Sunt un norocos!

Sunt un norocos! Si nu o spun pentru ca azi e 1 aprilie… Ci pentru ca acum vad si mai bine ce familie misto am. Stam de atatea zile impreuna si inca nu ne-am certat 🙃 Ba chiar mai jucam un ping-pong sau un sah impreuna.

Am avut mare noroc si cu astia mici, pe care i-am adoptat acum trei luni si care, alaturi de ceilalti rezidenti mai vechi, ne umplu viata. Si imi dau sentimentul ca realizez ceva, sunt de ajutor cuiva caruia ii fac viata mai frumoasa.

Am incercat ca toate postarile mele din perioada asta dificila sa fie optimiste, pozitive. Ca destul e groaznic in jur, nu avea sens sa mai rascolesc si eu prin gunoaie… Asa sunt eu cand dau de greu, optimist profesionist!

Self – 1 aprilie 2020

Mai pun poze cu flori, cu astia mici, pe care-i doare la basca si se zbenguie non-stop, cu tablouri sau caricaturi, cu ce fac zilnic, cat de cat sa mai schimb cenusiul din viata actuala. Mi s-a spus ca postez prea mult si de toate, chiar abundent, insa asa sunt eu, asa simt eu 🙂

Bineinteles ca mi-e teama, mereu am fost un mare fricos. Pentru ca sunt exact “in target” pentru noul virus: cu cancer, astm si 60 de ani… De aceea nu mai ies deloc din curte, nici macar pentru aprovizionare.

Hei, prieteni! Am incredere ca vom razbate si peste mizeria asta, cum am trecut noi si peste comunism, atunci cand nimeni nu spera sa se sfarseasca vreodata. Sau peste alte belele, ca noi, ca romani, am avut destule.

Be smart, be safe! Stai acasa!

NOAPTEA, CA HOŢII… da’ e de bine!

Happy - foto credit Heather Jessiman

In noaptea asta vad, in direct, un comitet constituit pentru noul virus care a pus stapanire pe intreaga lume. Exact ca in episodul “noaptea, ca hotii!” de acum trei ani. Doar ca acum e de bine!

Vad un intreg prezidiu cu ceva ministri, incadrati de Arafat si Cercel. Dupa o sedinta de guvern, au ramas sa tina o conferinta de presa. Si sa linisteasca populatia, destul de oparita in perioada asta.

Un subiect care acum o luna nu exista, acum ne ocupa aproape toata atentia, pentru ca, nu-i asa, da bine! E de panica, e generat de conspiratii mondiale ale tuturor corporatistilor astia care vor sa omoare populatia.

Ce ma bucura e faptul ca e prima data cand vad un astfel de comitet, fara a fi total politic, care apare in direct si raspunde tuturor intrebarilor ziaristilor. Mai mult, Iohannis a convocat CSAT pentru miercuri, pentru a se asigura ca se iau toate masurile de prevenire.

E prima oara cand vad o astfel de mobilizare, de prevenire a unei situatii dificile ce poate oricand sa apara. Nu stiu cine a convocat conferinta din seara asta, poate Orban, cu toate ca e prim-ministru interim, dar a reusit sa puna cap la cap niste masuri sa linisteasca populatia si sa rezolve nebunia care s-a creat zilele astea.

Ma bucur ca am apucat vremurile in care “noaptea, ca hotii!” sa fie si de bine!

Mult succes autoritatilor in acest demers foarte dificil!

