La revedere, dom’ Profesor Octavian Stănăşilă!

Impreuna cu dom' Profesor Stanasila, stabilind detaliile despre cum sa arate Culegerea de mate

Astazi l-am condus pe ultimul drum pe cel care a fost unul dintre cei mai valorosi profesori si matematicieni ai Romaniei, profesor emerit doctor Octavian Stanasila. S-a stins, la 81 de ani, cel care a predat timp de peste 50 de ani, din care 20 a fost seful catedrei de matematica a Politehnicii bucurestene.

O zi trista in cimitirul Sf. Vineri
O zi trista in cimitirul Sf. Vineri

Am avut sansa sa-l cunosc in anul patru de liceu, in 1979, cand ai mei voiau sa iau meditatii la mate, pentru examentul de admitere la facultate. Am fost de doua ori la dumnealui acasa, mi-a dat niste probleme sa le rezolv, a vazut ce si cum, apoi a zis ca nu am nevoie de meditatii 😊

Autograf primit de la dom' Profesor
Autograf primit de la dom’ Profesor

Avea un mod foarte interesant de a te face sa te indragostesti de matamatica. Ti-o arata oriunde, chiar si in natura, sau biologie. Te facea sa treci de partea abstracta, sa intelegi ce e dincolo de cifre, radacini, serii sau radicali. Admirabil om!

Impreuna cu dom' Profesor Stanasila, acordand autografe
Impreuna cu dom’ Profesor Stanasila, acordand autografe

Imi amintesc o faza cand tocmai primise o revista Matematika v Skole, ruseasca, un fel de Gazeta Matemetica de la noi. O rasfoia si la un moment dat am vazut o figura ciudata. L-am intrebat pe dom’ Profesor care era problema. Dansul stia si ruseste si mi-a spus ca figura aia trebuia impartita in doua parti congruente. Ok,… a continuat sa se uite pe revista, iar cand a terminat-o de frunzarit, i-am spus ca am rezolvat figura aia. S-a uitat la mine asa, banuitor, pentru ca revista era recunoscuta pentru dificultatea ridicata a problemelor propuse. Cand i-am aratat rezolvarea, a fost foarte incantat. Da’ io!

Autograf primit de la dom' Profesor
Autograf primit de la dom’ Profesor

Peste ani, l-am mai intalnit ocazional. Mai ales ca matematici speciale in facultate am facut cu sotia dumnealui, profesor Tatiana Stanasila, o doamna de o mare eleganta.

Coperta si cateva din ilustratii
Coperta si cateva din ilustratii

Coperta si cateva din ilustratii

In urma cu doi ani, prietenul meu Liviu Jalba, fost coleg de scoala generala si de liceu, mi-a propus sa ma gandesc daca nu as putea ilustra o culegere de matematica, scrisa de el impreuna cu dom’ Profesor Stanasila. Evident ca am acceptat si ne-am intalnit impreuna toti trei, sa stabilim detaliile. Am ramas surprins de vivacitatea si energia emanate de dom’ Profesor. Parca nu trecusera anii peste dumnealui. Am reusit sa fac desenele, a aparut culegerea si Liviu a hotarat sa o ofere gratuit tuturor celor care o doreau. Am primit si eu in tipla cateva exemplare, pe care le-am deschis in fata prietenilor mei de pe Facebook si de pe YouTube 😊 Normal, laudaros!

Din pacate, aceasta Culegere avea sa fie ultima realizata de dom’ Profesor…

Impreuna cu dom' Profesor Stanasila, stabilind detaliile despre cum sa arate Culegerea de mate
Impreuna cu dom’ Profesor Stanasila, stabilind detaliile despre cum sa arate Culegerea de mate
Schita realizata de dom' Profesor cu structura Culegerii de mate
Schita realizata de dom’ Profesor cu structura Culegerii de mate

Coincidenta sau nu, ultima oara cand l-am intalnit pe domnul profesor Stanasila a fost legata tot de liceu! Anul trecut, pe 15 iunie, promotia noastra, care are numarul 300 in istoria Colegiului Sf. Sava, a serbat 40 de ani de la terminarea liceului. La acel party Liviu Jalba l-a invitat pe dom’ Profesor, pentru o sesiune de autografe. Toti participantii au primit culegerea si autograful domnului Stanasila. Unii au insistat sa dau si eu autografe, asa cam m-am bagat si eu in seama 😊 (va dati seama ca abia asteptam, cand sa mai am asa o ocazie?)

Impreuna cu dom' Profesor, acordand autografe
Impreuna cu dom’ Profesor, acordand autografe

Iarasi, dom’Profesor ne-a uimit pe toti cei prezenti cu memoria, spiritul tanar si creativitatea de care dadea dovada in toate discutiile purtate. Si, trebuie sa precizez, acolo erau multi fost colegi de liceu care au cariere atat de diverse, pe aproape toate continentele. Cu fiecare a avut o discutie plina de verva si de miez. Uimitor!

Coperta - interior
Coperta – interior

Evident, ce v-am scris mai sus este strict punctul meu de vedere, egoist pot spune, despre cum l-am cunoscut pe genialul dom’ Profesor Octavian Stanasila. Sunt convins ca mii de studenti pe care i-a invatat matemetica ar avea cu mult mai multe de povestit…

Dumnezeu sa-l odihneasca!

La revedere, dom’ Profesor Octavian Stanasila! Va multumim!

Sunt un norocos!

Sunt un norocos! Si nu o spun pentru ca azi e 1 aprilie… Ci pentru ca acum vad si mai bine ce familie misto am. Stam de atatea zile impreuna si inca nu ne-am certat 🙃 Ba chiar mai jucam un ping-pong sau un sah impreuna.

Am avut mare noroc si cu astia mici, pe care i-am adoptat acum trei luni si care, alaturi de ceilalti rezidenti mai vechi, ne umplu viata. Si imi dau sentimentul ca realizez ceva, sunt de ajutor cuiva caruia ii fac viata mai frumoasa.

