A venit vacanţa / cu trenul din Franţa / Hai, copii, la joc / cărţile pe foc!

Asta cantam cand terminam scoala. An de an. Mai putin dupa clasa a XII-a, la serbarea de final de an de la Sf. Sava (pe vremea aia era liceul Nicolae Balcescu, ca nu era voie cu sfinti). Atunci am cantat Gaudeamus Igitur. Pe care l-am cantat sambata 15 iunie si la intalnirea de 40 de ani de la absolvire. Dar parca mult mai cu patos si mai intens, pentru ca deja ii intelegeam mai bine sensul si hai sa zicem ca la varsta asta am fi mai maturi si mai profunzi… Sau, cel putin, asa ar trebui 😊

40 de ani de la absolvirea Sf. Sava

O sa va impartasesc din ceea ce am simtit eu la aceasta intalnire, pe care am asteptat-o atat de mult. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut speciala. Poate ca o fi cifra rotunda, poate oi incepe sa imbatranesc si ma emotionez mult mai usor, sau de cand am cancer raportez totul altfel, in sensu ca nu mai am timp,… nu stiu. Cert e ca abia asteptam sa se intample. Pregatirea a fost ca niciodata, cu mult luni inainte, cand toti cei care aveau o adresa de e-mail unde puteau fi contactati au fost invitati sa voteze data cand sa se intample intalnirea. Pentru ca multi, parca mai multi ca pana acum, au venit din Europa de Vest, din SUA, Canada si alte tari si pentru ei era o problema destul de mare cu biletele de avion, concediile etc. S-a stabilit 15 iunie, ora 10, ca sa putem avea acces in liceu, pentru vizita salilor de clasa, a salii de festivitati, a celei de sport etc… Pentru ca de la ora 12 mai erau promotii ce serbau 10 ani de la absolvire, sau chiar… 60 de ani!

Aaaa, fiti atenti, sigur nu stiati asta! Sala de Festivitati a Colegiului National Sfantul Sava este unul dintre cele mai frumoase astfel de spatii detinute de liceele bucurestene, si nu numai. Cu o capacitate de aproximativ 370 de locuri, Sala de Festivitati, construita in anul 1937, a fost de-a lungul timpului si gazda spectacolelor Teatrului National, in perioada in care sediul institutiei s-a aflat in reconstructie, dupa bombardarea sa in 1944. Alcatuita din sala propriu-zisa si 12 loje, Sala de Festivitati este utilizata in mod curent pentru activitati specifice mediului scolar si pentru organizarea Festivalului anual de teatru “Eugen Ionescu” al liceului, insa poate fi folosita si pentru organizarea unor concerte de muzica clasica. (conform https://www.societateamuzicala.ro/locurileculturii/colegiul-national-sfantul-sava-sala-de-festivitati/)

Sala de festivitati Sf. Sava

In sala aia, la sfarsitul liceului, la serbarea din sfarsit de mai 1979, fiecare clasa avea dedicata o jumatate de ora pentru a-si prezenta spectacolul propriu de final de liceu. Imi amintesc de show-ul nostru, destul de haios, in care adaptasem diverse hit-uri la moda atunci cu versuri pentru profesori, diriginta, d-astea… Si, pentru ca in ‚’79 Village People erau faimosi cu al lor „In the Navy”, la noi eram „La Balcescu”. Normal ca eu, impreuna cu unii prieteni – nu dau nume, persoane importante, parol! – , cantam insistand mai mult pe „La Bă”…. Pork!

Poza pe care am pus-o in articolul anterior era de dinainte sa defilam pe strazi, prin Bucuresti, in costumele special create. Normal ca erau mari discutii aici  intre fetele din clasa, ce model sa aleaga, ce fuste, rochii sau ce-or mai fi fost alea. Costumele baietilor veneau la urma, pastrand tema principala a fetelor. Era traditia liceului, fiecare clasa isi desena propriiile costumatii, pe care le purtau toti cei din clasa la defilarea de final de clasa a XII-a.

In sala de festivitati, la show-ul de final, erau profesorii si parintii nostri. Nu avem filmari de atunci, dar credeti-ma ca a fost un super-show, mai ales ca actorii erau proaspeti absolventi de liceu, cu vise mari in cap, convinsi ca lumea va fi a lor. Pai, nu e asa intotdeaunna, la orice promotie?

Dupa show, parintii au plecat acasa, iar noi ne-am distrat la o discoteca in liceu, in marele hol. Cred ca il vedeti in pozele de la intalnirea de acum, de 40 de ani de dupa, chiar e un hol generos, cam rece cu romburile lui de marmura omniprezenta, insa in seara aia a fost extrem de cald si primitor. Atunci am dansat aproape non-stop. Si cele mai multe dansuri, cu o fata, cineva special! Nu insistati, nu voi spune niciodata cu cine…

Oricum, dupa party-ul de la liceu, care era obligatoriu sa se termine la 10 seara, ca in vremea aia se inchidea orice activitate la ora aia, am mers mare parte din clasa, in Cismigiu. Acolo mergeam mai mereu, acolo chiuleam, acolo era locul nostru preferat de evadare. Pentru mine era mai mult de atat, pentru ca eu veneam la liceu cu tramvaiul 2, coboram la cofetaria „Lamaita”, vizavi de liceul Lazar, apoi taiam Cismigiul de-a curmezisul. Zi de zi, dus-intors, timp de patru ani. De multe ori, calatoream in tramvaiul 2 alaturi de Florian Pittis, cu aerul lui misterios si inaltator, cu pletele lui unice, cu nelipsitul lui costum de blugi si cu tasca tot de blugi, atarnandu-i de umarul drept, in timp ce in mana tinea foile tiparite cu vreun rol, pe care-l repeta pana cobora tot cu mine la „Lamaita”, mergand inapoi o suta de metri pana la Sala Izvor a Teatrului Bulandra. Si tot acolo, prin fata liceului Lazar, ma intalneam aproape zilnic cu actorul Gheorghe Visu, in anii cand invatam in tura de dimineata.