Unu-i ungurean, altu-i vrâncean… şi doi din Sri Lanka

Inca din primele clase, ni se explica faptul ca o caracteristica definitorie a romanilor este ca suntem foarte primitori. Ca-ti vin musafirii-n crucea noptii, neanuntati, iar tu te dai de trei ori peste cap si le pui o masa cu de toate. Apoi le infasezi pernele de macrame lasate de bunica, le aduci asternuturile si macaturile alea bune si-i culci in odaia de la drum.
Asa am invatat si, cat mi-a stat in putinta, chiar m-am conformat acestei imagini. Cum, adica, sa nu dau tot ce e mai bun musafirilor mei? Pai, altfel, ei de ce-ar mai veni vreodata la mine?
Eeeei si a venit treaba asta cu baietii aia din Sri Lanka, de-au aterizat, fara a banui nimic, la Ditrau. Unde a si inceput urgia!
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Și cu cel vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre și cornute
Şi cai învățați
Şi câni mai bărbați.
Autoportret
Cand eram copil, am fost intr-o vacanta de iarna la Borsec. Cred ca a fost una din cele mai misto vacante de iarna, cu mult sanius, cu oameni de zapada uriasi, sculpturali, facuti in parcul statiunii, cu placinte calde si caldura in cinematograf si in camerele vilei. Am mai fost in vacante si excursii la Tusnad, Covasna, sau la Sovata si Praid. Niciodata nu am avut sentimentul ca nu am fost bine primit, sau ca nu sunt dorit acolo. Mi-a placut felul oamenilor locului, altfel decat eram eu obisnuit in Regat. Mai disciplinati, mai hotarati.
Treaba asta cu reactia violenta de respingere evident m-a uimit. Mai ales ca vine de la oameni care se presupune ca ori au iesit afara – mai ales in Ungaria – si au vazut care e aerul prin strainatate, ori au fost vizitati de straini – in special de unguri, care apreciaza si viziteaza des toata zona de secuime de la noi. Adevaru’ e ca au si de ce, e un peisaj mirific!
Nu stiu dedesubturi, am citit ca patronul ar fi facut nu stiu ce discriminari cu salariile oferite, nu asta conteaza. Important e ca oamenii din comunitate le-au refuzat unor straini dreptul la munca! Nu era vorba de a expulza niste cetateni care au furat, sau ar fi reprezentat un pericol potential pentru zona, ci despre a nu-i lasa sa munceasca. Ma intreb, cati dintre cei care au sarit de cur in sus au vrut sa munceasca pe afara, sau chiar au muncit? Cati dintre rudele sau prietenii lor sunt afara, in alta tara, la munca in acest moment?
Oare ei cum comenteaza reactia complet aiuritoare si degradanta a celor din Ditrau? Cati ar mai munci acum, daca in comunitatile unde traiesc ar fi gasit acelasi raspuns?
De cativa ani in Bucuresti e moda cu bonele filipineze. Nu am auzit niciodata de interzicerea unor astfel de bone. Mai mult, au avantajele ca sunt foarte muncitoare, docile, loiale si, pentru ca vorbesc engleza, copiii isi insusesc mult mai usor si repede aceasta limba straina. In ultima vreme am vazut pe santiere, sau in Centrul Vechi, pe la diverse carciumi, angajati asiatici, care sunt convins ca au fost adusi pentru harnicia lor si pentru putere de munca. Deci, se poate…
Ce are de spus UDMR, care se proclama mereu reprezentantul, purtatorul de cuvant si aparatorul drepturilor maghiarilor din Romania, despre acest gest incalificabil? Nu am auzit un punct de vedere concret asupra situatiei. Sau asteapta directive de la Budapesta pentru a incropi un punct de vedere, cat de cat european?
Ce are de spus biserica – banuiesc ca e cea catolica in zona – despre refuzul de a lasa niste oameni sa munceasca? Asa e invatatura lui Hristos? Asta e sfatul pe care-l dau preotii de-acolo duminica la slujba? Intreb de biserica pentru ca stiu ce rol important joaca in modelarea comportamentelor comunitatilor, mai ales in zonele rurale, unde oamenii au nevoie de o directie clara, unica, de a gandi si a actiona.
Va rog sa nu ma acuzati de xenofobie sau alte rasisme, pentru ca am multi prieteni maghiari care pot dovedi oricand ca nu sunt asa ceva.
Insa cazul asta nu trebuie ignorat, el reprezinta poate o stare de spirit pe care eu, cel putin, nu am banuit-o pana acum.
Io vreau sa ma intorc din nou la povestile copilariei, in care noi, romanii, suntem primitori si ospitalieri.
Si nu punem Miorita pe gratar! Nici macar pentru musafiri…

2019,… sau un’ te duci tu, anule?

Happy - foto credit Heather Jessiman

Deja am trecut de jumatatea lui ianuarie, ia hai să-mi fac și io un rezumat despre ce a fost 2019 pentru mine. Am început în forță, primele luni pictând ore întregi zilnic. Sau noptic. A fost cea mai intensă perioadă din punct de vedere artistic, al creaţiei, pentru că la 1 martie aveam stabilit vernisaj, iar în decembrie mi-am dat seama că nu voiam să urc pe pereți niciun tablou din cele mai vechi. De aceea, am lucrat ca nebunu’ si am avut prima mea expoziție, în care am expus o sută de lucrări. 80 de picturi și 20 de caricaturi.

În sediul Comisiei Europene de la Bruxelles expoziția a stat o lună întreagă. Și am fost tare mândru că primul meu art show a fost acolo! Și chiar a fost bine primit 🙂 Am avut norocul si bucuria de a fi ajutat si de a avea langa mine prieteni atat din strainatate, cat si unii veniti din tara special pentru vernisaj. Deci, sunt un norocos ca am asa prieteni!!!

Cu prilejul expozitiei am facut si niste excursii prin zona, in Belgia, Olanda, dar si in Franta. Toate au venit cu noi experiente, multe in premiera. La capitolul asta as nota vizita pe plaja plina de istorie din Dunkerque/Dunkirk si participarea la un miting de protest in Lille, alaturi de “vestele galbene”. Nu ma potolesc… 🙂  Acolo am vazut ca noi la mitinguri suntem soimii patriei fata de francezi. Aia chiar sunt dotati, ataca si se bat cu politia.

