Blog

Posted on

40 de ani de la Cernobîl

Acum 40 de ani la Cernobîl a fost cel mai mare accident nuclear al omenirii. Dar problema nu a fost doar accidentul în sine, că se poate întâmpla oriunde, vezi și centrala de la Fukushima.

Ceea ce a agravat situația a fost comunismul și sistemul lui criminal. Pentru că, dacă s-ar fi cunoscut din start situația, s-ar fi putut lua măsuri, atât în URSS, dar și în restul lumii, pentru diminuarea consecințelor.

Prima oară când s-a aflat că s-a întâmplat ceva neobișnuit a fost la trei zile după, când specialiștii suedezi au sesizat un nivel anormal de crescut al radiațiilor nucleare. Așa au început rușii să recunoască, puțin câte puțin, că au avut o problemă. Nici măcar populația din Prîpeat, orașul de lângă, construit special pentru lucrătorii de la centrala atomică, nu a fost informată.

Locuitorii au fost evacuați după câteva zile, fiind mințiți că va fi temporar, să-și ia cu ei lucruri doar pentru trei zile. Deși autoritățile știau că nu se vor mai întoarce niciodată, că orașul nu va mai fi locuibil. Motivul era că, dacă le spuneau adevărul, oamenii și-ar fi luat cu ei frigidere etc și s-ar fi creat o panică totală, ce nu mai putea fi controlată.

Copiii au fost separați de părinți și duși în tabere de copii, unde au fost tunși zero, pentru că părul era purtător de substanțe radioactive. Erau numiți “aricii de Cernobîl”. Și sunt declarații ale unor supraviețuitori, că uneori erau bătuți zilnic…

Pompierilor, minerilor și celorlalți oameni care au intervenit ulterior, li s-a ascuns pericolul expunerii la radiații, așa că au murit în chinuri mare parte din ei. După ce inițial norul radioactiv s-au deplasat înspre Scandinavia, vântul s-a schimbat și a fost adus către Europa și Kiev. Se știa că de 1 Mai va fi demonstrație, ca și la Moscova și în alte orașe mari sovietice, și, în loc să țină oamenii în case, să fie cât de cât protejați, i-au scos la defilare. Trebuiau să fie și copii acolo, așa că au decis să îi scoată doar pe copiii din orfelinate, că ăia erau ai nimănui…

Partidul trebuia să arate că totul e normal, nimic nu e în neregulă. Deși Gorbaciov se lăuda cu glasnost și perestroika, de fapt, a ascuns totul cât mai mult posibil.

Mai mult, ca să arate că nu e nimic periculos în aer, în mai a organizat o întrecere internațională de ciclism la Kiev, la care au participat doar sportivi din blocul comunist. Evident, neinformați despre riscurile asumate. Cam așa arăta fața reală a comunismul și renumita lui “grijă față de om”.

La noi nu s-a anunțat nimic oficial. Când am aflat, de la cineva bine informat, cred că pe 30 aprilie, eram în delegație la București (în anii ăia lucram la repartiție, la IMU Bacău). Am sunat-o pe Ana, la Onești, să nu consume nimic verdețuri proaspete și să nu iasă din casă. Nu i-am spus motivele, pentru că îmi era teamă că se ascultau telefoanele. Nu înțelegea, de ce acum, exact când putea să-și ia vitaminele din legume și fructe proaspete, să nu aibă voie. Mai ales că era însărcinată cu primul nostru băiat, Mircea, care s-a născut în octombrie.

Îmi amintesc că prima referire la accidentul nuclear făcută în presa noastră a fost la câteva zile după, ceva cu titlul că la plenara CC al PCR s-au stabilit măsuri pentru evitarea consecințelor evenimentului. Se presupunea că toată țara știa ce se întâmplase. Și aveau dreptate, toți știam de la Europa Liberă.

Un prieten care lucra la IFA Măgurele avea un tester pentru radiații și a venit la mine acasă în București și a măsurat. Am văzut clar că, de exemplu, la intrarea în apartament, mai ales în partea de jos, ăla țiuia ca toate alea.

Unul dintre cele mai bune seriale HBO este Cernobîl, făcut prin 2019. Ei au arătat propaganda mincinoasă și criminală de la Kremlin. Rușii s-au bășicat, că nu reprezintă adevărul istoric și că fac ei o variantă de film care să respecte realitatea. Au făcut în 2021. Filmul bineînțeles că e un fake, are pe IMDb un scor de 5,2 față de serialul inițial, care e cotat cu 9,3. Acum urmăresc pe Disney+ un serial documentar, Disaster: The Chernobyl Meltdown, realizat în 2026 cu supraviețuitori.

Concluzia mea e aceeași: sistemul comunist a reprezentat o nenorocire mai mare decât un accident nuclear.

Posted on

O întâmplare despre Mircea Lucescu

Eram în decembrie ‘83 în tabăra studențească de la Slănic Moldova. De câțiva ani, devenise locul cel mai mișto din România, unde să fii în vacanța de iarnă. Studenții transformau totul într-o oază de culoare într-o Românie gri și toată stațiunea simțea energia vibrantă a lor.

În fiecare zi, la Cazinoul din centru se organizau evenimente. Ziua, Nea Dumi, de la Casa Studenților Grigore Preoteasa din București, ne prezenta filme antologice, iar seara erau diverse spectacole, de exemplu cu brigăzile artistice studențești, cum erau grupurile Divertis și Vouă, corul Song al lui Ioan Luchian Mihalea, sau piese de teatru.

Într-o seară a fost pe scenă tot lotul de fotbal al Naționalei, împreună cu antrenorul Mircea Lucescu. România tocmai se calificase, pentru prima dată, la Europene, o performanță formidabilă, având în vedere că atunci competiția avea doar 8 echipe!