Eee, cred ca a venit timpul sa va spun si despre intalnirea de 40 de ani. Poate gresesc, sau sunt sub impresia momentului, insa mi s-a parut intalnirea cu cel mai mare numar de colegi veniti de peste hotare. Parca toti ne-am simtit bine, sau asa am simtit, multa vibratie pozitiva, oameni plecati prin toate colturile lumii, care au in spate cariere deosebite, si care se reintorc in locul de unde a inceput totul: la liceu. Au fost colegi care au venit din strainatate cu sotii/sotiile si cu copiii, parca vrand sa le arate ce misto a fost generatia lor. Iar din discutiile pe care le-am avut cu invitatii straini, sunt sigur ca generatia noastra chiar a fost una de succes. Am vorbit cu invitati din State si din Viena, care nu se asteptau ca o intalnire de 40 de ani de la liceu sa se lase cu asa o petrecere, cu dans pana la epuizare…

Ok, recunosc, aici vorbesc si pentru mine, care sunt un narcisist notoriu, faptul ca sunt absolvent de Sava e o mare realizare, asa ma laud cu asta big time 😊

Garden-Party

Pe scurt, prima parte a zilei a fost la liceu. Ne-am fatait prin holul mare, apoi in sala de festivitati, am trecut prin clasele prin care ne-am tocit coatele patru ani, prin sala de sport de la subsol. Fiecare isi amintea diverse episoade, unde a facut sau patit nu-stiu-ce. Trebuie sa remarc holul mare, pentru ca acolo au aparut muuuulte plaici comemorative despre evenimente sau mari personalitati. Practic, e o importanta parte a istoriei culturale si politice a Romaniei. Pe langa Regele Mihai, multi prim-ministri au terminat Sf. Sava. Ceea ce, de fapt, ma face sa ma simt mic… mic de tot.

Sefi de stat si prim-ministri ai Romaniei, care au absolvit Sf. Sava

Dupa pozele oficiale de pe scarile din fata liceului, am mers cu totii la un garden-party organizat si gazduit, ca de fiecare data, de Liviu Jalba. Acolo ne-am destins, am spalat emotiile cu niste whiskey, bere, aperol-spritz, un roze, sau ce-a dorit fiecare, apoi ne-am pus pe povestit si depanat amintiri.

Pentru mine, cea mai mare (si placuta!) surpriza pe care a pregatit-o Liviu Jalba, cel care de fiecare data organizeaza intalnirile noastre si ne este si gazda primitoare, a fost prezenta renumitului profesor Octavian Stanasila. Dom’ Profesor si Liviu au scris o culegere de matematica cu totul speciala, ale carei coperti si ilustratii am avut onoarea sa le desenez.

Asa ca, la garden party-ul pregatit dupa intalnirea de la liceu, am stat si acordat autografe, pe cartile care au fost oferite gratuit tuturor colegilor prezenti. A fost o incantare pentru mine, cu atat mai mult ca multi dintre colegi nici macar nu stiau ca mai si desenez. Unii au stat si depanat amintiri unice din tinerete, pe care le-au impartasit cu acest OM MINUNAT care este prof. univ. dr. Octavian Stanasila.

Impreuna cu colegul meu din generala si din liceu, Liviu Jalba si alaturi de un dascal si un om minunat, profesorul Octavian Stanasila

Credeti-ma, o dupa-amiaza intreaga de intalnire cu fostii colegi nu a fost suficienta! Pe seara, cand ne-a invitat Liviu inauntru, sa continuam petrecerea unde organizase ringul de dans, ni se parea ca abia incepusem sa vorbim. Pe la zece-unspe seara, am inceput sa parasim locul faptei, rupti dupa douaspe ore de cand ne intalnisem, dimineata.

Dar, pentru unii dintre noi, nu a fost suficient! Stiti bancul ala cu un rus, sa zicem Ivan, care pescuia pe malul Volgai si prinde in undita pestisorul de aur? Pestisorul ii spune: ok, hai, stii povestea, ai trei dorinte pe care ti le-ndeplinesc daca ma lasi din nou liber. Pentru prina dorinta, Ivan ii spune ca ar vrea ca toata Volga sa fie doar votca. Puffff! Si pestiucul ii tranforma pe loc toata Volga in votca. Gusta Ivan asta, incredibil! Chiar bea votca de cea mai buna calitate direct din fluviu. Ok, a doua dorinta? Toata Marea Caspica, in care se varsa Volga, sa fie din votca! Puffff! Si toata Marea Caspica devine o mare de votca. Si a treia dorinta? Se gandeste Ivan… si pana la urma se decide: Te rog, pestiucule, se poate inc-un pahar de votca?

Eeee, exact asa si noi. Am plecat spre Atheneu, la Chocolat, numai ca nu am gasit acolo mese, asa ca ne-am dus mai incolo, pe colt, la o alta terasa. Am mai combatut cu niste bere sau inghetata pana pe la doua-trei in noapte, dupa care au cedat. Important e ca am ajuns acasa pe la patru dimineata, sau nu stiu cat era, ca eram… hai sa zicem confuz 😊 si am avut noroc ca Doamna mea nu mi-a ridicat podul, am putut intra in casa si n-am dormit pe pres, in fata usii de la intrare 😊

In concluzie, a fost MISTO rau de tot, cu oameni frumosi, adunati de peste tot de pe unde au fost rasfirati. Au fost adusi de cei patru ani in care am fost impreuna, cu bune, cu rele, dar cu mandria de a fi fost parte a unei traditii, ce speram sa nu moara. Nici macar odata cu noi…

Asadar, o intalnire de-asta mareata pentru mine este atat de importanta pentru ca imi demonstreaza, o data-n plus, ca din radacinile alea bune ale romanilor cresc ramuri ce sunt raspandite peste tot, dar fac ce fac si, din cinci in cinci ani, se intalnesc iar si iar, la origine.

Iar asta ne da speranta!

40 de ani de la absolvirea Sf. Sava… Când au trecut, soro?

Maine va fi intalnirea mea de 40 de ani de la absolvirea liceului Sf. Sava. O tinem din cinci in cinci ani si participa colegi care vin din toata lumea! Asa ca… ma gandesc sa ma pregatesc cum trebuie. De unde stiu ca nu va fi ultima pentru mine?

Ce-mi amintesc despre anii de liceu?

1979 – Clasa a XII-a B, in costumele de absolvire. Ne pregateam sa defilam pe strazi

Mai intai, o mare bucurie ca am reusit examenul de admitere. Stiu ca, dupa ce am vazut rezultatele, am mers cu parintii mei la un restaurant de langa liceu, undeva intre Catedrala Sf. Iosif si Calea Victoriei, pe dreapta. Am luat carnati oltenesti, care pe vremea aia erau asa, o delicatesa…

Apoi, ai mei mi-au cumparat o bicicleta. Imi dorisem mereu in ultima perioada, insa ma santajau cu admiterea: intri la liceu, primesti bicicleta! Simplu. Cu cateva luni inainte de examen, chiar m-am ambitionat sa ma pregatesc intens. Mai ales ca mai erau colegi nu doar din promotia mea, dar chiar din clasa a 8-a A in care eram la Scoala Generala 174 din Militari, dadeau tot la Balcescu – asa se numea atunci Sf. Sava, ca nu era voie cu sfinti. Si Phoenix-ul din Timisoara la inceput au vrut sa se numeasca Sfintii, dar nu le-a acceptat nimeni.