Pe plaja din Dunkirk
Pe plaja din Dunkirk
Impreuna cu "vestele galbene" la un protest in Lille
Impreuna cu “vestele galbene” la un protest in Lille

În mai am avut mari emoții cu Pif, care a fost aproape de a muri. Incă nu știm de ce, dar bine că s-a rezolvat. Doctorul a spus ca daca vedea doar rezultatele analizelor, ne-ar fi spus ca moare suta la suta. In schimb, cand a vazut ca e ditamai motanoiu’, i-a mai dat o sansa. Pe care Pif a luat-o! A stat multe zile internat, pe perfuzii, chinuit tare. A luptat pentru viata lui, a fost un puternic si a scapat.

Pif in spital, tratat cu perfuzii
Pif in spital, tratat cu perfuzii

În vară am fost prin Sudul Italiei, unde am avut niște excursii foarte mișto. Am postat mult de acolo, nu mai insist.

Insula Capri
Insula Capri
Insula Capri
Insula Capri

In iulie, pentru implinirea a 80 de ani, i-am facut o surpriza lui taica-meu si am plecat, ca baietii, pe litoral la noi si la bulgari. Am fost pentru cateva zile, impreuna cu el, cu Mircea si frate-meu, Dan.  Chiar a fost o surpriza de proportii, taica-meu nu banuia nimic! Mai ales ca pana atunci el nu iesise niciodata din tara… Anu’ asta a spus ca va face el cinste cu o excursie in Grecia 🙂

Ca baietii: impreuna cu tata, fratele meu, Dan si Mircea
Ca baietii: impreuna cu tata, fratele meu, Dan si Mircea

În octombrie am avut prima mea experiență în care am share-uit din cunoștințele mele artistice. Heather, Leann și Mackenzie au avut încredere în mine și au venit din Canada pentru lectii de pictura. Timp de trei săptămâni am avut tot felul de întâmplări artistice, atat in atelierul meu din mansarda, dar si in aer liber. Odată cu asta, am mers cu bicicleta prin Herastrau, am urcat pe Arcul de Triumf unde am bazut si prima expozitie Banksy din Romania, am vizitat si descoperit locuri interesante prin București și împrejurimi.

Impreuna cu Heather, Leann si Mackenzie am avut cateva saptamani de experiente nemaipomenite!

După aceea, cand am vazut ca pot avea incredere in ce stiu despre desen, umbre, perspective, culori si arta, am căpătat curaj și m-am aruncat intr-un proiect de voluntariat în cadrul căruia predau ore de desen copiilor de la organizația SOS Satele Copiilor. Aici e foarte interesant, pentru ca fiecare sedinta de doua ore e o expereinta unica. Iar lucrul cu copiii iti ofera o satisfactie deosebita, pe care acum, la batranete o descopar.

Voluntariat la SOS Satele Copiilor
Voluntariat la SOS Satele Copiilor

Pe final de an, familia noastră de animalule s-a lărgit. De Craciun l-am adoptat pe Peticel, care a ramas fara stapana lui. Avand zece ani, erau putine sanse sa fie adoptat prea usor, de aceea l-am luat noi. S-a adaptat destul de repede la viata noastra si la echipa, neavand conflicte majore cu Lili-Blue, cu doamna Pisi sau cu Pif. Si i-am schimbat si numele de scena in Pongo,… ceea ce pare ca a acceptat din prima!

Pongo
Pongo

La o saptamana dupa asta, in ultima zi din an, am gasit-o pe strada pe Cara. O ursoaica de nici doua luni, abandonata de cineva. Nu am putut-o lasa acolo, asa ca am luat-o si pe ea in Arca.


Mult, puțin? Habar n-am! Ce pot să spun e că am avut diverse întâmplări de tot felul, multe fiind în premieră pentru mine.

In 2019 am realizat ca am atata dragoste de daruit, asa ca a trebuit sa ma invat s-o fac.  Ca viata trebuie traversata cu un zambet, chiar daca tamp, pe fata. Si atunci, chiar si cele mai naprasnice experiente se mai inmoaie, daca ai puterea sa le poti lua la misto.  Am invatat sa impartasesc din cunostintele mele si din experienta mea celor care au curiozitatea si dorinta de a ma asculta. Unii chiar si cu gura deschisa de uimire, cum sunt copiii. Cu ei e cea mai mare responsabilitate in ceea ce le povestesti, pentru ca le ramane in minte toata viata.

Am invatat sa caut natura, frumosul, iubirea si sinceritatea. Si sa le recunosc si apreciez deplin, fara sa ma mai rusinez cu asta. Am invatat sa plantez, sa cresc si sa ingrijesc pomii si florile, sa le mangai si sa rad cu ele. Am invatat sa crut animalele, indiferent cat de mult ma deranjeza. Nu mai omor mustele, paianjenii, gandacii. Incerc sa le capturez pe toate astea mici si sa le arunc afara. Nu e vina lor ca noi, oamenii, ne-am construit casele pe teritoriul lor, de pe care vrem sa le gonim apoi. La fel cu melcii din gradina, ii adun si-i duc la camp.

