2019… şi nu prea!

Review 2019

E trecut de miezul noptii si uite ca am ajuns deja in ultima zi din 2019. Abia acum am apucat sa respir, sa adast sa scriu si io cateva randuri, sa ma mai linistesc. Aaaa,… recunosc, beau si un vin rosu. Trebuie. A fost o zi grea, cu alergatura, cu analize medicale ratate, 112, spital, urgenta, cu aglomeratie mai mare decat ma asteptam. Partea cu spitalul nu a fost pentru mine, ci pentru Dan, frate-meu. Care-si va petrece Revelionul si prima saptamana internat la Municipal. O problema de vertij, generata de urechea interna. Nu stiam. Io, cu urechile mele facute franjuri inca nu am trait asa ceva.

Analizele de le-am zis ratate ar fi fost pentru mine. Alea periodice pentru cancer, dar cand m-am dus dimineata la Synevo, era inchis. Asta e, le fac la anu’… Cateva zile nu mai conteaza. Si-asa nu prea aveam chef sa aflu rezultatele inainte de Revelion. Mai bine sa dau toata vina pe 20-20. Veo stie de ce 🙂

Review 2019
Review 2019

Azi, in trafic, ma gandeam, “Mai, Mirceo! Cum a fost anu’ asta pentru tine?” Am avut cateva variante de raspunsuri, in functie de culoarea semafoarelor, sau de coada la intrarea in parcare la Cora Lujerului. Ca a trebuit sa intru si sa cumpar niste pijamale, pentru ca atunci cand m-a rugat Dan, frate-meu, sa i le duc pe cele de la el de-acasa, se pare ca am fost complet tembel si in loc de pijamale i-am dus un tricou si niste blugi.

Pe bune?

Nu mai conteaza, ideea e ca am rezolvat pana la urma, pe seara. Ce m-a surprins placut e ca la Municipal s-au mai schimbat lucruri. In bine. Stiu bine spitalul Universitar si ce inseamna UPU (Unitatea de Primiri Urgente), cat stai si astepti printre diferitele analize si investigatii pe care le ai de trecut. Aici am venit de zeci de ori cu mama, care, pana la urma, la Camera de Garda, s-a stins intr-o noapte de Sanziene… Aici am petrecut multe ore, chiar nopti, pe scaunele alea reci si rigide din sala de asteptare.

Am luat-o razna! Nu despre asta voiam sa scriu.

Ci despre 2019. Sa ma calmez, mi-am pus ceva Phoenix. Nu stiu ce ziceti voi, dar mie baietii astia mi se par geniali, iar discurile scoase de ei sunt cele mai misto din muzikia romaneasca. Aveam o colega de clasa printr-a sasea, a saptea, Cristina, cu care ma contraziceam mereu. Ea era fan Sfinx, din cauza de Dan Andrei Aldea si ochii lui albastri. Eu trageam tare pe Nicu Covaci si trupa lui. Vremuri… ca sa zic asa.

Avea Florin Silviu Ursulescu o emisiune la radio sambata dupa amiaza. Unde baga niscaiva premiere muzicale, noi aparitii. Cand a prezentat, in premiera, Pasarea Calandrinon, stiu ca stateam cu creionul, langa radio, sa culeg cat mai multe din versuri. Va imaginati scena? Evident ca am scris niste non-sensuri, pentru ca fantezia colosala a lui Foarta si Ujica, care, efectiv inventau cuvintele, a depasit cu mult puterea mea de intelegere. Eram un putoi din clasa a saptea. Oricum, eram mandru tare ca am putut capta ceva din noua capodopera. Care, cu recitalul ala de pian de debut si cu rasul final, m-a dat pe spate. Nu mai auzisem asa ceva! Si, credeti-ma, la varsta aia stiam cam tot ce misca in muzica… accesibila noua, in Romania. Aveam si niste surse alternative – asa s-ar numi acum – care ma alimentau cu calitate!

In blocurile de langa casa mea, era un tip super cool, Dudi (oficial, cred ca-l chema Dieter), era neamt de origine si avea legaturi cu Germania, avand acces la marfa de acolo. De la el mai pupam, asa, cu imprumut, niste Purple, Led Zepp si Hendrix. LP-uri, d-alea adevarate, cartonate, lucioase. Cand mergeam la scoala, sa dau mai departe, la schimb LP-urile, intr-o mana tineam ghiozdanul, iar in cealalta, la sub-brat, purtam trofeul de vinil. Mama, ce mai mandru eram!