Pe vremea aia, era considerat cel mai tare liceu din Bucuresti. Se pare ca si acum , dupa 45 de ani, tot cel mai tare a ramas, cel putin dupa mediile de la admitere. Eu nu dadeam admiterea acolo ca aveam ambitii d-astea, dar taica-meu facuse tot liceul ala…

Asa ca m-am ambitionat si cam din luna martie a clasei a opta am inceput sa trag tare la romana. Am avut parte de profesori exceptionali, pe bune! „Scoala din porumbi” cum era denumita, pentru ca era cumva la capatul civilizatiei, avea parte de un corp profesoral nemaipomenit. La romana, Profesorul Petre Voican – un lord in adevaratul sens al cuvantului. La desen, domul Gheorghe Ionita, cel care chiar era un artist plastic renumit si pe care l-am intalnit mai apoi ca fiind profesor la Centrul Cultural sau de Arte Plastice al Ministerului Apararii. La gramatica cred ca eram unul dintre cei mai tare din scoala, nu era problema. Insa la literatura, cacaturile alea de rezumate cu Dan Capitan de Plai, Toma Alimos si alte asemenea, trebuia sa le invat pe dinafara. Nu era alta metoda, nu se lipea nimic…

Of,… ca niciodata nu m-am priceput sa scriu!

La mate eram ok, in special la geometrie, aveam vreo sapte note de zece pe trimestru. In zilele cu teza, cand invatam dupa-amiaza, eu ma plimbam cu bicicleta toata dimineata 😊 Pe bune, ce poti sa inveti la matematica in ultima zi?

Imi amintesc ca am fost selectat sa reprezint sectorul 7 (pe vremea aia, cartierul Militari era in sectorul 7) la o emisiune TV pentru elevi, „Sapte Contra Sapte”. Era duminica dimineata, sub forma de concurs intre doua echipe de cate sapte elevi, pe mai multe materii, fiecare smecher pe cate una. Eh, insa exact in vacanta aia de iarna in care trebuia sa ma duc sa ma antrenez pentru concurs – la sediul Primariei Sectorului 6 in prezent, pe Plevnei – luasera ai mei bilete in vacanta de Revelion la Borsec. Asa ca nu m-am prezentat. Si pana la urma, cel care a reprezentat Bucurestiul a fost Cecil Folescu. Cel care, in clasa a IX-a si a X-a mi-a fost coleg de clasa la Sf. Sava. Ha! ce mica-i lumea. Imi amintesc cum cantam cu el, improvizat, Smoke on The Water, al lui Deep Purple. El imita cu vocea chitara si cu zornaitul cheilor de la apartament – stiu ca statea undeva pe Dorobanti – imita cinelul. Eu faceam percutia, batand in banca… Vocea o faceam impreuna. Nu stiu ce iesea, ca eu nu aveam voce deloc! Dar era suficient ca ne simteam misto, iar asta ne ne placea. Mai aveam noi un hit ce ne placea pe vremea aia, destul de exotic. In Zaire cu Johnny Wakelin, care se preta stilului nostru de chei, voce si batut in banca 🙂

Tot asa, stiu ca intr-a noua am cucerit cu batutul in banca o fata dintr-a zecea, mai mare ca mine cu un an. Imi iesea bine de tot imitand treaba aia la tobe a lui Cozy Powell. Dar asta-i o alta poveste… poate o s-o spun altadata.

Asaaaa,… deci ma pregateam la romana. Era-n luna mai, deja cald, si nu mai aveam aer in casa. Tzup!, m-am suit pe casa. Ca sa stau si la soare in timp ce toceam la mizeriile alea de rezumate. Acum, ca va povestesc toate amintirile astea, realizez ca, de fapt, de mic imi placea sa ma prajesc la soare. Si la mare, cand mergeam cu ai mei la Eforie Sud, ma asezam pe prosop pe balustradele alea de beton de pe faleza, Stateam mai mult pe burta, de aceea, spatele meu era numa’ bun de uns cu iaurt si un motiv temeinic sa nu dorm noaptea decat in degete 😊Iar pe fata eram aproape alb complet.

Hai, ca m-am labartat rau de tot cu povestea… Deci, eram pe casa, invatam stand la soare, sa ma bronzez.  La un moment dat, simt o miscare jos in curte, printre crengile pomilor. Ma uit si incremenesc! Era chiar dirigintele meu, profesorul Ion Rotaru. Profesor de sport cu o mare vocatie, un adevarat coach, asa cum am zice in zilele astea. Am coborat imediat, pe undeva prin podul casei si in doua secunde am fost jos. Rosu ca racul, plin de emotii. Era prima data cand dirigul venea la mine acasa! Voia sa vada daca ma pregatesc si daca am nevoie de ceva pentru a fi 100% la admitere. E? nu stiu daca ati avut astfel de experiente , dar eu am mai vazut doar in filme genul asta de profesor.

Din scoala, am dat patru baieti la Sava: Ioan (Nutu) Enescu, Dan Golcea, Liviu Jalba si cu mine. Era o mare concurenta, am intrat cu media generala opt, parca. Si, cadoul promis de ai mei, o bicicleta Pegas, dar d-aia normala, nu din cele la moda atunci, cu rotile mici si saua alungita, model american.

Mandru nevoie mare, imediat dupa ce aduc acasa bicicleta de la magazin, o montez repede si ies „la blocuri”. V-am mai povestit pe-aici ca langa casa mea erau niste blocuri nou construite, de patru etaje, unde se adunau mai toti copiii. Ma sui pe bicla, bag o goneta d-aia barosana si, unde am vazut cel mai mare grup de prieteni, direct inspre ei m-am indreptat, cu gandul sa pun o frana smechera, asa, in derapaj, cu roata din spate intr-o parte.

Cred ca banuiti deja ca nu au tinut franele, am intrat direct in ei, noroc ca nu a fost nimeni ranit… in afara de orgoliul meu. Bicicleta aia niciodata nu a avut franele bune 😊

Ok, recunosc, m-am luat cu altele si in realitate nu prea am vorbit deloc despre anii de liceu. Cu siguranta voi vorbi maine la liceu de la 10 dimineata, toata ziua, cu colegii si colegele mele. Abia astept!

PS. Hahaha, ia ghiciti care eram eu, acum 40 de ani?

Ce copii frumoși are România!

Dimineață am fost în piață. După ce mi-am terminat cumpărăturile (o mână de ceapă, un covrig cu semințe și, evident… multe flori), am observat că treceau mulți copii, fără ghiozdane în spate și cu buchete de flori, sau cu coronițe în mână. Exact lângă Piața 16 februarie din Bucureștii-Noi e o școală și astăzi în curte era serbarea de sfârșit de an școlar.
Am intrat să mă uit mai atent la zumzăiala de acolo. Emoții mari, copii, părinți și bunici. Și eu, gură-cască, fără niciun scop decât acela de a mă virusa cu zâmbetul, energia și bucuria copiilor.

