LOVE STORY … sau Cum ne petrecem cancerul în familie

15 septembrie 1980 – început de an universitar, prima mea zi de studenție. O mare îngrămădeală la avizierul facultății, să ne luăm orarul. Habar n-aveam ce să caut și unde să mă uit, m-a ajutat și pe mine cineva sa aflu ce ore am…

16 septembrie 1980 – prima zi de cursuri. In fața facultății, văd o tipă absolut deosebită și mă duc la ea, abordând direct metoda clasică: “Nu te supăra, nu cumva ai să-mi schimbi pentru o fisă de telefon?”. N-a avut. La cursuri, am stat lângă ea in amfiteatru, în primul rand, stânga. Acolo era mult spațiu, cei mai mulți se îngrămădeau în ultimele rânduri.

17 septembrie 1980 – nimic! Aveam lucrări și seminarii și nu eram in aceeași grupă.

Septembrie, octombrie, noiembrie 1980 – la toate cursurile stăteam alături. Discutam mult, multe și despre orice. Și despre Love Story, o carte în care afli din primele rânduri că fata va muri, însă o citești pe nerăsuflate sperând că nu va fi așa. Fata adora Beatles.

29 octombrie 1980 – noaptea, vorbim o oră la telefon. Timp în care îi pun la magnetofon să asculte Beatles, evident, “Norwegian Woods”, “Michelle”, dar și Deep Purple, “Mistreated”, “Fools” și “Child in Time”. Îi cânt “Norocul Inorogului” la blockflote, tocmai ce-mi cumpărasem unul. Cu asta am omorât-o 🙂

22 noiembrie 1980 – primul sărut! Pe holurile Politehnicii, în B-uri, după ce am ieșit de la cursul de geometrie descriptivă. Ea a luat inițiativa!

8 decembrie 1980 – este asasinat John Lennon. Suntem devastați! Cum adică să fie împușcat de un fan??? Și noi adoram Beatles…

Vacanța de Crăciun, 1980 – ea pleca acasă, la ai ei. Prima despărțire pentru o perioadă atât de mare: doouăăă săptămâââni!….

2 – 12 septembrie 1981 – prima tabără studențească la Costinești, împreună. Plajă la nudiști, la Epavă, exact după ce treceam de gardul ăla pe care era un semn cu “Nudismul Interzis”.

15 septembrie 1981 – am făcut solicitare la secretariatul facultății să trec în grupa ei, să fim și la seminarii împreună. S-a aprobat.

Vara 1982 – 1984 – în fiecare an, tabere la Costinești.

27 iulie 1984 – căsătoria civilă!

28 iulie 1984 – prima ceartă babană. Suntem deja în pragul divorțului! Subiectul era de unde pleacă mireasa la biserică?

29 iulie 1984 – căsătoria religioasă și nunta. De poveste, deși erau vremurile când totul înceta la orele 22:00. Am obținut o derogare până la 24:00.

Iunie 1985 – dublă repartiție pentru amândoi, la finalul facultății. Pentru că eram căsătoriți, statul trebuia să ne repartizeze în același loc. Cel cu media mai mare, îl trăgea pe celălalt după el. Ea a terminat a doua pe țară, eu al șaselea 🙂 primul loc de muncă ales la IMU – Bacău, după doi ani la CCSIT MFS – București.

Octombrie 1985 – mutat la Bacău, într-un cămin de familiști. Era amplasat aproape de intrarea în URA – uzinele de reparații avioane. Buda pe hol, groaznic, în cameră aveam doar o chiuvetă. Și aia, mai mult cu rol decorativ, că apa în Bacău era mai mereu întreruptă. Adunam de backup într-un borcan d-ăla mare de murături, de 15 litri. Îmi amintesc că toamna, când veneam seara de la muncă patriotică, cules de porumb mai exact, plini de praf și noroi, nu era apă și ne spălam la borcan. Apoi, când se făcea noapte, se lua curentul, normal. Ieșeam în oraș, așa degeaba, la pierderea timpului, că acasă oricum nu puteai face nimic.

19 octombrie 1986 – se naște Mircea.

Octombrie 1987 – mutare la București.

05 decembrie 1988 – se naște Dan.

August 1989 – ni se repartizează de la institutul de cercetări un apartament cu trei camere în 13 septembrie.

22 decembrie 1989 – Revoluția.

Ianuarie 1992 – ea își dă demisia de la Institut și pleacă la Arexim. Prima oară, de când ne știm, când nu suntem colegi sau când nu lucrăm în același loc.

Aprilie 1992 – plec de la Institut, la Radiotel.

Aprilie 1997 – ne reîntâlnim colegi în aceeași firmă: CONNEX. Ea venise din martie.