Am incercat ca toate postarile mele din perioada asta dificila sa fie optimiste, pozitive. Ca destul e groaznic in jur, nu avea sens sa mai rascolesc si eu prin gunoaie… Asa sunt eu cand dau de greu, optimist profesionist!

Self – 1 aprilie 2020

Mai pun poze cu flori, cu astia mici, pe care-i doare la basca si se zbenguie non-stop, cu tablouri sau caricaturi, cu ce fac zilnic, cat de cat sa mai schimb cenusiul din viata actuala. Mi s-a spus ca postez prea mult si de toate, chiar abundent, insa asa sunt eu, asa simt eu 🙂

Bineinteles ca mi-e teama, mereu am fost un mare fricos. Pentru ca sunt exact “in target” pentru noul virus: cu cancer, astm si 60 de ani… De aceea nu mai ies deloc din curte, nici macar pentru aprovizionare.

Hei, prieteni! Am incredere ca vom razbate si peste mizeria asta, cum am trecut noi si peste comunism, atunci cand nimeni nu spera sa se sfarseasca vreodata. Sau peste alte belele, ca noi, ca romani, am avut destule.

Be smart, be safe! Stai acasa!

De ce… pictăm femeile?

Toate femeile mele

Mai intai, ca voi dati viata! Indiferent de forma de viata, voi sunteti piua-ntai! Cu siguranta e atat de important argumentul asta, incat el singur ar putea sustine toata admiratia, recunostinta si dragostea noastra.

Insa nu, noi suntem sexul tare si nu ne lasam usor…. Asa ca va pictam si va iubim si pentru ca ne inspirati in toate actiunile noastre. Adica tot ceea ce planuim sau facem, e legat de voi. Sau inspirat de voi. Sau pentru voi. Ori dedicat voua.

Toate femeile mele
Toate femeile mele

Pai, de ce credeti voi ca exista competitiile sportive? Sau de ce se pornesc razboaiele? Sau de ne ce batem noi, barbatii, intre noi, ca chiorii? Din cauza de… voi! Sa ne dam mari cu muschii nostri, cu… alea, cum le zice…, abilitatile noastre, sau, pana la urma… cu orice se poate sa va intram in gratii! Sa ne imbatosam si noi, nu?

Si toata inspiratia de unde credeti ca ne vine? Tot de la voi! De la un gest, o privire, o atingere, o unda, sau… o parere. Si chiar un refuz! E suficient pentru a ne alimenta intreaga vitalitate si imaginatie. Unde ne dirijati, acolo ne ducem. Desi nu recunoastem.

Va dedicam ode, imnuri, opera, arii, tablouri, piese de teatru, cladiri, lupte, medalii, poezii si poeme,… toata creativitatea noastra e generate de gandul la voi.

Chipul vostru este cel ce ne sta in fata chiar si de plecam la razboi. E suficient sa ne imaginam unduierile trupului vostru si asta ne apara de toate relele lumii. Putem visa linistiti orice poveste, dar daca voi apareti in ea, totul devine basm feeric, de o mie si una de nopti si de ori… si de neuitat. Cati dintre noi, barbatii, nu tinem minte visurile cu voi din copilarie sau tinerete?

Toate dramele noastre, cosmaruri, racile, urile, disperarile, nebuniile, neputintele,… tot pe la voi trec inainte sa ne napadeasca de tot.

Nici nu stiti ce putere aveti asupra noastra! Desi n-o vom recunoaste niciodata, voi sunteti cele puternice, cele care conduceti Lumea asta. Noi, niste neica-nimeni p-aici, ne dam mari cu muschii nostri inutili, cu care ne dam in stamba cu orice ocazie. Insa voi intelegeti cat de superficiali suntem, d-aia ne lasati mereu impresia ca am insemna ceva. Ne mangaiati pe cap… si mergeti mai departe. Iar noi luam mangaierea voastra ca pe o mantuire, care ne duce pentru inca un an, sau zece, inainte.

Voi ne sunteti si otrava si leacul, stim asta. Iar fara voi, ce-ar fi viata? Ceva negru ori gri, pustiu continuu, fara lumina, dor si dorinta.

Da, pictam femeile, pentru ca fara voi viata ar fi lipsita de culori, de frumusete, de miros, de iubire, de gust, de muzica, de atingeri, de senzatii, de tremur, de emotii, de regret, de dezamagiti, de renuntari, de tradari, de intrigi, de povesti, de… viata!

La multi ani, femeio!

NOAPTEA, CA HOŢII… da’ e de bine!

Happy - foto credit Heather Jessiman

In noaptea asta vad, in direct, un comitet constituit pentru noul virus care a pus stapanire pe intreaga lume. Exact ca in episodul “noaptea, ca hotii!” de acum trei ani. Doar ca acum e de bine!

Vad un intreg prezidiu cu ceva ministri, incadrati de Arafat si Cercel. Dupa o sedinta de guvern, au ramas sa tina o conferinta de presa. Si sa linisteasca populatia, destul de oparita in perioada asta.

Un subiect care acum o luna nu exista, acum ne ocupa aproape toata atentia, pentru ca, nu-i asa, da bine! E de panica, e generat de conspiratii mondiale ale tuturor corporatistilor astia care vor sa omoare populatia.

Ce ma bucura e faptul ca e prima data cand vad un astfel de comitet, fara a fi total politic, care apare in direct si raspunde tuturor intrebarilor ziaristilor. Mai mult, Iohannis a convocat CSAT pentru miercuri, pentru a se asigura ca se iau toate masurile de prevenire.

E prima oara cand vad o astfel de mobilizare, de prevenire a unei situatii dificile ce poate oricand sa apara. Nu stiu cine a convocat conferinta din seara asta, poate Orban, cu toate ca e prim-ministru interim, dar a reusit sa puna cap la cap niste masuri sa linisteasca populatia si sa rezolve nebunia care s-a creat zilele astea.

Ma bucur ca am apucat vremurile in care “noaptea, ca hotii!” sa fie si de bine!

Mult succes autoritatilor in acest demers foarte dificil!