Meciul decisiv fusese cu mai puțin de o lună în urmă, pe 30 noiembrie, cu Cehoslovacia, la Bratislava, unde băieții au reușit un 1-1.

În cadrul aceleiași campanii de calificare a fost și memorabilul meci cu Italia, din 16 aprilie ‘83, la acea oră campioană mondială en-titre. 1-0 din lovitură liberă executată de Ilie Balaci, pasă scurtă la Loți Boloni, care a tras formidabil. Am fost la meci, pe “23 August”. Și, ca să vă faceți o idee ce însemna atunci să fii sigur că găsești loc la un asemenea meci, chiar dacă aveai bilete, am ajuns la stadion pe la 14:00, meciul începând la 20:00…

Mircea Lucescu era probabil cel mai tânăr antrenor de lot național, la momentul numirii având doar 36 de ani.Lotul îl construise pe structura Corvinului (unde el fusese antrenor-jucator și își crescuse niște tineri foarte buni) și al Craiovei, care mereu a avut jucători talentați.

A adus un alt spirit la orice echipă pe care a antrenat-o, încercând să ofere, pe lângă sportul în sine, o deschidere mai mare fotbaliștilor către cultură și artă. A mers cu lotul la teatru, la muzee.Iar în seara aia a venit în mediul studențesc, tocmai pentru că, cel puțin așa era în acea perioadă, era locul unde se presupune că era un mediu mai elevat al tinerilor din România.

După prezentarea lotului și după ce fiecare a spus câteva cuvinte, Mircea Lucescu a avut un speech, apoi au urmat întrebări din sală, așa că a fost un dialog cam de o oră și jumătate.

Peste câteva luni, România a evoluat în Franța la Euro ‘84, având cel mai tânăr antrenor și cel mai tânăr jucător, debutant la europene: Gică Hagi, 19 ani.

Am picat într-o grupă extrem de puternică, alături de Germania de Vest, Spania și Portugalia. În ziua de azi, o grupă cu echipele astea nici nu ar mai putea fi posibilă, fiecare din cele trei fiind cap de serie la orice tragere la sorți…

Drum bun, Mircea Lucescu! Și mulțumim pentru toate momentele frumoase oferite 🙏

  • Sursă foto: internet

Posted on

ZIUA FERICIRII

Fericirea este ca un mușchi, trebuie antrenat zilnic.

Azi este Ziua Fericirii. E bine că așa ceva se marchează, pentru că e atât de important.

Eu am făcut o alegere în urmă cu câțiva ani: să fiu fericit în fiecare zi, pentru că fiecare nouă zi e un bonus pentru mine! Și mă bucur de orice răsărit, sau apus, de orice ploaie, floare sau gâză, de fiecare masă sau pahar de vin, de orice moment cu blănoșii ăștia mici din Gașcă, ori petrecut în familie, în grădină sau în natură, ori în atelier, pictând, sau oriunde aiurea.

Poți găsi fericirea în orice, ea nu ține nici de geografie, nici de avere. Ci de cum te vezi pe tine și cum percepi lumea. Și da, se pare că vine din interiorul nostru. Viața e prea scurtă să ne pierdem vremea cu altă perspectivă.

Fiți fericiți! 🤗

Totuși, care sunt elementele ce alcătuiesc rețeta perfectă, deplină, a fericirii? Frumusețea, tinerețea, bogăția, celebritatea, statutul social? Conform acestei ecuații, orice vedetă renumită, împlinită financiar chiar ar trebui să fie cea mai fericită persoană în viață! Pentru că adună laolaltă toate componentele necesare, nu?

Însă, se pare că nu e aşa simplu, aflăm de multe celebrități care trec prin adevărate drame. Viața nu e chiar o ecuație matematică.

Copii fiind, toți am citit basmul despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în care visul ideal este utopia de a rămâne toți tineri și nemuritori. De fapt, te-ai gândit vreodată cum ar fi să trăiești veșnic? Să vezi că toți din jurul tău, prieteni dragi, rude, copii, ori nepoți, dispar. Groaznic, într-adevăr, un gând insuportabil. De fapt, o iluzie. Departe total de ideea de fericire… Sau, chiar mai mult, să oprim timpul, variantă în care toți oamenii să rămână la aceeași vârstă, să nu îmbătrânească niciodată. Care să fie acea vârstă? Copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea? Cum am putea decide? Cum ar mai apărea și evolua copiii? Oricum, e clar că ar fi o lume nefirească. De aceea, chiar și în basm, oamenii au încălcat regula și au preferat să îmbătrânească…

Să nu se înțeleagă că oamenii care sunt tineri, frumoși, bogați ori faimoși nu sunt fericiți! Evident, departe de mine o astfel de ipoteză. Însă pe lângă cele de mai sus, mai este un element, unul secret, pe care este musai să îl pui în creuzet spre a găsi fericirea. Aceasta este iubirea.

Probabil cel mai lung studiu din istorie este cel început la Harvard, în urmă cu peste 80 de ani, care și-a propus să analizeze elementele necesare pentru o viață fericită și a studiat, an de an, viețile a 724 de bărbați. Studiul, început în 1938, este în desfășurare și acum, având ca respondenți chiar și soțiile, copiii sau nepoții celor care au fost primii subiecți, ajungând la peste 2000 de subiecți. După atâția ani de studii și mii de analize, răspunsul pentru o viață fericită și lungă este atât surprinzător, cât și nemaipomenit de simplu: calitatea relațiilor ne tine fericiți și sănătoși. Mai pe scurt, iubirea. Iubirea pentru cel de lângă tine, pentru prieteni, pentru oameni, pentru un animal, o floare, un copac, un tablou sau o operă de artă. Iubirea este medicamentul fără de care nu avem cum să ajungem la fericire.

