Cronica unei morți anunțate

Disidentul rus Aleksei Navalnîi a murit azi într-o închisoare undeva lângă Cercul Polar. Din păcate, deznodământul a venit acum, pentru că Puțin nu a mai avut răbdare. Unii spun că ar fi fost în interesul lui să-l țină în viață, practic să îi anihileze posibilitatea de a mai avea o voce. Așa cum a avut-o înainte de a reveni în Rusia. Acum, transformat în martir, e posibil să reprezinte în pericol mai mare pentru dictatorul de la Kremlin. Mai ales că se apropie alegerile prezidențiale.

Aşa cum Gabriel Marcia Marquez a scris în romanul său Cronica unei morţi anunţate, problema nu era daca Navalnîi va fi omorât, ci când.
Părerea mea, încă din momentul în care am aflat de decizia lui de a se întoarce acasă, e că a greșit. Era mult mai util societății civile să fie în Vest, în libertate și de acolo să-și susțină cauza. Dezvăluirile lui despre averea lui Puţin, palatele si buncarele lui, ar fi continuat cu multe alte materiale care să arate faţa adevarată a Ţarului. Probabil s-a gândit că rusii îl vor aprecia mai mult dacă nu va rămâne în confortul lumii occidentale, la adapost, ci daca va îndura, alături de ei, un regim ostil şi criminal. Chiar si din închisoare.
Aşa cum şi la noi, dupa revoluţie, au fost atacaţi liderii opoziţiei FSN-ului ca nu au stat în Romania, “n-au mâncat salam cu soia”.

Evident ca Navalnîi a fost arestat imediat, pe aeroport. Ba chiar, pentru a se evita presa prezentă masiv la sosire, ruşii au aterizat avionul pe alt aeroport decât cel programat iniţial.
Sunt convins că el știa ce îl așteaptă. Ce nu știa, însă, era că Puțin avea să demareze ulterior “acțiunea specială” asupra Ucrainei, ceea ce a captat toată atenția mondială. Și, totodată, ura lumii civilizate împotriva lui Puțin. Cumva, Navalnîi a picat în umbra acestor evenimente, ce țin agenda publică zilnic de aproape doi ani. Bad timing…
În plus, pentru ororile războiului, tribunalul de la Haga deja l-a declarat pe Puțin criminal de război, așa că o crimă în plus chiar nu mai contează pentru dictator…

Mai lansez aici o ipoteză, poate naivă, însă aşa sunt eu, optimist: dacă Puţin l-a omorât pentru că simte că se strânge laţul în jurul său şi simte că nu mai are prea mult timp?
Oare credea Navalnîi că va avea milă de el Puțin? Tocmai scapase ca printre urechile acului de o tentativă de otrăvire, așa că e puțin probabil.
Un spirit puternic, un curaj formidabil împotriva unui om care are toată puterea la dispoziție, Aleksei Navalnîi rămâne, probabil, cel mai important opozant al lui Puțin.
Sper ca moartea lui să fie semnul deșteptării pentru un popor care deja a îndurat prea mult. Și, într-adevăr, pentru libertate, merită orice sacrificiu.

Draguță, dacă nu te superi, te-aș ruga, încă un pahar cu apă!

E unu si jumătate noaptea. Cald al dracu’, monser… te superi daca te-as ruga pentru-un pahar cu apa? Teribil mi-e de sete! Bineinteles ca in zilele astea, in lipsa de alte subiecte, toti cei din media aloca 60% din stiri vremii si se reped sa anunte iadul pe Pamant, cu calduri nemaintalnite, cu incendii, furtuni etc. Un cacat, m-am obisnuit cu schema lor de lucru. Le dau ignore. Neavand stiri, inventeaza subiecte. Cat mai catastrofale, cat mai incendiare… daca se poate, la propriu.

Am de desenat ceva in noaptea asta si-mi acum imi amintesc ca, undeva prin luna mai in 1981, eram tot asa, in crucea noptii, treaz. Incercam sa termin niste caricaturi pe care trebuia sa le predau a doua zi la 10 dimineata. Aveam ideile de mult timp, insa am tot amanat desenarea lor pana in ultimul moment. Pentru ca, nu stiu cum dracu’, asa fac mereu: aman pana la limita deadline-ului. Indiferent, ca e examen, caricatura, tablou, portret, sau chiar proiecte de business. Ma simt cel mai bine, poate cel mai creativ, atunci cand sunt sub presiune. A timpului, a informatiilor, a resurselor, nu conteaza. Presiune sa fie! Under pressure, cum bine ziceau baietii aia, alde Freddie Mercury si David Bowie.

Atunci era vorba de un Salon al Umorului nu-mai-stiu-unde, iar eu trebuia sa predau in dimineata aia 3 lucrari. Pe vremea aia eram student in anul intai, in sesiunea de vara, cu cinci examene grele, de an. TCM-ul era o facultate dificila, asa ca era mult de invatat. Pe mine, cumva, ma avantaja sesiunea, in sensul ca eram foarte atent in timpul semestrului la cursuri si le luam sarguincios, asa incat in sesiune doar repetam materia. Ok, de mai multe ori, pentru ca, in toti cei cinci ani de facultate NICIODATA nu am dormit in noaptea dinaintea examenului. Invatam pana in ultima secunda, pana sa intru in sala de examen. Si tocmai v-m explicat in paragraful anterior de ce… Under pressure, baby!

In anul ala, 1981, Bucurestiul organiza Universiada de Vara. Ceea ce, dupa Olimpiada si Campionatul Mondial de Fotbal, probabil era cel mai mare eveniment sportiv mondial, promovat si la noi, in Romania comunista. Initial, Ceausescu ar fi dorit sa organizeze o Olimpiada. Insa contextul era naspa, dupa ce in 1980 a fost Olimpiada de la Moscova, boicotata de americani, de Germania de Vest si de alte peste 60 de tari, din cauza invadarii in 1979 a Afganistanului de catre URSS. Apoi, peste 4 ani, la urmatoarea Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, Blocul Estic, dirijat de URSS a boicotat, mai putin naravasa Romania si Iugoslavia, care era de mult anti-URSS. Am aflat atunci o poveste tulburatoare. Dupa ce s-a luat decizia ca tarile comuniste sa nu participe la Olimpiada din SUA, aceasta a fost anuntata sportivilor din Germania de Est. Voleibalistii lor, care aveau un turneu pre-olimpic, de pregatire, cu romanii, cand au aflat, s-au tavalit pe jos de suparare, indignare si durere. Erau daramati, pentru ca ei, ca sportivi, se pregatisera patru ani pentru Olimpiada, iar cineva, un politruc de la Moscova, a decis ca nu vor participa. Ce drame pentru ei!