Copiii frumoși ai României

Poate că am devenit nostalgic, sau sensibil (de fapt, nu poate, ci sigur!), însă așa m-am simțit de bine când am văzut chipurile luminoase ale elevilor, atât de frumoase și fericite. Îmi aminteam de vremurile când eram elev și ultimele zile de școală erau cele mai mișto din tot anul. Mediile erau încheiate, multe ore nu se mai făceau și jucam ping-pong și baschet la școală în timpul orelor. Iar la serbare eram ninși de puful plopilor din curtea școlii, iar pe genunchi aveam numai polen de la crinii pentru tovarășa învățătoare.

Sau de emoțiile când băieții noștri terminau școala, se mândreau cu notele și premiile obținute și mergeam la serbare să le vedem bucuria de pe față, că au terminat cu temele și începe vacanța.

Ce m-a surprins și bucurat și mai mult, a fost că mare parte din copii erau îmbrăcați în costume populare. Și profesorii și mulți din părinți, la fel.
Ce copii frumoși are România! Oare vom ști să avem grijă de ei?

Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României

COMUNISM – CERNOBÎL – CANCER

Cernobîl

– Alo!
– Alo, bună, eu sunt! Ce faci?
– Bună! Uite, mă pregăteam să merg până la piață, să cumpăr salată, ridichi, ceapă si ce-oi mai găsi. Tu?
– Nu mai cumpăra nimic!!! Și să nu cumva să mănânci nimic proaspăt, ce crește la suprafața pământului… Să bei doar apă minerală, îmbuteliată. Nimic de la robinet!
– Cum adică, nu înțeleg nimic! Și ce să mănânc, că exact în perioada asta am nevoie de multe  vitamine, iar astea sunt cea mai bogată sursă. Chiar, ce-ți veni așa, dintr-o dată?
Cam așa ceva a fost dialogul meu cu Ana undeva pe la sfârșitul lui aprilie, în 1986. Amândoi eram În primul an de stagiatură, lucram la IMU (Întreprinderea de Mașini-Unelte) Bacău. Eu eram trimis într-o delegație la București, iar Ana era la părinții ei, la Onești.
Aaaa… și incă ceva, extrem de important în contextul ăsta: Ana era gravidă în trei luni cu Mircea, primul nostru copil.

Cernobîl

Prin niște surse sigure, dar și de la Radio Europa Liberă, aflasem cu o noapte înainte despre catastrofa de la Cernobîl. Nu știam mare lucru, ci doar că dezastrul este atât de mare încât era posibil, dar și foarte probabil, să fie contaminată de particule radioactive toată suprafața României. De aceea, trebuia evitat orice aliment proaspăt expus afară.

Cenzura era atât de mare – și frica la fel – încât te fereai să vorbești pe șleau la telefon. Încercai să transmiți mai mult printre rânduri, sperând ca interlocutorul tău să intuiască mai degrabă mesajul corect. Până la urmă, i-am spus Anei direct ce aflasem, indiferent dacă ar fi fost urmări. Prioritatea era copilul, no matter what!

– Păi și ce să mănânc? Că m-am săturat de coajă de ou pisată, amestecată cu miere.
Pe vremea aia, pentru a avea calciu, atât de necesar pentru o femeie însărcinată, nu găseai decât calciu lactic. Eventual mai cumpărai ceva pastile de la cineva care aducea din Germania, la niște super-prețuri. Ana citise undeva o metoda alternativa de a suplimenta calciul. De aceea, strângea toate cojile de la ouă, le pisa în râșnița de cafea (că oricum la cafea nu o foloseam, că găseai doar nechezol, amestecat cu paie), până se făcea o pulbere, pe care, ca să o poată înghiți, o amesteca cu miere.

Imediat după ce s-a aflat de Cernobîl, pe căi neoficiale, desigur, toată lumea parcă intrase în vrie. Si, exact ca și acum când apare un subiect important, toți păreau că se pricep la uraniu, izotopi și timpi de înjumătățire! Europa Liberă difuza non-stop toate informațiile disponibile atunci în Vest. Dar erau atât de sumare, iar cele mai multe erau doar presupuneri, pentru că însăși sursa, URSS-ul, nu oferea decât fake news. Evident diminua cifrele reale ale nivelului de radiații și efectele posibile. Iar asta abia după ce a fost forțată să recunoască că a fost ceva, pentru că Suedia a constatat un nivel foarte mare de radiații și i-a indicat pe sovietici ca sursă.

La vreo săptămână după accident, îmi amintesc că a avut loc o plenară a PCR, în care s-a trasat un plan de măsuri pentru a diminua efectele “incidentului” de la Cernobîl. Indirect, Partidul a recunoscut catastrofa, pe care, însă oficial nu a anunțat-o niciodată…

Nu știa nimeni urmările, pentru că nimeni nu avea acces la datele corecte. Însă mulți specialiști le bănuiau. De aceea, când rușii au organizat, la câteva săptămâni de la explozie, o cursă de ciclism internațională, organizată la ei, ca să dovedească faptul că totul e în regulă, cicliștii din Vest au boicotat. Premiile erau foarte mari, au participat doar cei din țările comuniste, forțați mai mult de autoritățile lor de la partid. Cât cinism să ai să organizezi așa ceva, doar să-ți speli imaginea, știind că poți, probabil, afecta iremediabil niște sportivi?

Marie Curie, cea care descoperise radioactivitatea, nu avea de unde să știe că efectele sunt devastatoare. Pentru ca lucra cu bucățile de uraniu cu mâna goală, a ajuns să moară fără mâini și fără picioare. Se pare că și acum sicriul ei este o sursă de radiații și va mai fi încă pentru mii de ani… Săraca femeie! Dar știința a evoluat, savanții știu exact urmările și efectele asupra celor expuși radiațiilor.
Sovieticii aveau probabil cei mai mari savanți.. Care știau situația. Dar care nu au spus-o…

Toți eram isterizați, în lipsa informațiilor cât de cât oficiale. Prietenul meu Călin Cristescu, care în vremea aia lucra la IFA (Institutul de Fizică Atomică) Măgurele, a venit atunci la mine acasă, cu un aparat ce măsura nivelul de radiații. Parcă era în roentgeni, sau așa ceva. Îmi amintesc că la pragul apartamentului era o valoare mai mare decât cea din living. Oricum, ambele peste normal. Știu că în perioada aia s-au distribuit pastile de iod, pentru a limita efectele asupra glandei tiroide.

Mult timp după, am aflat că în România am avut cât de cât noroc, pentru că norul radioactiv cel mai încărcat a fost transportat de vânt mai întâi deasupra Scandinaviei, apoi a coborât spre Europa de Vest, ajungând în final și la noi.

Am avut mari emoții până în octombrie 1986, când s-a născut Mircea, dar totul a fost perfect! Și Mircea, dar și Dan, născut peste doi ani, au fost și sunt perfect sănătoși, Doamne-ajută!

