului Regal cu milioane de flori, jerbe, coroane si mesaje, Romania viitorului, care si-a adus copiii sa vada Regele, Romania organizata, care incerca sa imparta florile pentru a impodobi toata lungimea gardului Palatului, Romania milostiva, plina de grija pentru cel de langa, Romania decenta, care trece pe langa tine in liniste si-ti respecta durerea, Romania eleganta, care poate organiza astfel de evenimente la un nivel de elita, impecabil…. Si am vazut, cu ochii mintii, si o Romanie a Sperantei, de parca maduva noastra de romani nu moare, nu e uscata, palpaie si poate reinvia.

Mii de oameni de toate varstele sau conditiile, tristi, insa demni: au venit la Rege! Copii imbracati in costume populare, din zonele lor…. Cata emotie iti poate transmite un astfel de moment, parca esti bombardat din toate partile, e greu de descris. Se poate simti doar acolo, in mijlocul oamenilor, unde vibratiile sunt percepute direct. Parca si Bucurestiul arata mai bine astazi.

Stiu ca un astfel de moment in viata, chiar daca trist, este UNIC. Nu l-am mai trait, nu-l voi mai trai, cu siguranta. Nimeni, in Romania, nu ne va mai aduna impreuna asa cum a facut-o Majestatea Sa.

Cei mai in varsta, au prins inmormantarea lui Dej, din 1965. Imi amintesc, aveam cinci ani, ca am vazut-o la televizor, aveau bunicii mei un televizor Rubin 102, rusesc, d-ala care avea si aparat de radio sub ecran. Atunci, pe toti i-a obligat scoala, facultatea, serviciul, partidul, sa vina la coada. Taica-meu imi spunea ca a stat la coada, de undeva de pe Splai, unde se termina Calea Victoriei, adica de la fosta Opereta (pe locul gemenilor Sitraco). Vedeti, asta este diferenta dintre dictatura comunista si o societate libera: atunci oamenii erau obligati sa stea la coada, acum vin de buna voie. Parca e, nu-i asa, razbunarea tuturor cozilor comuniste la care am stat, cu orele, cateodata toata noaptea, pentru ratia de ulei si zahar si carne.

Sunt si voci care comenteaza una si alta despre familia regala in zilele astea. Mai, oameni buni, in mod normal, cand moare cineva, familia are trei zile de rezistat pana la inmormantare, in care trebuie sa traverseze toate emotiile, oboseala, stresul, nesomnul, priveghiul, despartirea, organizarea, tot. Pai noi aici vorbim de 11 zile si atatea locuri si situatii in care oamenii astia trebuie sa reziste la tot acest calvar. Plus emotiile de toate felurile, mai ales cand stii ca vin la inmormantare atatea familii regale ale Europei si cand stii ca toti ochii sunt pe tine. Credeti ca e usor?

Si ia nu va mai mirati ca vremea a fost si va fi asa blanda, pana la inmormantare, desi e mijlocul lui decembrie: Regele e Unsul lui Dumnezeu pe Pamant, deci….

Multi intreaba de ce abia ACUM isi arata romanii dragostea fata de Regele lor? Ce-au asteptat pana acum atata amar de ani? Pai, imediat atunci dupa Revolutie, nu eram pregatiti. Eram deformati si virusati de 50 de ani de minciuni comuniste, ca Regele a fugit cu vagoane cu aur si tablouri. Acum au aparut profesori de istorie, care au venit la catafac si si-au facut „mea culpa” exact gestul facut de speakerii de la TVR imediat la Revolutie, explicand de ce au fost fortati sa minta in perioada comunista. Mi se pare ca istoria se repeta si, cine nu o intelege exact, este osandit sa o repete…

Totusi, de ce trebuie sa moara cineva, pentru a fi apreciat in Piata Mare? Eee, asta poate ca e legata de ideea de sacrificiu, care face parte din reteta, daca vrei sa construiesti ceva durabil. Credeti ca intamplator Mesterul Manole construieste „pe Arges in jos”, adica exact la Manastirea de la Curtea de Arges, unde maine Regele va fi inmormantat? Nu, totul este scris in carti si este semnul ca, de ce nu? poate Regele Mihai I este Christosul romanilor, care si-a jertfit viata pentru ei. Poate ca de aici ne va veni izbavirea si, la Centenar, Romania va fi mai unita, mai puternica. Nici nu ne dam seama ce forta avem, noi romanii, daca ni se arata Calea cea adevarata, Calea Victoriei noastre!

