Eram în decembrie ‘83 în tabăra studențească de la Slănic Moldova. De câțiva ani, devenise locul cel mai mișto din România, unde să fii în vacanța de iarnă. Studenții transformau totul într-o oază de culoare într-o Românie gri și toată stațiunea simțea energia vibrantă a lor.
În fiecare zi, la Cazinoul din centru se organizau evenimente. Ziua, Nea Dumi, de la Casa Studenților Grigore Preoteasa din București, ne prezenta filme antologice, iar seara erau diverse spectacole, de exemplu cu brigăzile artistice studențești, cum erau grupurile Divertis și Vouă, corul Song al lui Ioan Luchian Mihalea, sau piese de teatru.
Într-o seară a fost pe scenă tot lotul de fotbal al Naționalei, împreună cu antrenorul Mircea Lucescu. România tocmai se calificase, pentru prima dată, la Europene, o performanță formidabilă, având în vedere că atunci competiția avea doar 8 echipe!
Meciul decisiv fusese cu mai puțin de o lună în urmă, pe 30 noiembrie, cu Cehoslovacia, la Bratislava, unde băieții au reușit un 1-1.
În cadrul aceleiași campanii de calificare a fost și memorabilul meci cu Italia, din 16 aprilie ‘83, la acea oră campioană mondială en-titre. 1-0 din lovitură liberă executată de Ilie Balaci, pasă scurtă la Loți Boloni, care a tras formidabil. Am fost la meci, pe “23 August”. Și, ca să vă faceți o idee ce însemna atunci să fii sigur că găsești loc la un asemenea meci, chiar dacă aveai bilete, am ajuns la stadion pe la 14:00, meciul începând la 20:00…
Mircea Lucescu era probabil cel mai tânăr antrenor de lot național, la momentul numirii având doar 36 de ani.Lotul îl construise pe structura Corvinului (unde el fusese antrenor-jucator și își crescuse niște tineri foarte buni) și al Craiovei, care mereu a avut jucători talentați.
A adus un alt spirit la orice echipă pe care a antrenat-o, încercând să ofere, pe lângă sportul în sine, o deschidere mai mare fotbaliștilor către cultură și artă. A mers cu lotul la teatru, la muzee.Iar în seara aia a venit în mediul studențesc, tocmai pentru că, cel puțin așa era în acea perioadă, era locul unde se presupune că era un mediu mai elevat al tinerilor din România.
După prezentarea lotului și după ce fiecare a spus câteva cuvinte, Mircea Lucescu a avut un speech, apoi au urmat întrebări din sală, așa că a fost un dialog cam de o oră și jumătate.
Peste câteva luni, România a evoluat în Franța la Euro ‘84, având cel mai tânăr antrenor și cel mai tânăr jucător, debutant la europene: Gică Hagi, 19 ani.
Am picat într-o grupă extrem de puternică, alături de Germania de Vest, Spania și Portugalia. În ziua de azi, o grupă cu echipele astea nici nu ar mai putea fi posibilă, fiecare din cele trei fiind cap de serie la orice tragere la sorți…
Drum bun, Mircea Lucescu! Și mulțumim pentru toate momentele frumoase oferite 🙏
Fericirea este ca un mușchi, trebuie antrenat zilnic.
Azi este Ziua Fericirii. E bine că așa ceva se marchează, pentru că e atât de important.
Eu am făcut o alegere în urmă cu câțiva ani: să fiu fericit în fiecare zi, pentru că fiecare nouă zi e un bonus pentru mine! Și mă bucur de orice răsărit, sau apus, de orice ploaie, floare sau gâză, de fiecare masă sau pahar de vin, de orice moment cu blănoșii ăștia mici din Gașcă, ori petrecut în familie, în grădină sau în natură, ori în atelier, pictând, sau oriunde aiurea.
Poți găsi fericirea în orice, ea nu ține nici de geografie, nici de avere. Ci de cum te vezi pe tine și cum percepi lumea. Și da, se pare că vine din interiorul nostru. Viața e prea scurtă să ne pierdem vremea cu altă perspectivă.
Fiți fericiți! 🤗
Totuși, care sunt elementele ce alcătuiesc rețeta perfectă, deplină, a fericirii? Frumusețea, tinerețea, bogăția, celebritatea, statutul social? Conform acestei ecuații, orice vedetă renumită, împlinită financiar chiar ar trebui să fie cea mai fericită persoană în viață! Pentru că adună laolaltă toate componentele necesare, nu?
Însă, se pare că nu e aşa simplu, aflăm de multe celebrități care trec prin adevărate drame. Viața nu e chiar o ecuație matematică.
Copii fiind, toți am citit basmul despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în care visul ideal este utopia de a rămâne toți tineri și nemuritori. De fapt, te-ai gândit vreodată cum ar fi să trăiești veșnic? Să vezi că toți din jurul tău, prieteni dragi, rude, copii, ori nepoți, dispar. Groaznic, într-adevăr, un gând insuportabil. De fapt, o iluzie. Departe total de ideea de fericire… Sau, chiar mai mult, să oprim timpul, variantă în care toți oamenii să rămână la aceeași vârstă, să nu îmbătrânească niciodată. Care să fie acea vârstă? Copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea? Cum am putea decide? Cum ar mai apărea și evolua copiii? Oricum, e clar că ar fi o lume nefirească. De aceea, chiar și în basm, oamenii au încălcat regula și au preferat să îmbătrânească…
Să nu se înțeleagă că oamenii care sunt tineri, frumoși, bogați ori faimoși nu sunt fericiți! Evident, departe de mine o astfel de ipoteză. Însă pe lângă cele de mai sus, mai este un element, unul secret, pe care este musai să îl pui în creuzet spre a găsi fericirea. Aceasta este iubirea.
Probabil cel mai lung studiu din istorie este cel început la Harvard, în urmă cu peste 80 de ani, care și-a propus să analizeze elementele necesare pentru o viață fericită și a studiat, an de an, viețile a 724 de bărbați. Studiul, început în 1938, este în desfășurare și acum, având ca respondenți chiar și soțiile, copiii sau nepoții celor care au fost primii subiecți, ajungând la peste 2000 de subiecți. După atâția ani de studii și mii de analize, răspunsul pentru o viață fericită și lungă este atât surprinzător, cât și nemaipomenit de simplu: calitatea relațiilor ne tine fericiți și sănătoși. Mai pe scurt, iubirea. Iubirea pentru cel de lângă tine, pentru prieteni, pentru oameni, pentru un animal, o floare, un copac, un tablou sau o operă de artă. Iubirea este medicamentul fără de care nu avem cum să ajungem la fericire.