Unu-i ungurean, altu-i vrâncean… şi doi din Sri Lanka

Inca din primele clase, ni se explica faptul ca o caracteristica definitorie a romanilor este ca suntem foarte primitori. Ca-ti vin musafirii-n crucea noptii, neanuntati, iar tu te dai de trei ori peste cap si le pui o masa cu de toate. Apoi le infasezi pernele de macrame lasate de bunica, le aduci asternuturile si macaturile alea bune si-i culci in odaia de la drum.
Asa am invatat si, cat mi-a stat in putinta, chiar m-am conformat acestei imagini. Cum, adica, sa nu dau tot ce e mai bun musafirilor mei? Pai, altfel, ei de ce-ar mai veni vreodata la mine?
Eeeei si a venit treaba asta cu baietii aia din Sri Lanka, de-au aterizat, fara a banui nimic, la Ditrau. Unde a si inceput urgia!
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Și cu cel vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre și cornute
Şi cai învățați
Şi câni mai bărbați.
Autoportret
Cand eram copil, am fost intr-o vacanta de iarna la Borsec. Cred ca a fost una din cele mai misto vacante de iarna, cu mult sanius, cu oameni de zapada uriasi, sculpturali, facuti in parcul statiunii, cu placinte calde si caldura in cinematograf si in camerele vilei. Am mai fost in vacante si excursii la Tusnad, Covasna, sau la Sovata si Praid. Niciodata nu am avut sentimentul ca nu am fost bine primit, sau ca nu sunt dorit acolo. Mi-a placut felul oamenilor locului, altfel decat eram eu obisnuit in Regat. Mai disciplinati, mai hotarati.
Treaba asta cu reactia violenta de respingere evident m-a uimit. Mai ales ca vine de la oameni care se presupune ca ori au iesit afara – mai ales in Ungaria – si au vazut care e aerul prin strainatate, ori au fost vizitati de straini – in special de unguri, care apreciaza si viziteaza des toata zona de secuime de la noi. Adevaru’ e ca au si de ce, e un peisaj mirific!
Nu stiu dedesubturi, am citit ca patronul ar fi facut nu stiu ce discriminari cu salariile oferite, nu asta conteaza. Important e ca oamenii din comunitate le-au refuzat unor straini dreptul la munca! Nu era vorba de a expulza niste cetateni care au furat, sau ar fi reprezentat un pericol potential pentru zona, ci despre a nu-i lasa sa munceasca. Ma intreb, cati dintre cei care au sarit de cur in sus au vrut sa munceasca pe afara, sau chiar au muncit? Cati dintre rudele sau prietenii lor sunt afara, in alta tara, la munca in acest moment?
Oare ei cum comenteaza reactia complet aiuritoare si degradanta a celor din Ditrau? Cati ar mai munci acum, daca in comunitatile unde traiesc ar fi gasit acelasi raspuns?
De cativa ani in Bucuresti e moda cu bonele filipineze. Nu am auzit niciodata de interzicerea unor astfel de bone. Mai mult, au avantajele ca sunt foarte muncitoare, docile, loiale si, pentru ca vorbesc engleza, copiii isi insusesc mult mai usor si repede aceasta limba straina. In ultima vreme am vazut pe santiere, sau in Centrul Vechi, pe la diverse carciumi, angajati asiatici, care sunt convins ca au fost adusi pentru harnicia lor si pentru putere de munca. Deci, se poate…
Ce are de spus UDMR, care se proclama mereu reprezentantul, purtatorul de cuvant si aparatorul drepturilor maghiarilor din Romania, despre acest gest incalificabil? Nu am auzit un punct de vedere concret asupra situatiei. Sau asteapta directive de la Budapesta pentru a incropi un punct de vedere, cat de cat european?
Ce are de spus biserica – banuiesc ca e cea catolica in zona – despre refuzul de a lasa niste oameni sa munceasca? Asa e invatatura lui Hristos? Asta e sfatul pe care-l dau preotii de-acolo duminica la slujba? Intreb de biserica pentru ca stiu ce rol important joaca in modelarea comportamentelor comunitatilor, mai ales in zonele rurale, unde oamenii au nevoie de o directie clara, unica, de a gandi si a actiona.
Va rog sa nu ma acuzati de xenofobie sau alte rasisme, pentru ca am multi prieteni maghiari care pot dovedi oricand ca nu sunt asa ceva.
Insa cazul asta nu trebuie ignorat, el reprezinta poate o stare de spirit pe care eu, cel putin, nu am banuit-o pana acum.
Io vreau sa ma intorc din nou la povestile copilariei, in care noi, romanii, suntem primitori si ospitalieri.
Si nu punem Miorita pe gratar! Nici macar pentru musafiri…

2019,… sau un’ te duci tu, anule?

Happy - foto credit Heather Jessiman

Deja am trecut de jumatatea lui ianuarie, ia hai să-mi fac și io un rezumat despre ce a fost 2019 pentru mine. Am început în forță, primele luni pictând ore întregi zilnic. Sau noptic. A fost cea mai intensă perioadă din punct de vedere artistic, al creaţiei, pentru că la 1 martie aveam stabilit vernisaj, iar în decembrie mi-am dat seama că nu voiam să urc pe pereți niciun tablou din cele mai vechi. De aceea, am lucrat ca nebunu’ si am avut prima mea expoziție, în care am expus o sută de lucrări. 80 de picturi și 20 de caricaturi.

În sediul Comisiei Europene de la Bruxelles expoziția a stat o lună întreagă. Și am fost tare mândru că primul meu art show a fost acolo! Și chiar a fost bine primit 🙂 Am avut norocul si bucuria de a fi ajutat si de a avea langa mine prieteni atat din strainatate, cat si unii veniti din tara special pentru vernisaj. Deci, sunt un norocos ca am asa prieteni!!!

Cu prilejul expozitiei am facut si niste excursii prin zona, in Belgia, Olanda, dar si in Franta. Toate au venit cu noi experiente, multe in premiera. La capitolul asta as nota vizita pe plaja plina de istorie din Dunkerque/Dunkirk si participarea la un miting de protest in Lille, alaturi de “vestele galbene”. Nu ma potolesc… 🙂  Acolo am vazut ca noi la mitinguri suntem soimii patriei fata de francezi. Aia chiar sunt dotati, ataca si se bat cu politia.