Noi, impartiali ca tot romanul, am participat la amandoua 😊 D’aia la Olimpiada de la Moscova am iesit pe locul 7, iar la cea americana, din ’84, Romania a iesit pe locul al II-lea pe natiuni la medalii!!! Dupa SUA, dar inaintea Germaniei de Vest, Chinei, Italiei sau Canadei. Nu vi se pare incredibil? In conditiile in care, cred ca la anu’, la Tokyo, nu vom lua mai mult de trei-patru medalii, probabil niciuna de aur.

Asadar, in iulie 1981 la noi avea loc Universiada. Cu ocazia asta, sesiunea mea de examene s-a decalat cu o luna in urma, in luna mai, pentru a se elibera caminele studentesti, menite a gazdui miile de sportivi, oficiali, ziaristi si invitati prezenti la Bucuresti. In acel mai a fost, timp de vreo 10 zile, o canicula teribila. La acea perioada faceam referire la inceputul povestii. Imi amintesc ca atunci cand desenam lucrarile alea eram in sort, cu geamurile complet deschise, dar era atat de cald ca, efectiv, curgeau apele pe mine. Heeei, atentie! Nu vorbim de aer conditionat in Romania anului 1981.

In acele zile era o caldura napraznica. Imi amintesc ca mi-am cumparat de la un Ferometal un ventilator, d-ala facut la Electro Arges, cu 75 de lei si il vopsisem asa cumva sa dea un efect de sprirala cand se invartea. Ana, care in perioada aia statea la camin in Grozavesti, imi povestea ca era atat de cald in camera, incat ea si toate colegele, mergeau la dusul de pe hol, faceau dus rece, apoi udau complet cate un cearceaf si se infasurau, goale, in cearceafurile ude, sa reziste la caldura sufocanta. Bine, eu cand auzeam asta, nu ma gandeam la caldura, ci doar la niste cearceafuri ude pe niste fete goale de 20 de ani…

La orele alea de noapte, ascultam la radio emisiunile de jazz pe care atunci mai aveai ocazia sa le prinzi, prezentate de „Sweet” Florian Lungu, in care aveai ocazia sa-ti mai clatesti urechile dupa ce toata ziua era imbacsita de tot felul de mizerii acceptate de cenzura comunista.

In vara aia, in Bucuresti s-a decalat sesiunea de vara cu o luna mai devreme, pentru ca in august incepea Universiada, iar multi sportivi si delegati erau cazati in caminele studentesti Cu ocazia aia s-au construit si P-urile din Regie, cele de pe malul garlei, care cu ocazia aia au fost inaugurate. Erau alt standard fata de cele vechi, aveau apartamanete cu doua camere-dormitor. Dupa Universiada, in toamna, era bataie pe ele, ca erau noi si cat de cat mai bine facute. La ele am pus gresie si faianta prin bai, in perioada de munca patriotica din vara. Devenisem mare mester faiantar 😊

Iar dupa practica, in special studentii din Bucuresti am fost convocati pentru pregatire, timp de o luna de zile, a spectacolului de deschidere a Universiadei. Aveam repetitii in fiecare zi cateva ore. Pe Studentesc, apoi pe vechiul stadion Republicii si, in ultima saptamana, chiar pe 23 August, unde era organizata ceremonia. Acolo faceam in ultimile zile „snururi” cu toata ceremonia, cap-cap. Show-ul nostru era pe muzica Rapsodiei Romane a lui Enescu, asa incat, dupa aceea, ani de zile cand ascultam Enescu, faceam involuntar miscarile de la specatcol. Hahaha, eram ca baietii aia din Full Monty, care isi improvizasera numarul lor de strip-tease pe Hot Stuff al Donnei Summer si, la coada la centrul de somaj, auzind melodia, au inceput sa se miste conform coregrafiei repetate 😊

Ok, a fost o luna de fun, pana la urma, eram adunati laolalta sute de studenti, baieti si fete. Desi ne rapeau o luna din vacanta, practic. Dar, asta era, nu puteai refuza, era sarcina de la UASCR, de importanta nationala, mondiala si universala etc. Eu eram si ales in tot felul de functii si cu atat mai mult nu ma puteam eschiva.

Ca de obicei la evenimente d-astea megalomane, stadionul 23 August a fost umplut cu 2-3 ore inainte sa vina Ceausescu si sa declare oficial deschise Jocurile. Caaald, betoanele alea pe care era gradenele incingeau si mai tare, asa ca multi au lesinat prin tribune si-i mai luau astia de la garzile patriotice si-i duceau in spatele tribunelor, pana la corturile medicale. Apoi ii aduceau inapoi, pentru ca fiecare om avea un rol acolo, avea o placuta pe care o ridica dupa o anumita schema. Asa apareau mozaicurile alea care astazi se mai vad doar la nord-coreeni, maestri absoluti in asa ceva.

Au fost mii de oameni pe gazon, ca sa formam diverse momente. Deschiderea in sine a durat vreo doua ore, pentru ca, pe langa show-ul nostru de vreo 25-30 de minute, a mai fost defilarea delegatiilor din tarile prezente, aducerea drapelului „olimpic”, imnuri si ceva speech-uri. Am cautat pe YouTube, dar singurul video pe cale l-am gasit cu ceremonia a fost asta. Asa ca, asta e singura dovada ca am fost acolo, pe gazon, unul din pixelii ce formau semnul U al Universiadei. Am mai fost eu pixel de cateva ori, de exemplu in marea de luminite, sau in „tricolorul” format la protestele de acum doi ani din Piata Victoriei, dar asta e o alta poveste.

Flacara universiadei a fost aprinsa de Nadia Comaneci, atunci inca in activitate, mai ales ca era eligibila pentru competitie, fiind studenta la IESF. Ea venea si dupa nebunia care s-a intamplat la rusi, cu un an inainte, la Olimpiada din ’80, cand arbitrele au stat peste jumatate de ora sa ii dea nota la barna, ca sa rezolve aranjamente politice sa castige sportiva sovietica, si nu Nadia. A primit 9,85 pentru acest exercitiu, ca sa iasa pe locul intai o rusoaica. Dirty politics… Am auzit tot felul de povesti ca Bela Karoly, care era antrenorul lotului roman, a primit telefon direct de la Ceausescu sa retraga echipa de gimnastica de pe teren…

La Universiada am fost si eu la cateva competitii. Una dintre ele stiu ca a fost un meci de baschet la Polivalenta, cu sala plina, intre Romania si SUA. Ce alta ocazie mai am sa vad un meci oficial, la baschet, intre noi si americani? Ok, parca ne-au batut, dar stiu ca am tinut destul de aproape…

Hei, prieteni! Deja e tarziu… promit sa revin maine cu continuarea.