Într-o scrisoare a lui Albert Einstein adresată fiicei sale, Leiserl, celebrul inventator îi destăinuie că există o forță universală care ţine unit laolaltă universul: iubirea. Ceea ce înseamnă lumină și energie. Și care nu apare pe niciun instrument de măsură, indiferent cât de sofisticat și precis ar fi. Așa că, practicând iubirea, vom descoperi că fericirea este asemenea unui mușchi ce trebuie și el exersat și antrenat. Este nevoie, mai întâi, să o identificăm atunci când apare, să o recunoaștem și să o acceptăm. Apoi, ușor-ușor, ne vom obișnui cu ea și o vom primi în viața noastră. Încercați acest exercițiu al iubirii și, în final al fericirii. Sunt lucruri atât de simple și la îndemână.De multe ori, când joc scrabble cu soția mea, ori dansăm sau ne uităm la vreun film, iar în jurul nostru se adună toți blănoșii noștri adoptați, sunt convins că fericirea chiar există. Iar dacă se întâmplă să fie alături și cei doi băieți ai noștri, ea chiar este deplină.
Faceți antrenamentul ăsta zilnic, fără a fi nevoiți să mergeți la sală. Iubiți și fiți fericiți, e atât de mișto!
De azi am pornit… pe Route 66, ca sa zic așa 🤣 Sunt recunoscător și norocos că am ajuns până aici, cu toate problemele apărute pe drum. Am avut experiențe atât de multe și diverse, încât pot spune că sunt bogat. Am trăit și comunismul, timp de 29 de ani, cu frigul, întunericul, cozile și totul pe cartelă. Am trăit pe viu o revoluție, la care chiar am participat! După care, a fost perioada tulbure spre capitalismul actual. Am trăit fenomenul Piața Universității, mineriadele, am ieșit la mitinguri, am protestat, am fost gazat. Am trecut și prin pandemie, tot felul de crize, am învățat că războiul poate fi mai aproape decât cel din cărțile de istorie. Am călătorit prin toată Europa și puțin prin ambele Americi, am văzut culturi diverse și locuri formidabile. Am avut și oportunități de a accesa locații de high class, mai ales la deplasările de business.
Am lucrat la stat, începând din secția de producție, când în timpul iernii erau 4 grade în hală și mergeam în atelier să ne încălzim la un godin în care băgam reviste Viața de Partid, că erau mai consistente și ardeau mult. Aveam pufoaică d’aia clasică și miroseam a șatră de la atâta fum… Am lucrat apoi în proiectare, după care am venit în București, la institut, cercetător științific timp de 5 ani. În ‘92 am început să vând printre primele pagere din țară, în ‘97 am început aventura CONNEX. Am muncit în multe companii, de la multinaționale până la firme cu câțiva angajați. Am cunoscut multe mii de persoane, de la clienți și parteneri, până la cel mai înalt nivel de business, cultural, social, sau politic. Peste tot am avut parte de echipe extraordinare, în care am încercat să mențin o atmosferă mișto și de multe ori am inventat lucruri, pentru că nu aveam de unde învăța, iar la sfârșit am făcut performanță. Am avut eu însumi o companie și am colaborat cu clienți din multe domenii.
Am publicat caricaturi de tânăr și am participat la saloane de umor din țară și străinătate. Am pictat mult și am avut expoziții în țară și străinătate. Încă din facultate am fost implicat în presa studențească și încă mai colaborez și acum cu presa. Încă sunt activ pe rețelele sociale, încercând să mă mențin la curent cu evenimentele. Ok, mi-o fur de multe ori la părerile mele politice, însă e normal, asta înseamnă democrație.
În atelierul meu 🎨
Și toate astea nu ar fi fost posibile fără a-mi fi alături Ana și băieții noștri, Mircea și Dan, care m-au motivat, sprijinit și suportat atâția ani. Evident, la bunăstarea mea contribuie și ăștia mici din Gașcă, care îmi transmit din energia lor și mă încarcă pozitiv.
Când eram tânăr, o persoană de peste 60 de ani o vedeam cu un picior în groapă. Am reușit să trec peste un cancer, un infarct, iar acum, la 66, îmi dau seama că, de bine, de rău, o duc bine! Încă nu mă doare nimic, îmi mențin o greutate optimă, mă pot apleca, pot merge cu bicicleta, fugi cu Cara sau urca etaje fără să gâfâi, dorm ca porcu’, minim 9 ore pe noapte, încă sunt în limite. Sper să țină cât mai mult.
6-6, poartă-n casă! Așa se spune, când ai noroc. Iar eu chiar am!
Iar a apărut un studiu european ce plasează România pe locul trei din coadă la percepția publică asupra corupției la interacțiunea cu statul. După noi, doar Bulgaria și Ungaria.
Eu nu mă mir, sincer. Pentru că, cel puțin generația mea, așa am crescut. Peste tot unde puteai fenta sistemul, o făceai.
De exemplu, când eram student, o zi la schi începea cu trezit la 5 dimineața. Luam tramvaiul 2, ca să ajungem la gară. Deja nu mai era vremea cu taxatoare în spatele vagonului (știți vorba aia celebră, “dați vă rog biletul ăsta până-n fund la taxatoare!”), aparatele de taxare aveau o combinație de maxim trei pe trei perforații. Deci, un număr limitat de posibilități, pe care le aveam deja într-un portofel. Așa că băgam o hârtie tăiată în formă de bilet, să văd ce combinație era și pregăteam biletul deja perforat cu acea combinație. Investiția era doar în a-mi crea colecția din portofel, pentru că luam bilete deja folosite.
Trenul era pe la șase și mergeam cu “nașu’”, evident. Biletele erau cam 20-25 de lei și dădeam la naș 5 lei. Pe la 09:30 eram în gara din Predeal, numa’ bine cât să ajungem pe pârtie la 10, când dădeau drumul la instalații.