Într-o scrisoare a lui Albert Einstein adresată fiicei sale, Leiserl, celebrul inventator îi destăinuie că există o forță universală care ţine unit laolaltă universul: iubirea. Ceea ce înseamnă lumină și energie. Și care nu apare pe niciun instrument de măsură, indiferent cât de sofisticat și precis ar fi. Așa că, practicând iubirea, vom descoperi că fericirea este asemenea unui mușchi ce trebuie și el exersat și antrenat. Este nevoie, mai întâi, să o identificăm atunci când apare, să o recunoaștem și să o acceptăm. Apoi, ușor-ușor, ne vom obișnui cu ea și o vom primi în viața noastră. Încercați acest exercițiu al iubirii și, în final al fericirii. Sunt lucruri atât de simple și la îndemână.De multe ori, când joc scrabble cu soția mea, ori dansăm sau ne uităm la vreun film, iar în jurul nostru se adună toți blănoșii noștri adoptați, sunt convins că fericirea chiar există. Iar dacă se întâmplă să fie alături și cei doi băieți ai noștri, ea chiar este deplină.

Faceți antrenamentul ăsta zilnic, fără a fi nevoiți să mergeți la sală. Iubiți și fiți fericiți, e atât de mișto!

Posted on

OSCAR 2026

Am văzut cam toate filmele nominalizate, nu doar la cel mai bun film, ci și la unele din celelalte categorii. Așa că o să zic câteva impresii despre ele, apoi duminică o să revin și cu niște previziuni. Evident personale, adică subiective și fără niciun fel de pretenții mai mult decât din partea unui simplu spectator.

Atenție, spoiler alert! Începem:

  1. BUGONIA e o poveste interesantă despre teoriile conspirației din zilele noastre și câți idioți utili sunt captivați de astfel de povești. Iar idioții, dacă nu ar fi și periculoși, ar fi cât de cât ok. Dar ei trebuie să iasă în față, să-și demonstreze teoriile, nu? Exact ca ăia cu urmele lăsate de avioane pe cer, tunelele dacice, sau care îl cred pe CG că a întâlnit extratereștrii. Tot filmul te gândești cât de extrem gândesc ăia și, la sfârșit, persoana răpită și eliberată în final se duce la… “mother ship”. Adică te dă peste cap, ăia aveau dreptate! Emma Stone și Jesse Plemons fac roluri formidabile. Ea poate lua Oscar!
  2. F1 e cu Brad Pitt într-o formă de zile mari! Tipul îmi place oriunde apare, așa că mi-a plăcut povestea. El revine în circuit mulți ani după retragere pentru a motiva o echipă și un tânăr pilot. Mișto filmat, efectele vizuale și sonore sunt de excepție. Merită văzut la cinema sau cu sound sistem, pentru a savura la maxim.
  3. FRANKENSTEIN reia povestea celebră într-un mod gotic, totuși romantic și, până la urmă, te face să-ți pui întrebarea, de fapt, cine e monstrul? Creatorul sau creația lui? Bine realizat, filmat și jucat.
  4. HAMNET mi s-a părut, în prima oră, cam ca un documentar despre viața în Anglia din secolul al XVI-lea. Abia apoi a început să personalizeze povestea pe Shakespeare și soția lui, Agnes. Ei au fost nevoiți să treacă peste durerea pierderii băiatului lor de 11 ani, în timp ce William trebuia să creeze, iar Agnes să aibă grijă de el și ceilalți copii. Finalul e mișto. Jessie Buckley mare favorită la Oscar.
  5. MARTY SUPREME îl urmărește pe un tânăr american extrem de talentat la ping-pong, în vremea când sportul ăsta nu era prea cunoscut în America. Vedem un Timothee Chalamet foarte ambițios și dinamic, care consideră că poate realiza tot ce-și propune. Și, în mare măsură, reușește.Scena finală când își vede fiica nou-născută extrem de bună. Probabil că un argument puternic pentru un Oscar.
  6. ONE BATTLE AFTER ANOTHER, sincer, mi-a plăcut cel mai mult. Extrem de dens și cu un ritm alert, povestea e despre combatanți care luptă, la propriu, pentru ideile lor, împotriva “sistemului”. Am mai scris despre el și despre urmărirea aia de mașini epică. Leo DiCaprio și Sean Penn fabuloși! Ambii favoriți la Oscar.

7. THE SECRET AGENT, film brazilian, e tot o poveste cumva asemănătoare, doar că sistemul era autoritar, într-o perioadă dificilă a Braziliei, unde poliția coruptă era parte din mafia locală, iar libertatea de exprimare era periculoasă. Bună regia și rolul principal. Aici apare coperta cu Nadia Comăneci din 1977, despre care am mai postat.

8. SENTIMENTAL VALUE e o dramă de familie. După sinuciderea mamei lor, în fața celor două fiice revine tatăl, un realizator de film celebru. Care le propune fetelor o dramă inspirată din viața familiei, însă traumele apărute împiedică planul.Sincer, mi s-a părut cam lung și static. Ok, poate că chiar asta înseamnă sentimental, iar eu nu am fost in the mood să percep mesajul.

9. SINNERS e o poveste din Mississippi în anii crizei din ‘29, când doi frați se întorc acasă cu niște bani să-și deschidă un club. Mult blues, obiceiuri și legende locale, asortate cu povești cu vampiri. Se pare că multe din cântece chiar au fost înregistrate live pe platou în timpul filmărilor.

10. TRAIN DREAMS este povestea unui tăietor de lemne în America începutului secolului trecut. Mergea oriunde era de lucru și, atunci când își întemeiază o familie, își ridică propria casă. Nu-și poate lua cu el soția și fetița, pentru că viața era grea și chiar periculoasă, așa că încearcă să-și găsească de lucru cât mai aproape. Odată când s-au întors acasă, casa i-a fost mistuită de un mare incendiu, iar familia lui a dispărut. Odată cu trecerea timpului, munca devenea tot mai dificilă și încearcă să se adapteze noilor evoluții tehnologice ale Americii. Un film pitoresc, ce pune într-un rol principal chiar natura.