Pe plaja din Dunkirk
Pe plaja din Dunkirk
Impreuna cu "vestele galbene" la un protest in Lille
Impreuna cu “vestele galbene” la un protest in Lille

În mai am avut mari emoții cu Pif, care a fost aproape de a muri. Incă nu știm de ce, dar bine că s-a rezolvat. Doctorul a spus ca daca vedea doar rezultatele analizelor, ne-ar fi spus ca moare suta la suta. In schimb, cand a vazut ca e ditamai motanoiu’, i-a mai dat o sansa. Pe care Pif a luat-o! A stat multe zile internat, pe perfuzii, chinuit tare. A luptat pentru viata lui, a fost un puternic si a scapat.

Pif in spital, tratat cu perfuzii
Pif in spital, tratat cu perfuzii

În vară am fost prin Sudul Italiei, unde am avut niște excursii foarte mișto. Am postat mult de acolo, nu mai insist.

Insula Capri
Insula Capri
Insula Capri
Insula Capri

In iulie, pentru implinirea a 80 de ani, i-am facut o surpriza lui taica-meu si am plecat, ca baietii, pe litoral la noi si la bulgari. Am fost pentru cateva zile, impreuna cu el, cu Mircea si frate-meu, Dan.  Chiar a fost o surpriza de proportii, taica-meu nu banuia nimic! Mai ales ca pana atunci el nu iesise niciodata din tara… Anu’ asta a spus ca va face el cinste cu o excursie in Grecia 🙂

Ca baietii: impreuna cu tata, fratele meu, Dan si Mircea
Ca baietii: impreuna cu tata, fratele meu, Dan si Mircea

În octombrie am avut prima mea experiență în care am share-uit din cunoștințele mele artistice. Heather, Leann și Mackenzie au avut încredere în mine și au venit din Canada pentru lectii de pictura. Timp de trei săptămâni am avut tot felul de întâmplări artistice, atat in atelierul meu din mansarda, dar si in aer liber. Odată cu asta, am mers cu bicicleta prin Herastrau, am urcat pe Arcul de Triumf unde am bazut si prima expozitie Banksy din Romania, am vizitat si descoperit locuri interesante prin București și împrejurimi.

Impreuna cu Heather, Leann si Mackenzie am avut cateva saptamani de experiente nemaipomenite!

După aceea, cand am vazut ca pot avea incredere in ce stiu despre desen, umbre, perspective, culori si arta, am căpătat curaj și m-am aruncat intr-un proiect de voluntariat în cadrul căruia predau ore de desen copiilor de la organizația SOS Satele Copiilor. Aici e foarte interesant, pentru ca fiecare sedinta de doua ore e o expereinta unica. Iar lucrul cu copiii iti ofera o satisfactie deosebita, pe care acum, la batranete o descopar.

Voluntariat la SOS Satele Copiilor
Voluntariat la SOS Satele Copiilor

Pe final de an, familia noastră de animalule s-a lărgit. De Craciun l-am adoptat pe Peticel, care a ramas fara stapana lui. Avand zece ani, erau putine sanse sa fie adoptat prea usor, de aceea l-am luat noi. S-a adaptat destul de repede la viata noastra si la echipa, neavand conflicte majore cu Lili-Blue, cu doamna Pisi sau cu Pif. Si i-am schimbat si numele de scena in Pongo,… ceea ce pare ca a acceptat din prima!

Pongo
Pongo

La o saptamana dupa asta, in ultima zi din an, am gasit-o pe strada pe Cara. O ursoaica de nici doua luni, abandonata de cineva. Nu am putut-o lasa acolo, asa ca am luat-o si pe ea in Arca.


Mult, puțin? Habar n-am! Ce pot să spun e că am avut diverse întâmplări de tot felul, multe fiind în premieră pentru mine.

In 2019 am realizat ca am atata dragoste de daruit, asa ca a trebuit sa ma invat s-o fac.  Ca viata trebuie traversata cu un zambet, chiar daca tamp, pe fata. Si atunci, chiar si cele mai naprasnice experiente se mai inmoaie, daca ai puterea sa le poti lua la misto.  Am invatat sa impartasesc din cunostintele mele si din experienta mea celor care au curiozitatea si dorinta de a ma asculta. Unii chiar si cu gura deschisa de uimire, cum sunt copiii. Cu ei e cea mai mare responsabilitate in ceea ce le povestesti, pentru ca le ramane in minte toata viata.

Am invatat sa caut natura, frumosul, iubirea si sinceritatea. Si sa le recunosc si apreciez deplin, fara sa ma mai rusinez cu asta. Am invatat sa plantez, sa cresc si sa ingrijesc pomii si florile, sa le mangai si sa rad cu ele. Am invatat sa crut animalele, indiferent cat de mult ma deranjeza. Nu mai omor mustele, paianjenii, gandacii. Incerc sa le capturez pe toate astea mici si sa le arunc afara. Nu e vina lor ca noi, oamenii, ne-am construit casele pe teritoriul lor, de pe care vrem sa le gonim apoi. La fel cu melcii din gradina, ii adun si-i duc la camp.

Politic, anul a adus niste intamplari asteptate, prea mult amanate. Inchiderea lui Dragnea, caderea PSDului acolo unde-i era locul si speranta unui nou traseu romanesc arata ca 2019 a fost un an de cotitura spre bine, Speram sa fie confirmata anul asta.

La vot
La vot

Si profesional, anul a aratat bine, cu multe proiecte, intalniri, conferinte, expozitii si reusite, insa nu e locul aici pentru asta.

Business as usual
Business as usual

In concluzie, un an intens, în care am învățat să apreciez și mai dihai timpul, o resursă din ce în ce mai prețioasă pentru mine.

Bai, 20-20, hai să te văd, cu ce vei veni?