Politic, anul a adus niste intamplari asteptate, prea mult amanate. Inchiderea lui Dragnea, caderea PSDului acolo unde-i era locul si speranta unui nou traseu romanesc arata ca 2019 a fost un an de cotitura spre bine, Speram sa fie confirmata anul asta.

La vot
La vot

Si profesional, anul a aratat bine, cu multe proiecte, intalniri, conferinte, expozitii si reusite, insa nu e locul aici pentru asta.

Business as usual
Business as usual

In concluzie, un an intens, în care am învățat să apreciez și mai dihai timpul, o resursă din ce în ce mai prețioasă pentru mine.

Bai, 20-20, hai să te văd, cu ce vei veni?

20-20
20-20

2019… şi nu prea!

Review 2019

E trecut de miezul noptii si uite ca am ajuns deja in ultima zi din 2019. Abia acum am apucat sa respir, sa adast sa scriu si io cateva randuri, sa ma mai linistesc. Aaaa,… recunosc, beau si un vin rosu. Trebuie. A fost o zi grea, cu alergatura, cu analize medicale ratate, 112, spital, urgenta, cu aglomeratie mai mare decat ma asteptam. Partea cu spitalul nu a fost pentru mine, ci pentru Dan, frate-meu. Care-si va petrece Revelionul si prima saptamana internat la Municipal. O problema de vertij, generata de urechea interna. Nu stiam. Io, cu urechile mele facute franjuri inca nu am trait asa ceva.

Analizele de le-am zis ratate ar fi fost pentru mine. Alea periodice pentru cancer, dar cand m-am dus dimineata la Synevo, era inchis. Asta e, le fac la anu’… Cateva zile nu mai conteaza. Si-asa nu prea aveam chef sa aflu rezultatele inainte de Revelion. Mai bine sa dau toata vina pe 20-20. Veo stie de ce 🙂

Review 2019
Review 2019

Azi, in trafic, ma gandeam, “Mai, Mirceo! Cum a fost anu’ asta pentru tine?” Am avut cateva variante de raspunsuri, in functie de culoarea semafoarelor, sau de coada la intrarea in parcare la Cora Lujerului. Ca a trebuit sa intru si sa cumpar niste pijamale, pentru ca atunci cand m-a rugat Dan, frate-meu, sa i le duc pe cele de la el de-acasa, se pare ca am fost complet tembel si in loc de pijamale i-am dus un tricou si niste blugi.

Pe bune?

Nu mai conteaza, ideea e ca am rezolvat pana la urma, pe seara. Ce m-a surprins placut e ca la Municipal s-au mai schimbat lucruri. In bine. Stiu bine spitalul Universitar si ce inseamna UPU (Unitatea de Primiri Urgente), cat stai si astepti printre diferitele analize si investigatii pe care le ai de trecut. Aici am venit de zeci de ori cu mama, care, pana la urma, la Camera de Garda, s-a stins intr-o noapte de Sanziene… Aici am petrecut multe ore, chiar nopti, pe scaunele alea reci si rigide din sala de asteptare.

Am luat-o razna! Nu despre asta voiam sa scriu.

Ci despre 2019. Sa ma calmez, mi-am pus ceva Phoenix. Nu stiu ce ziceti voi, dar mie baietii astia mi se par geniali, iar discurile scoase de ei sunt cele mai misto din muzikia romaneasca. Aveam o colega de clasa printr-a sasea, a saptea, Cristina, cu care ma contraziceam mereu. Ea era fan Sfinx, din cauza de Dan Andrei Aldea si ochii lui albastri. Eu trageam tare pe Nicu Covaci si trupa lui. Vremuri… ca sa zic asa.

Avea Florin Silviu Ursulescu o emisiune la radio sambata dupa amiaza. Unde baga niscaiva premiere muzicale, noi aparitii. Cand a prezentat, in premiera, Pasarea Calandrinon, stiu ca stateam cu creionul, langa radio, sa culeg cat mai multe din versuri. Va imaginati scena? Evident ca am scris niste non-sensuri, pentru ca fantezia colosala a lui Foarta si Ujica, care, efectiv inventau cuvintele, a depasit cu mult puterea mea de intelegere. Eram un putoi din clasa a saptea. Oricum, eram mandru tare ca am putut capta ceva din noua capodopera. Care, cu recitalul ala de pian de debut si cu rasul final, m-a dat pe spate. Nu mai auzisem asa ceva! Si, credeti-ma, la varsta aia stiam cam tot ce misca in muzica… accesibila noua, in Romania. Aveam si niste surse alternative – asa s-ar numi acum – care ma alimentau cu calitate!

