100 de lecții învățate de la cel mai dur trainer al meu: cancerul!

Prieteni, înainte de a continua cu partea a doua a sesiunii de training (vezi prima parte aici), vă rog să-mi permiteți câteva cuvinte:
– mai întâi, vă mulțumesc tuturor pentru gândurile voastre, comentarii, share, mesajele personale primite, recomandări. Au fost atât de multe, încât m-ați copleșit! Toate acestea nu fac decât să mă alimenteze cu energia de a scrie mai departe.
– pentru cei care nu au citit primele articole legate de experiența mea cu cancerul, le găsiți tot aici pe blog și voi da câteva dintre link-uri: aici, aici, aici, aici și aici. Pe restul poate le găsiți voi, sunt scrise cam în aceeași perioadă.
– reiau și aici importanța controlului periodic și a analizei PSA, specifică prostatei, ce trebuie sa fie efectuată de bărbații peste 40 de ani. Așa că, domnilor, găsiți aici detalii. Iar voi, doamnelor și domnișoarelor, țineți-vă de capul LOR să-și facă aceste controale și analize PSA. Credeți-mă, le poate salva viața!

Deci, haide să mergem mai departe…

Training day

8 – Am învățat să nu-mi mai fie frică de moarte. Odată, cineva spunea că accidentul este atunci când ne naștem, nu atunci când murim… Câtă dreptate! Evident că vrem ca moartea sa fie cât mai îndepărtată și ne sperie spectrul ei. Însă după lungi discuții cu mine, în multele nopți când rămâneam singuri, am ajuns la concluzia că, cel puțin până acum, am avut o călătorie superbă. Cu suișuri amețitoare și căderi fulminante, plină de aventuri, întâmplări, prieteni si experiențe speciale. Sunt fericit că am o familie mișto, pe care o simt aproape de mine. Așa că, până acum bilanțul e ok. Am ce lăsa după. Deci, sincer, nu mă mai sperie atât de tare gândul că voi muri. Și nici frica de zbor cu avionul nu mai este chiar atât de mare ca până acum. Asta nu înseamnă că a ajuns să-mi placă… 😊

9- Am învățat să… Carpe Diem! Ce înseamnă Carpe Diem? Să savurez un vin roșu, împreună cu Ana, într-o tavernă, undeva în Grecia. Sau, pur și simplu, să zac pe nisip. Ori să stau culcat pe o plaja și să urmăresc cum un câine împinge de zor o minge în apă, ca s-o aducă apoi pe nisip, de zeci de ori…
Mare vorbă, însă mie mai mereu mi-a fost greu de pus în practică. De multe ori am remarcat că noi, românii, sau hai să vorbesc despre mine, când e de muncit nu prea muncim, iar când e să ne bucurăm, nici asta n-o prea facem ca lumea. Suntem așa, cumva amestecați în trăiri, poate indeciși, nesiguri. Cred că în comunism ni s-a imprimat frica de a arăta sincer ce simțim. Dacă s-o supăra șeful, sau ăla de la partid, că mă distrez prea tare la petrecere? Ceea ce s-a translatat mai apoi și la corporațiile actuale, unde în teambuilding-uri mulți nu se manisfestă cum ar vrea, de frica managementului. Am văzut, în schimb, expați care-și dădeau în cap big time, experimentând din plin licorile românești. Însă a doua zi dimineața la 9, la meeting, erau brici! Eu, adormit, mahmur, abia-mi țineam ochii deschiși… de parcă nici sa bem nu știm. Așa că acum știu să work hard și play hard. Și le savurez din plin! Pentru că, așa cum ziceam mai înainte, de-acum cine știe dacă și când voi mai avea o astfel de experiență.
10 – Am învățat să rezonez cu natura. De mulți ani avem în casă animale. Am avut motani, apoi de vreo 10 ani m-a adoptat doamna Pisi, care s-a aciuat la noi, în martie ne-a mai venit un maimuțoi mic care acum are vreo 9 luni, Pif motănelul, iar de vreo 4 ani am adoptat-o pe Lili-Blue, cățelușa noastră iubită, care stabilește echilibrul in familie. Așa de tare mă ajută, nici nu va imaginați. Câteodată le țin în brațe, simt cum torc pisicile și parca vibrez șii eu cu ele, de mă umplu de bine și, parcă de tot universul. Iar când se lipesc de mine, să se cuibărească mai bine, mă topesc tot. Am impresia că asta îmi face mai bine decât orice alt tratament.

În aceeași idee, am început să grădinăresc, să îngrijesc și să privesc mult mai atent la pomi, la flori, la plante. Mi se pare o minune a lumii dăruita nouă, oamenilor, dar pe care prea puțin o băgăm în seamă. Să vezi cum crește cea mai delicată floare sau ditamai copacul dintr-o singură sămânță care nu are nevoie decât de apa si lumina, este fascinant. Un miracol!

11 – Am învățat să trăiesc cu medicație, cu proceduri, cu radioterapie, cu tratamente de lungă durată. Disciplină, acceptare, ritual, rigoare, pe toate le încerci în situația mea. Și, culmea, chiar îmi reușește să mă țin de ele. Indiferent dacă înainte eram total împotrivă, sau toate erau vraiște în viața mea. Pentru că am undeva, în spatele creierului, gândul că ar putea să mă ajute până la urmă și astea.