Prima tură luam două bilete pe bune la teleschi, împreună cu soția mea, Ana. Cred că era cam 3 lei, sau 3 lei cincizeci urcarea și țineam biletele în mână, la vedere. Iar în podul palmei țineam doi sau trei lei, pe care îi lăsam să cadă în palma celui care rupea biletele. Peste 90% urcări mergeam pe varianta asta. Doar când ne spunea că e supra-control, chiar dădeam biletele…
Acum, că tot m-am pornit, mi-am amintit și de cum învățasem să bag fisa de 25 de bani în telefonul public pe dedesubt, pe unde ieșea în mod normal, iar la sfârșitul convorbirii cădea înapoi, deci vorbeam gratuit. Era o procedură clară: apăsai pe furca telefonului, dădeai un bobârnac fisei să urce pe canalul respectiv, apoi eliberai furca și fisa rămânea în telefon până când așezai receptorul în furcă.
Apoi s-au prins ăștia de fraudă și au montat niște capace cu ușă mobilă așa încât fisa cădea în ele, dar tu nu mai aveai acces la canalul prin care cădea.
Evident, erau alte timpuri, în care totul era al statului, deci considerat al nimănui, și de la care cel mai mulți furau. Sau, cum am învățat în armată că se spune, nu furi, ci… completezi. Deci, dacă ți-a luat cineva centura, boneta, cămașa sau altceva, îți completezi ținuta luând de la altul.
Totuși, au trecut atâția ani de la acel sistem și suntem în UE. Ar trebui, totuși, să respectăm și regulile, nu doar să ne bucurăm de avantaje…
Sau, poate că unii, când aud îndemnul “să ne respectăm tradițiile”, la astea se referă 😜
Pe 25 mai 1973 se lansa formidabilul album Tubular Bells. Creat și interpretat, la toate instrumentele, de Mike Oldfield, un tânăr de 20 de ani la acea vreme. Ce e interesant e că albumul a fost produs de casa de discuri Virgin, care, practic, și-a început activitatea cu acest proiect. Richard Branson era în căutarea unui tânăr talentat și a fost sedus de caseta demo pe care o primise. Apoi a făcut tot ce era posibil să-l producă el și a avut dreptate. Și-a dus label-ul în grupa mare a muzicii și așa a făcut banii pentru următoarele lui business-uri.
Eu aveam 13 ani și ascultam noutățile muzicale, mai ales cele străine, la Radio Săptămâna Top. Era singura sursă de muzică bună și actuală din România, cu excepția Metronomului lui Cornel Chiriac, de la Radio Europa Liberă. Mai erau emisiunile nocturne de la radio, în special de jazz, care prezentau albume integral. Însă nu toate erau noutăți. Acolo am ascultat prima dată Albedo 0.39, al lui Vangelis. Topul era vinerea, de la 9 seara, pe programul 3, emisă în condiții stereo, chiar o performanță la acea vreme! Dura o oră și ilustra topul din revista Săptămâna din aceeași zi. Revista era greu de găsit mereu, dar eu “aveam pile” și o aveam încă de joia seara, pentru că mama lucra la Informația, pe Brezoianu, acolo unde se tipărea.
Topul era cu trei categorii: top 10 muzică românească, top 10 muzică străină și top 5 muzică populară românească. Autorul topului din revistă și al emisiunii era regretatul Florin-Silviu Ursulescu, pe care mai apoi, în ‘87, am avut ocazia să îl cunosc la un festival de rock de trei zile, ținut la Bacău. Câteva zile, am fost implicat chiar pe scenă, asigurând afișajul de fundal pentru toate trupele. Făcusem niște diapozitive, cu numele lor, scrise cu litere Letraset pe acetofan și le puneam într-un proiector îndreptat spre cortină. Așa am cunoscut toate trupele de atunci. Iar noaptea de Înviere am petrecut-o cu un mare chef acasă la Florin Lupancu, care organizase evenimentul, împreună cu Florin-Silviu, Mircea Baniciu și cei de la trupa Metropol. Chiar îmi amintesc că, de la casa de cultură, unde se ținea festivalul, până la locul petrecerii, am mers în portbagajul deschis al mașinii lui Mircea Baniciu, o Dacia Break roșie 🤣
Revenind la Tubular Bells, sincer, m-a copleșit de la prima audiție! Știam tot ce se putea despre ea, doar că nu o ascultasem. Știam că e o singură piesă, practic de 50 de minute, pe ambele fețe ale discului. La fel că și Thick As a Brick, al lui Jethro Tull, o altă preferată a mea. De asemenea, aflasem că Mike Oldfield cântă la toate instrumentele, de la tot felul de chitări, piane, tobe și, evident, tubular bells.
Regula emisiunii Radio Săptămâna Top era că, indiferent de lungimea piesei, piesa de pe locul întâi se difuzează integral. Așa că am sperat din tot sufletul să o ascult. Dar… În prima săptămână în care a ajuns locul întâi, a fost nu știu ce congres național al UTC-ului și nu s-a difuzat topul. Dezastru! A rămas pe locul întâi și a doua săptămână, așa că iar am stat cu sufletul la gură. Am auzit genericul (apropo, era pe tema la vioară din Negru Vodă, al lui Phoenix) și apoi toate topurile, românesc, străin și popular au fost îngrămădite în zece minute. Și în restul acelei ore a fost Tubular Bells!!! M-am simțit fantastic, a fost copleșitor. De atunci, cred că am ascultat-o de sute de ori. Și mi se pare chiar și azi o piesă genială, care chiar a schimbat muzica.
Uite, și acum mă entuziasmez și am ajuns să scriu atâta, deși inițial aș fi vrut doar să remarc că au trecut 52 de ani de la lansarea ei… Dar, pentru mine, asta a declanșat atâtea amintiri, o adevărată poveste. Mișto!
Azi se împlinesc exact 46 de ani de când am debutat în caricatură! Și nu cu unul, ci cu trei desene, publicate în revista “Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu. Era în 1978, aveam 18 ani și eram în anul al treilea la Sf. Sava.