Noapte buna!

A venit vacanţa / cu trenul din Franţa / Hai, copii, la joc / cărţile pe foc!

Asta cantam cand terminam scoala. An de an. Mai putin dupa clasa a XII-a, la serbarea de final de an de la Sf. Sava (pe vremea aia era liceul Nicolae Balcescu, ca nu era voie cu sfinti). Atunci am cantat Gaudeamus Igitur. Pe care l-am cantat sambata 15 iunie si la intalnirea de 40 de ani de la absolvire. Dar parca mult mai cu patos si mai intens, pentru ca deja ii intelegeam mai bine sensul si hai sa zicem ca la varsta asta am fi mai maturi si mai profunzi… Sau, cel putin, asa ar trebui 😊

40 de ani de la absolvirea Sf. Sava

O sa va impartasesc din ceea ce am simtit eu la aceasta intalnire, pe care am asteptat-o atat de mult. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut speciala. Poate ca o fi cifra rotunda, poate oi incepe sa imbatranesc si ma emotionez mult mai usor, sau de cand am cancer raportez totul altfel, in sensu ca nu mai am timp,… nu stiu. Cert e ca abia asteptam sa se intample. Pregatirea a fost ca niciodata, cu mult luni inainte, cand toti cei care aveau o adresa de e-mail unde puteau fi contactati au fost invitati sa voteze data cand sa se intample intalnirea. Pentru ca multi, parca mai multi ca pana acum, au venit din Europa de Vest, din SUA, Canada si alte tari si pentru ei era o problema destul de mare cu biletele de avion, concediile etc. S-a stabilit 15 iunie, ora 10, ca sa putem avea acces in liceu, pentru vizita salilor de clasa, a salii de festivitati, a celei de sport etc… Pentru ca de la ora 12 mai erau promotii ce serbau 10 ani de la absolvire, sau chiar… 60 de ani!

Aaaa, fiti atenti, sigur nu stiati asta! Sala de Festivitati a Colegiului National Sfantul Sava este unul dintre cele mai frumoase astfel de spatii detinute de liceele bucurestene, si nu numai. Cu o capacitate de aproximativ 370 de locuri, Sala de Festivitati, construita in anul 1937, a fost de-a lungul timpului si gazda spectacolelor Teatrului National, in perioada in care sediul institutiei s-a aflat in reconstructie, dupa bombardarea sa in 1944. Alcatuita din sala propriu-zisa si 12 loje, Sala de Festivitati este utilizata in mod curent pentru activitati specifice mediului scolar si pentru organizarea Festivalului anual de teatru “Eugen Ionescu” al liceului, insa poate fi folosita si pentru organizarea unor concerte de muzica clasica. (conform https://www.societateamuzicala.ro/locurileculturii/colegiul-national-sfantul-sava-sala-de-festivitati/)

Sala de festivitati Sf. Sava

In sala aia, la sfarsitul liceului, la serbarea din sfarsit de mai 1979, fiecare clasa avea dedicata o jumatate de ora pentru a-si prezenta spectacolul propriu de final de liceu. Imi amintesc de show-ul nostru, destul de haios, in care adaptasem diverse hit-uri la moda atunci cu versuri pentru profesori, diriginta, d-astea… Si, pentru ca in ‚’79 Village People erau faimosi cu al lor „In the Navy”, la noi eram „La Balcescu”. Normal ca eu, impreuna cu unii prieteni – nu dau nume, persoane importante, parol! – , cantam insistand mai mult pe „La Bă”…. Pork!

Poza pe care am pus-o in articolul anterior era de dinainte sa defilam pe strazi, prin Bucuresti, in costumele special create. Normal ca erau mari discutii aici  intre fetele din clasa, ce model sa aleaga, ce fuste, rochii sau ce-or mai fi fost alea. Costumele baietilor veneau la urma, pastrand tema principala a fetelor. Era traditia liceului, fiecare clasa isi desena propriiile costumatii, pe care le purtau toti cei din clasa la defilarea de final de clasa a XII-a.

In sala de festivitati, la show-ul de final, erau profesorii si parintii nostri. Nu avem filmari de atunci, dar credeti-ma ca a fost un super-show, mai ales ca actorii erau proaspeti absolventi de liceu, cu vise mari in cap, convinsi ca lumea va fi a lor. Pai, nu e asa intotdeaunna, la orice promotie?

Dupa show, parintii au plecat acasa, iar noi ne-am distrat la o discoteca in liceu, in marele hol. Cred ca il vedeti in pozele de la intalnirea de acum, de 40 de ani de dupa, chiar e un hol generos, cam rece cu romburile lui de marmura omniprezenta, insa in seara aia a fost extrem de cald si primitor. Atunci am dansat aproape non-stop. Si cele mai multe dansuri, cu o fata, cineva special! Nu insistati, nu voi spune niciodata cu cine…

Oricum, dupa party-ul de la liceu, care era obligatoriu sa se termine la 10 seara, ca in vremea aia se inchidea orice activitate la ora aia, am mers mare parte din clasa, in Cismigiu. Acolo mergeam mai mereu, acolo chiuleam, acolo era locul nostru preferat de evadare. Pentru mine era mai mult de atat, pentru ca eu veneam la liceu cu tramvaiul 2, coboram la cofetaria „Lamaita”, vizavi de liceul Lazar, apoi taiam Cismigiul de-a curmezisul. Zi de zi, dus-intors, timp de patru ani. De multe ori, calatoream in tramvaiul 2 alaturi de Florian Pittis, cu aerul lui misterios si inaltator, cu pletele lui unice, cu nelipsitul lui costum de blugi si cu tasca tot de blugi, atarnandu-i de umarul drept, in timp ce in mana tinea foile tiparite cu vreun rol, pe care-l repeta pana cobora tot cu mine la „Lamaita”, mergand inapoi o suta de metri pana la Sala Izvor a Teatrului Bulandra. Si tot acolo, prin fata liceului Lazar, ma intalneam aproape zilnic cu actorul Gheorghe Visu, in anii cand invatam in tura de dimineata.