Însă vom afla vreodată dacă numărul din ce în ce mai mare de cancere din jurul nostru, sau bolile glandei tiroide, or avea legătură cu Cernobîl? Probabil că nu. Evident, în sensul asta, nu pot să nu mă-întreb, oare cancerul meu de acolo s-o fi generat?

Toate amintirile de mai sus mi s-au reactivat când am văzut serialul HBO dedicat catastrofei. Vi-l recomand, este un serial de excepție, dar mai ales un document prețios, ce vine după doi ani de cercetări minuțioase a numeroase arhive. Filmul aduce fapte, argumente și exemple clare desprinse din realitatea acelei lumi și a ceea ce înseamnă un sistem comunist, ticălos.

Știu, există multi nostalgici care regretă acele vremuri de dinainte de 1989. Probabil că-și regretă, de fapt, tinerețea, puterea, pozițiile și privilegiile avute… Multi din cei tineri, care nu le-au trăit, chiar le apreciază. Ei sunt mai de iertat, pentru că nu știu decât o parte a realităților, povestită de cei din primul grup, sau văzută pe diverse filmulețe de propagandă din anii comuniști găsite pe YouTube. Filmul este un must see pentru toți aceștia. Spre aducere aminte despre cum erau tratați oamenii, cum erau sacrificate destine, sau chiar vieți pentru ca rapoartele să dea bine la Partid și oamenii să-și câștige, cu mândrie, un loc mai călduț, o poziție mai înaltă, sau un titlu de Erou al Socialismului.

Cernobîl

Era de așteptat ca filmul, care a ajuns serialul cu cea mai mare nota pe IMDB, să iște controverse uriașe, mai ales în Rusia. Oamenii, probabil, acum află cât de cât exact ce s-a întâmplat atunci. Normal că propaganda a lansat o poziție oficiala cum că filmul este un circ și vor sa realizeze și ei un film, cu varianta lor. Că, de fapt, totul a fost provocat de un agent CIA. Poate o fi fost așa, nu știu… însă, indiferent cine sau ce l-a provocat, dacă se luau măsuri imediate și se raporta exact magnitudinea catastrofei, iar apoi dacă s-ar fi solicitat și acceptat ajutor internațional, urmările ar fi fost mult limitate.

Pentru că, e drept, shit happens! Și în alte locuri s-au produs accidente nucleare, vezi Fukushima. Însă japonezii au fost primii care au anunțat imediat, au luat toate măsurile și au dat acces la toate datele din secunda unu, pentru a reduce, cât de cât urmările și a salva populația.

Asta e marea diferență. În sistemul comunist, totul era minciună, totul era fals, totul era propagandă, iar populația nu conta. Ea trebuia să se sacrifice pentru conducători și pentru Viitorul de Aur al Omenirii.

Dar dacă acei curenți de aer aduceau norul radioactiv direct către noi, în România? Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat. Un posibil răspuns îl găsiți chiar în informațiile de la sfârșitul filmului…

Tot de acolo am aflat că Gorbaciov a declarat ulterior că, în opinia lui, Cernobîlul a declanșat procesul ce a sfârșit cu căderea comunismului. Ha! Ce paradox: cancerul comunist, la nivelul societății să fie tratat prin provocarea unui altfel de cancer, la nivelul individului…

Pentru că, nu-i așa? Indiferent ce greșeli fac politicienii, tot noi plătim!

HABEMUS PAPAM!

HABEMUS PAPAM!

Azi a inceput a doua vizita a unui PAPA in Romania, in doua mii de ani! Sunt atat de norocos, incat le-am trait pe amandoua. Se pare ca pentru pentru romani s-au aliniat mii de planete deoarece, in mai putin de o luna de zile, am fost cumva centrul universului: summit-ul de la Sibiu in 9 mai, avand toti greii Europei, apoi Papa in vizita la noi. Intre timp, duminica trecuta am dat si noi dovada ca suntem europeni, votand masiv pro-eurpean, pentru a arata inca o data, tuturor, cat de doritori suntem ai valorilor adevarate.

Prima vizita a unui papa intr-o tara ortodoxa, ce a reprezentat chiar un miracol, a fost cea a lui Ioan Paul al II-lea. Papa Wojtyla, in 1999. Se pare ca el, prin politica lui abila la cel mai inalt nivel, a daramat comunismul. Era un fost cardinal polonez, fiind primul papa provenit dintr-o tara comunista.
Vizita lui la Bucuresti a fost uimire generala. Imi amintesc ca eram in CONNEX, in sediul din CBC. La etajul 10, in sala de consiliu, era un televizor in fata caruia ne-am adunat cativa colegi sa urmarim primirea de la Otopeni pentru prima vizita a unui Papa intr-o tara ortodoxa. Dupa ce a coborat scarile avionului, Papa a cazut in genunchi si a sarutat pamantul romanesc. Spre admiratia tuturor, toate discursurile sale au fost citite IN LIMBA ROMANA! Desi suferind, Papa avea o energie si o sclipire intelectuala senzatioanala. Batran si bolnav, fiind victima a unui atac armat, in urma unei tentative de atentat facuta in 1981 de un turc, se pare drogat. Suveranul Pontif a supravietuit atacului, insa cu urmari iremediabile. Cativa ani mai tarziu, a avut puterea sa-si ierte atacatorul in mod public!

In urma acelui atentat s-a inventat PAPA-MOBILUL, ca un instrument de a-l ajuta sa se deplaseze cu usurinta, spre a fi vazut de cat mai multi pelerini.

Acum 20 de ani s-a tinut o slujba comuna, ortodoxa si catolica in Piata Unirii, unde se credea ca va fi locul in care va fi amplasata viitoarea Catedrala Romana. Cea care ulterior sa va construi in spatele Casei Poporului. La acea slujba au asistat peste 100.000 de oameni, care in multe momente au strigat UNITATE, UNITATE! Cu referire la unirea celor doua biserici. Acest aspect a fost amintit in mai multe momente astazi , atat de papa Francisc, cat si de Patriarhul Daniel.

Las aici, cadou pentru voi, pozele facute de mine acum 20 de ani, cu ocazia primei vizite a unui Papa in Romania. Atentie! in 1999 nu erau telefoane smart, care sa faca fotografii 😊 Asa ca pozele astea le-am facut cu un aparat foto pe care-l aveam permanent la mine in masina, in torpedo. Au fost realizate pe film, care a fost mai apoi developat – vintage style 😊

Fiind pe Podul Mihai Voda, am avut norocul sa il vad pe Papa Ioan Paul al II-lea trecand prin fata mea in renumitul Papa-mobil.  Dupa cum vedeti, Papa a trecut prin fata mea si chiar m-a salutat! Conduceam singura masina oprita de politisti pe pod. Am coborat din masina si am apucat sa fac fotografiile astea. Aaaaaa, v-am mai spus ca sunt un norocos? Sunt!
Astazi, din pacate, nu am putut iesi pe traseu sa-l vad pe minunatul si unicul Papa Francisc prin Bucuresti. Dar am urmarit cat de cat la TV, a fost totul atat de emotinoanat, incat parca m-am simtit acolo!