11. BLUE MOON spune povestea reală a unui textier care, împreună cu prietenul lui compozitor, au fost unul dintre cele mai apreciate cupluri din teatrul american. Lorenz Hart (un Ethan Hawke formidabil!) e alcoolic, ceea ce îl îndepărtează pe partenerul său de creație, care colaborează cu un alt poet la musicalul Oklahoma!, probabil cel mai mare succes din epocă. Fin analist al naturii umane, plin de povești și inspirație, visând la planuri fanteziste, îndrăgostit iremediabil și fără speranță, Hart sfârșește căzut beat într-un gang, murind patru zile mai târziu la spital. Se pare că Hawke a vrut rolul cu zece ani înainte, însă regizorul a considerat că nu e suficient de bătrân. Probabil că se va face și o piesă de teatru, cel puțin așa arată acțiunea.

12. SONG SUNG BLUE este “based on a real love story”. Dintre un cântăreț care a trecut prin zeci de trupe, Hugh Jackman, fost alcoolic, recuperat, și care se stabilește la a face piese tribut Neil Diamond. O întâlnește pe Kate Hudson, și ea cântăreață de cover-uri. Ambii cu copii din fostele căsnicii se căsătoresc și pornesc o trupă care interpreta doar piese Neil Diamond. Când erau în vârf în șofer intră cu mașina pe peluza casei și o accidentează pe ea, lăsând-o fără un picior. Vine depresia, totul se duce de râpă. Apoi, cumva își revin, totul e ok și are loc cel mai mare show al lor, după care stabilesc să îl întâlnească chiar pe Neil Diamond.El moare de inimă, imediat după show.Emoționant, poate că și pentru că am crescut cu piesele lui Neil Diamond, am recunoscut mare parte din tot ce s-a cântat.

13. IT WAS JUST AN ACCIDENT a câștigat Palme D’Or, așa că vine cu argumente puternice. Un fost deținut politic din Iran îi recunoaște vocea și, mai ales, pasul de om cu proteză la un picior al torționarului său din închisoare și îl răpește. Fiind mereu legat la ochi, nu văzuse niciodată persoana care l-a torturat Inițial vrea să îl îngroape de viu în deșert, însă apar dubiile, că poate că nu e persoana căutată. Mai caută și alți foști deținuți care îl pot recunoaște. Cel răpit neagă vehement că el este cel căutat. Până la urmă, într-o situație limită, recunoaște. Dar spune că asta îi cerea sistemul să facă. Vechea poveste, că și la noi, în comunism.Aici apare conflictul între dorința de răzbunare și sentimentul de iertare. Până la urmă, domină mila și e lăsat să plece. Ca, mai apoi, filmul să se termine cu fostul deținut care aude iar șchiopătatul bine-cunoscut, ce se apropie de el…

14. MR. NOBODY AGAINST PUTIN e un documentar foarte tare. Un tânăr care era organizator de evenimente într-o școală din Rusia filmează, prin natura meseriei și documentează viața de zi cu zi a elevilor ruși. Și nu doar în școală, ci și în oraș, care e , recunoscut internațional, cel mai poluat oraș din lume. Vârsta medie e sub 40, iar cancerele sunt la o rată enormă. Totul e grotesc de când a început “operațiunea specială” în Ucraina și filmul arată transformarea societății locale. Chiar și unii elevi, odată terminat liceul, știau că vor fi luați pe front și, probabil, vor muri acolo.

Foarte dur filmul!

Până la urmă, autorul a reușit să treacă granița, împreună cu materialul filmat.

Ar trebui să îl vedem la toate televiziunile noastre, să îi mai potolească pe ăștia care preamăresc la noi putinismul și valoarea înțelepciunii ruse.

Posted on

De azi, merg… pe Route 66

De azi am pornit… pe Route 66, ca sa zic așa 🤣
Sunt recunoscător și norocos că am ajuns până aici, cu toate problemele apărute pe drum.
Am avut experiențe atât de multe și diverse, încât pot spune că sunt bogat.
Am trăit și comunismul, timp de 29 de ani, cu frigul, întunericul, cozile și totul pe cartelă. Am trăit pe viu o revoluție, la care chiar am participat!
După care, a fost perioada tulbure spre capitalismul actual. Am trăit fenomenul Piața Universității, mineriadele, am ieșit la mitinguri, am protestat, am fost gazat.
Am trecut și prin pandemie, tot felul de crize, am învățat că războiul poate fi mai aproape decât cel din cărțile de istorie.
Am călătorit prin toată Europa și puțin prin ambele Americi, am văzut culturi diverse și locuri formidabile. Am avut și oportunități de a accesa locații de high class, mai ales la deplasările de business.

Am lucrat la stat, începând din secția de producție, când în timpul iernii erau 4 grade în hală și mergeam în atelier să ne încălzim la un godin în care băgam reviste Viața de Partid, că erau mai consistente și ardeau mult. Aveam pufoaică d’aia clasică și miroseam a șatră de la atâta fum…
Am lucrat apoi în proiectare, după care am venit în București, la institut, cercetător științific timp de 5 ani.
În ‘92 am început să vând printre primele pagere din țară, în ‘97 am început aventura CONNEX.
Am muncit în multe companii, de la multinaționale până la firme cu câțiva angajați.
Am cunoscut multe mii de persoane, de la clienți și parteneri, până la cel mai înalt nivel de business, cultural, social, sau politic.
Peste tot am avut parte de echipe extraordinare, în care am încercat să mențin o atmosferă mișto și de multe ori am inventat lucruri, pentru că nu aveam de unde învăța, iar la sfârșit am făcut performanță.
Am avut eu însumi o companie și am colaborat cu clienți din multe domenii.