20-20
20-20

Prietenii de săpun…

In atelier

Nu am cunoscut-o pe Cristina Topescu. Asta, asa, sa eliminam din start eventuala “prietenie”, pe care acum o revendica o haita intreaga. Ok, o stiam, insa doar ca telespectator, mai ales ca era fiica lui Cristian Topescu.
Era cam de-o seama cu mine, doar cu cateva luni mai tanara. Dumnezeu s-o ierte!

Ce trist, in ultimul an mi-au disparut vreo patru prieteni si colegi, toti mai tineri decat mine, iar acum fata asta nu face decat sa-mi arata ca… trece timpu’n pana mea!

In atelier
In atelier

Dar nu despre asta voiam sa scriu. Ci despre oamenii celebri, notorii, vedete de! cu j’de mii de fani, followeri, prieteni si alte fake-uri d-astea. Baaai, nu conteaza nimic din viata asta sociala, artificiala, alde Facebook, Insta si tot neamu’ lor! Ba, pentru unii da, ca e vorba de marketing, views, click-uri, trafic, promovare si alte masurabile ce aduc procente de profit. Insa nu despre asta vorbim. Ci de iluzia ca, daca ai mii de prieteni pe retele, esti mai bogat. Bogat in ce? Poate in iluzii. Iar cand te apleci catre viata reala, te ia cu ameteala, ca atunci cand te inchei la sireturi: nu gasesti nimic acolo. Niema! Nada! Zero!
Toti prietenii de pe Facebook au disparut, s-au evaporat, s-au spart ca baloanele de sapun… si a ramas o mare lacrima uda siroind pe podea.

Si eu am vreo cinci mii de prieteni aici, Asa, si? Multi AU PERCEPTIA ca ma cunosc. Ca stiu de cainii si pisicile mele, de cancerul meu, sau ca pictez sau fac caricaturi. Insa cati dintre ei ma cunosc pe bune, sau m-au vazut in realitate in viata lor? Poate cinci sute, maxim… Iar dintre ei, hai sa fim cinstiti, cu cati sunt chiar prieten? Vedeti, despre asta e vorbirea.

Platformele astea s-au inventat pentru profit, comunicare, pentru orice altceva decat sa inlocuiasa viata reala. Aaaa, ca ne-agatam noi de ele ca de bara ultimului vagon ce pleaca din gara noastra trista din mijlocul campului, asta nu e vina lor. Ele iti dau iluzia, ca asta le e scopul, Ce facem noi cu ea, tine de noi. De noi si de singuratatea noastra.

Viata adevarata e aia cand iesi din bula ta de pe net. E acolo unde se traieste si cand pica curentul! Acolo unde, de obicei, nu ies pozele frumoase de Insta si nu se spun povestile de pe Facebook.

Pe Faceboock nu ai prieteni, ci ai “fake friends”, sau “imaginary friends”, ca atunci cand erai copil. Pai unde ai mai pomenit in realitate prieteni sa-ti trimita flori in fiecare seara si dimineata, cu mesaje de cafeluta sau de noapte buna? Iar daca punem la socoteaza si faptul ca astea-ti vin de la oameni pe care nu i-ai vazut in viata ta, realizezi cat de stramba e toata chestia…

Milioanele de like-uri, inimioare , share-uri si zambetele adunate pe net nu fac cat un “Buna dimineata, mamaie!” spus in piata batranei aleia de la care cumperi rosiile. Acolo e viata adevarata, cu reguli normale, dure, reci, ce nu tin de etichete, trenduri, content sponsorizat, sau de promo.

Nu am nimic impotriva Facebook sau similar! Sa ne intelegem, sunt niste jucarii nemaipomenite, ce ne ofera posibiliati pe care Omenirea nu le-a avut niciodata pana acum. Insusi faptul ca acum eu scriu aici si voi vedeti postarea asta e cea mai buna dovada.

Insa sa credem ca translatam miile de prieteni virtuali in viata adevatara, ar fi o naivitate fara seaman. Aici, pe Facebook, viata e mai colorata, mai exotica, mai vesela, fericita chiar. E normal, este un pic aspirationala, un nivel la care multi care-l vad, tanjesc. Toata lumea se da mare, toti vor sa se laude. E natura umana, altfel aceste platforme nu ar fi avut niciodata succesul colosal la care au ajuns.

De aceea, nu inteleg mirarile unora cum ca, avand “mii de prieteni”, fata a murit singura si timp de doua saptamani niciun prieten nu s-a sinchisit s-o viziteze, sau s-o sune. Mai ales de Anul Nou. Prietenii de Facebook raman prieteni de Facebook, asa cum cei de la bere sunt cei cu care iesi la bere, cei de la job sunt cei de la job, sau cei din concediu raman cei din concediu. Aici nu merge cu copy-paste, pentru ca partea de paste n-o sa-ti reuseasca niciodata… Poate e crud, dar e pe bune.

Ce ma umple de oroare sunt hienele care se hranesc din cadavre. Le cunoasteti, apar mai peste tot la TV, in presa, sau online, sunt cei care-i jelesc cel mai tare pe cei proaspat disparuti, pentru a se ridica pe ei si imaginea lor. Va amintiti de ororile din Caracal de asta-vara, pe care s-a suit cu bocancii de tractorist reporterasul ala de-a candidat si la prezidentiale. El imbia tot poporul la razvratire, evident, sub conducerea lui… Cum il chema? Nu conteaza, un bou! De ce nu s-a ridicat pana atunci impotriva sistemului? Pe care-l, intre altele, il stia foarte bine, pentru ca ii era partener. Pe bani. Si acum au aparut strigoii astia, ce au apetit doar pentru sange si cadavre. Am inteles ca cel mai tare jelesc aia de la Antene, care au eliminat-o pentru ca era favorabila Pietei si hastagului.