Eee, cred ca a venit timpul sa va spun si despre intalnirea de 40 de ani. Poate gresesc, sau sunt sub impresia momentului, insa mi s-a parut intalnirea cu cel mai mare numar de colegi veniti de peste hotare. Parca toti ne-am simtit bine, sau asa am simtit, multa vibratie pozitiva, oameni plecati prin toate colturile lumii, care au in spate cariere deosebite, si care se reintorc in locul de unde a inceput totul: la liceu. Au fost colegi care au venit din strainatate cu sotii/sotiile si cu copiii, parca vrand sa le arate ce misto a fost generatia lor. Iar din discutiile pe care le-am avut cu invitatii straini, sunt sigur ca generatia noastra chiar a fost una de succes. Am vorbit cu invitati din State si din Viena, care nu se asteptau ca o intalnire de 40 de ani de la liceu sa se lase cu asa o petrecere, cu dans pana la epuizare…

Ok, recunosc, aici vorbesc si pentru mine, care sunt un narcisist notoriu, faptul ca sunt absolvent de Sava e o mare realizare, asa ma laud cu asta big time 😊

Garden-Party

Pe scurt, prima parte a zilei a fost la liceu. Ne-am fatait prin holul mare, apoi in sala de festivitati, am trecut prin clasele prin care ne-am tocit coatele patru ani, prin sala de sport de la subsol. Fiecare isi amintea diverse episoade, unde a facut sau patit nu-stiu-ce. Trebuie sa remarc holul mare, pentru ca acolo au aparut muuuulte plaici comemorative despre evenimente sau mari personalitati. Practic, e o importanta parte a istoriei culturale si politice a Romaniei. Pe langa Regele Mihai, multi prim-ministri au terminat Sf. Sava. Ceea ce, de fapt, ma face sa ma simt mic… mic de tot.

Sefi de stat si prim-ministri ai Romaniei, care au absolvit Sf. Sava

Dupa pozele oficiale de pe scarile din fata liceului, am mers cu totii la un garden-party organizat si gazduit, ca de fiecare data, de Liviu Jalba. Acolo ne-am destins, am spalat emotiile cu niste whiskey, bere, aperol-spritz, un roze, sau ce-a dorit fiecare, apoi ne-am pus pe povestit si depanat amintiri.

Pentru mine, cea mai mare (si placuta!) surpriza pe care a pregatit-o Liviu Jalba, cel care de fiecare data organizeaza intalnirile noastre si ne este si gazda primitoare, a fost prezenta renumitului profesor Octavian Stanasila. Dom’ Profesor si Liviu au scris o culegere de matematica cu totul speciala, ale carei coperti si ilustratii am avut onoarea sa le desenez.

Asa ca, la garden party-ul pregatit dupa intalnirea de la liceu, am stat si acordat autografe, pe cartile care au fost oferite gratuit tuturor colegilor prezenti. A fost o incantare pentru mine, cu atat mai mult ca multi dintre colegi nici macar nu stiau ca mai si desenez. Unii au stat si depanat amintiri unice din tinerete, pe care le-au impartasit cu acest OM MINUNAT care este prof. univ. dr. Octavian Stanasila.

Impreuna cu colegul meu din generala si din liceu, Liviu Jalba si alaturi de un dascal si un om minunat, profesorul Octavian Stanasila

Credeti-ma, o dupa-amiaza intreaga de intalnire cu fostii colegi nu a fost suficienta! Pe seara, cand ne-a invitat Liviu inauntru, sa continuam petrecerea unde organizase ringul de dans, ni se parea ca abia incepusem sa vorbim. Pe la zece-unspe seara, am inceput sa parasim locul faptei, rupti dupa douaspe ore de cand ne intalnisem, dimineata.

Dar, pentru unii dintre noi, nu a fost suficient! Stiti bancul ala cu un rus, sa zicem Ivan, care pescuia pe malul Volgai si prinde in undita pestisorul de aur? Pestisorul ii spune: ok, hai, stii povestea, ai trei dorinte pe care ti le-ndeplinesc daca ma lasi din nou liber. Pentru prina dorinta, Ivan ii spune ca ar vrea ca toata Volga sa fie doar votca. Puffff! Si pestiucul ii tranforma pe loc toata Volga in votca. Gusta Ivan asta, incredibil! Chiar bea votca de cea mai buna calitate direct din fluviu. Ok, a doua dorinta? Toata Marea Caspica, in care se varsa Volga, sa fie din votca! Puffff! Si toata Marea Caspica devine o mare de votca. Si a treia dorinta? Se gandeste Ivan… si pana la urma se decide: Te rog, pestiucule, se poate inc-un pahar de votca?

Eeee, exact asa si noi. Am plecat spre Atheneu, la Chocolat, numai ca nu am gasit acolo mese, asa ca ne-am dus mai incolo, pe colt, la o alta terasa. Am mai combatut cu niste bere sau inghetata pana pe la doua-trei in noapte, dupa care au cedat. Important e ca am ajuns acasa pe la patru dimineata, sau nu stiu cat era, ca eram… hai sa zicem confuz 😊 si am avut noroc ca Doamna mea nu mi-a ridicat podul, am putut intra in casa si n-am dormit pe pres, in fata usii de la intrare 😊

In concluzie, a fost MISTO rau de tot, cu oameni frumosi, adunati de peste tot de pe unde au fost rasfirati. Au fost adusi de cei patru ani in care am fost impreuna, cu bune, cu rele, dar cu mandria de a fi fost parte a unei traditii, ce speram sa nu moara. Nici macar odata cu noi…

Asadar, o intalnire de-asta mareata pentru mine este atat de importanta pentru ca imi demonstreaza, o data-n plus, ca din radacinile alea bune ale romanilor cresc ramuri ce sunt raspandite peste tot, dar fac ce fac si, din cinci in cinci ani, se intalnesc iar si iar, la origine.

Iar asta ne da speranta!

Ce tare tropăim împreună, noi doi!