In blocurile de langa casa mea, era un tip super cool, Dudi (oficial, cred ca-l chema Dieter), era neamt de origine si avea legaturi cu Germania, avand acces la marfa de acolo. De la el mai pupam, asa, cu imprumut, niste Purple, Led Zepp si Hendrix. LP-uri, d-alea adevarate, cartonate, lucioase. Cand mergeam la scoala, sa dau mai departe, la schimb LP-urile, intr-o mana tineam ghiozdanul, iar in cealalta, la sub-brat, purtam trofeul de vinil. Mama, ce mai mandru eram!

Eheee, narcisist de mic 😊 Si, atentie, eram abia-ntr-a saptea!

Oricum, discurile le invatam pe dinafara. Incercam io sa fac niste smecherii, legand diverse fire si jack-uri intre pick-up si magnetofonul lu’ taica-meu (Tesla B3), ca sa le inregistrez pe banda. Cateodata mi-a si reusit, nu intotdeanuna, insa… Imi amintesc ca am tras super-misto un Highway Star, Mistreated, Fools, sau Custard Pie.

Hai, ca mi-am facut pofta si acum mi-am pus Fools. Cred ca este una dintre cele mai nedreptatite piese rock din toate timpurile, Geniul baietilor este maxim, insa nu se regaseste in preferintele majoritatii, O fi problema eterna dintre calitate si cantitate. Adica vrei like-uri si views, sau accesul in anumite elite si aprobarea lor? Frate, recitalul este demential! Pe un ritm neauzit nicaieri altundeva la tobe, de parca bate in oale de bucatarie, solistica e cu o chitara pe care da cu arcusul de vioara. Vreau si io ce-au fumat baietii aia!

Baga-mi-as, iar am intrat in balarii…

Back to 2019! Ba nu, ca YouTube-ul mi-a bagat acum Child in Time. Cum sa rezist la asa ceva? Gillan urca aici sapte octave. Nimeni nu a reluat piesa asta. Si nu pentru ca nu a vrut, ci pentru ca nu a putut! Voi nu stiti, dar in anii ’70, daca faceai un ceai si nu aveai asta, sau Je T’aime,…Moi Non Plus, nu-ti venea nimeni!

Pe vremea aia, in toate discotecile si la toate ceaiurile (asta era denumirea party-urilor de azi) play list-ul era o insiruire in care alternau piese lente/bluess si rock/hard. Pentru ca la cele hard ieseau la dans cei care chiar stiau sa se miste, iar la asa-numitele bluess-uri dansa toata lumea. Nu trebuia sa stii nimic, doar te lipeai de fata cu care voiai sa dansezi si te balanganeai cat tinea melodia. E adevarat, nu stiai sa dansezi, insa era unica ocazie sa o simti aproape (depindea de ea cat de close era faza asta) pe fata e care o iubeai in taina, … hai ca nu mai zic mai multe.

Wow! A intrat Mistreated! Am ascultat-o de mii de ori. Asa, ca structura, in capul meu e un fel de Bolero, de Ravel (evident, nu puteam pune decat varianta cu Sergiu Celibidache la pupitru!), sau Ochi Chernye. Incepe lent, te pregateste, te da putin cu capul de pereti, apoi te invarte pana da cu tine de pamant! Oricum, toate se incheie cu I’ve been loosing my mind! Pentru ca e normal, iti pierzi mintile dupa o nebunie d-asta.

Ce dracu’, Mirceo! Ori scrii despre 2019, ori las-o-n pana mea!

Am deviat rau, cred c-o sa sterg tot si-o iau de la capat. Hmmm,… totusi, Word-ul imi spune ca am scris deja 950 de cuvinte pana acum. N-as vrea sa le pierd, ca pe multe alte texte pe care le-am conceput, le-am pregatit, apoi le-am dat delete. Pentru ca nu-mi placeau. Sau nu ma aratau pe mine asa cum simteam. Erau false, nu eram eu. De multe ori imi pun intrebarea:

CE VREAU?

Postari care sa primeasca multe like-uri, care sa-mi alimenteze narcisismul notoriu, sau anumite like-uri, de la oameni care stiu ca apreciaza valoarea? Habar n-am! Si, ca tot a fost de curand Mos Craciun pe la noi, daca eu nu stiu ce sa-i cer, cum dracu’ sa stie el ce sa-mi aduca?

I heard it through the grapevine, cu Creedence. Ce capodopera! Nu stiu care e mai misto, asta sau originalul, care e al lui Marvin Gaye. Un talent extraordinar, cu o poveste intens tragica, care a fost impuscat de insusi tatal sau, intr-o zi de 1 aprilie. Peste o zi, ar fi implinit 45 de ani. Incredibil! Ce pacate or fi fost acolo, ce-a trebuit ispasit? Habar n-am! Insa baiatul asta a reusit o piesa monumentala ca asta, pentru ca mai tarziu sa sfarseasca omorat de propriul tata. Offff, astea drame! Iar eu ma plang ca trafic in Bucuresti, oboseala, stress, spital si greutati…

Sunt un prost!

