E trecut de miezul noptii si uite ca am ajuns deja in ultima zi din 2019. Abia acum am apucat sa respir, sa adast sa scriu si io cateva randuri, sa ma mai linistesc. Aaaa,… recunosc, beau si un vin rosu. Trebuie. A fost o zi grea, cu alergatura, cu analize medicale ratate, 112, spital, urgenta, cu aglomeratie mai mare decat ma asteptam. Partea cu spitalul nu a fost pentru mine, ci pentru Dan, frate-meu. Care-si va petrece Revelionul si prima saptamana internat la Municipal. O problema de vertij, generata de urechea interna. Nu stiam. Io, cu urechile mele facute franjuri inca nu am trait asa ceva.
Analizele de le-am zis ratate ar fi fost pentru mine. Alea periodice pentru cancer, dar cand m-am dus dimineata la Synevo, era inchis. Asta e, le fac la anu’… Cateva zile nu mai conteaza. Si-asa nu prea aveam chef sa aflu rezultatele inainte de Revelion. Mai bine sa dau toata vina pe 20-20. Veo stie de ce 🙂
Azi, in trafic, ma gandeam, “Mai, Mirceo! Cum a fost anu’ asta pentru tine?” Am avut cateva variante de raspunsuri, in functie de culoarea semafoarelor, sau de coada la intrarea in parcare la Cora Lujerului. Ca a trebuit sa intru si sa cumpar niste pijamale, pentru ca atunci cand m-a rugat Dan, frate-meu, sa i le duc pe cele de la el de-acasa, se pare ca am fost complet tembel si in loc de pijamale i-am dus un tricou si niste blugi.
Pe bune?
Nu mai conteaza, ideea e ca am rezolvat pana la urma, pe seara. Ce m-a surprins placut e ca la Municipal s-au mai schimbat lucruri. In bine. Stiu bine spitalul Universitar si ce inseamna UPU (Unitatea de Primiri Urgente), cat stai si astepti printre diferitele analize si investigatii pe care le ai de trecut. Aici am venit de zeci de ori cu mama, care, pana la urma, la Camera de Garda, s-a stins intr-o noapte de Sanziene… Aici am petrecut multe ore, chiar nopti, pe scaunele alea reci si rigide din sala de asteptare.
Am luat-o razna! Nu despre asta voiam sa scriu.
Ci despre 2019. Sa ma calmez, mi-am pus ceva Phoenix. Nu stiu ce ziceti voi, dar mie baietii astia mi se par geniali, iar discurile scoase de ei sunt cele mai misto din muzikia romaneasca. Aveam o colega de clasa printr-a sasea, a saptea, Cristina, cu care ma contraziceam mereu. Ea era fan Sfinx, din cauza de Dan Andrei Aldea si ochii lui albastri. Eu trageam tare pe Nicu Covaci si trupa lui. Vremuri… ca sa zic asa.
Avea Florin Silviu Ursulescu o emisiune la radio sambata dupa amiaza. Unde baga niscaiva premiere muzicale, noi aparitii. Cand a prezentat, in premiera, Pasarea Calandrinon, stiu ca stateam cu creionul, langa radio, sa culeg cat mai multe din versuri. Va imaginati scena? Evident ca am scris niste non-sensuri, pentru ca fantezia colosala a lui Foarta si Ujica, care, efectiv inventau cuvintele, a depasit cu mult puterea mea de intelegere. Eram un putoi din clasa a saptea. Oricum, eram mandru tare ca am putut capta ceva din noua capodopera. Care, cu recitalul ala de pian de debut si cu rasul final, m-a dat pe spate. Nu mai auzisem asa ceva! Si, credeti-ma, la varsta aia stiam cam tot ce misca in muzica… accesibila noua, in Romania. Aveam si niste surse alternative – asa s-ar numi acum – care ma alimentau cu calitate!
In blocurile de langa casa mea, era un tip super cool, Dudi (oficial, cred ca-l chema Dieter), era neamt de origine si avea legaturi cu Germania, avand acces la marfa de acolo. De la el mai pupam, asa, cu imprumut, niste Purple, Led Zepp si Hendrix. LP-uri, d-alea adevarate, cartonate, lucioase. Cand mergeam la scoala, sa dau mai departe, la schimb LP-urile, intr-o mana tineam ghiozdanul, iar in cealalta, la sub-brat, purtam trofeul de vinil. Mama, ce mai mandru eram!
Eheee, narcisist de mic 😊 Si, atentie, eram abia-ntr-a saptea!
Oricum, discurile le invatam pe dinafara. Incercam io sa fac niste smecherii, legand diverse fire si jack-uri intre pick-up si magnetofonul lu’ taica-meu (Tesla B3), ca sa le inregistrez pe banda. Cateodata mi-a si reusit, nu intotdeanuna, insa… Imi amintesc ca am tras super-misto un Highway Star, Mistreated, Fools, sau Custard Pie.
Hai, ca mi-am facut pofta si acum mi-am pus Fools. Cred ca este una dintre cele mai nedreptatite piese rock din toate timpurile, Geniul baietilor este maxim, insa nu se regaseste in preferintele majoritatii, O fi problema eterna dintre calitate si cantitate. Adica vrei like-uri si views, sau accesul in anumite elite si aprobarea lor? Frate, recitalul este demential! Pe un ritm neauzit nicaieri altundeva la tobe, de parca bate in oale de bucatarie, solistica e cu o chitara pe care da cu arcusul de vioara. Vreau si io ce-au fumat baietii aia!