Vorbeam de alinierea planetelor. Azi am vazut un Bucuresti fericit, pentru ca era binecuvantat de Papa. Ce sa-ti doresti mai mult in viata asta decat starea de beatitudine? Cred, de fapt sunt convins  ca pentru noi incepe o era a fericirii.

Va rog eu frumos, haideti sa fim impreuna calatori prin ea!

… adica SA MERGEM IMPREUNA!

Vot populi, vot (derbe)dei…

Nu-i așa că a fost simplu? Atât de simplu, încât nu știu de ce a trebuit să răbdăm să îndurăm atâta. Totul, într-o singură zi! Pur și simplu, prezența masivă la vot a dat peste cap toate calculele clasei politice și a trântit în șanț pesedeu’, iar apendicele lor alde Tăriceanu a fost chiuretat și aruncat la deșeurile istoriei. Ok, a dat o mână, sau chiar două de ajutor și tineretul, care nu s-a mai pișat pe el de vot, ci l-a prețuit cum se cuvine. Și cum au dreptul, pentru că, din păcate, ei nu apreciază valoarea formidabilă pe care o are votul lor.
Probabil au ajutat și lungile mitinguri din Piață, în care eram degerați, bătuți de ploaie, zăpadă sau viscol, în care ne-am demonstrat puterea. Atâția câți am fost, dar a fost suficient să trezim România și chiar Europa!

Cei tineri să-și întrebe părinții sau bunicii cum votau ei. Îmi amintesc că, pe vremea când eram student, într-un cămin din Regie, una din studente o avea pe maică-sa candidată la parlament din partea județului Suceava sau ceva de genul. Tipa avea un afiș electoral d-alea comuniste, toate la fel, în care se schimba doar poza. Era lipit pe perete în cameră, deasupra patului ei. Poza îți arăta o coafură d-aia cu multe sarmale, de sub care răsărea o figură de colhoznică, dură și rea. Poate femeia nu era așa, dar astea erau guidelines venite de la centru, pentru propaganda vremii.

În ziua votului, veneau ăia de la partid prin cămine imediat după ora 6-7, să îi trezească pe toți studenții să meargă la vot. Scopul era ca fiecare facultate sau institut, de fapt orice instituție publică să raporteze cât mai devreme participarea integrala la vot. Erau județe care până în orele 11-12, finalizau votul. Variantele de vot erau după cum urmează: nu erau! Puteai să pui DA pe cel propus, sau nu. Nu aveai mai multe opțiuni de vot. Mereu când se centralizau voturile, procentele erau 99% și ceva, pentru că, în caz că unii își băgau picioarele-n el de vot (pe vremea aia, lumea nu se pișa) sau dacă se trezea vreun bezmetic (pardon, dușman al poporului) să declare că el nu a votat sau că a votat împotrivă, să fie inclus în acel zero și ceva la sută de NU.

Unul din dezideratele Revoluției din ’89 a fost și „alegeri libere”. Deși tinerii poate nu cred, dar unii chiar au murit pentru a putea exista așa ceva în România. Așa-zișii derbedei au ieșit în stradă și au arătat că se poate. Poporul chiar are putere!

Când am ieșit la revoluție în 22 decembrie dimineața, v-am mai povestit (mai multe postări aici), eram câțiva oameni. Cu riscul să fim blamați de conducerea institutului de cercetări unde lucram și-apoi dați afară, am adunat tot mai mulți oameni de pe stradă și apoi, în drumul spre CC am devenit o masă de oameni vehemenți, gri și enormă. Când am văzut elicopterul decolând cu Ceaușescu, l-am întrebat pe un coleg de lângă mine: Cum, mă, doar pentru că ne-am adunat zeci de mii de oameni, a fugit Ceaușescu? Așa de simplu a fost?

Sigur că nu doar asta, au fost în spate multe resorturi pe care în acele vremuri nu le știam, unele dintre ele aflate pe parcurs în cei 30 de ani, iar altele, poate, nu vor fi aflate niciodată. Însă, dacă nu eram noi, poporul de pe străzi, e sigur că Ceaușescu nu cădea.
La fel ai acum, pesedeu’ nu se făcea cu ciocu’ mic dacă nu ieșeam atâția la vot.

Dancila, demisia!

Mai ales Diaspora, care nu e otrăvită de Antene, trăiește în democrații reale și e clar că ii urăște. Și reciproca e valabilă, de aia PSDul își bate joc de bieții oamenii de atâtea ori, la fiecare vot.

Coșmarul de doi ani și jumătate, în care era târâtă România de PSD și ALDE s-a curmat brusc pentru că ne-am adunat mulți, foarte mulți la vot. În condițiile în care în România sunt din ce în ce mai mulți analfabeți, asistați social și alte categorii atotsprijinitoare de pesedeu, prezența masivă la vot e garanția că românii nu vor mai adormi din nou pe marginea patului, riscând să cadă în cap peste noapte.

Acum, că tot ne-a trezit din coșmar și am făcut ochi, hai să bem o cafea și să ne apucăm de treabă!

O zi bună, România!

Cine e mai puternic, Batman sau Super Man? Teleorman!