Si, ca de obicei, au aparut subiectele majore in cazurile astea: cu cine s-a iubit, ce se intampla cu averea ramasa si daca este ingropat sau incinerat. Cred ca deja televiziunile au un template pe care il aplica fiecarei morti notorii. Iar populatia se uita, ca pelicanii, ca n-are altceva mai bun de molfait…

Revenind la Cristina Topescu, a fost decizia ei sa fie singura, sa adopte caini si sa se inconjoare doar de ei. Nu se discuta viata ei, nu avem dreptul s-o facem. Dar cand iei astfel de hotarari, de fapt, orice fel de hotarari, traiesti cu consecintele lor. Si iei tot pachetul. Chiar si daca e ultimul!

 

The Irishman, sau când îţi moare la intrare…

MGxG - Since 1960
Frate, m-ati omorat cu Irishman-ul vostru. Atata reclama ati bagat in el, de mi-a iesit pe nas. Am aflat ca tine peste trei ore, asa ca ma pregateam de un regal. Mai ales ca totul anunta asta, de Niro, Pacino, Joe Pesci si Scorseze. Toata mafia italiana de la Hollywood, care a facut, ani de zile, povesti atat de savuroase!
MGxG - Since 1960
MGxG – Since 1960
Nu am rezistat din prima tentativa, dupa juma de ora am cedat. Am zis ca poate sunt eu chitros, sau nu sunt in dispozitia necesara. Sau nu era vinul potrivit…
Asa ca mi-am tras o galeata de popcorn (ca daca va spuneam floricele, nu stia nimeni ce-s alea!), o bere, apoi am mai incercat o data, in alta seara. De data asta, cu noroc! Am rezistat pana la capat. Pai, nu degeaba am fost in Piata zi de zi, in iarna cand cu hastagul.
Horror! Ce teapa de film, lung, dezlanat, fara niciun fel de zvac, sau de emotie. Ditamai de Niro si ailalti baieti din gasca, parca ar fi venit la intalnirea de doua sute de ani de la terminarea liceului si povesteau ce misto erau ei in liceu, ce fete agatau si ce cotcarii mai faceau. Exact cum sunt, daca ati vazut, petrecerile alea in care oamenii stau la masa, dupa ce au mancat ca porcii si danseaza din scaun. Adica fac ceva miscari din cap si din maini, ca sa se vada cat de activi si vioi sunt ei.
Asta e impresia de imbacsit pe care mi-a alsat-o/
Si de mila! Hai, recunoasteti, cati dintre voi ati vedea filmul asta a doua oara? Sau, poate aveti acelasi sentiment ca si mine, ca nu v-a intrat bine din prima si sa-i mai dati o sansa…
Pacat, e un cantec de lebada pentru niste mari actori si pentru Scorseze, dar care putea, foarte bine, sa nu fie facut.
Sau sa fi facut Scorseze filmul, dar cu alti actori, tineri, vioi, cu alta verva si nerv. Unii necunoscuti, pe care filmul asta i-ar fi facut vedete peste noapte. Nu niste momai digitalizate, ca aici, de parca ar fi fost marionete miscate de un super-soft, practic lobotomizate.
Pentru mine, digitalul cam omoara sentimentele. Pentru ca are raceala si indiferenta computerului, inert la orice feeling. De aia, desi stiu sa desenez si digital, prefer “ad labam”, adica de mana. Ochiul si creierul percep imediat linia tremurata, sovaitoare, uneori gresita, dar trasata de un om, cu trairile, durerile si emotiile lui.
De aceea, pe mine digitalul ma impresioneaza foarte tare, insa doar la capitolul mestesug, sau pricepere. Nu si la fior… E cam ca atunci cand iti moare la intrare.

2019… şi nu prea!

Review 2019

E trecut de miezul noptii si uite ca am ajuns deja in ultima zi din 2019. Abia acum am apucat sa respir, sa adast sa scriu si io cateva randuri, sa ma mai linistesc. Aaaa,… recunosc, beau si un vin rosu. Trebuie. A fost o zi grea, cu alergatura, cu analize medicale ratate, 112, spital, urgenta, cu aglomeratie mai mare decat ma asteptam. Partea cu spitalul nu a fost pentru mine, ci pentru Dan, frate-meu. Care-si va petrece Revelionul si prima saptamana internat la Municipal. O problema de vertij, generata de urechea interna. Nu stiam. Io, cu urechile mele facute franjuri inca nu am trait asa ceva.

Analizele de le-am zis ratate ar fi fost pentru mine. Alea periodice pentru cancer, dar cand m-am dus dimineata la Synevo, era inchis. Asta e, le fac la anu’… Cateva zile nu mai conteaza. Si-asa nu prea aveam chef sa aflu rezultatele inainte de Revelion. Mai bine sa dau toata vina pe 20-20. Veo stie de ce 🙂

Review 2019
Review 2019

Azi, in trafic, ma gandeam, “Mai, Mirceo! Cum a fost anu’ asta pentru tine?” Am avut cateva variante de raspunsuri, in functie de culoarea semafoarelor, sau de coada la intrarea in parcare la Cora Lujerului. Ca a trebuit sa intru si sa cumpar niste pijamale, pentru ca atunci cand m-a rugat Dan, frate-meu, sa i le duc pe cele de la el de-acasa, se pare ca am fost complet tembel si in loc de pijamale i-am dus un tricou si niste blugi.

Pe bune?

Nu mai conteaza, ideea e ca am rezolvat pana la urma, pe seara. Ce m-a surprins placut e ca la Municipal s-au mai schimbat lucruri. In bine. Stiu bine spitalul Universitar si ce inseamna UPU (Unitatea de Primiri Urgente), cat stai si astepti printre diferitele analize si investigatii pe care le ai de trecut. Aici am venit de zeci de ori cu mama, care, pana la urma, la Camera de Garda, s-a stins intr-o noapte de Sanziene… Aici am petrecut multe ore, chiar nopti, pe scaunele alea reci si rigide din sala de asteptare.

Am luat-o razna! Nu despre asta voiam sa scriu.