12 – Am învățat să mai și las de la mine, iar atunci când corpul meu îmi spune să iau o pauză, chiar să-l ascult. Programul meu este destul de anapoda, toți doctorii îmi recomandă un program strict, să nu stau târziu noaptea, să dorm minim opt ore, corpul meu are nevoie de energie, mai ales acum, că sistemul meu imunitar e făcut praf. Jur că încerc asta!… însă ce să fac dacă păcătoasa asta de inspirație îmi vine după zece-unșpe noaptea? S-o las să se risipească, sau să profit de ea, cât mai pot? Așa că… tot pe la unu, două noaptea mă culc.
13 – Am învățat să nu am mereu dreptate! Ohoo, iar asta e mare lucru, credeți-mă… Înainte, când știam că adevărul e de partea mea, mă contraziceam cu oricine, până-n pânzele albe, să-mi dovedesc, cu seria mea de argumente, dreptatea. Făceam pariuri pe orice, doar să arăt că e ca mine! Orgoliul, la maxim. Acum, las mult mai ușor de la mine: așa e, frate, ai dreptate! Și mergem mai departe. Ce rost atâta patos pentru un nimic?
14 – Am învățat să spun “mulțumesc” mult mai des și mai sincer. Oricui, pentru orice lucru, cât de neînsemnat, mulțumesc. Nimeni nu e obligat sa-mi dea, sau sa-mi faca ceva, asa ca orice gand, gest sau lucru primesc e un dar, așa că trebuie tratat ca atare.
Am învățat să spun mult mai ușor “iartă-mă”, “îmi pare rău”, “e vina mea”, sau să-mi cer scuze. Nici înainte nu eram lipsit de politețe, însă poate înainte nu aș fi făcut-o atât de ușor…
15 – Am învățat să nu mai stau degeaba. Nu mai pierd vremea la televizor, decât strict necesar, sport, sau ceva într-adevăr mișto. De aceea, nu mai știu cine sunt vedetele zilei, tot felul de nume de fete sau băieți care nu au altă caracteristică decât că se cuplează cu nu știu cine (alte vedete!), își pun fustele-n cap, ori își pun implanturi, sau își dau cu părerea despre nu știu ce căcat. Nu cred că e o irosire mai mare de resurse extrem de importante, adică de timp. Și de creier, pentru că se anihilează neuronii nefolosindu-i la nimic util.
16 – Am învățat să am mai mare încredere în mine! Înainte avem mari îndoieli despre ce aș putea realiza, sau dacă aș fi în stare. Acum, nu neapărat că sunt mai sigur ca realizează ce-mi propun, dar mă afectează mai puțin eșecul. Și îl accept mult mai ușor…
Ceea ce duce la următorul punct: îmi pasă mai puțin de părerea altora despre mine. Nu mai fac lucrurile într-un anumit fel, pentru că “așa se face”, iar dacă nu, lumea va vorbi. Așa, și? Lumea oricum va vorbi, ăsta e rostul ei, așa că măcar acum învăț să fac ce-mi place și in felul meu. Bun, rău, asta nu mai e decât treaba mea. Evident, încerc să nu fac rău nimănui, cel puțin nu voit. Însă cred că am ajuns la maturitatea necesară pentru a decela între bine și rău, între așa da sau așa nu. Iar dacă nu, poate că mai am timp… 😊 să învăț. Ori, cum spunea cineva, avantajul bătrâneții este că, chiar dacă ajungi să te faci de râs, măcar nu-ți mai pasă…

17 – Am învățat să sper! Cei care ați trecut vreodată prin momente dificile, mă înțelegeți mai bine. Sunt unele clipe în care speri, din tot sufletul, să se întâmple lucrurile într-un anume fel. Poate nu e așa întotdeauna, însă mereu sperăm. Nu degeaba se spune că speranța moare ultima, pentru că ne agățăm de orice firimitură de posibilitate ca până la urmă, o nenorocita de analiză să iasă sub o anume limită, ședințele de radioterapie să omoare răul dinăuntrul tău, sau un rezultat la RMN sa fie de un anume fel.

18, 19, 20, …, 100 – Vreau să trăiesc și pentru asta am învățat atâtea și-atâtea lucruri și de la voi, fiecare prieten pe care deja îl aveam, sau l-am câștigat în ultimul an. Pentru că, DA, oamenii sunt buni, vor să ajute și să facă bine. Doar dați-le prilejul să vă arate asta! Poate că voi reveni cu o continuare, pentru că acum realizez cât de multe am învățat de la fiecare din voi, cei care mi-ați trimis gândurile voastre!
Vă mulțumesc!

Ce am învățat de la noul meu trainer, cancerul

A trecut un an de când m-am operat de cancer (vezi postarile de aici, aici, aiciaici și aici). Cam repede, ce-i drept. Dar de la o vârstă, așa trece timpul, din ce în ce mai pe fugă. Am citit undeva că timpul, deși este extrem de precis calculat și are absolut aceeași măsură, este perceput diferit de fiecare dintre noi. Iar creierul nostru îl interpretează în funcție de cât timp am trăit până atunci. De exemplu, când îi spui unui copil de cinci ani că la anul vine Moș Crăciun, pentru el este o eternitate, pentru că reprezintă douăzeci la sută din întreaga lui viață. Mie, dacă-mi spui că la anul am de făcut o expoziție, mă gândesc la ea cu groază, de parc-ar fi mâine…
Mai era și varianta mai scurtă, care definea percepția diferită asupra timpului, arătând că cinci minute înseamnă altceva pentru fiecare: depinde doar de care parte a ușii de la baie te afli 🙂

Într-o ședință de training

Așadar, ce am învățat eu în ultimul an?
Vă împărtășesc aici, într-o ordine aleatorie, câteva aspecte pe care mi s-a părut că le-am deprins mai bine. Poate ele or fi pur și simplu de la îmbătrânire și vin odată cu vârsta, iar eu dau vina pentru ele pe bietul meu cancer… Săracu’ de el, că acum îmi este atât de apropiat, doar e al meu, nu? Indiferent dacă e de la boală sau de la vârstă – și nici nu mai contează. Sigur e că asta am trăit și învățat în ultimul an.

1 – Am învățat să trăiesc cu cancerul. Asta poate e cel mai important aspect. Înainte, sincer, îmi era groază să mă gândesc la posibilitatea de a avea cancer. Eram speriat de moarte, la propriu. Mergeam pe filozofia “mie nu mi se poate întâmpla” și, pur și simplu refuzam să iau în calcul varianta că m-aș putea îmbolnăvi. Dar perioada asta trece repede, mai ales când vezi în față analizele pe care apare cuvântul “malign”. Te trezești brusc la realitatea lumii noastre, în care cancerul este din ce în ce mai prezent în jurul nostru. Pentru simplul motiv că este din ce în ce mai ușor de depistat. Ceea ce e bine, deoarece așa mai avem o șansă de vindecare, mai ales dacă îl descoperim din timp.