Rubrica “Racul”, în care apăreau caricaturile revistei, era coordonată de Sorin Postolache, cel care m-a și descoperit. Și care avea să-mi devină un fel de mentor pentru perioada mea de început în ale caricaturii şi presei. Îmi amintesc că în anii ăia eram ca o umbră a lui, îl urmam peste tot. Așa am ajuns să cunosc cam tot ce era în cultura bucureșteană a vremii, nu doar caricaturiști, ci artiști din mai toate domeniile. Pentru că Sorin era foarte conectat. Practic, nu mergea 20 de metri prin centrul oraşului, fără să se oprească să se salute sau să vorbească cu cineva pe care-l cunoștea. După el, m-au format mult din punct de vedere artistic și nu numai, caricaturistul Claudiu Nicolae (în al cărui atelier mergeam aproape zilnic), iar apoi Dragoș Anton, pe care-l vizitam des și cu care am avut mai multe colaborări. În timp, în redacții, la expozițiile și saloanele de umor la care am participat – și, credeți-mă, eram avid de activitate – i-am cunoscut pe toți caricaturiștii și pe mai toți artiștii și oamenii de presă. Nume mari, la care mă uitam cu mare admirație. La “Urzica” era Poch, la “România Liberă” era Matty, la “Informația” era Ando…
Cu mulți am colaborat ulterior, când am intrat în presa studențească și participam și la taberele de instruire politico-ideologice. Erau tabere gratuite, de câte 12 zile, făcute la Izvorul Mureșului, unde se aduna toată presa studențească din țară. Asta pentru că am fost redactor-șef adjunct la ING, revista Politehnicii din București (căreia i-am redesenat antetul și tot conceptul grafic) și în același timp, redactor la Convingeri Comuniste (nu râdeți, chiar așa se numea), revista Centrului Universitar al Bucureștiului. Redactia era la Casa Studentilor Grigore Preoteasa, acolo unde vedeam cam toate manifestările studenţeşti, cenaclurile, filmele prezentate de Nea Dumi, ori piesele Teatrului Podul. Eeee, dar aveam şi legitimație de presă, cu ea intram gratuit la meciuri, chiar la masa presei și la filme și diverse spectacole. Şmecher!😜 Scopul acestor activități politico-ideologice era să ne “spele” pe cap, însă, în realitate, erau discuții foarte libere și neașteptat de deschise pentru încorsetarea de atunci. Și, în fiecare seară, program de discotecă. Probabil și atracția mea către caricatură a fost pentru că așa puteam spune ceva împotriva regimului, fără să fie pe față, ci cât de cât camuflat. Altfel, nu ar fi trecut de cenzură.
Vă dați seama? Totul a început cu aceste trei desene, publicate când eram doar un puști de 18 ani, probabil cel mai tânăr caricaturist publicat, și simțeam că lumea e a mea.
Disidentul rus Aleksei Navalnîi a murit azi într-o închisoare undeva lângă Cercul Polar. Din păcate, deznodământul a venit acum, pentru că Puțin nu a mai avut răbdare. Unii spun că ar fi fost în interesul lui să-l țină în viață, practic să îi anihileze posibilitatea de a mai avea o voce. Așa cum a avut-o înainte de a reveni în Rusia. Acum, transformat în martir, e posibil să reprezinte în pericol mai mare pentru dictatorul de la Kremlin. Mai ales că se apropie alegerile prezidențiale.
Aşa cum Gabriel Marcia Marquez a scris în romanul său Cronica unei morţi anunţate, problema nu era daca Navalnîi va fi omorât, ci când. Părerea mea, încă din momentul în care am aflat de decizia lui de a se întoarce acasă, e că a greșit. Era mult mai util societății civile să fie în Vest, în libertate și de acolo să-și susțină cauza. Dezvăluirile lui despre averea lui Puţin, palatele si buncarele lui, ar fi continuat cu multe alte materiale care să arate faţa adevarată a Ţarului. Probabil s-a gândit că rusii îl vor aprecia mai mult dacă nu va rămâne în confortul lumii occidentale, la adapost, ci daca va îndura, alături de ei, un regim ostil şi criminal. Chiar si din închisoare. Aşa cum şi la noi, dupa revoluţie, au fost atacaţi liderii opoziţiei FSN-ului ca nu au stat în Romania, “n-au mâncat salam cu soia”.
Evident ca Navalnîi a fost arestat imediat, pe aeroport. Ba chiar, pentru a se evita presa prezentă masiv la sosire, ruşii au aterizat avionul pe alt aeroport decât cel programat iniţial. Sunt convins că el știa ce îl așteaptă. Ce nu știa, însă, era că Puțin avea să demareze ulterior “acțiunea specială” asupra Ucrainei, ceea ce a captat toată atenția mondială. Și, totodată, ura lumii civilizate împotriva lui Puțin. Cumva, Navalnîi a picat în umbra acestor evenimente, ce țin agenda publică zilnic de aproape doi ani. Bad timing… În plus, pentru ororile războiului, tribunalul de la Haga deja l-a declarat pe Puțin criminal de război, așa că o crimă în plus chiar nu mai contează pentru dictator…
Mai lansez aici o ipoteză, poate naivă, însă aşa sunt eu, optimist: dacă Puţin l-a omorât pentru că simte că se strânge laţul în jurul său şi simte că nu mai are prea mult timp? Oare credea Navalnîi că va avea milă de el Puțin? Tocmai scapase ca printre urechile acului de o tentativă de otrăvire, așa că e puțin probabil. Un spirit puternic, un curaj formidabil împotriva unui om care are toată puterea la dispoziție, Aleksei Navalnîi rămâne, probabil, cel mai important opozant al lui Puțin. Sper ca moartea lui să fie semnul deșteptării pentru un popor care deja a îndurat prea mult. Și, într-adevăr, pentru libertate, merită orice sacrificiu.
E unu si jumătate noaptea. Cald al dracu’, monser… te superi daca te-as ruga pentru-un pahar cu apa? Teribil mi-e de sete! Bineinteles ca in zilele astea, in lipsa de alte subiecte, toti cei din media aloca 60% din stiri vremii si se reped sa anunte iadul pe Pamant, cu calduri nemaintalnite, cu incendii, furtuni etc. Un cacat, m-am obisnuit cu schema lor de lucru. Le dau ignore. Neavand stiri, inventeaza subiecte. Cat mai catastrofale, cat mai incendiare… daca se poate, la propriu.