Baga-mi-as, iar am intrat in balarii…
Back to 2019! Ba nu, ca YouTube-ul mi-a bagat acum Child in Time. Cum sa rezist la asa ceva? Gillan urca aici sapte octave. Nimeni nu a reluat piesa asta. Si nu pentru ca nu a vrut, ci pentru ca nu a putut! Voi nu stiti, dar in anii ’70, daca faceai un ceai si nu aveai asta, sau Je T’aime,…Moi Non Plus, nu-ti venea nimeni!
Pe vremea aia, in toate discotecile si la toate ceaiurile (asta era denumirea party-urilor de azi) play list-ul era o insiruire in care alternau piese lente/bluess si rock/hard. Pentru ca la cele hard ieseau la dans cei care chiar stiau sa se miste, iar la asa-numitele bluess-uri dansa toata lumea. Nu trebuia sa stii nimic, doar te lipeai de fata cu care voiai sa dansezi si te balanganeai cat tinea melodia. E adevarat, nu stiai sa dansezi, insa era unica ocazie sa o simti aproape (depindea de ea cat de close era faza asta) pe fata e care o iubeai in taina, … hai ca nu mai zic mai multe.
Wow! A intrat Mistreated! Am ascultat-o de mii de ori. Asa, ca structura, in capul meu e un fel de Bolero, de Ravel (evident, nu puteam pune decat varianta cu Sergiu Celibidache la pupitru!), sau Ochi Chernye. Incepe lent, te pregateste, te da putin cu capul de pereti, apoi te invarte pana da cu tine de pamant! Oricum, toate se incheie cu I’ve been loosing my mind! Pentru ca e normal, iti pierzi mintile dupa o nebunie d-asta.
Ce dracu’, Mirceo! Ori scrii despre 2019, ori las-o-n pana mea!
Am deviat rau, cred c-o sa sterg tot si-o iau de la capat. Hmmm,… totusi, Word-ul imi spune ca am scris deja 950 de cuvinte pana acum. N-as vrea sa le pierd, ca pe multe alte texte pe care le-am conceput, le-am pregatit, apoi le-am dat delete. Pentru ca nu-mi placeau. Sau nu ma aratau pe mine asa cum simteam. Erau false, nu eram eu. De multe ori imi pun intrebarea:
CE VREAU?
Postari care sa primeasca multe like-uri, care sa-mi alimenteze narcisismul notoriu, sau anumite like-uri, de la oameni care stiu ca apreciaza valoarea? Habar n-am! Si, ca tot a fost de curand Mos Craciun pe la noi, daca eu nu stiu ce sa-i cer, cum dracu’ sa stie el ce sa-mi aduca?
I heard it through the grapevine, cu Creedence. Ce capodopera! Nu stiu care e mai misto, asta sau originalul, care e al lui Marvin Gaye. Un talent extraordinar, cu o poveste intens tragica, care a fost impuscat de insusi tatal sau, intr-o zi de 1 aprilie. Peste o zi, ar fi implinit 45 de ani. Incredibil! Ce pacate or fi fost acolo, ce-a trebuit ispasit? Habar n-am! Insa baiatul asta a reusit o piesa monumentala ca asta, pentru ca mai tarziu sa sfarseasca omorat de propriul tata. Offff, astea drame! Iar eu ma plang ca trafic in Bucuresti, oboseala, stress, spital si greutati…
Sunt un prost!
Negru Voda mi se pare cea mai balada romaneasca. Vioara lui Kappl, cu care incepe totul si care da tema, e magnifica. Apoi accentele de jazz-rock si de progressive fac motivul principal sa varieze si sa se duca prin locuri nebanuite. Nicu Covaci cu chitara lui baga niste efecte pe care noi, romanii, nu le mai mirosisem in anii aia. Era un miracol, am ascultat piesa asta de mii de ori. Radio Saptamana Top, emisiunea pe care Florin Silviu Ursulescu o punea vinerea, de la orele 21 pe Programul 3, in stereo, incepea cu vioara asta dementiala…
Nici nu mai conteaza. Sunt… way out of business!
Mugur de Fluier a fost un reper in muzica anilor 70. Albumul a fost un standard de calitate al muzicii romanesti, iar Strunga daca nu o asculti pe imaginile de generic de la Nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu, inseamna ca nu intelegi anii aia. Exact intr-un final de decembrie, cam in zilele astea, a fost premiera filmului la Sala Palatului, iar regizorul a multumit celor prezenti astfel: Va multumim ca ati ales ca in aceasta zi de duminica sa veniti sa vedeti mai multi nemuritori, in loc de a vedea unul singur. (In anii aia, duminica, la orele serii, era un serial american numit Nemuritorul).
True story!
Din cauza de Mugur de Fluier, mi-am cumparat blockflote (am dat pe el 42 de lei) si am invatat partitura respectiva. Pe care, intr-o toamna din 1981, i-am cantat-o la telefon unei noi prietene, Ana. Cea care, peste cativa ani, mi-a devenit sotie.
Hai, ca sunt praf! Nu ma pot concentra deloc…
Voiam sa scriu despre un fel de retrospectiva 2019 pentru mine. Ca a fost interesant, cu evenimente, cu premiere… M-a luat valul si m-am lasat dus de amintiri, de dulcegarii. Sau de prostii… Ce va spuneam io despre like-uri? Cateodata nu mai conteaza. Ei bine asta am simtit acum, asta am scris. Restul, o vom rezolva. De fapt, nu-i asa?, despre 2019 mai am timp cateva ore sa scriu cate ceva.
Ohoo, s-a facut de trei jumate… iar Ana imi reproseaza ca, daca nu dorm la ora asta, cum dracu’ o sa rezist io maine, de Revelion? Hai, noapte buna, dragilor!
Hei, hei, verde e iarba, soarele-i sus pe cer….!
Nu va urez de An Nou, nu-i asa ca mai e timp?