2 – Am învățat să prețuiesc timpul. Nu știu cât voi mai avea, așa că pentru mine a devenit extrem de prețios. Poate că e cea mai valoroasă resursă de care încă mai dispun. Niciun doctor nu mi-a spus cât mai am de trăit, nimeni nu se riscă cu un asemenea pariu, așa că am învățat să trăiesc mult mai intens decât înainte. De aceea, prețuiesc mult mai mult fiece clipă, orice experiență trăită, de orice fel. Nu știi niciodată dacă nu cumva e ultima de acel gen…
Prețuiesc altfel întâlnirile pe care le am. Încerc să le selectez si sa le fac cât mai valoroase, să iau cât mai mult din ele. M-am aruncat în toate proiectele ce mi s-au ivit în față. Nu am refuzat niciunul, vreau să fiu nonstop ocupat. Bine, am câteva restanțe, de exemplu comenzi de portrete sau diverse tablouri, pe care încă nu le-am onorat. Simt că încă nu le-a venit vremea… Poate dacă le mai amân, voi fi mai inspirat atunci când le voi picta. Oricum, acum nu ar ieși ce mi-aș dori… și nu vreau asta.

3 – Am învățat să nu mai pierd vremea cu prostii, zgomote, sau lucruri reziduale. Nu merită timpul meu. Cred că sunt suficient de mulți alții să se ocupe de ele. Sper să ajungă și ei la aceeași concluzie. Și nu cred că trebuie să te îmbolnăvești ca să ai revelația asta.

4 – Am învățat, în sfârșit, să spun NU. Da, știu, mi-a luat câteva zeci de ani, dar am ajuns pană la urmă să mă simt confortabil când o fac. În general, când ești bun cu toată lumea, sau cel puțin încerci să fii, oamenii te iau de fraier. E valabil atât în viață, cât și la job. Am trăit-o pe pielea mea și știu ce vorbesc. Așa că am ajuns, în sfârșit, la maturitatea să decid singur ce e de făcut și ce de refuzat. NU chiar este o opțiune.

5 – Am învățat să am cât mai mulți prieteni, să nu mă ascund. E un risc foarte mare pentru cei bolnavi de cancer retragerea, însingurarea, abandonul sau renunțarea la viața socială. Chiar si la cea virtuală. Mi-am făcut conturi pe Facebook, unde am sau administrez vreo șase profiluri, pe LinkedIn, pe Instagram, mi-am facut blog, canal video pe YouTube. Respir peste tot, cât mai larg, mi se pare că așa, cumulat, parcă aș avea mai multe vieți, poate îmi creează senzația că trăiesc mai mult…
Nu mă ascund, ba chiar mă expun mai mult decât oricând înainte. Poate și pentru a arata altor oameni care sunt suferinzi că este posibil să ai o viață normală, chiar intensă, cu toate că, înăuntru, undeva, cancerul își face treaba. Sau poate că nu! Am citit multe despre atitudinea necesară în aceste situații. Multe materiale trimise chiar de prieteni de pe Facebook, cărora le mulțumesc și aici pentru gândurile bune. Se pare că există o legătură între atitudine și vindecare, dincolo de tratamente, proceduri și medicamente.

6 – Am mai învățat ceva în acest an, ceva legat de frică și de reacția oamenilor în fața unui bolnav de cancer. Am prieteni, chiar apropiați, care au recunoscut că nu m-au sunat, de frică. Și mare le-a fost surpriza să vadă că, in linii mari, sau poate uneori în totalitate, eram cam același ca și înainte. Ok, de acord, mai forțam și eu și mă dădeam mare, însă în general mă țineam la un nivel apropiat de normalitate. Poate că asta vine și din lipsa noastră de educație. În România, oamenii bolnavi de cancer, cei cu dizabilități, sau suferind de alte boli grave, sunt priviți diferit.  Mulți consideră că ar trebui izolați undeva, pe principiul că, dacă nu-i vedem, ei nu există. Nu este așa, CREDEȚI-MĂ!
De exemplu, în primele luni după operația de cancer de prostată, este prezentă o stare de incontinență urinară. Pentru că, prin eliminarea prostatei, nu mai ai aceiași “robineți” care să închidă circuitul, însă, în timp, corpul tău își dezvoltă alții. Asta în cazul în care operația a fost reușită și nu apar alte complicații. Așadar, o perioadă am purtat pamperși. Asta insă nu m-a împiedicat să am o viață normală, să călătoresc, chiar și peste hotare. Deci, prieteni, se poate!

7 – Am învățat să râd! Însă asta este o lecție mult prea importantă, așa că o voi trata separat, altcândva…

Gata, am obosit. Mâine revin cu celelalte lucruri (vezi partea a doua aici) învățate de la noul meu trainer, cancerul.

Castelul Martinutzi – locul în care Maria Tereza își omora amanții!

Am petrecut trei zile aici, la Domeniile Martinutzi, la 10 km de Capitala Unirii, Alba Iulia. Nu stiam nimic despre locul asta, credeam ca e doar un hotel si atat. Eeeei, abia aici am descoperit ca mai e si altceva😊  Am aflat cateva din legendele si povestile locului, atat de interesante. Se pare ca aici isi aducea vestita imparateasa Maria Tereza amantii, cu care se desfata, pentru a scapa mai apoi de ei si a sterge urmele desfraului. Dupa partidele de amor, ii chema intr-o anumita camera, unde podeaua era data la o parte prin mecanisme aflate la comanda ei si bietii iubareti cadeau in niste tepe aflate dedesubt… Groaznic! Poate si de aici expresia ca… ai luat teapa!

Sunt inca in picioare ruinele vechiului castel ce domina zona, castel ce apartinea guvernatorului Transilvaniei, boierul Martinuzzi. Vintu de Jos era in vechime un loc important, unde era cel mai mare targ de peste uscat si afumat din zona. De asemenea, se pare ca aici Orient Expressul avea cea mai importanat oprire in Transilvania, unde calatorii faceau legatura cu Sibiul.

 

Inca de pe vremea romanilor, dupa razboialele cu dacii, Legiunea a XIII-a Gemina s-a stabilit aici. Atunci s-a infiintat cetatea Apulum, devenit orasul Alba Iulia. Zona a capatat importanta din ce in ce mai mare, ajungand ca boierul local, Martinuzzi, sa fie chiar unul dintre candidatii la a deveni Papa. Se pare ca nu a ales cartile bune si a fost numit, totusi, cardinal. (De unde si numele hotelului.)

In acelasi castel si-a gasit sfarsitul si Aron Voda (denumit si Aron Tiranul), fiul lui Alexandru Lapusneanu. El si-a cumparat tronul Moddovei pe bani multi – peste 400.000 de galbeni – si a fost sprijinit spre a fi nominalizat de Poarta de catre ambasadorul englez. La schimb, Aron i-a platit acestuia toate datoriile avute. Apoi, ca sa faca rost de bani, a bagat noi biruri, pe care le strangea de prin sate cu asistenta soldatilor turci. Normal ca dupa aceea a  facut parte din alianta anti-otomana, alaturandu-se lui Mihai Viteazu, in speranta de a nu mai plati darile colosale catre Sultan. Cu toate ca a luptat impotriva turcilor si si-a mentinut loialitatea, Sigismund Bathory il detroneaza si il inchide, cu toata familia, in anul 1595, in acest castel. Doi ani mai tarziu, este otravit si va fi ingropat la Alba Iulia.