Am de desenat ceva in noaptea asta si-mi acum imi amintesc ca, undeva prin luna mai in 1981, eram tot asa, in crucea noptii, treaz. Incercam sa termin niste caricaturi pe care trebuia sa le predau a doua zi la 10 dimineata. Aveam ideile de mult timp, insa am tot amanat desenarea lor pana in ultimul moment. Pentru ca, nu stiu cum dracu’, asa fac mereu: aman pana la limita deadline-ului. Indiferent, ca e examen, caricatura, tablou, portret, sau chiar proiecte de business. Ma simt cel mai bine, poate cel mai creativ, atunci cand sunt sub presiune. A timpului, a informatiilor, a resurselor, nu conteaza. Presiune sa fie! Under pressure, cum bine ziceau baietii aia, alde Freddie Mercury si David Bowie.
Atunci era vorba de un Salon al Umorului nu-mai-stiu-unde, iar eu trebuia sa predau in dimineata aia 3 lucrari. Pe vremea aia eram student in anul intai, in sesiunea de vara, cu cinci examene grele, de an. TCM-ul era o facultate dificila, asa ca era mult de invatat. Pe mine, cumva, ma avantaja sesiunea, in sensul ca eram foarte atent in timpul semestrului la cursuri si le luam sarguincios, asa incat in sesiune doar repetam materia. Ok, de mai multe ori, pentru ca, in toti cei cinci ani de facultate NICIODATA nu am dormit in noaptea dinaintea examenului. Invatam pana in ultima secunda, pana sa intru in sala de examen. Si tocmai v-m explicat in paragraful anterior de ce… Under pressure, baby!
In anul ala, 1981, Bucurestiul organiza Universiada de Vara. Ceea ce, dupa Olimpiada si Campionatul Mondial de Fotbal, probabil era cel mai mare eveniment sportiv mondial, promovat si la noi, in Romania comunista. Initial, Ceausescu ar fi dorit sa organizeze o Olimpiada. Insa contextul era naspa, dupa ce in 1980 a fost Olimpiada de la Moscova, boicotata de americani, de Germania de Vest si de alte peste 60 de tari, din cauza invadarii in 1979 a Afganistanului de catre URSS. Apoi, peste 4 ani, la urmatoarea Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, Blocul Estic, dirijat de URSS a boicotat, mai putin naravasa Romania si Iugoslavia, care era de mult anti-URSS. Am aflat atunci o poveste tulburatoare. Dupa ce s-a luat decizia ca tarile comuniste sa nu participe la Olimpiada din SUA, aceasta a fost anuntata sportivilor din Germania de Est. Voleibalistii lor, care aveau un turneu pre-olimpic, de pregatire, cu romanii, cand au aflat, s-au tavalit pe jos de suparare, indignare si durere. Erau daramati, pentru ca ei, ca sportivi, se pregatisera patru ani pentru Olimpiada, iar cineva, un politruc de la Moscova, a decis ca nu vor participa. Ce drame pentru ei!
Noi, impartiali ca tot romanul, am participat la amandoua 😊 D’aia la Olimpiada de la Moscova am iesit pe locul 7, iar la cea americana, din ’84, Romania a iesit pe locul al II-lea pe natiuni la medalii!!! Dupa SUA, dar inaintea Germaniei de Vest, Chinei, Italiei sau Canadei. Nu vi se pare incredibil? In conditiile in care, cred ca la anu’, la Tokyo, nu vom lua mai mult de trei-patru medalii, probabil niciuna de aur.
Asadar, in iulie 1981 la noi avea loc Universiada. Cu ocazia asta, sesiunea mea de examene s-a decalat cu o luna in urma, in luna mai, pentru a se elibera caminele studentesti, menite a gazdui miile de sportivi, oficiali, ziaristi si invitati prezenti la Bucuresti. In acel mai a fost, timp de vreo 10 zile, o canicula teribila. La acea perioada faceam referire la inceputul povestii. Imi amintesc ca atunci cand desenam lucrarile alea eram in sort, cu geamurile complet deschise, dar era atat de cald ca, efectiv, curgeau apele pe mine. Heeei, atentie! Nu vorbim de aer conditionat in Romania anului 1981.
In acele zile era o caldura napraznica. Imi amintesc ca mi-am cumparat de la un Ferometal un ventilator, d-ala facut la Electro Arges, cu 75 de lei si il vopsisem asa cumva sa dea un efect de sprirala cand se invartea. Ana, care in perioada aia statea la camin in Grozavesti, imi povestea ca era atat de cald in camera, incat ea si toate colegele, mergeau la dusul de pe hol, faceau dus rece, apoi udau complet cate un cearceaf si se infasurau, goale, in cearceafurile ude, sa reziste la caldura sufocanta. Bine, eu cand auzeam asta, nu ma gandeam la caldura, ci doar la niste cearceafuri ude pe niste fete goale de 20 de ani…
La orele alea de noapte, ascultam la radio emisiunile de jazz pe care atunci mai aveai ocazia sa le prinzi, prezentate de „Sweet” Florian Lungu, in care aveai ocazia sa-ti mai clatesti urechile dupa ce toata ziua era imbacsita de tot felul de mizerii acceptate de cenzura comunista.
In vara aia, in Bucuresti s-a decalat sesiunea de vara cu o luna mai devreme, pentru ca in august incepea Universiada, iar multi sportivi si delegati erau cazati in caminele studentesti Cu ocazia aia s-au construit si P-urile din Regie, cele de pe malul garlei, care cu ocazia aia au fost inaugurate. Erau alt standard fata de cele vechi, aveau apartamanete cu doua camere-dormitor. Dupa Universiada, in toamna, era bataie pe ele, ca erau noi si cat de cat mai bine facute. La ele am pus gresie si faianta prin bai, in perioada de munca patriotica din vara. Devenisem mare mester faiantar 😊
Iar dupa practica, in special studentii din Bucuresti am fost convocati pentru pregatire, timp de o luna de zile, a spectacolului de deschidere a Universiadei. Aveam repetitii in fiecare zi cateva ore. Pe Studentesc, apoi pe vechiul stadion Republicii si, in ultima saptamana, chiar pe 23 August, unde era organizata ceremonia. Acolo faceam in ultimile zile „snururi” cu toata ceremonia, cap-cap. Show-ul nostru era pe muzica Rapsodiei Romane a lui Enescu, asa incat, dupa aceea, ani de zile cand ascultam Enescu, faceam involuntar miscarile de la specatcol. Hahaha, eram ca baietii aia din Full Monty, care isi improvizasera numarul lor de strip-tease pe Hot Stuff al Donnei Summer si, la coada la centrul de somaj, auzind melodia, au inceput sa se miste conform coregrafiei repetate 😊
Ok, a fost o luna de fun, pana la urma, eram adunati laolalta sute de studenti, baieti si fete. Desi ne rapeau o luna din vacanta, practic. Dar, asta era, nu puteai refuza, era sarcina de la UASCR, de importanta nationala, mondiala si universala etc. Eu eram si ales in tot felul de functii si cu atat mai mult nu ma puteam eschiva.