Eheee, narcisist de mic 😊 Si, atentie, eram abia-ntr-a saptea!

Oricum, discurile le invatam pe dinafara. Incercam io sa fac niste smecherii, legand diverse fire si jack-uri intre pick-up si magnetofonul lu’ taica-meu (Tesla B3), ca sa le inregistrez pe banda. Cateodata mi-a si reusit, nu intotdeanuna, insa… Imi amintesc ca am tras super-misto un Highway Star, Mistreated, Fools, sau Custard Pie.

Hai, ca mi-am facut pofta si acum mi-am pus Fools. Cred ca este una dintre cele mai nedreptatite piese rock din toate timpurile, Geniul baietilor este maxim, insa nu se regaseste in preferintele majoritatii, O fi problema eterna dintre calitate si cantitate. Adica vrei like-uri si views, sau accesul in anumite elite si aprobarea lor? Frate, recitalul este demential! Pe un ritm neauzit nicaieri altundeva la tobe, de parca bate in oale de bucatarie, solistica e cu o chitara pe care da cu arcusul de vioara. Vreau si io ce-au fumat baietii aia!

Baga-mi-as, iar am intrat in balarii…

Back to 2019! Ba nu, ca YouTube-ul mi-a bagat acum Child in Time. Cum sa rezist la asa ceva? Gillan urca aici sapte octave. Nimeni nu a reluat piesa asta. Si nu pentru ca nu a vrut, ci pentru ca nu a putut! Voi nu stiti, dar in anii ’70, daca faceai un ceai si nu aveai asta, sau Je T’aime,…Moi Non Plus, nu-ti venea nimeni!

Pe vremea aia, in toate discotecile si la toate ceaiurile (asta era denumirea party-urilor de azi) play list-ul era o insiruire in care alternau piese lente/bluess si rock/hard. Pentru ca la cele hard ieseau la dans cei care chiar stiau sa se miste, iar la asa-numitele bluess-uri dansa toata lumea. Nu trebuia sa stii nimic, doar te lipeai de fata cu care voiai sa dansezi si te balanganeai cat tinea melodia. E adevarat, nu stiai sa dansezi, insa era unica ocazie sa o simti aproape (depindea de ea cat de close era faza asta) pe fata e care o iubeai in taina, … hai ca nu mai zic mai multe.

Wow! A intrat Mistreated! Am ascultat-o de mii de ori. Asa, ca structura, in capul meu e un fel de Bolero, de Ravel (evident, nu puteam pune decat varianta cu Sergiu Celibidache la pupitru!), sau Ochi Chernye. Incepe lent, te pregateste, te da putin cu capul de pereti, apoi te invarte pana da cu tine de pamant! Oricum, toate se incheie cu I’ve been loosing my mind! Pentru ca e normal, iti pierzi mintile dupa o nebunie d-asta.

Ce dracu’, Mirceo! Ori scrii despre 2019, ori las-o-n pana mea!

Am deviat rau, cred c-o sa sterg tot si-o iau de la capat. Hmmm,… totusi, Word-ul imi spune ca am scris deja 950 de cuvinte pana acum. N-as vrea sa le pierd, ca pe multe alte texte pe care le-am conceput, le-am pregatit, apoi le-am dat delete. Pentru ca nu-mi placeau. Sau nu ma aratau pe mine asa cum simteam. Erau false, nu eram eu. De multe ori imi pun intrebarea:

CE VREAU?

Postari care sa primeasca multe like-uri, care sa-mi alimenteze narcisismul notoriu, sau anumite like-uri, de la oameni care stiu ca apreciaza valoarea? Habar n-am! Si, ca tot a fost de curand Mos Craciun pe la noi, daca eu nu stiu ce sa-i cer, cum dracu’ sa stie el ce sa-mi aduca?