Pe domeniu veti gasi un nou castel, decorat si mobilat intr-o abundenta nebanuita. Hotelul aflat in apropiere este dotat cu restaurant si cu centru SPA, cu sauna, jacuzzi si tot ce trebuie pentru relaxare. Conferinta, care a fost principalul motive pentru care am ajuns aici, s-a tinut intr-o cladire alaturata, construita special pentru evenimente de mari dimensiuni, cu sala de conferinte, dotata cu tot ce este necesar, loc de luat masa si suficient spatiu pentru party 😊

Amabilitatea gazdelor noastre a fost deosebita si de aceea am indraznit sa scriu acest material, cu speranta a veti beneficia si voi de momente placute aici. Recomand cu caldura locul, mai ales daca doriti o oaza de liniste in inima Transilvaniei, inconjurati de dealurile blande si de un peisaj atat de pitoresc.

Castelul Martinutzi – locul in care Maria Tereza isi omora amantii!

Am petrecut trei zile aici, la Domeniile Martinutzi, la 10 km de Capitala Unirii, Alba Iulia. Nu stiam nimic despre locul asta, credeam ca e doar un hotel si atat. Eeeei, abia aici am descoperit ca mai e si altceva😊  Am aflat cateva din legendele si povestile locului, atat de interesante. Se pare ca aici isi aducea vestita imparateasa Maria Tereza amantii, cu care se desfata, pentru a scapa mai apoi de ei si a sterge urmele desfraului. Dupa partidele de amor, ii chema intr-o anumita camera, unde podeaua era data la o parte prin mecanisme aflate la comanda ei si bietii iubareti cadeau in niste tepe aflate dedesubt… Groaznic! Poate si de aici expresia ca… ai luat teapa!

Sunt inca in picioare ruinele vechiului castel ce domina zona, castel ce apartinea guvernatorului Transilvaniei, boierul Martinuzzi. Vintu de Jos era in vechime un loc important, unde era cel mai mare targ de peste uscat si afumat din zona. De asemenea, se pare ca aici Orient Expressul avea cea mai importanat oprire in Transilvania, unde calatorii faceau legatura cu cetatea Sibiului.

 

Inca de pe vremea romanilor, dupa razboialele cu dacii, Legiunea a XIII-a Gemina s-a stabilit aici. Atunci s-a infiintat cetatea Apulum, devenit orasul Alba Iulia. Zona a capatat importanta din ce in ce mai mare, ajungand ca boierul local, Martinuzzi, sa fie chiar unul dintre candidatii la a deveni Papa. Se pare ca nu a ales cartile bune si a fost numit, totusi, cardinal. (De unde si numele hotelului.)

In acelasi castel si-a gasit sfarsitul si Aron Voda (denumit si Aron Tiranul), fiul lui Alexandru Lapusneanu. El si-a cumparat tronul Moddovei pe bani multi – peste 400.000 de galbeni – si a fost sprijinit spre a fi nominalizat de Poarta de catre ambasadorul englez. La schimb, Aron i-a platit acestuia toate datoriile avute. Apoi, ca sa faca rost de bani, a bagat noi biruri, pe care le strangea de prin sate cu asistenta soldatilor turci. Normal ca dupa aceea a  facut parte din alianta anti-otomana, alaturandu-se lui Mihai Viteazu, in speranta de a nu mai plati darile colosale catre Sultan. Cu toate ca a luptat impotriva turcilor si si-a mentinut loialitatea, Sigismund Bathory il detroneaza si il inchide, cu toata familia, in anul 1595, in acest castel. Doi ani mai tarziu, este otravit si va fi ingropat la Alba Iulia.

Pe domeniu veti gasi un nou castel, decorat si mobilat intr-o abundenta nebanuita. Hotelul aflat in apropiere este dotat cu restaurant si cu centru SPA, cu sauna, jacuzzi si tot ce trebuie pentru relaxare. Conferinta, care a fost principalul motive pentru care am ajuns aici, s-a tinut intr-o cladire alaturata, speciala pentru evenimente de mari dimensiuni, cu sala de conferinte, dotata cu tot ce este necesar, loc de luat masa si suficient spatiu pentru party 😊

Amabilitatea gazdelor noastre a fost deosebita si de aceea am indraznit sa scriu acest material, cu speranta a veti beneficia si voi de momente placute aici. Recomand cu caldura locul, mai ales daca doriti o oaza de liniste in inima Transilvaniei, inconjurati de dealurile blande si de un peisaj atat de pitoresc.

 

Primul meu sarut – ultima parte…

Bunicii mei

Prima parte o gasesti aici, iar a doua, aici.

… Cand s-a terminat totul, am plecat impreuna catre casa ei. Era destul de departe, cativa kilometri, tocmai in Betegi, un alt „cartier” al satului. Dar ce putea fi mai frumos decat sa mergi pe ulitele satului, sub cerul senin si o luna ce-mi aduc aminte ca era maiestoasa, alaturi de o fata despre care ti-ai facut atatea vise. Si care, in clipele alea era idealul tau de adolescent. Pentru ca nu v-am zis, era inalta aproape cat mine, insa un corp atletic de 17 ani, parca-mi spusese ca facea handbal la liceu. Avea parul saten deschis, drept, tuns „castron”. Si mai avea ceva: niste ochi la care niciodata nu am putut sa lipesc o culoare… virau in verde, caprui deschis, cateodata chiar spre galben, ca de pisica. Cu o atitudine atat de hotarata si de directa, incat uneori ma lasa fara replica. Desi, mai mereu am avut cuvintele la mine. Facea apropo-uri de care ma prindeam tarziu, poate cateodata deloc. Adevarul e ca mereu m-au atras fetele pe care le simteam mai destepte decat mine…

Bunicii mei

Bunica mea, Maria Cristea si bunicul meu, preotul Gheorghe Cristea (Popa Gogu)

Aveam senzatii amestecate, as fi vrut ca drumul pana la ea acasa sa tina toata noaptea, pe de alta parte mi-as fi dorit sa zbor cat mai repede pana acolo. Nu stiam ce ma astepta, insa tocmai asta cred ca ma incita incredibil. Am ajuns la ea la poarta, unde ne-am asezat pe pat – adica acea banca lipita de gard, care era la toate portile din zona aia. Daca va uitati la filmul „Morometii”, veti intelege exact cum aratau. Filmul ala mi s-a lipit de suflet, de parca ar fi fost filmat de mine, la Râca, in copilaria mea… Sper ca si partea a doua a filmului, ce are azi avanpremiera si se va lansa national acum, in noiembrie, si care e tot in regia lui Stere Gulea, sa fie la fel de reusita.