Ca de obicei la evenimente d-astea megalomane, stadionul 23 August a fost umplut cu 2-3 ore inainte sa vina Ceausescu si sa declare oficial deschise Jocurile. Caaald, betoanele alea pe care era gradenele incingeau si mai tare, asa ca multi au lesinat prin tribune si-i mai luau astia de la garzile patriotice si-i duceau in spatele tribunelor, pana la corturile medicale. Apoi ii aduceau inapoi, pentru ca fiecare om avea un rol acolo, avea o placuta pe care o ridica dupa o anumita schema. Asa apareau mozaicurile alea care astazi se mai vad doar la nord-coreeni, maestri absoluti in asa ceva.
Au fost mii de oameni pe gazon, ca sa formam diverse momente. Deschiderea in sine a durat vreo doua ore, pentru ca, pe langa show-ul nostru de vreo 25-30 de minute, a mai fost defilarea delegatiilor din tarile prezente, aducerea drapelului „olimpic”, imnuri si ceva speech-uri. Am cautat pe YouTube, dar singurul video pe cale l-am gasit cu ceremonia a fost asta. Asa ca, asta e singura dovada ca am fost acolo, pe gazon, unul din pixelii ce formau semnul U al Universiadei. Am mai fost eu pixel de cateva ori, de exemplu in marea de luminite, sau in „tricolorul” format la protestele de acum doi ani din Piata Victoriei, dar asta e o alta poveste.
Flacara universiadei a fost aprinsa de Nadia Comaneci, atunci inca in activitate, mai ales ca era eligibila pentru competitie, fiind studenta la IESF. Ea venea si dupa nebunia care s-a intamplat la rusi, cu un an inainte, la Olimpiada din ’80, cand arbitrele au stat peste jumatate de ora sa ii dea nota la barna, ca sa rezolve aranjamente politice sa castige sportiva sovietica, si nu Nadia. A primit 9,85 pentru acest exercitiu, ca sa iasa pe locul intai o rusoaica. Dirty politics… Am auzit tot felul de povesti ca Bela Karoly, care era antrenorul lotului roman, a primit telefon direct de la Ceausescu sa retraga echipa de gimnastica de pe teren…
La Universiada am fost si eu la cateva competitii. Una dintre ele stiu ca a fost un meci de baschet la Polivalenta, cu sala plina, intre Romania si SUA. Ce alta ocazie mai am sa vad un meci oficial, la baschet, intre noi si americani? Ok, parca ne-au batut, dar stiu ca am tinut destul de aproape…
Hei, prieteni! Deja e tarziu… promit sa revin maine cu continuarea.
Asta cantam cand terminam scoala. An de an. Mai putin dupa clasa a XII-a, la serbarea de final de an de la Sf. Sava (pe vremea aia era liceul Nicolae Balcescu, ca nu era voie cu sfinti). Atunci am cantat Gaudeamus Igitur. Pe care l-am cantat sambata 15 iunie si la intalnirea de 40 de ani de la absolvire. Dar parca mult mai cu patos si mai intens, pentru ca deja ii intelegeam mai bine sensul si hai sa zicem ca la varsta asta am fi mai maturi si mai profunzi… Sau, cel putin, asa ar trebui 😊
40 de ani de la absolvirea Sf. Sava
O sa va impartasesc din ceea ce am simtit eu la aceasta intalnire, pe care am asteptat-o atat de mult. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut speciala. Poate ca o fi cifra rotunda, poate oi incepe sa imbatranesc si ma emotionez mult mai usor, sau de cand am cancer raportez totul altfel, in sensu ca nu mai am timp,… nu stiu. Cert e ca abia asteptam sa se intample. Pregatirea a fost ca niciodata, cu mult luni inainte, cand toti cei care aveau o adresa de e-mail unde puteau fi contactati au fost invitati sa voteze data cand sa se intample intalnirea. Pentru ca multi, parca mai multi ca pana acum, au venit din Europa de Vest, din SUA, Canada si alte tari si pentru ei era o problema destul de mare cu biletele de avion, concediile etc. S-a stabilit 15 iunie, ora 10, ca sa putem avea acces in liceu, pentru vizita salilor de clasa, a salii de festivitati, a celei de sport etc… Pentru ca de la ora 12 mai erau promotii ce serbau 10 ani de la absolvire, sau chiar… 60 de ani!
Aaaa, fiti atenti, sigur nu stiati asta! Sala de Festivitati a Colegiului National Sfantul Sava este unul dintre cele mai frumoase astfel de spatii detinute de liceele bucurestene, si nu numai. Cu o capacitate de aproximativ 370 de locuri, Sala de Festivitati, construita in anul 1937, a fost de-a lungul timpului si gazda spectacolelor Teatrului National, in perioada in care sediul institutiei s-a aflat in reconstructie, dupa bombardarea sa in 1944. Alcatuita din sala propriu-zisa si 12 loje, Sala de Festivitati este utilizata in mod curent pentru activitati specifice mediului scolar si pentru organizarea Festivalului anual de teatru “Eugen Ionescu” al liceului, insa poate fi folosita si pentru organizarea unor concerte de muzica clasica. (conform https://www.societateamuzicala.ro/locurileculturii/colegiul-national-sfantul-sava-sala-de-festivitati/)
Sala de festivitati Sf. Sava
In sala aia, la sfarsitul liceului, la serbarea din sfarsit de mai 1979, fiecare clasa avea dedicata o jumatate de ora pentru a-si prezenta spectacolul propriu de final de liceu. Imi amintesc de show-ul nostru, destul de haios, in care adaptasem diverse hit-uri la moda atunci cu versuri pentru profesori, diriginta, d-astea… Si, pentru ca in ‚’79 Village People erau faimosi cu al lor „In the Navy”, la noi eram „La Balcescu”. Normal ca eu, impreuna cu unii prieteni – nu dau nume, persoane importante, parol! – , cantam insistand mai mult pe „La Bă”…. Pork!