I heard it through the grapevine, cu Creedence. Ce capodopera! Nu stiu care e mai misto, asta sau originalul, care e al lui Marvin Gaye. Un talent extraordinar, cu o poveste intens tragica, care a fost impuscat de insusi tatal sau, intr-o zi de 1 aprilie. Peste o zi, ar fi implinit 45 de ani. Incredibil! Ce pacate or fi fost acolo, ce-a trebuit ispasit? Habar n-am! Insa baiatul asta a reusit o piesa monumentala ca asta, pentru ca mai tarziu sa sfarseasca omorat de propriul tata. Offff, astea drame! Iar eu ma plang ca trafic in Bucuresti, oboseala, stress, spital si greutati…

Sunt un prost!

Negru Voda mi se pare cea mai balada romaneasca. Vioara lui Kappl, cu care incepe totul si care da tema, e magnifica. Apoi accentele de jazz-rock si de progressive fac motivul principal sa varieze si sa se duca prin locuri nebanuite. Nicu Covaci cu chitara lui baga niste efecte pe care noi, romanii, nu le mai mirosisem in anii aia. Era un miracol, am ascultat piesa asta de mii de ori. Radio Saptamana Top, emisiunea pe care Florin Silviu Ursulescu o punea vinerea, de la orele 21 pe Programul 3, in stereo, incepea cu vioara asta dementiala…

Nici nu mai conteaza. Sunt… way out of business!

Mugur de Fluier a fost un reper in muzica anilor 70. Albumul a fost un standard de calitate al muzicii romanesti, iar Strunga daca nu o asculti pe imaginile de generic de la Nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu, inseamna ca nu intelegi anii aia. Exact intr-un final de decembrie, cam in zilele astea, a fost premiera filmului la Sala Palatului, iar regizorul a multumit celor prezenti astfel: Va multumim ca ati ales ca in aceasta zi de duminica sa veniti sa vedeti mai multi nemuritori, in loc de a vedea unul singur. (In anii aia, duminica, la orele serii, era un serial american numit Nemuritorul).

True story!

Din cauza de Mugur de Fluier, mi-am cumparat blockflote (am dat pe el 42 de lei) si am invatat partitura respectiva. Pe care, intr-o toamna din 1981, i-am cantat-o la telefon unei noi prietene, Ana. Cea care, peste cativa ani, mi-a devenit sotie.

Hai, ca sunt praf! Nu ma pot concentra deloc…

Voiam sa scriu despre un fel de retrospectiva 2019 pentru mine. Ca a fost interesant, cu evenimente, cu premiere… M-a luat valul si m-am lasat dus de amintiri, de dulcegarii. Sau de prostii… Ce va spuneam io despre like-uri? Cateodata nu mai conteaza. Ei bine asta am simtit acum, asta am scris. Restul, o vom rezolva. De fapt, nu-i asa?, despre 2019 mai am timp cateva ore sa scriu cate ceva.

Ohoo, s-a facut de trei jumate… iar Ana imi reproseaza ca, daca nu dorm la ora asta, cum dracu’ o sa rezist io maine, de Revelion? Hai, noapte buna, dragilor!

Hei, hei, verde e iarba, soarele-i sus pe cer….!

Nu va urez de An Nou, nu-i asa ca mai e timp?

Băi, noi avem ciungă-n cap?

Brain Art

Un tip lipeste cu scotch o banana pe perete la un festival de arta in Miami, o denumeste “the comedian” si o valoreaza la 120 de mii de dolari. Un altul vine si-i mananca banana (de fapt… art installation) si spune ca, de fapt, el nu a mancat-o, ci a fost un art performance. Iar media de pe toata planeta face prima pagina cu acest happening.

The Comedian 2019
The Comedian 2019

 

Aveam un prieten care-mi spunea: bai, tu crezi ca eu am ciunga-n cap? Exact la asta ma gandeam cand vedeam imaginile in care, din tot salonul de arta din Miami, la banana aia erau cei mai multi vizitatori, mai multi decat la Monalisa lui da Vinci de la Luvru.

Deci, am io ciunga-n cap?

Brain Art
Brain Art

La o licitatie in Manhatten, un tablou complet albastru, doar cu o dunga alba verticala pe mijloc, a fost vandut cu 44 de milioane de dolari.

Licitatie
Licitatie

A avut cineva ciunga in cap?