Ea stia exact ce face. Eu eram un putoi de cinspe ani, cu doi ani mai mic decat ea (la varsta aia conteaza enorm!), care nu stiu de ce ii cazuse cu tronc, si, probabil, faptul ca eram din Bucuresti o facuse curioasa sa vada ce hram port. Sau, poate, chiar ii placea de mine? Acolo, pe acel pat am fost sarutat prima oara! Imi amintesc de tot ce era in jurul meu, satul, casele, pomii, reprezenta un singur contur negru. Iar deasupra era cerul luminat de milioane de stele. Din cand in cand, pe acest cer aparea silueta ei, care se apleca peste mine sa ma sarute si imi intuneca toata privirea. Ohoo,… si tot creierul! Ca eram in al miilea cer, deja aveam in cap toate filmele de dragoste din anii aia, muzica zbarnaia in creierii mei, iar cuvinte nu prea mai aveam. Tot limbajul meu se redusese, de fapt, la body language 😊 Cu mainile si cu degetele plimbandu-le peste tot, cu limba, ascultam, invatam si spuneam o poveste despre cum e sa descoperi primele clipe de saruturi ale unui adolescent.

Nu mai tin minte nimic altceva… doar ca ea, acolo, intre doua saruturi si imbratisari, mi-a aratat Carul Mare, Carul Mic si Steaua Polara. Erau singurele repere pe care le puteam gasi in noapte. Si pe care in noaptea aia de mijloc de august le-am invatat pentru toata viata.  De atunci, mereu le recunosc in secunda unu cand ma uit pe cer noaptea. Spre dimineata am plecat spre casa bunicilor mai mult fugind decat mergand, eram the king of the world, nu mai aveam loc in mine de cat de fericit eram.

Ne-am mai intalnit dupa aceea la ea acasa, peste cateva zile. Era ziua, cu toata lumea acolo, dar nu mai avea farmecul acelei nopti, desi toti din casa isi faceau de treaba pe-afara, prin curte si prin gradina, noi fiind lasati singuri in casa. Nimic. Dupa aceea, milioane de regrete pe capul meu, ca trebuia sa fac aia sau ailalta, sau sa zic altceva, sau sa profit de cate-un semn primit sau aluzie facuta…

In toamna, a venit ea in Bucuresti si m-a sunat sa ne vedem. Statea o noapte in oras impreuan ca maica-sa si luasera o camera la Hotel Astoria, ala exact de langa Gara de Nord. Mi-a spus sa vin dupa amiaza, cat era mama ei plecata sa rezolve nu stiu ce. Cu chiu cu vai am ajuns la ea in camera, pentru ca pe atunci nu puteai intra in hotel daca nu erai cazat acolo, decat daca aratai buletinul si dovedeai ca stai acolo. Sau daca dadeai un bacsis la portar. In camera batea un soare crancen, iar eu nu stiam cum sa fac intuneric, ca doar-doar reluam seria de saruturi de unde o intrerupsesem… La hotelul ala, la geamuri,  erau jaluzele exterioare, care aveau o banda textila verticala in camera, pe langa geam, de unde manevrai jaluzelele. Pentru a le ridica trageai de banda inspre jos, dar pentru a le cobori, nu stiam cum se procedeaza. Si tot am tras de banda aia in sus, de mi s-au inrosit mainile. Un milimetru nu s-au miscat alea! Reusisem doar sa ridic jaluzelele la maxim, iar soarele lumina din plin camera de hotel, Asa, ca… nicio sansa la intimitate. Iar pe lumina aia, la varsta aia, eram atat de rusinat, incat nu eram in stare sa misc nimic. Multi ani dupa aceea, am aflat cum se proceda: trageai de banda aia textila din partea de jos, de la perete spre tine si ele coborau singure, datorita greutatii lor… Atat de simplu, iar eu atat de fraier. Asa am ratat poate o alta experienta de neuitat.

In noaptea aia fermecata, am ajuns acasa la bunici tarziu, bajbaind pe intuneric pe ulitele satului, mai mult saltand de fapt, obosit, plin de praf si glod, dar si atat de plin de mine, incat eram in stare sa ii trezesc pe bunici sa le povestesc ce tare sunt! Nu am facut-o. Si nici nu le-am povestit. Nici lor si nimanui altcuiva… pana la voi. Acum, dupa 40 de ani, banuiesc ca s-a prescris, nu?

Asta imi amintesc, ca era spre dimineata, deja luni si m-am dus la patul unde dormea bunica mea si am trezit-o usor. M-a intrebat, usor speriata „ce e, ce s-a intamplat?” Am pupat-o si i-am zis: „La multi ani!”. O chema Maria.

Primul meu sarut – partea a doua

Prima parte o gasesti aici.

…A doua zi era Sfanta Maria, zi de targ. Era unul dintre cele mai importante repere ale verii in sat, asa ca tinerii, cel putin, mergeau cu totii intr-o comuna apropiata, la Izvoru. Acolo era un targ, de fapt balci in toata regula, unde gaseai orice, de la sepci de plastic, la turta dulce in forme de inimioare, sau bomboane din zahar colorat, in forme de spirale. Praf, multa lume, bere, pepeni, lautari, mici, tras cu pusca la tir, unde erau cam aceleasi figurine din tabla indoite si ruginite, pe care le gaseai mai peste tot in tara. Era 50 de bani glontul din plumb si luam mereu cate 6, pentru o moneda de trei lei. Erau si lanturi, ce se roteau destul de furtunos, in care se dadeau cei mai mari si fara frica. Stiam de la taica-meu ca in urma cu ani, fusesera accidente cu alea, pentru ca s-au rupt si i-au proiectat pe ghinioniosti hat-departe, la pamant, sau peste alti oameni, provocand rani destul de mari.