Am publicat caricaturi de tânăr și am participat la saloane de umor din țară și străinătate.
Am pictat mult și am avut expoziții în țară și străinătate.
Încă din facultate am fost implicat în presa studențească și încă mai colaborez și acum cu presa.
Încă sunt activ pe rețelele sociale, încercând să mă mențin la curent cu evenimentele. Ok, mi-o fur de multe ori la părerile mele politice, însă e normal, asta înseamnă democrație.

În atelierul meu 🎨

Și toate astea nu ar fi fost posibile fără a-mi fi alături Ana și băieții noștri, Mircea și Dan, care m-au motivat, sprijinit și suportat atâția ani.
Evident, la bunăstarea mea contribuie și ăștia mici din Gașcă, care îmi transmit din energia lor și mă încarcă pozitiv.

Când eram tânăr, o persoană de peste 60 de ani o vedeam cu un picior în groapă. Am reușit să trec peste un cancer, un infarct, iar acum, la 66, îmi dau seama că, de bine, de rău, o duc bine!
Încă nu mă doare nimic, îmi mențin o greutate optimă, mă pot apleca, pot merge cu bicicleta, fugi cu Cara sau urca etaje fără să gâfâi, dorm ca porcu’, minim 9 ore pe noapte, încă sunt în limite.
Sper să țină cât mai mult.

6-6, poartă-n casă! Așa se spune, când ai noroc.
Iar eu chiar am!

Posted on

Despre corupție și tradiție…

Iar a apărut un studiu european ce plasează România pe locul trei din coadă la percepția publică asupra corupției la interacțiunea cu statul. După noi, doar Bulgaria și Ungaria.

Eu nu mă mir, sincer. Pentru că, cel puțin generația mea, așa am crescut. Peste tot unde puteai fenta sistemul, o făceai.

De exemplu, când eram student, o zi la schi începea cu trezit la 5 dimineața. Luam tramvaiul 2, ca să ajungem la gară. Deja nu mai era vremea cu taxatoare în spatele vagonului (știți vorba aia celebră, “dați vă rog biletul ăsta până-n fund la taxatoare!”), aparatele de taxare aveau o combinație de maxim trei pe trei perforații. Deci, un număr limitat de posibilități, pe care le aveam deja într-un portofel. Așa că băgam o hârtie tăiată în formă de bilet, să văd ce combinație era și pregăteam biletul deja perforat cu acea combinație. Investiția era doar în a-mi crea colecția din portofel, pentru că luam bilete deja folosite.

Trenul era pe la șase și mergeam cu “nașu’”, evident. Biletele erau cam 20-25 de lei și dădeam la naș 5 lei. Pe la 09:30 eram în gara din Predeal, numa’ bine cât să ajungem pe pârtie la 10, când dădeau drumul la instalații.

Prima tură luam două bilete pe bune la teleschi, împreună cu soția mea, Ana. Cred că era cam 3 lei, sau 3 lei cincizeci urcarea și țineam biletele în mână, la vedere. Iar în podul palmei țineam doi sau trei lei, pe care îi lăsam să cadă în palma celui care rupea biletele. Peste 90% urcări mergeam pe varianta asta. Doar când ne spunea că e supra-control, chiar dădeam biletele…

Acum, că tot m-am pornit, mi-am amintit și de cum învățasem să bag fisa de 25 de bani în telefonul public pe dedesubt, pe unde ieșea în mod normal, iar la sfârșitul convorbirii cădea înapoi, deci vorbeam gratuit. Era o procedură clară: apăsai pe furca telefonului, dădeai un bobârnac fisei să urce pe canalul respectiv, apoi eliberai furca și fisa rămânea în telefon până când așezai receptorul în furcă.

Apoi s-au prins ăștia de fraudă și au montat niște capace cu ușă mobilă așa încât fisa cădea în ele, dar tu nu mai aveai acces la canalul prin care cădea.

Evident, erau alte timpuri, în care totul era al statului, deci considerat al nimănui, și de la care cel mai mulți furau. Sau, cum am învățat în armată că se spune, nu furi, ci… completezi. Deci, dacă ți-a luat cineva centura, boneta, cămașa sau altceva, îți completezi ținuta luând de la altul.

Totuși, au trecut atâția ani de la acel sistem și suntem în UE. Ar trebui, totuși, să respectăm și regulile, nu doar să ne bucurăm de avantaje…

Sau, poate că unii, când aud îndemnul “să ne respectăm tradițiile”, la astea se referă 😜

Posted on

Cum se întoarce roata!

Exact acum 36 de ani, pe 12 ianuarie, a fost un moment în care istoria noastră putea fi schimbată radical. A fost prima mare adunare populară masivă anti-comunistă și împotriva noii puteri reprezentată de Iliescu și FSN. Oamenii s-au prins că ușor-ușor eșalonul doi vine la butoane și, cu ocazia primei zile de doliu național ținută pentru victimele revoluției, s-au adunat în Piața Victoriei.
Atunci, Dumitru Mazilu, cel care concepuse programul FSN în zece puncte, pe care Iliescu l-a adoptat și prezentat la televiziune, a întrebat piața dacă “îl vreți jos pe Iliescu”?, pentru că simțea că mulțimea i-ar fi fost aliată.
Imediat a apărut o tânără din piață l-a întrebat despre legăturile lui cu Securitatea și “ce ați făcut în ultimii cinci ani?” Întrebare care a rămas celebră la noi ani de zile. Astăzi am spune că s-au viralizat…
Se pare că în acel moment s-au aruncat zarurile și din conflictul dintre KGB (gruparea Iliescu) și CIA (presupus favorabil lui Mazilu) se știe cine a câștigat.