 

Sunt multe exemple ca astea, care ma fac sa ma intreb, de fapt, daca am ciunga in cap. Sau, de fapt, ce e arta? Cu siguranta, nu exista un raspuns clar, care sa puna granitele exact acolo unde incepe si se termina actul artistic. Insa, astfel de sume pentru acest tip de arta pune la indoiala intreaga scara de valori. Cum se poate evalua asa ceva? Este o masura unica? Sau e in functie de cine semneaza? Ori, pur si simplu, se spala bani pe acolo? Ceea ce e un fenomen muuult mai prozaic si nu are nicio legatura cu arta…

In alt registru, o fetita de 16 ani din Suedia vine si da de pamant cu toata clasa politica si cu leaderii mondiali si arata ca toti sunt prosti, sau dezinteresati, sau ipocriti si nu vor sa salveze planeta. Si face prima pagina worldwide, iar Time o declara personalitatea anului. In ultimul an, Greta a stabilit deja crezul si directia unei intregi generatii tinere, care ii urmeaza exemplul de a protesta.

Se pare ca noi, astia batranii, am gresit complet in misiunea noastra pe Pamant, iar cei tineri isi cer planeta inapoi. Cu asemenea alegeri si criterii, in care o banana costa cat o casa, iar o panza data cu bidineaua, cat un bloc, e clar ca ne ducem dracului la vale. Poate au dreptate juniorii, noi suntem de vina. Copii, mai rabdati-ne putin, cativa ani, ca disparem repede…

Poate toata generatia noastra a avut ciunga-n cap…

Sunt multe paradigme ce se sucesc la 180 de grade cand apar astfel de intamplari sau evenimente ce-ti pun la indoiala tot ce stiai pana atunci. Ti se dau valorile peste cap de-a berbeleacu’ si iti pui intrebarea: bai,… da’ daca astia au dreptate?

Cred ca, pana la urma, fiecare pentru el trebuie sa vada daca are ciunga-n cap, sa-si ia creierul propriu la intrebari si sa decida singur.

Cum il intreba, intr-o dimineata, Moromete pe Niculae: incotro mergem noi, domnule? Oare, asa incepe declinul nostru, ca omenire?

The Show Must Go On

MGxG

Initial, mi-am zis ca nu mai scriu nimic. In perioada asta, Facebook imi tot aminteste ca acum fix doi ani am fost diagnosticat cu cancer si internat pentru operatie. Nu mai vreau sa scriu de asta, pentru ca ii dau prea mare importanta si pe urma bestia si-o ia-n cap. Cancerul. Si nu mai vreau asta, vreau sa merg mai departe ca un om norma, fara sa ma gandesc la el…

Insa apoi mi-am amintit, de fapt, motivul pentru care am inceput sa scriu de boala mea, chiar atunci cand eram in spital. Pentru ca am vrut sa ajut. Pe alti barbati curajosi, sau poate fricosi ca mine, insa care nu s-au dus la un control la urolog, sau nu au stiut ca exista o analiza ce se cheama PSA si care poate semnaliza din timp orice disfunctie a prostatei. Si, care e atat de usor de realizat, la orice recoltare de sange. Pe cat e de simpla analiza, pe atat de importanta, pentru ca este primul semn de avertizare ce poate chiar salva vieti, daca este sesizat in timp util.

MGxG
MGxG

Atunci am luat decizia sa fac cat mai cunoscuta povestea asta cu analiza PSAului si rolul ei, s-o popularizez. In decembrie 2017 si lunile urmatoare, am scris multe articole aici, pe blogul meu, despre cum am fost diagnosticat cu cancer, apoi ajuns la operatie, sederea in spital, cum a decurs ulterior recuperarea si, in concluzie, ce inseamna sa fii bolnav de cancer in Romania. Am primit sute de mesaje, telefoane, urari si incurajari, dar si intrebari concrete despre asta. Sau am ascultat povestile unor prieteni care, insa, nu au vrut sa faca publica durerea si suferinta lor. Chiar mi s-au ceur sfaturi, sau idei, ori solicitari de indrumare etc. Nu ma pricep la medicina deloc, asa incat nu am avut ce sa povestesc decat despre experienta mea de pacient.