16 ani

La targul asta, impreuna cu mine a mers si Neluță. Era de varsta mea si statea chiar vizavi de bunicii mei din Catun, cei care erau „ai lu’ Mălăețu’”. Cu Neluță am stat, cred, in fiecare zi cand mergeam in vacante la bunici, el fiindu-mi cel mai aproape prieten. Pentru noi nu conta in ce casa eram la un moment dat, ca eram la el sau la mine, ne simteam fix la fel. Pe bunica lui o chema Ioana si femeile o strigau ga’ Ioană. Insa tot satul ii zicea Pârța, iar lui Neluță „al lu’ Pârța”. Nu am stiut niciodata de ce.

Pe el il trimiteau seara prin sat ori stra-bunica-mea, Ioana, ori bunica-mea, Didina, sa ma aduca acasa. Si cand il vedeam, venind de departe in lumina apusului, strigand catre mine acelasi mesaj: „A zis ga’ Ioana sa vii acasa, ca, daca nu, te bate de sus pana jos!” Asta era placa spusa de stra-bunica-mea. Cateodata ma chema bunica-mea, mama lu’ taica-meu, pe care o chema Gherghina, un nume atat de frumos! Insa eu, fiind mic si cu dificultati de vorbire, i-am zis mai-comodul Didina. Si uite-asa i-a ramas numele in neamul nostru…

Asadar, alaturi de Neluță, la targ am fost mai peste tot. Cascam gura la fiecare chioșc de acolo, ne zgaiam la orice taraba. Pentru noi copiii, totul era fascinant, dinamic, interesant si plin de culoare. Era plin de tot felul de sclipiciuri si cacaturi (vazute cu ochii de acum), insa atunci, era ceva… wow! Si-mi amintesc ca avea Neluță o camasa noua, alba, imaculata, de! ca pentru targ. Insa nu mai stiu de ce, am aruncat o para catre el, s-o prinda, dar cand el nu era atent, era cu spatele la mine. Si para aia, mare, zemoasa si galbena, i-a aterizat fix pe spate, asa ca i-am stricat bunatate de camasa, ca am auzit ca perele pateaza tare de tot… Am tinut legatura cu Neluta doar acolo, la tara, in vacantele de vara. Stiu ca, odata am fost si iarna, de un Craciun. Si eram la el in casa si ma uitam mirat cu poarta bocancii de iarna direct pe piciorul gol, fara ciorapi. Si mi se parea ca trebuie sa-i fie extrem de frig. Eh, fitele mele de bucurestean…

Asta-primavara, cand am fost la inmormantarea lui Didina, bunica-mea, cand eram la pomana, in fostul camin cultural, acum sala de festivitati si de orice eveniment a primariei, am aflat de la niste oameni din sat ca Neluță a murit acum cativa ani. Lucra cu ziua, undeva in Bucuresti, ducand o viata grea, vai mama lui. Zvonuri ca ar fi fost omorat, de fapt. O poveste cu alcool, in care se pare ca era implicat copilul lui, sau ginerele… Mai conteaza? Oricum, Neluță e in capul meu la locul lui, cu mine prin prunii din sat, cu camasa lui patata de o para malaiata… Ca tot mi se spunea mei „al lu’ Mălăețu”.

Acolo, la targ, era sa iau io prima mea bataie de baieti. Nu mai stiu in detaliu ce am facut, stiu oricum ca am baut o bere. Treceam dintr-a opta intr-a noua, deci aveam 15 ani. Iar berea asta a venit dupa ce mancasem niste pepene… Mama, m-a luat o ameteala si un rau, de n-aveam aer. Si m-am dus mai intr-o parte, retras, pentru ca imi venea sa vars. Dupa aia, ii vad pe unii – erau vreo trei – ca vin spre mine, iar unul avea un cutit in mana. Ziceau ca am facut ceva si ca trebuie sa mi-o fur, iar io nu intelegeam nimic. Chiar daca varsasem, nu ma lipezisem, inca aveam clei in cap, asa ca nu mi se legau deloc lucrurile. Si atunci, pur si simplu, am luat-o la fuga. La asta eram bun, ca eram slab ca paiu’ si destul de vioi. Si asa am scapat de prima bataie din viata mea si s-a terminat pentru mine marea zi de targ de Sfanta Maria…

Seara am ajuns in Raca intr-o caruta, la intamplare, ca m-au luat de la Izvoru unii din sat care ma cunosteau ca eram „al lu’ Popa Gogu”. M-am dus la bunicii mei din partea maica-mii. Ei stateau atunci langa biserica si langa caminul cultural, asa ca imi era convenabil. Eram plin de praf, transpirat, asa ca m-am spalat si m-am primenit, numa’ bun pentru marele bal. Spalat inseamna afara, in curte, la lighean, ca nu era apa curenta in sat. Abia se bagase curent de un an, doi…
In seara aia, la caminul cultural – nou pe atunci – se serba Sfanta Maria, chit ca oficial nu-i spunea asa, din cauza comunistilor, care nu prea le-aveau cu sfintii. Insa pica duminica seara, asa ca era oricum seara de bal. Acolo se tineau la fiecare sfarsit de saptamana asa-numitele discoteci si erau tipi care puneau muzica destul de ok. Pe langa muzica populara, incercau sa intercaleze si muzica noua, chiar Beatles sau Purple. Era un melanj pe care, daca l-am auzi acum, ar suna cel putin ciudat. Dar, daca ne gandim la ce playlisturi sunt pe la nunti, cu mix-uri din toate zonele din care vin invitatii, nu ar fi departe.

Ei, dar in seara aia aveam emotii mari! Era prima oara cand fusesem invitat de o fata, asa, pe fata, direct, fara aluzii sau subintelesuri. Si era si mai mare cu doi ani decat mine, deci sigur avea experienta necesara, asa ca ea stia ce face. Sau cel putina asta credeam, ca ma gandeam sa las totul in seama ei… Toata ziua, de fapt, inca de cu o noapte inainte, de cand am condus-o acasa prima oara, ma tot gandisem ce o sa facem, pana unde vom ajunge la acest bal. Aveam atatea filme in cap, incat deja incurcam scenele intre ele. Bineinteles ca in cea mai fericita dintre variante, in noaptea aia as fi facut dragoste pentru prima data! Ne-am vazut, eu ma tineam cat de cat calm, sa nu se vada cat de „flamand” eram. Am dansat mult, practic tot ce s-a cantat. Indiferent ca era rock, blues, sarba sau hora, eu eram acolo, in mijloc. Nu ca eram un mare dansator, sau ca stiam pasii, dar ce sanse as fi avut sa nu ma fac de ras, pe margine, ramanand singur cu ea? Niciuna.