August 2008 – plec din Vodafone. Din acel moment, nu am mai lucrat împreună…

De când am cunoscut-o pe Ana, de la acea fisă de telefon, inexistentă dealtfel, modelul meu în viață a fost Ana. Este cea mai inteligentă persoană pe care am cunoscut-o. Perseverența ei, rigoarea, câteodată dusă la extrem (ne mai și râcâiam pe tema asta), ambiția, dorința de a fi cel mai bun, tenacitatea cu care-și urmărește toți pașii, puterea de muncă, toate astea sunt mereu în admirația mea. Iar pentru mine sunt repere, pentru că Ana face mereu totul la superlativ. Probabil e și o combinație potrivită, pentru că eu sunt leneș, delăsător, exact opusul: lasă, că sun mâine, merge și așa, improvizații care țin forever, d-astea… 🙂 Ana știe mereu cum să mă reseteze și, deși zic că rezolv mâine ce-mi spune ea, mă apuc de-acum. Just in case.

În lupta mea cu cancerul, este foarte important pentru mine să-mi fie Ana alături, ea este punctul ferm pe care ma sprijin, pilonul central fără de care simt că aș intra în derivă. Fără a fi emotivă, e extrem de calculată și-și urmărește toți pașii cu maximă rigurozitate și precis. Controlul ei dus până la virgulă este exact ceea ce am nevoie acum, când pașii trebuie bine calibrați și executați.

Vă dați seama că-n ultimele luni am  avut muuulte de discutat. Mereu, Ana știe ce trebuie să fac, nu ce-ar mi-ar fi mai comod, sau ce-aș vrea să fac. Cele mai multe decizii le-am luat împreună. Nu totdeauna suntem de acord, însă o dată o decizie luată, mergem pe ea. Și dacă nu dă bine, nu e învinovățit cel care a venit cu ea. Că acum, vorba aia, avem suficientă încredere unul în celălalt să știm că ideea a venit din dragoste, nu din răutate.

De multe ori, când vine Ana și mă scoate la plimbare pe holuri, că e foarte important să mă mișc, să nu stau in pat, povestim și râdem in hohote. I-am și zis că dacă se uită ăștia pe camere și ne văd, o să creadă că la altă secție trebuia să fiu internat. Pleacă apoi seara târziu, mă sună de acasă și mai râdem o oră și la telefon. Așa suntem noi, iar cu așa arme se poate învinge ORICE! Împreună.

Sincer, nu știu cum aș trăi fără Ana. Sigur că ne mai certăm, na, ca-n orice familie. Dar e vorba aia “împreună, la bine și la rău, până moartea ne va despărți”. Nimic mai adevărat. Ea a fost mereu leaderul și eu follower. La facultate a terminat cu medie mai mare decât a mea. Normal, eu mai dilaila, cu caricaturi și cu presă studențească în cap, ce-mi trebuia mie carte? 🙂

Pe lângă Ana, am avut marele noroc și ajutor sa am și FAMILIA împreună, alături în zilele astea. Ana a venit să mă vadă zilnic, chiar dacă era ruptă după job și la noapte avea alt meeting și urma să doarmă doar câteva ore. Băieții noștri, Mircea și Dan, au fost și ei cu mine. Fratele meu, Dan, împreună cu tatăl meu, Ilie, au fost lângă mine. Sunt convins că m-a vizitat și mama mea, Jeni, pe care am visat-o de câteva ori. Poate e mai bine că s-a prăpădit in iunie, să nu afle că fiul ei are cancer. Cred că este cea mai cruntă veste pentru un părinte…,

În mintea mea, eu chiar vizualizez că, în războiul meu pe bune cu cancerul, FAMILIA e primul scut de protecție și face un cerc în jurul meu să mă apere. Apoi mai vine un cerc mai larg, în care se înlănțuiesc prietenii, cei adevărați. Și, mai pe urmă, doctorii, asistentele și tot personalul medical, pentru că, de fapt, ei trebuie să apere castelul, ei trebuie să fie cercul exterior, care se luptă frontal, chiar pe viață și pe moarte cu cancerul, pentru mine!

Ooops, trebuie să închei repede, că acum imediat vine Ana și începe și mă târască p-aici pe holuri, să-mi fac porția zilnică de pași… 🙂

Dragilor, așa cum spuneam, eu am avut norocul să-mi găsesc perechea, de la o fisă de telefon. Acum nu mai sunt telefoane cu fise, așa că trebuie să inventați alte metode sa va găsiți perechea de viață.

Dar merită!

PS la jumătate de oră de când am postat asta, mă sună o foarte bună prietenă din New York, să mă încurajeze și să mă țină de mână. Și-mi spune că, acum, acolo, ninge. Prima ninsoare din iarna asta. Asta așa, că tot vorbeam mai sus de cartea Love Story, da? Nimic nu e întâmplător…