Ce-nseamna si istoria asta! Daca n-o stii, te pedepseste. Sau te pesedeste, nu mai stiu…
Asadar, minunatul Daddy a intrat la bulau. Cappo del tutti capi, cel mai macho man al planetei numita Romania, cel putin (nu Putin!), a comis-o. Tocmai a fost intromisionat cu mustata lui cu tot la gherla la Rahova. Ok, gherla a devenit substantiv comun (atentie, Veorica, stii ce-i asta?) dupa celebra inchisoare din orasul Gherla.
Asadar, in continuarea cartierului Rahova, pe soseaua Alexandriei (hm,… iti suna cunoscut, Liviut?) este locul de taina in care a fost parcat pentru fo’ trei ani jumate’ iubitul mustacios al Irinucai.
Dar ia sa ne uitam putin aici, sa intelegem mai bine karma asta, care se pare ca e o bitch. Calea Rahovei a fost cunoscută în trecut sub denumirea de Podul Calicilor (aia saraci, sau saraciti, din Teleorman? sau, oare, targetul electoral al carmaciului pesdist?), principalul drum de acces către Alexandria. Vaaai, exact locul in care Liviut a fost ditamai vataful si are conacul sau semet…
Numele de pod venea de la scândurile de lemn cu care era pavat drumul, acesta fiind un material evident mai ieftin decât piatra. Eeee, se pare ca inca din acea vreme, TEL-drumurile se faceau pe ieftineala, sa poata fura baietii paralele ce veneau de la Marea Poarta (actualul Bruxelles).
Podul Calicilor era înconjurat de cerșetori și oameni nevoiași dar autoritățile i-au alungat. Hait! Exact impotria actualelor politici ale pesedeului , care au grija de acesti pretiosi alegatori. De aici a invatat Liviut ca fiecare alegator vai-mama-lui are aceeasi valoare cu un ditamai profesorul universitar licentiat la Harvard si cu dublu doctorat. Iar daca ditamaiul isi baga … in el de vot, cu-atat mai bine: calicul valoreaza dublu!
Asadar, cat de parsiva e istoria asta, de te pedepseste exact cand iti era lumea mai draga si urma sa te naseasca Olguta-Vodcuta de la Craiova, cu tot neamu’ ei?
Dragii mosului, nu mai insist, pentru ca povestea mea nu se termina cu un happy end fericit, asadar, o sa concluzionez repede si scurt. El pleaca in loc cu racoare, iar ea ramane de suspina… si suspina… pana apare pauza de reclama comerciala.
PS Fata de mine, Liviu Dragnea are de platit pentru Ordonanta 13 – noaptea ca hotii – zecile de seri/nopti in care am stat si strigat in Piata, inghetat si ud ca un cacat, dorind ca legile si bunul simt sa fie respectate. Jignit permanent de unii pentru care faptul ca reprezentam #rezist era ca un fel de lepra. Pentru 10 august 2018, cand am fost efectiv gazat, impreuna cu toata familia, fara sa avem vreo vina, in conditiile in care eu abia terminasem tratamentul de radioterapie. Pentru umilintele indurate in peste doi ani si jumatate, in care m-am simtit ca in epoca de trista amintire, cu singura diferenta ca acum nu aveam cota la alimente si nu ma mai uitam la televiziunea bulgara.
Liviule, sa nu-mi spui c-ai marit salarii si pensii cu 100 de lei. Asta a facut si Ceuasescu, frate, la ultimul lui miting! El nu a reusit, credeai c-o faci tu?
Pentru ca noi, romanii, suntem mai speciali. Nu stiai?

Euro PA!… sau unde mergem noi, TOVule?

Randurile de mai jos nu sunt pentru mine, mie mi-a trecut vremea…

Pe 20 mai 1990, au fost primele alegeri libere din Romania, dupa 50 de ani. La toate sectiile de votare au fost niste cozi fenomenale, mai ceva ca alea de la prezidentialele de acum cinci ani. Imi amintesc ca am decis sa mergem la vot in ora cand se difuza Sclava Isaura, sperand ca lumea sa stea lipita de televizoare si sa fie cozi mai mici. Ti-ai gasit! Tot crancene erau cozile, indiferent de ora…

In anul ala, 20 mai a coincis cu „duminica orbului” era ceva religios, nu mai stiu exact. Sloganul FSN era „Trandafirul inflorete in mai”. Iar opozitia raspundea „… si se scutura in iunie”. Adevarul e ca in 13-15 iunie ne-au scuturat astia cu totul, de au iesit cu batele si cu minerii sa ne puna la punct pe noi, ai dracu’ de studenti si ’telectuali golani.

Eu ma inscrisesem prin aprilie la liberali, venisera unii prin Piata Universitatii si semnai acolo pentru partid. Insa cand am vazut ultima confruntare cu Iliescu, Campeanu si Ratiu, m-am sucit si am votat cu liberalii la partide, insa cu Ratiu la presedintie. Obisnuit cu starea de „golan” capatata la Universitate, credeam ca in fiecare oras cat de cat mai rasarit e un nucleu similar, anti-Iliescu si anti-FSN. Aiurea! A iesit nen’tu Ilici cu peste 86%, cel mai mare scor dupa cele de 99,9 procente standard ale lui Ceausescu! Si cu o majoratate zdrobitoare a FSNului. Imi amintesc si acum cum TVR dadea simularile alea de rezultate, cu arcul de cerc ce reprezenta Parlamentul fiind in majoritate rosu…

Eram disperat, nu intelegeam cum de eram atat de departe de realitate, ce sperante in desteptaciunea romanilor imi pusesem. Zadarnic! Cei 50 de ani de comunism au lasat dare adanci, iar alegerile astea erau abia la 5 luni dupa Revolutie.

Au trecut exact 29 de ani! Iar alegeri, iar sperante, iar umbra comunismului, sau mai degraba a totalitarismului se abate peste noi, si tot de la Rasarit. Ca nu degeaba se cheama cantecul ala al Phoenix-ilor In umbra marelui URS(S). Cum dracu’ de-am ajuns in acelasi punct, cu spaima concreta de ce poate fi mai rau, de intoarcerea la adresari cu „tovarase”, cu impartirea oamenilor in „ai nostri” si ceilalti. Cu accesul in orase pe baza de parola! Asta nici macar comunistii n-au gandit-o, ei erau pantaloni scurti pe langa PSD! Noaptea mintii, ar zice unii. Insa e un efect asteptat al evolutiei din ultimii ani, in care am ajuns sa fim cam 40% analfabeti. La asta contribuie si filmele pentru copii dublate, iar acestia nu mai fac efortul sa citeasca pentru a intelege povestea. Si asta exact la o varsta la care cititul ar fi esential pentru o dezvoltare fireasca si rapida a intelectului.

Asadar multi analfabeti, parca un pic mai aproape de animale decat de oameni. Iar dobitoacele sunt conduse, ca turmele, dupa aia din fata de le fac semne. Ciobani, sau ce-or fi ei. De ce credeti ca Daea insista cu oaia lui? Exact resemnarea asta a Mioritei le place lor, dictatorilor. Nu e nevoie sa gandesti prea mult, o fac ei in locul tau si-ti dau mura-n gura atat problema, cat si solutia, de fapt, intreaga poveste. Ca sa ai ce rumega cand spargi seminte si galgai bere la pet. Asa se face ca romanii, care sunt cei mai pro-europeni din Europa, sunt condusi de o clica de penali cu discurs total anti-european. Pas de mai intelege asta!

Dragnea ii prosteste pe cei care se uita-n gura lui cu ineptia aia ca Vestul aduce pestele intoxicat in Romania, ca sa nu-l manance ei acolo. Pai, bai Dragneo! Cine a numit toti sefii aia de prin ministere, de la transporturi, vama, comisii, de la regii, care trebuie sa urmareasca, sa verifice si sa aprobe ce intra-n tara? Nu tu i-ai pus? Si-atunci cine e de vina, nu tu? Iar cu rosiile alea care nu sunt controlate la vama, tot Vestul e de vina? Nu cumva Coruptia endemica ce a cuprins toate institutiile romanesti face posibila toate debandada asta pornind de la marfurile de slaba calitate, pana la lipsa crasa de medicamente – aici chiar stiu ce vorbesc, crede-ma! – de scoli, spitale, autostrazi etc.