Cred ca deja v-ati prins deja ca nu i-am pomenit numele. Pentru ca, sincer, nu mai stiu cum o chema… Ce trist! Desi, dupa aceea, ani de zile m-am gandit la ea si la tot ce s-a intamplat, nu-mi mai amintesc numele ei… Oricum, chiar daca stiam, nu l-as fi dezvaluit aici, dar acum pe bune, chiar ca nu-l mai stiu.

Nu am dansat doar cu ea, ci cu mai multe fete, unele mult mai mari, care, vazand ca ma misc mereu, iar baietii care erau perechile lor zaceau pe margine, ma luau la joc. De la una din fetele alea am aflat ca a doua zi, luni, e Sfanta Marie, sunt serbate toate Mariile si ca asta e ocazia cu care a venit atata lume la bal. Chiar a fost atata lume incat s-a iesit in curte, ca nu mai era loc inauntru. Oricum, era o noapte superba, de mijloc de august, cu multa lumina de la luna. Ce sentiment sublim era sa dansez afara noaptea, alaturi de zeci de tineri, sub cerul liber. Si aveam 15 ani…

TINDARI – sau despre o Sfânta Marie neagră și legendele locului…

În călătoria noastră prin Sicilia am ajuns la Tindari. Locul se afla între Milas și Agatirno, în Ponta di Milazzo și la 50 km de Messina. L-am vizitat la întoarcerea dinspre Cefalu înspre Terme Vigliatore, acolo unde am avut hotelul pe perioada periplului nostru sicilian. Vechea așezare Tyndaris a aparținut Greciei și a fost fondată de Dionisos în anul 396 î.Hr. Numele îi este dat dupa Tíndaro, regele Spartei.

dav
cof

Ca în mai toata Sicilia, micile așezări sunt cocoțate taman în vârfurile stâncilor sau dealurilor. Așa că, mai mereu ai de străbătut niște „ace de păr” întortocheate pentru a ajunge la ele. Stilul acesta de construcție urbană a fost dictat de rațiuni strategice, de apărare. În acest fel, cetățile aveau o perspectivă mult mai largă asupra mării sau împrejurimilor și erau mult mai greu de cucerit de către invadatori. Evident ca era greu sa aduci acolo materialele de construcție, apa și toate cele necesare traiului, în schimb partea de securitate a cetății merita efortul. În comparație, la noi mai toate satele sunt in vale, ca așa era cel mai comod. Dar și cel mai ușor de cucerit…

Insă drumul anevoios până sus merită orice efort. Aici marea catedrală domină totul, iar perspectiva asupra mării si litoralului este de vis.

Locul este de o frumusețe aparte, atât vechiul sanctuar, cât și cel nou, fiind clădite pe cel mai înalt punct, la marginea malului abrupt ce coboară drept spre marea aflată la mare distanță la poale. Acolo se văd cele patru lacuri, ca niște lagune, formate din lângă plajă. Nisipul fin și culoarea incredibilă a marii fac imaginea să fie absolut breathtaking. La intrarea în vechiul sanctuar te întâmpină doi îngeri sculptați, care te invită înăuntru. În interior găsești o fereastră de la care se deschide perfect o perspectivă atotcuprinzătoare, pentru a putea admira atât litoralul, marea, cât și cele patru lacuri așternute sub tine, la baza stâncii.
În sanctuarul nou se găsește o statuie a fecioarei Maria de culoare neagră, deoarece este sculptată în lemn de cedru de Liban. Ea se află deasupra altarului și este scoasă din biserică, în procesiune, o dată pe an, de 8 septembrie, când se serbează Nașterea Sfintei Marii. Se spune că s-a ales această reprezentare, pentru că Fecioara este aceeași pentru toți, iubindu-ne necondiționat, indiferent de culoarea pielii.


Există și o legendă locală, ce spune că, odată, o femeie avea un copil foarte bolnav. Și se ruga in continuu la Fecioara Maria să îi vindece copilașul. Aceasta a făcut o minune și i-a îndeplinit dorința femeii, iar copilul s-a însănătoșit. Femeia a vrut să îi aducă o ofrandă binefăcătoarei ei si a venit cu copilul la Fecioară, pentru a-i mulțumi. Însă atunci când a văzut-o atât de neagră, a zis că ea nu poate să îi aducă recunoștința ei unei femei atât de urâte. Atunci, copilul, pe care îl purta în brațe, i-a căzut în mare. Disperată, femeia a rugat-o iarăși pe Fecioara Maria, spunându-i că, dacă într-adevăr este o sfântă, să mai facă și o a doua minune și să îi mai salveze o dată copilul. Fecioara a ascultat-o și atunci a creat acea limbă de plajă care se vede de la fereastra bisericii. Pe această bucată de nisip, un marinar i-a adus femeii copilul recuperat din valuri.
In biserică am avut parte și de o imagine absolut fabuloasă. Când am ajuns noi, era cam după cinci după-amiază si soarele cobora spre apus. Lumina dulceagă de octombrie întra înăuntru prin geamurile vitrate aflate deasupra navei principale, undeva în dreapta. Ei, și acele vitralii o filtrau în așa fel încât arunca ca o vâlvătaie, ce plana pe pereți și cădea de-a curmezișul altarului. Chiar se crea o atmosferă ireală, ceva ce poate părea chiar mistic.

Cotrobăind pe acolo am descoperit și un mic restaurant care are câteva măsuțe aflate chiar pe marginea malului înalt, astfel încât îți oferă o priveliște pe care nu o vezi decât în filme din alea romantic-siropoase. Totul, la umbra unui venerabil măslin și înfofolit în mii de flori de bougainvillea.
Mai multe foto aici!

Video cu pitorescul restaurant, aici!

 

 

La revedere, Charles Aznavour!… sau ce înseamnă tupeul de bucureștean

A plecat Charles Aznavour… A fost, probabil, cel mai cunoscut cântăreț francez, după Edith Piaf. Prin 2003, am avut norocul și onoarea să îl întâlnesc și să schimb câteva vorbe cu marele artist.