Am stat potolit zilele astea, sa vad si eu cum reflecta media de la noi SUMMITul UE, SUPER-MEGA-MARELE-UNICUL eveniment de s-a intamplat in Romania, cand toata elita Europei a poposit la noi. NU CRED sa fi avut in istorie un eveniment atat de important desfasurat in Romania. Sincer, cred ca si Ceausescu ar fi fost invidios…
Ca a fost la Sibiu, cu-atat mai bine, pentru ca am avut un oras chiar bine pregatit, de oamenii gospodari de acolo. Iohannis a avut incredere in urbea pe care a condus-o ani de zile, e clar. Bravo lui! Si s-a vazut ca nu s-a inselat. Dl. Tusk a declarat ca “s-a indragostit de Sibiu!”. Un om extrem de politicos, evident. Si binevoitor cu Romania, vorbind de mai multe ori in limba noastra. Insa, pe bune, nu stiu despre cate locuri din Europa a spus asa ceva… Respect!
Am fost incantat si mandru de succesul reuniunii de la Sibiu si am fost emotionat ca am apucat sa-i vad pe cei mai puternici conducatori europeni rosind ca niste liceeni atunci cand au fost aclamati si chiar pupati de niste romani, oameni ADEVARATI din Europa. Ce moment!
Si nu a fost regizat, ca in vizitele lui Ceausescu sau ale lui Kim Yong sau-cum-il-cheama-pe’ala, ci a fost traire fireasca, normala, deplina. Momentul a fost initiat de Presedintele Frantei, Emanuel Macron, care, dupa fotografia de grup, a dirijat toata echipa catre oamenii din Piata.
Acum s-a vazut cat de tare se bucura romanii ca sunt europeni full-time! E un job la care au aplicat de peste o suta si treizeci de ani – ca tot e azi 10 mai, Ziua Regalitatii – insa unii au crezut ca nu sunt calificati pentru a ocupa aceasta pozitie… pe care, in fapt, o meritam din plin!
Eeee,… insa am fost NEplacut surprins sa vad ca, totusi, au fost facute comparatii cu mizeria aia de miting electoral PSD de la Iasi. De ce??
Nu ma refer aici la oamenii care, din propriul instinct civic, au venit sa le ureze DE BINE alde Liviului si gastii lui. Ci la Dragnea & conducerea partidului-stat si la prapaditii aia adusi cu furca de prin toata Moldova, parca sfidand memoria lui Stefan cel Mare si Sfant. Pe bune, astia chiar se dau razesi? Ei sunt mandri ca aceia pe care-i urmeaza “in orb” sunt huiduiti, fugariti si urati oriunde ajung in tara? Si ca nu mai pot sa apara nicaieri decat insotiti si protejati de bodyguarzi si aparati de jandarmerie? Pe ei ii apara?
Eheee,… cand eram io copil, era o serie de bancuri cu soricelul si elefantul. Unul din ele era cam asa: pe un pod, merge soricelul. La un moment dat, apare si elefantul, care, atunci cand pasea, facea ca intregul pod sa trepideze grozav. Dupa ce simte vibratiile nemaipomenite ale podului, din cauza calcaturii apasate a elefantului, soricelul ii zice acesuia, cu mandrie: “Ce tare tropaim impreuna, noi doi!”
Asa si cu Dragnea si PSDul lui. Au ajuns niste soricei, care se lauda ca tropaie tare. Sau, dupa cum scandau cei de la Iasi – ca tot vorbeam despre ei mai devreme – poate chiar au evoluat la stadiul de… SOBOLANI.

Audierile după ureche…

E vorba aia, stramoseasca, ce spune asa: There’s no free lunch! Adica totul are un pret in final. Indiferent ce folosim noi, ca e Google, Facebook, LinkedIn, YouTube sau ce vreti voi, au modelul de business bazat pe gratuitate din partea utilizatorului. Trebuie, insa, sa dai si tu ceva la schimb, ca altfel, din ce si-ar mai plati firmele astea, saracele, zecile de mii de softisti super-smart? Practic, nimic nou, e ca intr-un etern Faust & Mefisto, primesti o jucarie superba, la care tanjesti, dar iti vinzi si tu putin sufletul si dai la schimb niste date despre tine. Pe care unii le cumpara sa-ti vanda ceva. Ecuatia poate fi extrem de scurta, in sensul ca tu tratezi cu ignore toate add-urile astora din urma si nu cumperi nimic. End of story!

Sunt fan Facebook si de multe ori am zis ca, daca nu exista, trebuia inventat. De aici plec, intr-un mod asumat subiectiv, in incercarea mea a puncta mai jos cateva note despre ce am vazut azi noapte la audierea lui Mark Zuckerberg in Senatul american.

  • Mi se pare ca povestea asta cu datele postate pe Facebook este ca atunci cand o femeie se imbraca extrem de decoltat, iar apoi ii acuza pe barbati ca de ce se uita la sanii ei…
  • Era un banc celebru. In perioada de inceput a cuceririi Cosmosului, cei de la NASA au realizat ca astronautii lor nu reuseau sa utilizeze pixul in spatiu, pentru ca, in conditii de imponderabilitate, cu gravitatie zero, pasta nu curgea normal, asa cu nu puteau sa scrie. Au dezvoltat un program special, in care, dupa ce au investit milarde de dolari, au inventat, in sfarsit, un pix care putea sa scrie in orice conditii, chiar si pe tavan, sau in apa. Cosmonautii rusi au folosit un creion.

Cam asta am vazut la audierea lui Mark. El a inventat Facebook, a investit apoi j’de milioane in retea, softuri si achizitii si la sfarsit vin rusii cu trolii lor si ii folosesc propria jucarie ca sa le-o traga tot americanilor. Ironic, nu?

  • Cat de mare diferenta dintre audierile din Senatul american si Senatul Romaniei! Ce tinuta, ce eleganta a discursului, ce raspunsuri, ce politete, chiar si cand spuneau de niste terms & agreements ca „sucks”… Of, mai avem mult pana departe…
  • Ce diferenta de obiective! Comisia parlamentara de la noi analizeaza daca s-au adunat unii mahari la un chef intr-o garsoniera, de unde ei presupun ca ar fi influentat alegerile prezidentiale din 2009. O prostie, doar ca sa dea intr-o persoana, sefa DNA si sa motiveze votantilor PSD ca exista statul paralel si d-aia nu pot ei guverna Romania. De parca in sufrageria aia aveau ei nu stiu ce dispozitive diabolice de unde modificau numaratoarea voturilor. Sau, daca aia 10-12 meseni chiar influentau, chiar era neceasar sa se intalneasca la o chermeza, in vazul tuturor?…
  • La americani e vorba tot alegeri prezidentiale, dar influentate de adversari pe bune, nu unii inventati, adica de rusi. Amploarea e infinit mai mare: vreo 87 de milioane, pe Facebook. Iar la aia e clar ca au influentat alegerile.
  • Free training! Toti oamenii de business adevarati ar trebui sa se uite la audiere si sa ia lectii de la Mark Zuckerberg, la modul in care a raspuns, cu prestanta, absolut tuturor intrebarilor, indiferent cat de personale sau incomode. Si a vorbit liber, pentru ca omul stie perfect ce a facut si cum si-a crescut businessul. Atitudinea, inteligenta, eleganta, siguranta, sinceritatea raspunsurilor au constituit apararea lui cea mai buna. Ca dovada, actiunile FB au crescut imediat dupa audiere.
  • Aaaa, si toti politicienii romani ar trebui sa-si ia notite de la modul de adresare si construire a intrebarilor de catre senatorii americani. Nu-ti dadeai seama care din ce parte a politicii e, nu era nimic personal, totul parea a fi in sprijinul aflarii adevarului de catre contribuabilul american. La noi, in schimb, iti dai seama imediat, din verbal dar si din non-verbal, daca un parlamentar este sau nu in aceeasi barca politica cu cel audiat…
    La noi, audierile sunt asa… dupa ureche
  • Ma uit la commenturi si sunt si din acelea ce spun ca ar trebui sa stergem cu totii Facebook-ul, ca e ceva rau, rau de tot. Commentul e dat pe Facebook… 😊
  • Mark e un super-tip!
  • In mare, se adevereste ca Facebook nu prea are nici un competitor…