Pentru că și-a dat seama de sensul în care evolua manifestația, Iliescu a anunțat trei decrete atunci, din care unul era specific referitor la scoaterea în afara legii a Partidului Comunist. Asta așa, ca să liniștească atmosfera. Pentru că a doua zi a revenit, spunând că decretele date sub presiunea pieței nu au fundament legal și nu sunt recunoscute…

După aceea, de multe ori am fost în Piață, strigând “Jos Iliescu!”. Timp de două luni, până la Mineriada din 13-15 iunie. Eram înjurați, scuipați, numiți golani și huligani de către ceilalți, adică așa numiții “oameni de bine”. Dar acei manifestanți erau pentru valorile democratice occidentale și împotriva comunismului.

Cum se întoarce roata!
Acum în același loc sunt iar proteste, dar pe invers. Pentru că în mare parte din cei Piață sunt din categoria vechilor “oameni de bine”, adică cei care sprijină suveranismul și extremismul, respectiv direcțiile sprijinite de Moscova. Ca și în ’90, când ei îl apărau pe Iliescu și gașca lui neo-comunistă și strigau “Nu ne vindem țara!” și “Noi muncim, nu gândim!”.
Singura deosebire e că în anii ‘90 nimeni nu a strigat în favoarea lui Ceaușescu, iar acum aproape 60% din români îl consideră erou național. Ce rușine…

În timp, s-a dovedit că direcția Vest a fost cea care a dezvoltat România, iar cei care eram în Piață acum 35 de ani am avut dreptate.
(Chiar mă mândresc că am fost printre cei 5% care am votat cu Ion Rațiu la alegerile din 20 mai 1990!)
Atunci, singura metodă de a dizolva Golaniada a fost aducerea minerilor. Acum a mai evoluat democrația și la noi, așa că nu există niciun pericol de violențe.

Tot ce pot spera este ca politicienii responsabili să găsească totuși modul în care să ne păstrăm calea europeană și nord-atlantică şi să evităm intrarea, din nou, sub influenţa rusă…

Posted on

Tubular Bells a împlinit 52 de ani…

Pe 25 mai 1973 se lansa formidabilul album Tubular Bells. Creat și interpretat, la toate instrumentele, de Mike Oldfield, un tânăr de 20 de ani la acea vreme. Ce e interesant e că albumul a fost produs de casa de discuri Virgin, care, practic, și-a început activitatea cu acest proiect. Richard Branson era în căutarea unui tânăr talentat și a fost sedus de caseta demo pe care o primise. Apoi a făcut tot ce era posibil să-l producă el și a avut dreptate. Și-a dus label-ul în grupa mare a muzicii și așa a făcut banii pentru următoarele lui business-uri.

Eu aveam 13 ani și ascultam noutățile muzicale, mai ales cele străine, la Radio Săptămâna Top. Era singura sursă de muzică bună și actuală din România, cu excepția Metronomului lui Cornel Chiriac, de la Radio Europa Liberă.
Mai erau emisiunile nocturne de la radio, în special de jazz, care prezentau albume integral. Însă nu toate erau noutăți. Acolo am ascultat prima dată Albedo 0.39, al lui Vangelis.
Topul era vinerea, de la 9 seara, pe programul 3, emisă în condiții stereo, chiar o performanță la acea vreme! Dura o oră și ilustra topul din revista Săptămâna din aceeași zi. Revista era greu de găsit mereu, dar eu “aveam pile” și o aveam încă de joia seara, pentru că mama lucra la Informația, pe Brezoianu, acolo unde se tipărea.

Topul era cu trei categorii: top 10 muzică românească, top 10 muzică străină și top 5 muzică populară românească. Autorul topului din revistă și al emisiunii era regretatul Florin-Silviu Ursulescu, pe care mai apoi, în ‘87, am avut ocazia să îl cunosc la un festival de rock de trei zile, ținut la Bacău. Câteva zile, am fost implicat chiar pe scenă, asigurând afișajul de fundal pentru toate trupele. Făcusem niște diapozitive, cu numele lor, scrise cu litere Letraset pe acetofan și le puneam într-un proiector îndreptat spre cortină. Așa am cunoscut toate trupele de atunci. Iar noaptea de Înviere am petrecut-o cu un mare chef acasă la Florin Lupancu, care organizase evenimentul, împreună cu Florin-Silviu, Mircea Baniciu și cei de la trupa Metropol. Chiar îmi amintesc că, de la casa de cultură, unde se ținea festivalul, până la locul petrecerii, am mers în portbagajul deschis al mașinii lui Mircea Baniciu, o Dacia Break roșie 🤣

Revenind la Tubular Bells, sincer, m-a copleșit de la prima audiție! Știam tot ce se putea despre ea, doar că nu o ascultasem. Știam că e o singură piesă, practic de 50 de minute, pe ambele fețe ale discului. La fel că și Thick As a Brick, al lui Jethro Tull, o altă preferată a mea. De asemenea, aflasem că Mike Oldfield cântă la toate instrumentele, de la tot felul de chitări, piane, tobe și, evident, tubular bells.

Regula emisiunii Radio Săptămâna Top era că, indiferent de lungimea piesei, piesa de pe locul întâi se difuzează integral. Așa că am sperat din tot sufletul să o ascult. Dar…
În prima săptămână în care a ajuns locul întâi, a fost nu știu ce congres național al UTC-ului și nu s-a difuzat topul. Dezastru!
A rămas pe locul întâi și a doua săptămână, așa că iar am stat cu sufletul la gură. Am auzit genericul (apropo, era pe tema la vioară din Negru Vodă, al lui Phoenix) și apoi toate topurile, românesc, străin și popular au fost îngrămădite în zece minute. Și în restul acelei ore a fost Tubular Bells!!!
M-am simțit fantastic, a fost copleșitor. De atunci, cred că am ascultat-o de sute de ori. Și mi se pare chiar și azi o piesă genială, care chiar a schimbat muzica.