Negru Voda mi se pare cea mai balada romaneasca. Vioara lui Kappl, cu care incepe totul si care da tema, e magnifica. Apoi accentele de jazz-rock si de progressive fac motivul principal sa varieze si sa se duca prin locuri nebanuite. Nicu Covaci cu chitara lui baga niste efecte pe care noi, romanii, nu le mai mirosisem in anii aia. Era un miracol, am ascultat piesa asta de mii de ori. Radio Saptamana Top, emisiunea pe care Florin Silviu Ursulescu o punea vinerea, de la orele 21 pe Programul 3, in stereo, incepea cu vioara asta dementiala…

Nici nu mai conteaza. Sunt… way out of business!

Mugur de Fluier a fost un reper in muzica anilor 70. Albumul a fost un standard de calitate al muzicii romanesti, iar Strunga daca nu o asculti pe imaginile de generic de la Nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu, inseamna ca nu intelegi anii aia. Exact intr-un final de decembrie, cam in zilele astea, a fost premiera filmului la Sala Palatului, iar regizorul a multumit celor prezenti astfel: Va multumim ca ati ales ca in aceasta zi de duminica sa veniti sa vedeti mai multi nemuritori, in loc de a vedea unul singur. (In anii aia, duminica, la orele serii, era un serial american numit Nemuritorul).

True story!

Din cauza de Mugur de Fluier, mi-am cumparat blockflote (am dat pe el 42 de lei) si am invatat partitura respectiva. Pe care, intr-o toamna din 1981, i-am cantat-o la telefon unei noi prietene, Ana. Cea care, peste cativa ani, mi-a devenit sotie.

Hai, ca sunt praf! Nu ma pot concentra deloc…

Voiam sa scriu despre un fel de retrospectiva 2019 pentru mine. Ca a fost interesant, cu evenimente, cu premiere… M-a luat valul si m-am lasat dus de amintiri, de dulcegarii. Sau de prostii… Ce va spuneam io despre like-uri? Cateodata nu mai conteaza. Ei bine asta am simtit acum, asta am scris. Restul, o vom rezolva. De fapt, nu-i asa?, despre 2019 mai am timp cateva ore sa scriu cate ceva.

Ohoo, s-a facut de trei jumate… iar Ana imi reproseaza ca, daca nu dorm la ora asta, cum dracu’ o sa rezist io maine, de Revelion? Hai, noapte buna, dragilor!

Hei, hei, verde e iarba, soarele-i sus pe cer….!

Nu va urez de An Nou, nu-i asa ca mai e timp?

Poli-tikie de margaritar…

MGxG

In sfarsit, s-a realizat o minune si s-a schimbat si la noi, democratic, un guvern. Dupa anomaliile ultimelor guverne PSD, date jos chiar de seful partidului, care-si numise singur premierii doriti, motiunea de cenzura si, mai apoi, investirea liberalilor face parte dintr-o politica normala in orice tara. Felicitari opozitiei unite (dar si celor din PSD si Pro-Romania) care au votat pentru guvern.

Imi permit cateva cuvinte despre fiecare player din jocul asta:

MGxG
MGxG

– Ludovic Orban, indiscutabil si-a depasit cu mult conditia si perceptia creata. Cel putin in ochii mei. Multi il prezentau la zeflemea, ca bea si canta la chitara si ca e slab, nu e politician. Si care-i problema? Churchill, Nichita Stanescu, sau chiar Base sunt cateva nume care arata ca oamenii care beau vartos nu sunt implicit straini de idei de geniu. Cand a fost anchetat s-a cerut afara, apoi a preluat PNLul cand era destul de jos, ceea ce a permis PSD sa urge covarsitor la alegeri in 2016. A avut ideea sa-l ia pe Rares Bogdan, aducand astfel cel mai mare scor partidului si acum e primul prim ministru al unui guvern liberal dupa razboi, Pentru asta a dovedit o putere de negociere nemaipomenita, reusind ceea ce aproape nieni nu credea: sa-i aduca pe toti de care avea nevoie sa-l voteze. Chapeau!

– Dan Barna – si-a dat seama, dupa niste balbaieli initiale, ca nu este alta sansa viabila decat sa voteze guvernul. Probabil este cel mai periculos adversar al Veoricai in a atinge turul al doilea, de aceea tot felul de atacuri impotriva lui. Insa ar trebui sa le clarifice, altfel mereu va pluti o indoiala asupra lui. In final, si-a declarat sprijinul total (nu neconditionat) iar in perspectiva, impreuna cu PNL va forma noua majoritate rezultata dupa viitoarele parlamentare – anticipate sau nu.

– Victor Ponta – marele pierzator al zilei de ieri. Dupa ce, in ultimele luni isi facea aparitia pe la toate televiziunile calare pe un cal alb si salvand natiunea, toate deciziile stand in pixul lui (sabia, adica), acum si-a arata adevarata fata, aia de Puie Monta, care, in realitate nu s-a schimbat niciodata. A ramas si fara alianta si cu curu’ intre barci. Si a pierdut si partidul nou creat… Ca si pe celalalt din care a fost plecat.