Poza pe care am pus-o in articolul anterior era de dinainte sa defilam pe strazi, prin Bucuresti, in costumele special create. Normal ca erau mari discutii aici intre fetele din clasa, ce model sa aleaga, ce fuste, rochii sau ce-or mai fi fost alea. Costumele baietilor veneau la urma, pastrand tema principala a fetelor. Era traditia liceului, fiecare clasa isi desena propriiile costumatii, pe care le purtau toti cei din clasa la defilarea de final de clasa a XII-a.
In sala de festivitati, la show-ul de final, erau profesorii si parintii nostri. Nu avem filmari de atunci, dar credeti-ma ca a fost un super-show, mai ales ca actorii erau proaspeti absolventi de liceu, cu vise mari in cap, convinsi ca lumea va fi a lor. Pai, nu e asa intotdeaunna, la orice promotie?
Dupa show, parintii au plecat acasa, iar noi ne-am distrat la o discoteca in liceu, in marele hol. Cred ca il vedeti in pozele de la intalnirea de acum, de 40 de ani de dupa, chiar e un hol generos, cam rece cu romburile lui de marmura omniprezenta, insa in seara aia a fost extrem de cald si primitor. Atunci am dansat aproape non-stop. Si cele mai multe dansuri, cu o fata, cineva special! Nu insistati, nu voi spune niciodata cu cine…
Oricum, dupa party-ul de la liceu, care era obligatoriu sa se termine la 10 seara, ca in vremea aia se inchidea orice activitate la ora aia, am mers mare parte din clasa, in Cismigiu. Acolo mergeam mai mereu, acolo chiuleam, acolo era locul nostru preferat de evadare. Pentru mine era mai mult de atat, pentru ca eu veneam la liceu cu tramvaiul 2, coboram la cofetaria „Lamaita”, vizavi de liceul Lazar, apoi taiam Cismigiul de-a curmezisul. Zi de zi, dus-intors, timp de patru ani. De multe ori, calatoream in tramvaiul 2 alaturi de Florian Pittis, cu aerul lui misterios si inaltator, cu pletele lui unice, cu nelipsitul lui costum de blugi si cu tasca tot de blugi, atarnandu-i de umarul drept, in timp ce in mana tinea foile tiparite cu vreun rol, pe care-l repeta pana cobora tot cu mine la „Lamaita”, mergand inapoi o suta de metri pana la Sala Izvor a Teatrului Bulandra. Si tot acolo, prin fata liceului Lazar, ma intalneam aproape zilnic cu actorul Gheorghe Visu, in anii cand invatam in tura de dimineata.
Eee, cred ca a venit timpul sa va spun si despre intalnirea de 40 de ani. Poate gresesc, sau sunt sub impresia momentului, insa mi s-a parut intalnirea cu cel mai mare numar de colegi veniti de peste hotare. Parca toti ne-am simtit bine, sau asa am simtit, multa vibratie pozitiva, oameni plecati prin toate colturile lumii, care au in spate cariere deosebite, si care se reintorc in locul de unde a inceput totul: la liceu. Au fost colegi care au venit din strainatate cu sotii/sotiile si cu copiii, parca vrand sa le arate ce misto a fost generatia lor. Iar din discutiile pe care le-am avut cu invitatii straini, sunt sigur ca generatia noastra chiar a fost una de succes. Am vorbit cu invitati din State si din Viena, care nu se asteptau ca o intalnire de 40 de ani de la liceu sa se lase cu asa o petrecere, cu dans pana la epuizare…
Ok, recunosc, aici vorbesc si pentru mine, care sunt un narcisist notoriu, faptul ca sunt absolvent de Sava e o mare realizare, asa ma laud cu asta big time 😊
Garden-Party
Pe scurt, prima parte a zilei a fost la liceu. Ne-am fatait prin holul mare, apoi in sala de festivitati, am trecut prin clasele prin care ne-am tocit coatele patru ani, prin sala de sport de la subsol. Fiecare isi amintea diverse episoade, unde a facut sau patit nu-stiu-ce. Trebuie sa remarc holul mare, pentru ca acolo au aparut muuuulte plaici comemorative despre evenimente sau mari personalitati. Practic, e o importanta parte a istoriei culturale si politice a Romaniei. Pe langa Regele Mihai, multi prim-ministri au terminat Sf. Sava. Ceea ce, de fapt, ma face sa ma simt mic… mic de tot.
Sefi de stat si prim-ministri ai Romaniei, care au absolvit Sf. Sava
Dupa pozele oficiale de pe scarile din fata liceului, am mers cu totii la un garden-party organizat si gazduit, ca de fiecare data, de Liviu Jalba. Acolo ne-am destins, am spalat emotiile cu niste whiskey, bere, aperol-spritz, un roze, sau ce-a dorit fiecare, apoi ne-am pus pe povestit si depanat amintiri.
Pentru mine, cea mai mare (si placuta!) surpriza pe care a pregatit-o Liviu Jalba, cel care de fiecare data organizeaza intalnirile noastre si ne este si gazda primitoare, a fost prezenta renumitului profesor Octavian Stanasila. Dom’ Profesor si Liviu au scris o culegere de matematica cu totul speciala, ale carei coperti si ilustratii am avut onoarea sa le desenez.
Asa ca, la garden party-ul pregatit dupa intalnirea de la liceu, am stat si acordat autografe, pe cartile care au fost oferite gratuit tuturor colegilor prezenti. A fost o incantare pentru mine, cu atat mai mult ca multi dintre colegi nici macar nu stiau ca mai si desenez. Unii au stat si depanat amintiri unice din tinerete, pe care le-au impartasit cu acest OM MINUNAT care este prof. univ. dr. Octavian Stanasila.