In final, sa nu uitam ca, asa cum accesul la internet este optional, si utilizarea Facebook este asisderea… Dar tentatia e mare, apropo de Faust.

Altfel, toate bune si la vara cald 😊

Adio, copilărie!

Bunica

Femeie apriga bunica-mea. Slaba, uscata, ridata, acum la batranete ajunsese sa mearga atat de aplecat, ca aproape se fransese de tot. Osteoporoza. Si grijile. Dar niciodata nu se lasa. Nu! Pe la optzeci si ceva de ani a cazut dintr-un corcodus. Urcase acolo dupa o gaina care ramasese blocata in pom…

Cand mergeam in vacantele de vara la tara si ma pierdeam prin sat pe la alti copii, de ma uita seara p-acolo, il trimitea sa ma caute pe Neluță, cel mai bun prieten al meu, de statea chiar vizavi, peste ulita. El venea mereu cu aceeasi placa: „Vino acasa, ca a zis ga Gherghina ca daca nu vii acum, te bate de sus pana jos!”

Bunica

Cred ca v-am mai povestit, satul bunicilor mei este Râca, undeva la granita Argesului cu Teleormanul, langa Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Acolo apelativul pentru femei era GA. Un fel de bre, sau fata, habar n-am de unde pana unde. Si nici nu l-am mai auzit in late parti. Cred ca de-acolo isi are radacina (patrata, evident!) si Lady GA-GA 😊

Cand eram copil, aveam dificultati de vorbire si pana si numele meu il stalcisem in Goghimiță, deviat de la Gheorghe Mircea, asa, ca la catalog. Asa ca nici bunica-mea n-a scapat de botezul meu. Pe ea, de fapt, o chema Gherghina – o, ce nume frumos! – dar eu il stalcisem in Didina. Asa ca toata viata asa i-am zis…

Deci, bunica-mea, fire dominatoare, ii ”alinia” pe toti. Nu doar pe cei din familie, cand zic pe toti ma refer la toti din jurul ei. Spirit puternic, adevarat leader, conducea tot si simtea nevoia de control absolut. Cred ca daca pe ea ar fi prins-o Revolutia cu vreo douaj’ de ani mai tanara, nu ca doar ar fi avut acum o mare firma, ci ar fi condus chiar un holding. International!

Femeie simpla, de la tara, mutata in Bucuresti prin anii ‚’50, unde l-a urmat pe bunica-meu, care era angajat aici. Era colosala. Intuia tot, fara sa aiba informatii prea multe. Am citit unele studii care arata ca marii leaderi iau decizii avand doar 75% din informatii, pentru restul fiind ghidati de fler, experienta, viziune. De exemplu, imi amintesc cand, pe vremea Radiotelului, cand vindeam primele pagere Motorala in Romania, Didina m-a intrebat ce fac si i-am spus cam ce sunt alea si cum functioneaza. Din doi timpi si trei miscari s-a prins care-i treaba si mi-a zis ca vrea si eu unul din ala. Ca are nevoie, ca vara, cat statea la tara acolo, n-avea telefon! Discutia s-a terminat cand i-am zis pretul…  Am avut directori de mari companii care, dupa jumatate de ora de explicatii, ma intrebau asa niste bazaconii, de-mi era clar ca n-au inteles nimic din ce e un pager.

Da’ haideti sa va spun o faza monumentala cu Didina. Eram in perioada armatei, internat la Spitalul Militar Central – SMC. Aveam 19 ani, eram terist, intr-o unitate militara de la Targoviste – nu aia unde l-au impuscat pe Ceausescu. Nebunatic, fara teme de casa, fara lectii sau examene, eram in sfarsit in Bucuresti, dupa multe luni de armata!!!

* Terist – termen ce vine de la TR – termen redus, adica baietii care intrau la facultate imediat dupa liceu, faceau armata la termen redus, doar noua luni. In loc de perioada standard de armata, un an si patru luni, sau chiar doi ani (la marina si parasutism). Astfel, noi intram in armata in octombrie si ieseam la sfarsitul lui mai, deci pierdeam practic echivalentul unui an scolar. De aceea, facultatea o incepeam cu un an dupa colegele noastre, care, intre timp, se cuplau cu noii lor colegi studenti in anul intai. Iar noi… peste un an, cu noile colege, cu un an mai mici. Smart sistem, nu?

La spital in rezerva, nimerisem – culmea! – cu un fost coleg de liceu, de la o clasa paralela, care-si aranjase, prin pile, cred – ca taica-sau era mare mahar – sa fie adus doua-trei saptamani in Bucuresti, chiar daca internat in spital. Se pare ca statutul asta de internat la SMC era destul de ravnit printre teristi, pentru ca multi m-au intrebat cum si cu cine am aranjat sa ajung acolo trei saptamani? Iar eu eram pe bune, aveam probleme cu urechile. Asa ca generalul dr. Predescu, ORL-istul lui Ceausescu (asa mergea vorba) m-a internat acolo instant. Eram interesant pentru el, adica, mai exact, il atragea urechea mea zbanghie 😊

Colegul meu de salon si cu mine aveam fiecare cate-un casetofon, ca atat puteai avea pe vremea aia. Fiecare cu casetele lui. El ma omora cu Nightingales & Bombers, al lui Manfred Mann’s Earth Band. Stiam pe dinafara toate pasajele, „spirits in the night”, „Countdown” – sigur o stiti! Si, mai ales, cum zicea el, cand se ridica in picioare, sarind in mijlocul patului, si striga „asculta, acum intra clapariiii!!!”…

Eu aveam ceva Purple, Stones, Zeppelin, Beatles, Uriah Heep si facusem rost de-o caseta cu The Wall, tocmai scos de Pink Floyd de cateva luni. Ce mai, sa tot stai in spital.