Uite, și acum mă entuziasmez și am ajuns să scriu atâta, deși inițial aș fi vrut doar să remarc că au trecut 52 de ani de la lansarea ei…
Dar, pentru mine, asta a declanșat atâtea amintiri, o adevărată poveste. Mișto!

Posted on

PREVIZIUNILE MELE – OSCAR 2025

Am reușit să văd până acum majoritatea filmelor nominalizate. Dintre favorite la best movie nu am văzut WICKED și  I’M STILL HERE.

THE BRUTALIST e film greu, serios, care spune povestea unui arhitect evreu din Ungaria, format în școala Bauhaus, care ajunge în America după război. Cumva intră sub protecția unui Mecena, dar nimic nu prevestește ce urmează să se întâmple. Adrien Brody face un rol formidabil, alături de un Guy Pearce rece… ca marmura.

Regia e cumva poetică și am reținut o scenă în care eroul principal, pentru a putea face dragoste cu soția sa (Felicity Jones), o “transformă” într-o statuie marmoreană.

Toți cei trei actori amintiți sunt nominalizați la categoriile lor. Cel mai apropiat de Oscar pare Brody, care a mai fost laureat pentru The Pianist, unde tot așa, era un artist evreu într-o Varșovie devastată de război.

CONCLAVE e după un scenariu adaptat, deși poate deveni dureros de actual. E atât de interesant să aflăm care este procedura din Capela Sixtină prin care se alege un nou papă. Pe lângă clasica poveste cu fumul alb, descoperim că sunt aceleași intrigi și bătălii între diversele curente și echipe care se regăsesc și în politică sau corporații. Și că, indiferent cât de aproape față de nivelul Suveranul Pontif am fi, până la urmă tot oameni suntem, cu păcatele noastre… Crescendo dozat perfect, care îmi amintește de 12 Oameni Furioși, filmul original din 1957, cu Henry Fonda.

Ralph Fiennes face un rol magistral, foarte bine dozat, secondat de Stanley Tucci (un scump, oriunde apare! De la el, de pe YouTube, am învățat să prepar cocktailul Negroni 🍹) și de superba Isabella Rossellini. Atât Fiennes cât și Rossellini sunt nominalizați la categoriile lor. Șanse mai mari pentru Ralph…

ANORA este o comedie interesantă, ce-mi amintește pe alocuri de minunatul Snatch, atât prin ciudățenia narațiunii, cât și prin faptul că e implicată mafia rusă. Mai ales în situația actuală, în care se pare că americanii au bătut palma cu rușii, e haios. Bineînțeles că dacă e vorba de mafie, e vorba și de prostituție, droguri și tot alaiul. Interesant e că prin mizeriile astea își găsește locul o dragoste chiar sinceră, d’aia ca-n filme.

Rol principal feminin și secundar masculin nominalizați, chiar merită.

Regia deosebită, dinamică, cursivă, haioasă. Are mari șanse pentru cel mai mișto film.

THE SUBSTANCE merge pe tema eternă a tinereții fără bătrânețe. Cum era vorba aia: suferă baba pentru frumusețe. Așa și aici, unde un star al televiziunii, gazda unui show de gym, care, la vârsta ei era totuși super-fit, constată că e înlăturată pentru cineva mai tânăr. Și ar face orice pentru a reveni…

De aici începe povestea, care se duce mult la extremă. Scenariu mișto, ce îi oferă lui Demi Moore șansa rolului vieții ei. De care cred că va profita la Oscarul ăsta.

DUNE: PART TWO a fost o revelație când a apărut, fiind scorat la peste 9 pe IMDb! Într-adevăr, trebuie savurat la cinematograf, pentru a simți toate efectele vizuale și sonore. Te bagă efectiv prin nisip, în atmosfera aia periculoasă în care simți că parcă oricând te pot ataca viermii. Thimothee Chalamet e o apariție perfectă, cumva aeriană, plutind peste deșert. Vizual impecabil, probabil că va lua premii la efecte vizuale și sound edit. Din ce știu, Academia nu a dat niciodată Best Movie pentru un SF. Vedem…

THE APPRENTICE e despre începuturile carierei lui Donald Trump. Care, fiind destul de controversate, deranjează pe noul locatar al Casei Albe. Așa că a făcut orice să fie cât mai puțin vizibil filmul, dacă s-ar putea chiar să fie interzis. Filmul în sine nu e nominalizat, însă atât Sebastian Stan, cât și Jeremy Strong apar cu șanse la rol principal și secundar. Și pe bună dreptate, pentru că împreună au o chimie formidabilă și duc filmul și povestea în direcția bună.

O mențiune specială pentru SEBASTIAN STAN, care a plecat la nouă ani din Constanța, împreună cu mama lui. După patru ani petrecuți la Viena, ajunge în State. Unde, cu toate că nu e nativ, devine un adevărat star american, vorbind fără accent străin. În condițiile astea să-l interpretezi tu pe Trump, să-l imiți până în cele mai mici detalii atât în discurs, cât și în atitudini și gesturi, este ceva colosal. Mai ales că i-a și reușit!

A DIFFERENT MAN nu e nominalizat decât la machiaj, și are și de ce, pentru că povestea este impresionantă. Totuși trece la comedie, cu toate că prezintă un caz deosebit, extrem de rar din punct de vedere medical. Pentru rolul principal, Sebastian Stan a primit Golden Globe. A fost unul dintre cei șase actori ever nominalizați cu două filme la rol principal în aceeași ediție! Filmul îmi amintește de un minunat și dureros în același timp film italian, nu mai știu titlul. Un cerșetor orb este văzut de un doctor oftalmolog și tratat de aceasta. Minunea se întâmplă și pacientul își recapătă vederea. Nu știe cum să-i mulțumească salvatorului lui, care nu i-a cerut absolut nimic pentru operație, făcând totul dintr-un sentiment nobil de mărinimie. În timp, cerșetorul realizează că acum este normal, trebuie să muncească pentru a primi banii pe care înainte îi primea doar că apărea în piața publică.