Sunt obosit, da’ fericit ca am fost azi la Rege, mi-a aratat o alta Romanie.

Stiti ce misto e?

Insomniile băiețelului cu trotinetă… – prima parte

De când am fost operat, în fiecare noapte am avut insomnii. Câteodată câteva ore, undeva între 2 și 5 noaptea, alteori mai severe. Deși luam diverse somnifere, nu reușeam să dorm legat mai mult de trei-patru ore. Înainte de internare, nu am luat niciodată pastile pentru somn. O bere sau un vin, combinate cu oboseala de peste zi își făceau treaba și dormeam ca porcu’ până dimineața…

Singura noapte când am dormit mult, dacă aia se cheamă “dormit”, a fost imediat după operație, când m-au scos din sală pe la 12 noaptea și-mi amintesc așa, ca prin vis, sala de la reanimare. Eram plin de tot felul de accesorii și anesteziat puternic. Ana mi-a povestit că a venit să mă vadă și-mi cerea să deschid ochii, dar eu, să vezi fițe pe capul meu! îi deschideam și-i închideam instant. Cică am bălmăjit un “bună” sau ceva similar, dar acum nici măcar nu știu că Ana ar fi fost pe-acolo… Hai, s-o cred pe cuvânt 🙂

 

Când m-am externat am zis, gata, frate, lăsăm prostiile, fără pastile! Ori eu, ori el! (sau ea, sau ce-o fi aia de nu mă lasă să dorm). Prima noapte a fost cruntă, cred că am dormit juma’ de oră spre dimineață. Parcă mă curenta totul prin așternuturi, nu puteam sta liniștit, nu-mi găseam nicio poziție în care să stau mai mult de un  minut. Am dat drumul la televizor, mă uitam la filme, nu aveam răbdare mai mult de cinci minute, schimbam. Cum mă, să ai sute de programe și să nu te adoarmă niciunul? Am mai zis eu, dacă Daea ar inventa un program cu oi, ar avea cea mai mare audiență nocturnă.

Dădeam pe meciuri de fotbal. Chiar era unul, în crucea nopții, în reluare, cu Barcelona. Mi-am zis, hai să mă uit, că stiu că âștia-și adorm adversarii cu tiki-taka lor și apoi vine Messi și le-nțeapă câte-un gol. M-am uitat o repriza. Nimic, 0-0, eu tot cu ochii lipiți de tavan… De citit, nu se lega nimic, de desenat nici atât.

Pai, atunci, chiar, hai sa scriu…

Si am inceput sa-mi amintesc de mine, ca ma aveam proaspat in cap 🙂  De ce? Pentru ca in vara, cand s-a prapadit mama, am fost la ai mei sa caut o poza a ei, pe care s-o printez si s-o inramez, pentru ceremonia inmormantarii. Cu ocazia aia, am revazut albumul alor mei cu pozele de cand eram copil si efectiv, am fost napadit de amintiri. Nu asa, una-doua, ci kilograme bune de amintiri si retrairi, ca taica-meu avea aparat de marit, d-ala rusesc, de se facea geanta, si facea poze cu nemiluita. M-a invatat si pe mine, probabil ca d-aia fac milioane de poze cu telefonul. Insa acum nu mai trebuie sa ma inchid in baie, unde sa-mi amenajez laboratorul foto, cu lumina rosie (o lampa cu hartie rosie ca filtru, lipita cu scotch. Cand am gasit bec rosu eram smecher deja) si cu prosop in geamul usii, sa nu intre lumina de afara, sa-mi voaleze filmele sau pozele. Si nu mai am nevoie nici de tavile cu revelator si fixator, care se mai varsa pe-acolo pe jos si pata totul cu galben… Sau de uscator, pe care puneam pozele, pe o placa cromata incalzita, la urcat, pana se coceau si sareau pe jos. Aveam si ghilotina de aia cu model frumusel, zimtat asa, dar niciodata nu mi-a placut: mie-mi placeau pozele taiate drept. E drept, cu pozele mi-am facut mereu banii de ciunga, de film, sau de cico. Faceam poze cu clasa in diverse excursii etc si dadeam pozele mici, tip 8 x 5 cm cu 1 leu cincizeci. Sau moka, ca pe vremea aia nu stiam ce e aia salesman…