Chiar intentionam atunci sa infiintez o fundatie prin care sa aduc in atentie cat mai multora importanta controlului periodice a prostatei dupa 40 de ani si a analizelor aferente, deoarece noi, barbatii, aproape toti avem sau vom avea probleme cu aceasta. Mi se parea ca pot sa fac asta si ca o voi face.

Am iesit din spital, m-am luat cu recuperarea, cu radioterapia, tratamentul hormonal, cu analizele, cu mers la controale, d-astea normale in situatia mea. Apoi mi-am mai luat niste proiecte de colaborare, am mai pictat, am muncit apoi luni de zile pentru expozitia mea de pictura de asta primavara, de la Bruxelles, am inceput sa fac cursuri de desen, voluntariat si multe altele… Adica, mai pe scurt, mi-am umplut timpul atat de mult incat sa nu mai am timp liber. Daca l-as avea, mi se pare ca l-as irosi, iar eu acum apreciez cu totul altfel fiecare secunda. La adevarata valoare. Fraier sunt ca abia la varsta asta am ajuns la concluzia asta…

In fine, am abandonat ideea fundatiei. Ori a activitatii in sprijinul diagnosticarii intr-o faza incipienta, constientizarii sau prevenirii cancerului de prostata. Sau cum s-o numi, sigur ati prin ideea…

Insa acum cateva zile am primit un mesaj pe Messenger, apoi un telefon de la cineva, necunoscut, care are tatal intr-o situatie destul de asemanatoare cu cea in care am fost eu si care mi-a solicitat cateva informatii mai concrete si chiar sfaturi. L-am intrebat cum a ajuns la mine si mi-a spus ca a cautat pe net articole despre cancerul de prostata si asa a citit ce am scris pe blogul meu. Va dati seama ca m-am bucurat ca am putut ajuta inca pe cineva,… (dar, mai ales, la cat sunt de narcisist.)

Apoi, gandind mai profund, atata cat sunt eu in stare, am ajuns la concluzia ca poate nu fac bine sa nu scriu mai departe despre asta, pentru cei care au nevoie sa afle din experienta traita de mine. Iar ideea aia cu fundatia incepe sa mi se para, din nou, de luat in seama la modul foarte serios.

Dar habar n-am ce sa fac in sensul asta. Stie careva dintre voi, sau vi se pare o prostie?

Vrem o ţară ca afară, dar oare suntem pregătiţi?

Pe terasa Palatului Mogosoaia

In ultimii ani, odata cu tot mai multi romani plecati sau plimbati prin strainatate, a aparut aceasta nazuinta, absolut fireasca: vrem si noi “o tara ca afara”, in Germania, Anglia, Italia, Spania, SUA, Canada, Franta,… puneti voi mai departe! E adevarat, in istoria noastra, mereu am dorit progresul, aspirand si raportandu-ne la civilizatii mai avansate, la care aveam accesul.

Ceea ce inseamna ca ne-am dori autostrazi, spitale, lume civilizata, curatenie, servicii de top etc… Pai, cum dracu’, cand vezi ca afara totul e atat de normal, ti se scoala si tie idea ca de ce n-ar fi asa si la noi. Ca ia uite ce simplu e!

Hai sa va dau o veste: nu e deloc simplu! Si nici usor… Si, ca sa va arat de ce afirm asta, o sa va spun o poveste adevarata.

Asa cum v-am mai aratat aici, in octombrie am avut onoarea sa fiu vizitat de Heather, Leann si de Mackenzie, pentru cateva lectii de pictura. Ocazie cu care am lucrat mult in atelier, dar am cutreierat si desenat si prin parcuri din Bucuresti si din jur.

Pe terasa Palatului Mogosoaia
Pe terasa Palatului Mogosoaia

Eram intr-o dupa-amiaza superba la Palatul Mogosoaia, unde am facut cateva schite dupa natura, dar am si vizitat Palatul apoi ne-am plimbat un timp prin padurea din jur. Eram pe malul lacului, cand, de-odata, Heather s-a aplecat si a luat de jos o punga de plastic, imi amintesc perfect ca era albastra, aruncata aiurea de cineva chiar langa apa. Apoi a inceput sa stranga niste gunoaie, ambalaje si PET-uri de bere, lasate acolo de niste… unii.