Charles Aznavour
Charles Aznavour

Eram la un curs la Athenee Palace, iar în pauza de prânz am coborât la restaurant. Acolo, într-o masă într-un colț, era extraordinarul artist. La masă, statea împreună doar cu un tip mai tânăr, probabil care avea grijă ca totul să fie ok. Stiam că în perioada aia era in București, unde filma rolul principal în “Moș Goriot”. Multe exterioare din film s-au tras prin Cișmigiu, pe aleile atât de cunoscute mie, încât știam toți pomii pe dinafară…
Impertinent, poate bădăran, m-am dus direct la el și l-am întrebat, cu un mare tupeu, dacă pot să iau loc lângă el. Surprins, dar elegant și politicos, m-a invitat la masă. Nu am schimbat decât câteva vorbe, că îl admir și că îi știu muzica de copil si că sunt atât de surprins și norocos că am avut ocazia să îl întâlnesc în București. Mi-a permis, cu o mare generozitate, să facem chiar și o fotografie împreună!
Atunci am realizat că, de fapt, a fost chiar bucuros că l-am abordat, chiar dacă atât de direct! Marea majoritate a celor din restaurant erau persoane sub 30 de ani și sigur nu știau cine este, nu-i cunoșteau muzica și istoria fabuloasă… Charles Aznavour a avut ocazia, nu doar să cunoască  dar și să cânte, să concerteze, să joace împreună în filme, sau chiar să fie apropiat tuturor celor care acum, pentru noi, sunt legende ale muzicii secolului trecut.
Am fotografia acasă, dar acum sunt undeva în Sicilia, așa că, în onoarea lui, am încercat măcar  să-i desenez portetul pe un bloc notes.
Maestrul a plecat, dar sunt atât de convins că a fost mulțumit și împăcat, pentru că a avut o viață atât de bogată si plină. Cu adevărat… la boheme!
Acum poate, linistit, să cânte alături de marea lui prietenă Edith Piaf: Non, je ne regrette rien!

Veorico, te iubim, că ca tine nu găsim!

Eeeh, copiii mosului,… azi e ziua limbii române. Si, pentru ca e aproape seara, ia sa va zic o poveste despre multiplele intelesuri si nedibuitele giumbuslucuri ale limbii noastre… Ca ea nu gasim!

Era odata o cetate. Mare, rosie, condusa de Rosu Imparat si care avea ca semn distinctiv trei roze. Si mai marii cetatii tare ii asupreau pe locuitori, furandu-le mereu din toate cele. Azi asa, maine asa, pana cand oamenii au inceput sa se  prinda de obiceiul stapanilor si, fiind din ce in ce mai saraciti, au plecat, rand pe rand, in pribegie. S-au adunat pe la ale alte cetati, mai bogate, dar numa’ ca acelea aveau stapani mai cinstiti si vrednici.

Veorico, te iubim, că ca tine nu găsim!

Si intr-o zi de vara, se vorbira pribegii si se adunara pe-un deal, in fata cetatii celei rosii. Strigara ei cat putura o anume urare, „_ _ _ _   _ _ _”, singura pe-ntelesul lui Rosu Imparat. Cei din cetate au aplicat procedurile standard:  au trimis halebardierii, au scuipat flacari, au aruncat cu cazane cu smoala, nu au reusit sa-i alunge pe uratori. Au strigat ore intregi, zi de vara, pana-n seara si… nimic! Neam! Absolut!

Iar acestia, daca vazura ei ca nu asa aveau sa izbandeasca, cand se lasa soarele la asfintit, au scris mare, pe-un gogeamitea cearșaf ridicat deasupra zidurilor cetatii, dirept in fata portii, un mesaj mai dibaci: „Pupa-ți-ne-ați în c_r!”

Asa de intortocheat li se paru celor din cetate, incat starostele lui Rosu Imparat, o femeie de, Veorica pe numele ei, se gandi si se sfatui cu sfetnicii ei de la interne, garzi, de la jandari, cum sa raspunda la asa ceva cu ceva mai inspirat si mai deosebit de prea-banalele „He-he!”, sau „make a photo!”.

Atunci lua si ea un cearșaf, mare, rosu, pe care scrise cu litere de-o schioapa: „Și noi pe voi!”

Si uite-asa cu limba romana,… mult e dulce si frumoasa 😊

Dragii mosului, iaca, se facu seara…

Incalecai pe-o capsuna si va spusei o mare si gogonata minciuna!

Si-am incalecat pe-o roata si va spusei povestea toata!

Si incalecai pe-o sa si va spusei povestea asa…

Oare ne vor omori pe toti, ca pe porci?

Am vazut in saptamanile astea modul de actiune al PSDului. Este similar atat in cazul porcilor banuiti de infestarea cu pesta, dar si in cazul protestelor de strada, din ce in ce mai numeroase si mai apasate in ultima perioada.

Principiul e simplu: pentru cativa bolnavi, elimini toata populatia! Asa au facut si in 10 august, cand, pentru cativa infectati, probabil infiltrati in Piata tot de ei, ne-au haituit, gazat, alergat, urmarit, si, uneori, batut pe toti!

Dancila, demisia!

In ambele situatii, PSDul avea semne de mult ca ceva nu e bine, atat la imbolnavirea saracelor animale, cat si in societatea din ce in ce mai plina de ura si mai dezbinata. Ca nu degeaba stam in strada de peste un an si jumatate… Sa omori tu populatia celor mai mari ferme, sau printre cele mai mari din Europa, e o performanta. Dar e firesc, onorabilul domn Daea e dus cu oaia, e visator, sfatos, cu capul plin cu simboluri, cu Auschwitz, n-are el nicio treaba ca sub comanda lui s-a facut cel mai mare macel din istorie! Si ca suntem singura tara din UE cu pesta porcina…

Asa cum Partidul nu stie sa adminsitreze informatiile pe care multi din domeniu le-au tot trimis, de ani de zile, catre ministerul agriculturii, adica domnul Daea, nu stie nici ce sa faca cu populatia din ce in ce mai nemultumita. Nu au alte solutii decat indatorind la limita tara, marind pensii, salarii, ajutoare, orice! Doar sa ramana ei la putere. Macar Ceausescu a avut decenta sa dea 100 de lei, nu sa dubleze salariile, ca Olguta…

Asa ca, mi-e clar, PSD aplica aceleasi metode de eliminare, doar-doar scapa de balamuc.

Pana la urma, cu porcii e mai simplu, ca, saracii, nu au nicio sansa. Dar cu noi?