Ciunga luam de la niste tipe in varsta, de la o casa din cartier, care vindeau gume d-alea cu poze cu actori. Cele mai valoroase erau alea cu cowboy, era unul Roy Rogers, cred ca aparea in 80% din poze, mereu cantand la chitara, sau cu un cal langa el. Habar n-aveam cine pana mea e ala, eu voiam cu John Wayne, alea erau cele mai cool. Cu pozele faceam schimb cu copiii de pe strada. Evident, guma o cumparam pentru poze, nu pentru guma. Desi, imi amintesc ca era gustoasa, aromata, o lamela patratoasa, roz si care ramanea intr-o singura bucata, nu se faramita, ca altele. Nu se compara totusi cu aia in forma de tigari, Aia era cea mai meseriasa guma.

Am avut colectii de fotografii cu actori, de servetele, de capace de bere, de capace de chibrituri, evident de timbre. Si-mi amintesc ca erau niste masuri, destul de bine definite, acceptate de toata lumea in privinta schimburilor, Desi, cateodata mai era loc de negociere si, pentru un capac de bere Radeberger puteai primi trei sau chiar patru capace Bucegi. Astea, de obicei le jucam la “țaca”, adica puneam fiecare miza (timbre, capace de bere sau de chibrituri) intr-un loc pe trotuar, care devenea tinta. Apoi stabileam o linie la vreo cinci metri, de la care dadeam cu niste pietre, neaparat plate, sau cauciucuri din talpa de pantofi, cat mai aproape pe tinta. Cine isi plasa cel mai aproape aruncarea, castiga potul. Intr-o vreme, fiind destul de nepriceput si pierzand masiv, mai ales la baietii mai mari, am inventat cea mai tare moneda: un fel de bitcoin! Diamantele. Am vazut eu ca pot demonta din pietrele din margele, cercei, brose si ce mai avea maica-mea prin cutiile ei de bijuterii si am inceput sa julesc una de aici, una de colo, pietre cat mai stralucitoare. Evident, valoarea era derizorie, dar chestia asta avea darul de a creste valoarea marfii mele pe piata. Si de a descompleta niste podoabe. Mama, ce mi-am furat-o cand s-au prins ai mei de ce erau stirbite toate siragurile… si nu din cauza ca erau prost prinse pietrele, ci din cauza ca devenisem un mic giuvaergiu… Asta e, arta cere sacrificii!

Noi stateam undeva in Militari, pe o ulicioara, se chema Cismelei (exista si acum), pe strada Bisericii, iar in capul strazii chiar era o biserica. Eee, numele asta nu cred ca i-a placut lui Ceausescu, prea il zgaria la urechi, era un afront prea mare, si atunci l-a schimbat in Orsova. Noi ii spuneam ulicioara. Cand au venit unii si au pus niste placute pe garduri cu denumirea oficiala de INTR. CISMELEI, maaama, m-am simtit ca acum, cand aprinde Firea luminile in Bucuresti, de Craciun. Au pus si vizavi placute, acolo era Intr. Bolobocului.

Deci, asta vara, cand am revazut pozele, nu numai ca stiam toate secventele si ipostazele fiecarei fotografii, sau momentele in care s-au facut, dar aveam in nari pana si mirosurile din ele. Mi-am amintit brusc de trotineta mea, cea mai tare de pe strada! Era nemteasca, bleu metalizat si avea roti d-alea cu cauciucuri gonflabile, cu camera, ca la biciclete, un avans tehnologic fenomenal pentru sezonul competitional de strada 1964-65 🙂 Cei mai juliti genunchi din cartier, cine-i avea? Hai, ghiciti, aveti o singura incercare… Mama, da’ ce mai goneam cu aia. Chiar asa ziceam atunci, ca prind o goneta…

Ca dovada, uitati-va la foto: apar eu, cel mai smecher, alaturi de bolid. Cu ceas la mana (nu cred ca era real, mai degraba de jucarie), iar de gat imi atarna un arc, pe care-l facusem dintr-o creanga de alun, tensionata cu o sfoara incolacita meserias. Sageti aveam tot din crengute, cat mai drepte, taiate in unghi, sa se infiga. Bineinteles, mandru ca se instalase placuta cu numele ulicioarei, sa nu care cumva sa ma ratacesc.

Ce mai, razboinicul luminii era nimic pe langa mine!