– Viorica Dancila – la fel ca si mentorul ei, Dragnea, a pierdut tot. Si pozitia de premier si guvernul PSD si pozitia in partid – va fi imediat detronata dupa Sarbatori, dupa ce taie porcu’ astia, baronii, de! Despre turul doi nici nu mai poate fi vorba, nu o va mai sprijini nimeni, pentru ca nu mai are acces la butoane, adica la bani. Singura candidate din istoria omenirii care lupta impotriva propriului popor… Jalnic! Cea mai mare rusine in scaunul de premier al Romaniei…

– Rares Bogdan – pe val, a avut inspiratia sa accepte oferta lui Orban si de atunci a devenit tot mai puternic. Sper sa se impace cele doua orgolii si sa nu se rupa colaborarea.

– Mihai Tudose – un tip tare, asa cum il banuiam. Acum se vede ca nu se lasa calcat in picioare nici de Ponta, dupa ce l-a flituit si pe Dragnea. Care l-a dat jos pentru ca se avea prea bine cu Iohannis. El a spus vorba aia celebra, cand i-a vazut pe pesedisti dupa infrangerea de la euro-parlamentare: Bai, ce fete au astia! Hai sa trimitem pe cineva dupa prosoape, ca astia ingroapa PSDul 😊

– Calin Popescu Tariceanu – incearca sa mai salveze si el ce poate din ALDE, ca oricum nu reuseste decat agata de cineva, ca nu mai face pragul de 5% in primavera. S-a aliat cu Puie, sperand sa reinvie USL reloaded. Niama putirinta, unul a votat cu guvernul, celalat nu… Ce mai aliante fac si astia, frate!

– Cozmin Gusa – prima dragoste nu se uita, insa va calari un cal mort. Si-a motivat inscrierea in PSD ca o piedica impotriva intrarii lui Barna in turul doi, care ar fi anti interesului national. Acum pierde masiv, atat pentru ca a picat Dancila, cat si pentru ca si-a pierdut licenta. Ca sa nu mai vorbim ca a compromis total postul TV, care odata era varf de lance impotriva coruptiei si PSD, pe timpul demonstratiilor anti Ordonanta 13. Ce bine ca Rares s-a salvat!

– Traian Basescu – ramane acelasi tip cu o inteligenta politica deosebita. Are meritul de a-si fi aliniat PMPul alaturi de liberali.

– Klaus Iohannis – a castigat toate bataliile duse de cand a venit. A prins guvern PSD cu Ponta. L-a schimbat cu Ciolos, de am mai avut si noi un an de aer mai proaspat. Apoi, pentru ca opozitia a fost lamentabila, a venit PSD Dragnea cu 60 la suta peste el. A facut ce-a facut, a intrat peste astia Ia Guvern, a aratat elefantii, a coborat in Piata (l-am vazut atunci, in jacheta rosie, cand Mircea chiar a dat mana cu el), a chemat strada alaturi, a contestat la Curte, a sprijinit-o pe Kovesi cat a putut. A fost consecvent anti-coruptie, anti-Dragnea si anti-PSD, iar acum isi vede instalat un govern liberal. Cu care va avea mult de lucru, pentru ca mizeria lasata in cocina e mare.

Iar noi, romanii, avem multe asteptari. Bine macar ca scroafa n-a murit sprijinita cu spatele-n usa…