EMILIA PEREZ e destul de ciudat, pentru că mi-e greu să văd un film muzical despre un cartel al crimei din Mexic, care să fie credibil. Am reușit să trec peste impedimentul ăsta și l-am dus până la capăt. E o poveste interesantă, dură și în același timp de necrezut. Zoe Saldana și Selena Gomez fac roluri bune, prima fiind și nominalizată la rol feminin secundar.

Actrița principală, Karla Sofia Gascon, este chiar trans, așa cum îi este și rolul, câștigând premiul pentru cel mai bun rol principal feminin la Cannes în 2024.

A COMPLETE UNKNOWN e despre legendarul Bob Dylan… și povestea lui cu Joan Baez. Pentru mine a fost o revelație, m-am simțit de parcă eram la Cenaclul Flacăra, unde Moțu’ Pittiș cânta “Vânare de Vânt” după sublimul “Blowing in the Wind”. Multe din cântecele din film le știam, am crescut cu ele… emoționant.

Thimothee Chalamet face un rol excepțional, aducând în film modul existențial complicat al artistului. Singurul compozitor premiat cu Nobel pentru literatură nu era o persoană alături de care să trăiești ușor. Ceea ce e de înțeles, până la urmă. Rol complicat, mai ales că implică și interpretarea pieselor celebre ale lui Dylan.

PREVIZIUNILE MELE

Nu mă pricep la filme, însă din ceea ce am văzut până acum, aș merge pe următoarele alegeri. Nu țin cont de diverse cote, ci mă bazez doar pe gusturile mele.

Pentru cel mai bun rol principal masculin se bat Adrien Brody și Thimothee Chalamet. Câștigă Bob Dylan.

Mi-aș dori să ia Sebastian Stan, însă ambii cei de mai sus au avut parte de roluri mult mai complexe, cu trăiri extreme și multe laturi întunecate, greu de interpretat.

La feminin, cred că Demi Moore are substanța suficientă pentru Oscar.

La rol secundar masculin, deși îmi place Fight Club Edward Norton, cred că va câștiga Jeremy Strong.

La fete, deși Isabella Rossellini îmi place, cred că Felicity Jones a făcut un rol mai complex.

Finala pentru cel mai bun film cred că e între The Brutalist, Conclave și Anora, cu un avantaj pentru primul.

Cel mai bun regizor… hmmmm, greu aici. Dintre The Substance și The Brutalist, cred că va câștiga al doilea. Asta și pentru că mie îmi place arhitectura și stilul Bauhaus… Deși Anora mi-a spus multe. Poate că ăsta câștigă.

La machiaj merg pe The Substance, e formidabil, deși greu de privit de la un moment încolo.

SURPRIZA poate veni din partea lui A Complete Unknown. De ce? Pentru că suntem într-un plin avânt MAGA, ce ar putea proslăvi tot ce înseamnă America. Ori, dacă nici Bob Dylan și Joan Baez nu înseamnă America, atunci nu știu ce altceva ar însemna. Filmul ar putea impresiona membrii Academiei, care, ca și mine, ar retrăi tinerețea prin atmosfera și cântecele atât de mișto din epoca aia. Și ar fi sensibilizați. Cumva, similar cu filmul despre Johnny Cash (care apare şi în ăsta despre Bob Dylan), care și el s-a umplut cu Oscaruri.

Repet, nu am vizionat WICKED și I’M STILL HERE, foarte bine cotate, care ar putea schimba totul.

Hai să vedem Oscarurile!

Posted on

Nu sunt turmentat… da’ io pentru cine votez?

Încă de la început trebuie să remarc calitatea din ce în ce mai scăzută a candidaților la președinție. Începând cu cel mai bine clasat, care nu-și găsește diploma de bac, până la unii care n-au noțiuni elementare de politică externă. Sincer, nu-mi place niciunul dintre prezidențiabili. Însă vreau să votez, am făcut-o întotdeauna.
Evident, nu votez PSD. Nu am făcut-o niciodată, cu excepția votului din 2000, în finala Iliescu-Vadim. Pe care strategii roșii vor s-o repete acum, forțând intrarea lui Simion în turul al doilea. Ei știu că singurul care nu-l învinge pe Ciolacu în finală e Simion.
Așa că încerc să votez pe cine ar fi pe locul al treilea, cât mai aproape de șeful AUR, cu șanse să treacă de turul unu. Cel mai probabil ar fi Elena Lasconi, însă în ultimul timp, apare Ciucă pe turnantă. Deși, sondajele care îl plasează pe el al treilea e posibil să fie măsluite, tocmai pentru a-l vota cei aflați în situația mea și a nu-i da votul lui Lasconi, care astfel ar pierde finala în fața lui Simion.
Când a început campania, eram sigur că voi vota Geoană. Pentru că, matematic, era cel mai calificat pentru rolul de președinte, adică politica externă și șeful armatei. Ambasador în SUA, cinci ani aproape de șefia NATO, clar sunt argumente puternice pentru a fi siguri că știe să articuleze în engleză niște argumente logice cu orice șef de stat din lume. Însă evoluția lui în ultimele luni și amintirile răscolite despre PSD, Vanghelie, Moscova, Vântu și “multă sănătate Majestății Sale” m-au făcut să renunț.
Repet, nu-mi place nici Lasconi, de multe ori o simt că forțează mult și e falsă, însă are dreptate și Băsescu: dacă vrem totuși o opoziție monolitului PSD-PNL, care va forma o majoritate și după alegeri, e singura variantă de ales. Sper ca ea să intre în finală și atunci să fie majoritar votul anti-PSD.
Ne vedem la vot. Multă inspirație 👌
Sal’tare, taică, și noroc!