Ci despre 2019. Sa ma calmez, mi-am pus ceva Phoenix. Nu stiu ce ziceti voi, dar mie baietii astia mi se par geniali, iar discurile scoase de ei sunt cele mai misto din muzikia romaneasca. Aveam o colega de clasa printr-a sasea, a saptea, Cristina, cu care ma contraziceam mereu. Ea era fan Sfinx, din cauza de Dan Andrei Aldea si ochii lui albastri. Eu trageam tare pe Nicu Covaci si trupa lui. Vremuri… ca sa zic asa.

Avea Florin Silviu Ursulescu o emisiune la radio sambata dupa amiaza. Unde baga niscaiva premiere muzicale, noi aparitii. Cand a prezentat, in premiera, Pasarea Calandrinon, stiu ca stateam cu creionul, langa radio, sa culeg cat mai multe din versuri. Va imaginati scena? Evident ca am scris niste non-sensuri, pentru ca fantezia colosala a lui Foarta si Ujica, care, efectiv inventau cuvintele, a depasit cu mult puterea mea de intelegere. Eram un putoi din clasa a saptea. Oricum, eram mandru tare ca am putut capta ceva din noua capodopera. Care, cu recitalul ala de pian de debut si cu rasul final, m-a dat pe spate. Nu mai auzisem asa ceva! Si, credeti-ma, la varsta aia stiam cam tot ce misca in muzica… accesibila noua, in Romania. Aveam si niste surse alternative – asa s-ar numi acum – care ma alimentau cu calitate!

In blocurile de langa casa mea, era un tip super cool, Dudi (oficial, cred ca-l chema Dieter), era neamt de origine si avea legaturi cu Germania, avand acces la marfa de acolo. De la el mai pupam, asa, cu imprumut, niste Purple, Led Zepp si Hendrix. LP-uri, d-alea adevarate, cartonate, lucioase. Cand mergeam la scoala, sa dau mai departe, la schimb LP-urile, intr-o mana tineam ghiozdanul, iar in cealalta, la sub-brat, purtam trofeul de vinil. Mama, ce mai mandru eram!

Eheee, narcisist de mic 😊 Si, atentie, eram abia-ntr-a saptea!

Oricum, discurile le invatam pe dinafara. Incercam io sa fac niste smecherii, legand diverse fire si jack-uri intre pick-up si magnetofonul lu’ taica-meu (Tesla B3), ca sa le inregistrez pe banda. Cateodata mi-a si reusit, nu intotdeanuna, insa… Imi amintesc ca am tras super-misto un Highway Star, Mistreated, Fools, sau Custard Pie.

Hai, ca mi-am facut pofta si acum mi-am pus Fools. Cred ca este una dintre cele mai nedreptatite piese rock din toate timpurile, Geniul baietilor este maxim, insa nu se regaseste in preferintele majoritatii, O fi problema eterna dintre calitate si cantitate. Adica vrei like-uri si views, sau accesul in anumite elite si aprobarea lor? Frate, recitalul este demential! Pe un ritm neauzit nicaieri altundeva la tobe, de parca bate in oale de bucatarie, solistica e cu o chitara pe care da cu arcusul de vioara. Vreau si io ce-au fumat baietii aia!

Baga-mi-as, iar am intrat in balarii…

Back to 2019! Ba nu, ca YouTube-ul mi-a bagat acum Child in Time. Cum sa rezist la asa ceva? Gillan urca aici sapte octave. Nimeni nu a reluat piesa asta. Si nu pentru ca nu a vrut, ci pentru ca nu a putut! Voi nu stiti, dar in anii ’70, daca faceai un ceai si nu aveai asta, sau Je T’aime,…Moi Non Plus, nu-ti venea nimeni!

Pe vremea aia, in toate discotecile si la toate ceaiurile (asta era denumirea party-urilor de azi) play list-ul era o insiruire in care alternau piese lente/bluess si rock/hard. Pentru ca la cele hard ieseau la dans cei care chiar stiau sa se miste, iar la asa-numitele bluess-uri dansa toata lumea. Nu trebuia sa stii nimic, doar te lipeai de fata cu care voiai sa dansezi si te balanganeai cat tinea melodia. E adevarat, nu stiai sa dansezi, insa era unica ocazie sa o simti aproape (depindea de ea cat de close era faza asta) pe fata e care o iubeai in taina, … hai ca nu mai zic mai multe.

Wow! A intrat Mistreated! Am ascultat-o de mii de ori. Asa, ca structura, in capul meu e un fel de Bolero, de Ravel (evident, nu puteam pune decat varianta cu Sergiu Celibidache la pupitru!), sau Ochi Chernye. Incepe lent, te pregateste, te da putin cu capul de pereti, apoi te invarte pana da cu tine de pamant! Oricum, toate se incheie cu I’ve been loosing my mind! Pentru ca e normal, iti pierzi mintile dupa o nebunie d-asta.

Ce dracu’, Mirceo! Ori scrii despre 2019, ori las-o-n pana mea!

Am deviat rau, cred c-o sa sterg tot si-o iau de la capat. Hmmm,… totusi, Word-ul imi spune ca am scris deja 950 de cuvinte pana acum. N-as vrea sa le pierd, ca pe multe alte texte pe care le-am conceput, le-am pregatit, apoi le-am dat delete. Pentru ca nu-mi placeau. Sau nu ma aratau pe mine asa cum simteam. Erau false, nu eram eu. De multe ori imi pun intrebarea:

CE VREAU?

Postari care sa primeasca multe like-uri, care sa-mi alimenteze narcisismul notoriu, sau anumite like-uri, de la oameni care stiu ca apreciaza valoarea? Habar n-am! Si, ca tot a fost de curand Mos Craciun pe la noi, daca eu nu stiu ce sa-i cer, cum dracu’ sa stie el ce sa-mi aduca?

I heard it through the grapevine, cu Creedence. Ce capodopera! Nu stiu care e mai misto, asta sau originalul, care e al lui Marvin Gaye. Un talent extraordinar, cu o poveste intens tragica, care a fost impuscat de insusi tatal sau, intr-o zi de 1 aprilie. Peste o zi, ar fi implinit 45 de ani. Incredibil! Ce pacate or fi fost acolo, ce-a trebuit ispasit? Habar n-am! Insa baiatul asta a reusit o piesa monumentala ca asta, pentru ca mai tarziu sa sfarseasca omorat de propriul tata. Offff, astea drame! Iar eu ma plang ca trafic in Bucuresti, oboseala, stress, spital si greutati…

Sunt un prost!