Ei, si din cand in cand mai veneau la mine in vizita foste colege de clasa din liceu, care acum erau studente, deci smechere! Eu nu eram nimic, eram un terist nenorocit, nici macar sanatos, internat in spital. Mai multe colege care intrasera la medicina au trecut pe la mine, ele faceau practica si pe la Militar, dar si alte colege. Nu o sa dau nume! Si una din ele, cand a venit, tusti, direct in varful patului meu! Hai, pune muzica, ce ai? Nu mai stiu ce am pus dar am stins toate luminile, am acoperit geamurile si am lasat aprins doar neonul ala mov, care era la moda atunci, tocmai aparut, si care am inteles ca, de fapt, folosea la sterilizarea rezervei…

Deci, am creat o adevarata atmosfera de discoteca! Ei, si cand e viata mai dulce, paaac! Iti trage cineva una de nu te vezi! Cine deschide usa salonului? Chiar EL, generalul Predescu, seful sectiei ORL, care a ramas interzis! Normal. Era sectia lui, el era maharul, responsabil de disciplina si de tot ce se intampla. In spitalele militare, pe langa procedurile din cele civile, se mai suprapun si ierarhiile ce tin de grade, subordonare si de ordinea cazona. Asa ca, el, ditamai generalul, intra in salon si-l gaseste pe un putoi de soldat terist cu o fata tanara, frumoasa, cocotata in pat! Doar a aruncat o privire cu care a spus tot, s-a intors si a iesit din rezerva. Nu stiu cum de nu m-a externat, nu mi-a facut o injectie letala, sau sa ma sanctioneze macar, sa-mi faca un raport catre unitate,… nu mi-a zis nimic dupa aceea. Asta e cel mai nasol, doare cel mai tare. Daca-mi facea observatie, mi-o luam, asta e, o asumam. Dar asa, nu prea poti sa dai „la perete” ca intr-o gaura neagra…

Hai, ca, usor-usor, revin si la ideea principala, ce doream de fapt sa va transmit. In perioada aia, eram prieten cu o fata de varsta mea. Ea era deja studenta, dar nu in Bucuresti. Pentru discretie, nu voi pomeni nume si nici nu voi spune unde… Ne stiam de cativa ani, ieseam impreuna, dar nu eram 100% impreuna – intelegeti voi. Nu stiu de ce, asa a fost sa fie.

Dar pana sa vina fata la mine, intr-o duminica vin ai mei, cu toata familia: maica-mea, taica-meu, Catalin frate-meu, bunica-mea, bunica-meu, matusi-mea… O mare familie, ca la italieni, toti in vizita. Cand se apropie ora de terminare a programului de vizita si pleaca, merg cu ei la lift. Erau lifturi d-alea mari, de 12 persoane. Iar duminica, erau ca fluxul si refluxul oceanului, asa erau de pline. Cobor la parter, ies in curte si-i conduc pana la poarta. Acolo, vreau sa ii las si sa dau sa plec inapoi in spital. Maica-mea zice: da’ unde te grabesti asa? Nici nu apuc sa raspund, ca imediat bunica-mea intervine: Pai, il asteapta fata lui, n-ai vazut ca a venit la el?

Am facut o fata mirata, sincer!!! Whaaat? Nu venise nimeni! Pe cuvantul meu de onoare (de militar terist, pe vremea aia!) ca nu pricepeam neam ce zice bunica-mea! Am mai stat cu ei pana au plecat, apoi am urcat la mine in salon. Pe marginea patului, ma astepta prietena mea! Eu NU o vazusem cand a venit, insa ea ma vazuse cand a iesit din lift la mine pe etaj, iar eu ma pregateam sa intru in lift, impreuna cu ai mei. Dar Didina ii prinsese privirea, sunt sigur, si i-a descifrat-o imediat intr-o nota corecta. Ceea ce eu, cu capu-n nori, chiar nu stiam in secunda aia! Va jur, chiar nu o vazusem pe prietena mea ca venise, avea si niste ochelari mari de soare sub care se ascundea, asa ca, berbec cum eram, a trecut pe langa mine fara sa simt nimic. Ea si-a dat seama de situatie si nu a reactionat vizibil. Sau, nu pentru mine…

Ei, din momentul ala am realizat ca intuitia feminina nu rateaza nimic: vede si simte TOT! Si a trebuit sa invat asta de la bunica-mea.

Didina avea doar patru clase. Si a trait 98 de ani. Acum tocmai m-am intors de la Râca, unde am fost la inmormantarea ei…

Astazi s-a terminat copilaria mea.

 

PS. Ilustratia este verso-ul unei fotografii a lui bunica-meu, pe care am gasit-o astazi prin casa bunicilor.

Selfie la minut…

Selfie Mircea Gheorghe

FOTOGRAFUL LA MINUT

“Au trecut multi ani de cand

Un maestru vrajitor

Pe cartonul lucitor

Faurea portrete.

Cu uimire il priveau

Si baieti si fete.

Fotograful la minut,

Cu miscari ascunse,

Inchidea-n cutia lui

Taine nepatrunse.

– Fac poze colorate, intr-o clipa,

Fac poze minunate intr-o clipa!

Fotograful la minut

Sta pe-o banca-n Cismigiu

Si ofteaza, abatut,

Asteptand clientii.

Multi din ei l-au si uitat,

Au alte pretentii.

Aparatul, demodat,

Doarme pe trei bete.

Fotograful la minut

Canta cu tristete

-Fac poze minunate intr-o clipa!……

Si crezand ca e-n zadar

Sa stea pan-la asfintit,

Fotograful, solitar,

Catre casa pleaca.

Dar doi tineri il opresc

Si-l intreaba daca

Nu le face, la minut,

O fotografie.

Fotograful canta, iar

Plin de bucurie:

– Fac poze colorate, intr-o clipa,

Fac poze minunate intr-o clipa!”