Ma opresc, ca nu pot sa fac acum inventarul cacatului in care am ajuns, dupa 30 de ani de cand am zis ca GATA, am scapat, suntem liberi!… Liberi, pe dracu’. Liberi sa ne pisam pe el de vot…?

In concluzie, pentru cei tineri, daca s-o nimeri vreunul sa citeasca randurile astea, va zic sa mergeti la VOT si la euro-parlamentare si la referendum. E pentru voi si pentru viitorul vostru. Altfel, ii lasati pe aia de v-am zis mai sus, turmele voteaza ce le spune TOV(arasul) ala din frunte, partidul de!

Cei nascuti mai devreme, asa mai leat cu mine, inteleg mai bine cum devine povestea, c-am mai trecut parca adineaori pe-acolo…

Si, asa cum se incheie si Morometii: Unde mergem noi, TOVule?

Ce tare tropăim împreună, noi doi!

Am stat potolit zilele astea, sa vad si eu cum reflecta media de la noi SUMMITul UE, SUPER-MEGA-MARELE-UNICUL eveniment de s-a intamplat in Romania, cand toata elita Europei a poposit la noi. NU CRED sa fi avut in istorie un eveniment atat de important desfasurat in Romania. Sincer, cred ca si Ceausescu ar fi fost invidios…
Ca a fost la Sibiu, cu-atat mai bine, pentru ca am avut un oras chiar bine pregatit, de oamenii gospodari de acolo. Iohannis a avut incredere in urbea pe care a condus-o ani de zile, e clar. Bravo lui! Si s-a vazut ca nu s-a inselat. Dl. Tusk a declarat ca “s-a indragostit de Sibiu!”. Un om extrem de politicos, evident. Si binevoitor cu Romania, vorbind de mai multe ori in limba noastra. Insa, pe bune, nu stiu despre cate locuri din Europa a spus asa ceva… Respect!
Am fost incantat si mandru de succesul reuniunii de la Sibiu si am fost emotionat ca am apucat sa-i vad pe cei mai puternici conducatori europeni rosind ca niste liceeni atunci cand au fost aclamati si chiar pupati de niste romani, oameni ADEVARATI din Europa. Ce moment!
Si nu a fost regizat, ca in vizitele lui Ceausescu sau ale lui Kim Yong sau-cum-il-cheama-pe’ala, ci a fost traire fireasca, normala, deplina. Momentul a fost initiat de Presedintele Frantei, Emanuel Macron, care, dupa fotografia de grup, a dirijat toata echipa catre oamenii din Piata.
Acum s-a vazut cat de tare se bucura romanii ca sunt europeni full-time! E un job la care au aplicat de peste o suta si treizeci de ani – ca tot e azi 10 mai, Ziua Regalitatii – insa unii au crezut ca nu sunt calificati pentru a ocupa aceasta pozitie… pe care, in fapt, o meritam din plin!
Eeee,… insa am fost NEplacut surprins sa vad ca, totusi, au fost facute comparatii cu mizeria aia de miting electoral PSD de la Iasi. De ce??
Nu ma refer aici la oamenii care, din propriul instinct civic, au venit sa le ureze DE BINE alde Liviului si gastii lui. Ci la Dragnea & conducerea partidului-stat si la prapaditii aia adusi cu furca de prin toata Moldova, parca sfidand memoria lui Stefan cel Mare si Sfant. Pe bune, astia chiar se dau razesi? Ei sunt mandri ca aceia pe care-i urmeaza “in orb” sunt huiduiti, fugariti si urati oriunde ajung in tara? Si ca nu mai pot sa apara nicaieri decat insotiti si protejati de bodyguarzi si aparati de jandarmerie? Pe ei ii apara?
Eheee,… cand eram io copil, era o serie de bancuri cu soricelul si elefantul. Unul din ele era cam asa: pe un pod, merge soricelul. La un moment dat, apare si elefantul, care, atunci cand pasea, facea ca intregul pod sa trepideze grozav. Dupa ce simte vibratiile nemaipomenite ale podului, din cauza calcaturii apasate a elefantului, soricelul ii zice acesuia, cu mandrie: “Ce tare tropaim impreuna, noi doi!”
Asa si cu Dragnea si PSDul lui. Au ajuns niste soricei, care se lauda ca tropaie tare. Sau, dupa cum scandau cei de la Iasi – ca tot vorbeam despre ei mai devreme – poate chiar au evoluat la stadiul de… SOBOLANI.

Jurnal belgian,… sau visul frumos s-a terminat

Gata, s-a terminat cu expoziția mea la Bruxelles. Așa că am revenit aici să o iau acasă 🙂


E inutil să vă mai spun că a fost cel mai mare eveniment al meu ca artist. Nu doar că a reprezentat într-un fel, hai să spunem, confirmarea mea ca artist, dar mi-am demonstrat mie însumi că dacă muncesc mult, până la urmă cam iese ce-ți dorești.
Pe lângă expoziția în sine, locația a fost extraordinară, parcă tot spațiul ăla era într-o pădure tropicală din Avatar, la senzația asta contribuia faptul că era acoperită de o cupolă imensă. In plus, știam că, fiind în sediul Comisiei Europene, zilnic trec prin fața tablourilor mele sute de oameni din toată Europa, și nu numai, oameni care uneori mai găseau timp să arunce o privire picturilor sau caricaturilor mele.
Cât am avut ocazia să stau în expoziție, am surprins privitori care arătau către un tablou, sau comentau o caricatură, ori își făceau selfie cu tablourile mele 🙂
Pentru mine, asta e răsplata pe care mi-o doresc. Să văd că tablourile sunt vii, ca ideile mele transpuse prin grafica stârnesc discuții și diverse interpretări, unele chiar surprinzătoare și pentru mine.

Da, a fost o experiență unică, nu mai contează munca, stresul, efortul, nopțile chinuite de  întrebări, dileme, sau nedormite.
Cum se spune, ce-i mult nu-i bun și ce-i bun nu-i mult! Așa că visul frumos s-a terminat, iar acum trebuie să organizez repatrierea copiilor mei 🙂
In sediul Comisiei Europene, în weekend nu e acces, așa că azi și mâine îmi voi umple timpul liber cu vizitat. Pentru că in Belgia am văzut cam tot, Ana mi-a dat ideea (săru’ mâna!) unui tur prin Lille, Dunkerque și Calais. Așa că iată-mă-s la drum, în tren spre Lille.
Iar mâine, pentru că am văzut că va fi soare, voi merge la Amsterdam, mai ales să văd expoziția unui prieten, tot pictor, adică PICTORUL, de la care toată arta parcă s- a schimbat. Sunt convins că-l știți, e ăla de-l cheamă Rembrandt.
Weekend plăcut, prieteni!