Negru Voda mi se pare cea mai balada romaneasca. Vioara lui Kappl, cu care incepe totul si care da tema, e magnifica. Apoi accentele de jazz-rock si de progressive fac motivul principal sa varieze si sa se duca prin locuri nebanuite. Nicu Covaci cu chitara lui baga niste efecte pe care noi, romanii, nu le mai mirosisem in anii aia. Era un miracol, am ascultat piesa asta de mii de ori. Radio Saptamana Top, emisiunea pe care Florin Silviu Ursulescu o punea vinerea, de la orele 21 pe Programul 3, in stereo, incepea cu vioara asta dementiala…

Nici nu mai conteaza. Sunt… way out of business!

Mugur de Fluier a fost un reper in muzica anilor 70. Albumul a fost un standard de calitate al muzicii romanesti, iar Strunga daca nu o asculti pe imaginile de generic de la Nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu, inseamna ca nu intelegi anii aia. Exact intr-un final de decembrie, cam in zilele astea, a fost premiera filmului la Sala Palatului, iar regizorul a multumit celor prezenti astfel: Va multumim ca ati ales ca in aceasta zi de duminica sa veniti sa vedeti mai multi nemuritori, in loc de a vedea unul singur. (In anii aia, duminica, la orele serii, era un serial american numit Nemuritorul).

True story!

Din cauza de Mugur de Fluier, mi-am cumparat blockflote (am dat pe el 42 de lei) si am invatat partitura respectiva. Pe care, intr-o toamna din 1981, i-am cantat-o la telefon unei noi prietene, Ana. Cea care, peste cativa ani, mi-a devenit sotie.

Hai, ca sunt praf! Nu ma pot concentra deloc…

Voiam sa scriu despre un fel de retrospectiva 2019 pentru mine. Ca a fost interesant, cu evenimente, cu premiere… M-a luat valul si m-am lasat dus de amintiri, de dulcegarii. Sau de prostii… Ce va spuneam io despre like-uri? Cateodata nu mai conteaza. Ei bine asta am simtit acum, asta am scris. Restul, o vom rezolva. De fapt, nu-i asa?, despre 2019 mai am timp cateva ore sa scriu cate ceva.

Ohoo, s-a facut de trei jumate… iar Ana imi reproseaza ca, daca nu dorm la ora asta, cum dracu’ o sa rezist io maine, de Revelion? Hai, noapte buna, dragilor!

Hei, hei, verde e iarba, soarele-i sus pe cer….!

Nu va urez de An Nou, nu-i asa ca mai e timp?

Băi, noi avem ciungă-n cap?

Brain Art

Un tip lipeste cu scotch o banana pe perete la un festival de arta in Miami, o denumeste “the comedian” si o valoreaza la 120 de mii de dolari. Un altul vine si-i mananca banana (de fapt… art installation) si spune ca, de fapt, el nu a mancat-o, ci a fost un art performance. Iar media de pe toata planeta face prima pagina cu acest happening.

The Comedian 2019
The Comedian 2019

 

Aveam un prieten care-mi spunea: bai, tu crezi ca eu am ciunga-n cap? Exact la asta ma gandeam cand vedeam imaginile in care, din tot salonul de arta din Miami, la banana aia erau cei mai multi vizitatori, mai multi decat la Monalisa lui da Vinci de la Luvru.

Deci, am io ciunga-n cap?

Brain Art
Brain Art

La o licitatie in Manhatten, un tablou complet albastru, doar cu o dunga alba verticala pe mijloc, a fost vandut cu 44 de milioane de dolari.

Licitatie
Licitatie

A avut cineva ciunga in cap?

 

Sunt multe exemple ca astea, care ma fac sa ma intreb, de fapt, daca am ciunga in cap. Sau, de fapt, ce e arta? Cu siguranta, nu exista un raspuns clar, care sa puna granitele exact acolo unde incepe si se termina actul artistic. Insa, astfel de sume pentru acest tip de arta pune la indoiala intreaga scara de valori. Cum se poate evalua asa ceva? Este o masura unica? Sau e in functie de cine semneaza? Ori, pur si simplu, se spala bani pe acolo? Ceea ce e un fenomen muuult mai prozaic si nu are nicio legatura cu arta…

In alt registru, o fetita de 16 ani din Suedia vine si da de pamant cu toata clasa politica si cu leaderii mondiali si arata ca toti sunt prosti, sau dezinteresati, sau ipocriti si nu vor sa salveze planeta. Si face prima pagina worldwide, iar Time o declara personalitatea anului. In ultimul an, Greta a stabilit deja crezul si directia unei intregi generatii tinere, care ii urmeaza exemplul de a protesta.

Se pare ca noi, astia batranii, am gresit complet in misiunea noastra pe Pamant, iar cei tineri isi cer planeta inapoi. Cu asemenea alegeri si criterii, in care o banana costa cat o casa, iar o panza data cu bidineaua, cat un bloc, e clar ca ne ducem dracului la vale. Poate au dreptate juniorii, noi suntem de vina. Copii, mai rabdati-ne putin, cativa ani, ca disparem repede…

Poate toata generatia noastra a avut ciunga-n cap…

Sunt multe paradigme ce se sucesc la 180 de grade cand apar astfel de intamplari sau evenimente ce-ti pun la indoiala tot ce stiai pana atunci. Ti se dau valorile peste cap de-a berbeleacu’ si iti pui intrebarea: bai,… da’ daca astia au dreptate?

Cred ca, pana la urma, fiecare pentru el trebuie sa vada daca are ciunga-n cap, sa-si ia creierul propriu la intrebari si sa decida singur.

Cum il intreba, intr-o dimineata, Moromete pe Niculae: incotro mergem noi, domnule? Oare, asa incepe declinul nostru, ca omenire?