 

Congresul PSD și România ruginită…

Dacă nu postez cel puțin un articol despre Congresul PSD, înseamnă că nu sunt un blogger serios. Așa că îmi iau inima-n dinți și încerc să-mi fac datoria. Dar mi-e așa o silă…
Din ce am trăit eu până acum, e primul congres făcut la mișto! Ceaușescu le pregătea un an întreg, toate organizațiile de partid din fabrici și uzine, până la cel mai neînsemnat CAP, freamătau de nerăbdare să afle documentele programatice pentru următorul cincinal. Chiar și feseniștii vopsiți de după revoluție au păstrat tradiția și organizau congresele după manual. Nooo, nu e bine! Dragnea a revoluționat politica și a făcut primul congres din lume la care nu se pune în discuție problema liderului maxim. Doar a purtătorilor de geantă, cei cărei ii îndeplinesc ordinele. El e mai presus de pulimea (scuzați, dar n-am găsit altă rima) de partid și de stat. El e deasupra tuturor, în ceruri, plecat cu drona. (Al dracu’ telefonul ăsta pe care scriu! Auto correct-ul a scris “plecat cu dona”. Ce-a ghicit-o! Încă nu e momentul, însă se pare că e clar și că va pleca cu dona, undeva în Brazilia, unde își vor face luna de miere)

Am revăzut scena cu “mă vreți?” și acum sunt convins că, deși a vrut să fie spontan (ceea ce de multe ori ii reușește), a repetat scena aia de multe ori în fața oglinzii. Nu e un gest normal al lui sa dea din ambele mâini în același timp. Ceaușescu dădea mereu, dar din una singură. La fel și Iliescu. De unde și vorba cu “nu mai da din mână!”. Dragnea e primul lider pesedist care o face cu ambele mâini 🙂
Niciun dictator în lume nu a făcut ce a realizat el, toți își mascau legitimitatea sub un simulacru de alegeri, cât de cât. Dragnea e un inovator! E primul care face asta, de parcă era la oficiul stații civile: sunteți de acord să îl luați în căsătorie pe domnul Dragnea? Da! Băi, la bine și la rău, nu așa, doar acum. DAAA! Sala, excitată, a răspuns conform planului. Și asa s-a oficializat legatura organică între mase și Marele Cârmaci.

Că tot vorbim de legături, o alta a fost demascată la Congres, cea cu noua Bombonică. Pe care nu a plasat-o decât în rândul întâi (adică încă nu la prezidiu), de unde să-l admire în toată splendoarea lui, ceva la modul “Ia uite, baby, ce le fac ăstora!”

Pe de altă parte, ecologiștii ar trebui să-l dea examplu. Păi, de ce să mai consume oameni aia cinci mii de hârtii cu buletine de vot, doar ca să dea un raspuns știut dinainte? Uite-așa a salvat el copacii, nu ca ăia rai de-i defrișează neîncetat…
Ce mai contează că ‘telectualii, atâția câți au mai rămas cu el, au fost îndepărtați? Atenție, nu vorbim aici de Codrin Ștefănescu, ci de Andronescu și Bănicioiu. Cât de umiliți au fost, după ce ani de zile au mâncat rahat să salveze iluzia de partid european și îl scăpau basma curata pe Dragnea, iar apoi au fost scoși ca niște leproși din Conducere. Nu mi-e milă de ei, dar vreau doar să evidențiez ce oameni au rămas acum acolo. Toți niște rame, niște viermi, fără coloană vertebrală.
Am o întrebare și pentru audiența Antenelor și a RTV, deși știu că nu citesc ei ce scriu eu aici,… e așa, retoric. Mai oamenilor, voi nu vedeți că ăsta, treptat, i-a dat la o parte pe toți pe care voi i-ați venerat ani de zile și-i pupați ca pe icoane?  Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, asta ca să vorbim doar de președinții voștri, nu mai există. Sunt niște râioși, nocivi pentru idealurile PSD. Pe scenă a apărut doar el, UNICUL CONDUCĂTOR! Și iubit de toată sala, că pe toți El i-a făcut oameni și le-a dat niște funcții la care nici nu visau ei când erau pe islaz, cu vacile la păscut.
A fost ca o Odă adusă Conducătorului Iubit! Cred ca partea cu “o dă” s-a petrecut după congres, când doi porumbei au plecat împreună, plănuind cum vor aduna ei portocale în Brazilia. Iar ea făcând exerciții dacă le poate arunca printre gratii. Asta se intâmpla târziu, în noapte, când toată lumea s-a întors liniștită pe la casele lor, ascultând cele mai mișto manele pe drum, bârfind despre ce coafuri au mai văzut și ce vopsea de păr e la modă acum în partid, știindu-se protejați cu funcții și privilegii până la următorul Congres.
Aici am ajuns, la România Ruginită, așa cum arata unul din slide-uri puse, neinspirat, pe scena Congresului.

Noapte bună, România! 

POVESTE,… DE-I IARNĂ

A fost odat’ un trandafir,

Pe care l-am pictat.

Petalele-i s-au scuturat

…Iar lumea l-a uitat.

La fel, si viața ast’ a mea,

Se va fârși vreodată.

Uitat-atunci va fi, și ea,

De-ntreagă lumea toată.

Prima remaniere: Ministerul Poștei se va integra în cel al Justiției

Pe surse, am aflat ca deja se pregateste prima remaniere guvernamentala: Ministerul Postei se va integra in Ministerul Justitiei.

Inca de acum un an, de cand la Justitie era renumitul Ciordache, aka Alta Intrabare, se zvonea ca un astfel de fenomen va avea loc. La inceput timid, dar apoi din ce in ce mai des, ceea ce parea inevitabil incepe sa se realizeze. Atacul este in serie!

Actualul magister, supranumit si Gaurel, continua procesul, incercand aceasta implementare fortata. Nu va fi insa in vazul lumii, ci mai prin dos, asa incat sa nu deranjeze prea mult. Masele de votanti nici macar nu vor pricepe adancimea. Tot pe surse, am aflat ca justitia va fi legata la ochi. Kinky, nu? Minoritatile LGBT deja au ciulit urechile, pentru ca vor sa inteleaga exact cum are loc fenomenul, ce nivel de penetrare va fi realizat.

Specialistii pe care i-am audiat ne-au declarat, sub acoperirea anonimatului, ca nu se va observa nimic la nivel public. Doar un pic de roseata. Atentie, inca nu e vorba de cod rosu!

Va fi, eventual, un cod maro de coruptie, care va acoperi toata Romania, daca fenomenul nu va fi stopat cat mai rapid.

Singura posibilitate de reusita este chiar in fibra, in DNA-ul justitiei. Pe care unii trebuie sa-l tina curat.

Cine?