Nu stiu de ce, va spun sincer, dar m-a apucat asa o rusine! Eu nici macar nu vazusem gunoaiele alea, atat de tare mi s-a obisnuit retina si creierul cu ele, incat nici macar nu le mai inregistreaza. Mi s-a format reflexul sa nu le mai observ, asa de invatat sunt cu mizeria, incat o elimin by default din perceptiile pe care le inregistrez. Am intrebat-o de ce face asta? Mi-a raspuns, simplu: in memoria tatalui meu! Brusc, m-am apucat si eu sa strang de pe acolo si, cand s-a umplut punga, am cautat pe alee un cos de gunoi ai am aruncat-o acolo.

Multumesc, Heather, pentru lectia predata! Cu siguranta nu o voi uita niciodata…

Ce vreau sa spun? Cei “de afara” nu au primit tara aia a lor de undeva din Cer, ci si-au create-o ei singuri. Prin munca multa, traditii, respectarea legilor comunitatii si prin respectul pentru ceilalti. Noi asteptam asta doar de la altii sa ne-o dea, ne plangem la clasa politica, la guvernanti, sau pe la primari.

Dar noi, astia, cam pe unde suntem?

MÂNDRIE ŞI PREJUDACATĂ… DE ROMÂN

Razboiul pentru LUMINA

De 1 Decembrie, m-a bucurat sa vad atata lume care simte mandria de a fi roman. Si multe steaguri tricolore afisate nu doar mai pe tot Facebookul, ci si prin curti, pe la porti, la balcoane, sau pe masini. Asta e foarte bine. Macar am trecut de la faza de a lasa sa treaca pa langa noi ziua nationala, intr-o indiferenta suverana, la o afisare si asumare directa, fara echivoc, a originii noastre. Mereu i-am admirat pe straini ca-si onoreaza steagul si valorile. Uite ca acum incepem si noi s-o facem.
Peste tot in lume!

Razboiul pentru LUMINA
Razboiul pentru LUMINA

Evident, sunt si in cealalta parte destui care nu recunosc niciun fel de mandrie in a fi romani, sau, mai mult, chiar se simt rusinati. Mai sunt ai altii, care considera ca ce mare scofala a fost 1 decembrie 1918? Ca nu inseamna nimic, ca mai bine s-ar alege o alta data din calendar, una cu mult soare si posibilitati de vacanta la mare, plaja, bere si gratar.

Nu stau io acum sa judec daca avem sau nu motive sa fim mandri, insa, pentru mine asa a picat la zar. Si, precum spunea Ionel Teodoreanu, sau Cioran, “eu nu am cerut sa fiu roman. Am avut noroc!”

Un singur lucru as vrea sa le amintesc celor care nu prea simt o mare smecherie de 1 decembrie. Tara noastra, in Primul Razboi Mondial, ajunsese sa fie cam cat un judet, retragandu-se in fata frontului si mutandu-se capitala la Iasi, impreuna cu familia Regala si tot ce insemna Statul. Prin niste sacrificii extraodinare, sute de mii de jertfe de tineri ostasi pe campul de lupta si prin inteligenta Regelui si Reginei, a oamenilor politici de acum o suta de ani, s-a facut Romania Mare. Care, in 1920, e adevarat, si printr-o conjunctura internationala favorabila, a atins cea mai mare suprafata pe care romanii au avut-o vreodata intr-o singura tara!

Bine, dupa aceea, in preajma si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, Hitler si Stalin au avut grija sa ne joace iar la cartea istoriei si, pana la urma, am ajuns sa fim ceea ce suntem in prezent.

“Pe aici nu se trece!”

Cand aveti ocazia, mergeti la Mausoleul de la Marasesti, unde sunt depuse osemintele a peste 5000 de eroi, din care peste 3000 neidentificati. Veti vedea acolo unele lespezi sub care sunt ramasitele a 300 sau 500 de soldati morti in bataliile din Primul Razboi Mondial. Prin moartea lor s-a reusit Marea Unire. De care unii, acum, isi bat joc…

Macar si pentru asta, eu cred ca merita ca, cel putin in perioada asta din an, sa ma mandresc ca sunt roman.
Voi?