Impreuna cu colegul meu din generala si din liceu, Liviu Jalba si alaturi de un dascal si un om minunat, profesorul Octavian Stanasila
Credeti-ma, o dupa-amiaza intreaga de intalnire cu fostii colegi nu a fost suficienta! Pe seara, cand ne-a invitat Liviu inauntru, sa continuam petrecerea unde organizase ringul de dans, ni se parea ca abia incepusem sa vorbim. Pe la zece-unspe seara, am inceput sa parasim locul faptei, rupti dupa douaspe ore de cand ne intalnisem, dimineata.
Dar, pentru unii dintre noi, nu a fost suficient! Stiti bancul ala cu un rus, sa zicem Ivan, care pescuia pe malul Volgai si prinde in undita pestisorul de aur? Pestisorul ii spune: ok, hai, stii povestea, ai trei dorinte pe care ti le-ndeplinesc daca ma lasi din nou liber. Pentru prina dorinta, Ivan ii spune ca ar vrea ca toata Volga sa fie doar votca. Puffff! Si pestiucul ii tranforma pe loc toata Volga in votca. Gusta Ivan asta, incredibil! Chiar bea votca de cea mai buna calitate direct din fluviu. Ok, a doua dorinta? Toata Marea Caspica, in care se varsa Volga, sa fie din votca! Puffff! Si toata Marea Caspica devine o mare de votca. Si a treia dorinta? Se gandeste Ivan… si pana la urma se decide: Te rog, pestiucule, se poate inc-un pahar de votca?
Eeee, exact asa si noi. Am plecat spre Atheneu, la Chocolat, numai ca nu am gasit acolo mese, asa ca ne-am dus mai incolo, pe colt, la o alta terasa. Am mai combatut cu niste bere sau inghetata pana pe la doua-trei in noapte, dupa care au cedat. Important e ca am ajuns acasa pe la patru dimineata, sau nu stiu cat era, ca eram… hai sa zicem confuz 😊 si am avut noroc ca Doamna mea nu mi-a ridicat podul, am putut intra in casa si n-am dormit pe pres, in fata usii de la intrare 😊
In concluzie, a fost MISTO rau de tot, cu oameni frumosi, adunati de peste tot de pe unde au fost rasfirati. Au fost adusi de cei patru ani in care am fost impreuna, cu bune, cu rele, dar cu mandria de a fi fost parte a unei traditii, ce speram sa nu moara. Nici macar odata cu noi…
Asadar, o intalnire de-asta mareata pentru mine este atat de importanta pentru ca imi demonstreaza, o data-n plus, ca din radacinile alea bune ale romanilor cresc ramuri ce sunt raspandite peste tot, dar fac ce fac si, din cinci in cinci ani, se intalnesc iar si iar, la origine.
Am stat potolit zilele astea, sa vad si eu cum reflecta media de la noi SUMMITul UE, SUPER-MEGA-MARELE-UNICUL eveniment de s-a intamplat in Romania, cand toata elita Europei a poposit la noi. NU CRED sa fi avut in istorie un eveniment atat de important desfasurat in Romania. Sincer, cred ca si Ceausescu ar fi fost invidios…
Ca a fost la Sibiu, cu-atat mai bine, pentru ca am avut un oras chiar bine pregatit, de oamenii gospodari de acolo. Iohannis a avut incredere in urbea pe care a condus-o ani de zile, e clar. Bravo lui! Si s-a vazut ca nu s-a inselat. Dl. Tusk a declarat ca “s-a indragostit de Sibiu!”. Un om extrem de politicos, evident. Si binevoitor cu Romania, vorbind de mai multe ori in limba noastra. Insa, pe bune, nu stiu despre cate locuri din Europa a spus asa ceva… Respect!
Am fost incantat si mandru de succesul reuniunii de la Sibiu si am fost emotionat ca am apucat sa-i vad pe cei mai puternici conducatori europeni rosind ca niste liceeni atunci cand au fost aclamati si chiar pupati de niste romani, oameni ADEVARATI din Europa. Ce moment!
Si nu a fost regizat, ca in vizitele lui Ceausescu sau ale lui Kim Yong sau-cum-il-cheama-pe’ala, ci a fost traire fireasca, normala, deplina. Momentul a fost initiat de Presedintele Frantei, Emanuel Macron, care, dupa fotografia de grup, a dirijat toata echipa catre oamenii din Piata.
Acum s-a vazut cat de tare se bucura romanii ca sunt europeni full-time! E un job la care au aplicat de peste o suta si treizeci de ani – ca tot e azi 10 mai, Ziua Regalitatii – insa unii au crezut ca nu sunt calificati pentru a ocupa aceasta pozitie… pe care, in fapt, o meritam din plin!
Eeee,… insa am fost NEplacut surprins sa vad ca, totusi, au fost facute comparatii cu mizeria aia de miting electoral PSD de la Iasi. De ce??
Nu ma refer aici la oamenii care, din propriul instinct civic, au venit sa le ureze DE BINE alde Liviului si gastii lui. Ci la Dragnea & conducerea partidului-stat si la prapaditii aia adusi cu furca de prin toata Moldova, parca sfidand memoria lui Stefan cel Mare si Sfant. Pe bune, astia chiar se dau razesi? Ei sunt mandri ca aceia pe care-i urmeaza “in orb” sunt huiduiti, fugariti si urati oriunde ajung in tara? Si ca nu mai pot sa apara nicaieri decat insotiti si protejati de bodyguarzi si aparati de jandarmerie? Pe ei ii apara?
Eheee,… cand eram io copil, era o serie de bancuri cu soricelul si elefantul. Unul din ele era cam asa: pe un pod, merge soricelul. La un moment dat, apare si elefantul, care, atunci cand pasea, facea ca intregul pod sa trepideze grozav. Dupa ce simte vibratiile nemaipomenite ale podului, din cauza calcaturii apasate a elefantului, soricelul ii zice acesuia, cu mandrie: “Ce tare tropaim impreuna, noi doi!”
Asa si cu Dragnea si PSDul lui. Au ajuns niste soricei, care se lauda ca tropaie tare. Sau, dupa cum scandau cei de la Iasi – ca tot vorbeam despre ei mai devreme – poate chiar au evoluat la stadiul de… SOBOLANI.