Băsescu și… Punctul de Fugă

Cred că Băsescu este de departe cel mai bun politician român pe care l-am văzut eu. L-am votat de fiecare dată, indiferent că era vorba de primărie, președenție, sau referendum. Aaa, stai, că la unul parcă nu trebuia să merg. Nu mai știu, cred că Dragnea-și aduce aminte despre asta mai bine. Că tot are acum atâta timp liber… 🙂
O mai fi avut el scăpări, blonde, brune, dar i se mai iartă, că, vorba aia, a fost marinar, însă s-a întors mereu în portul lui de-acasă. Poate are dreptate, și faptul că a fost șeful reprezentanței României la Anvers, nu-l incriminează sută la sută că a fost securist, sau că a colaborat cu băieții cu ochi albaștri – deși tare mă îndoiesc de asta, în condițiile în care știu foarte bine cine putea ieși din țară în vremea aia și pe ce criterii.
Însă, băi, s-o bage el pe aia că el nu a știut că ofițerul de la contrainformații din armată nu e securist, las-o-n pana mea, că e prea de porc!
Acuma, că m-a stârnit Băse, hai să vă zic o poveste adevărată.
Eram în armată, intrasem la facultate și de aia făceam doar 9 luni, la TR – termen redus. Am făcut la Târgoviște, la tancuri. Am fost noi, de la Mașini-Unelte, împreună cu cei de la Mașini Termice din București și cu băieții de la TCM-ul din Sibiu. Faini băieți! Pentru că acolo nu aveam Facebook, nici măcar net (glumesc, vorbim de perioada 1979-80), iar la televizor erau doar căcaturi comuniste, singurele bucurii pentru mine erau cărțile, cititul și scrisul de scrisori. Pentru un băiat în armată, în anii ăia, momentul în care primea o scrisoare era atât de special, încât provoca o plăcere extraordinară. Cel puțin, așa era pentru mine. Iar dacă scrisorica era și de la o fată, ce mai! eram aproape de orgasm. Cu toată bromura lor pe care ne-o puneau în ceaiul de dimineață sau de seară…
Într-o zi, prin noiembrie, nu știu de unde veneam, intru în dormitor și mă duc la patul meu. Aveam dormitor d-ăla mare, de 32 de persoane, cu paturi suprapuse. Io dormeam sus, dar valiza – le știți, alea celebre, din lemn – o țineam sub patul de la “parter”. Și observ că valiza fusese deschisă, iar încuietoarea era spartă. Întreb în jur ce s-a întâmplat, iar băieții sar pe mine “băi, Gheorfane, ai belit-o! Te caută CI-stul, el a venit și ți-a deschis valiza, cică ai primit o scrisoare nașpa, du-te la el”. (Asta cu Gheorfanul era derivata unei porecle inițiale de Gyorfy, pe care o primisem în anul întâi de liceu de la prietenul meu Liviu Mancaș. A mai avut și varianta Borfanul 🙂
M-am căcat pe mine de frică, știam că ceistul era ăla de la securitate, mă gandeam că iar trebuie să explic vreo caricatură sau ce-oi mai fi făcut pe-acolo. Mai ales că făceam și gazeta de perete și puneam tot felul de chestii cu schepsis pe ea, sau cu dublu înțeles. Dizident, ce mai 🙂 Că nici în armată nu stăteam potolit, vorbeam tot felul de prostii anti, spuneam cele mai multe bancuri, așa că erau toate motivele să mă ia ăștia la ochi. La ăia albaștri.
Mă duc la biroul respectiv, bat, intru, salut, mă prezint.
– Să trăiți! Tovarășe căpitan, sunt Mircea Gheorghe, soldat TR de la plutonul unu, compania întâi, m-am prezentat la ordinele dumneavoastră!
Securistul se uită la mine, după care începe să mă întrebe diverse generalități, dacă îmi place armata, la ce facultate intrasem, prostii. Până când scoate dintr-un sertar un plic, îl pune pe masă și mă întreabă direct:
– Tovarășe soldat, dumneata vrei să dezertezi??
Io, deja ud că nu știam unde vrea să ajungă, iar era să leșin!
– Nu, să trăiți!
Pe bune, acum! Dacă chiar aveam de gând să fac un mic prison break de Târgoviște, el credea că într-adevăr o să-l informez pe el?
– Dar cu scrisoarea asta ce e?
Mă uit, un plic complet atipic, cu multe chestii colorate, desenate și aplicate pe el. Scrisul era îngrijit, cu Rotring-ul de 1mm, scris cu șablonul, nu de mână. Repet, vorbim de noiembrie 1979, când singurele plicuri pe care le găseai erau cele albe, iar dacă aveai d-alea cu Par Avion pe ele, erai șmecher.

Plicul

Pentru ca noi la liceu la Sava nu făceam desen, în ultimul an de liceu, luasem meditații la desen cu un arhitect foarte valoros, un om deosebit, Mihai Nicolescu. Terminase Arhitectura cu zece și lucra atunci pe platforma de la Fizică Atomică din Măgurele. Perspectivă, geometrie descriptivă, axonometrii, umbre, proporții, case țărănești, edificii importante, valorat, colorit, ce mai, toate alea. La desenul în perspectivă, punctul în care se adună, se întâlnesc toate dreptele paralele se cheamă punct de fugă. În acel loc de pe linia orizontului “fug” toate liniile care pleacă de la privitor spre orizont, în punctul în care privește acesta.

Cel mai cunoscut exemplu este “Cina cea de taină”, genialul tablou al lui Leonardo da Vinci. Toate liniile orizontale ale acoperișului încăperii și ale fantelor din pereți, prelungite, duc în punctul de fugă central, exact în ochiul lui Isus Hristos. Deși, în realitate, evident că ele sunt paralele.
Pe plic erau mai multe puncte de vedere și un… PUNCT DE FUGĂ. Pe unde, evident, distinsul a crezut că eu vreau să fug din unitate. Iar instrucțiunile ar fi fost în interiorul plicului. De aceea, îmi și deschisese plicul să citească conținutul. Sincer, înainte îi credeam p-ăia de la secu’ mai inteligenți, însă după episodul ăsta, m-am lămurit și cu ei. Mi-a luat ceva timp să-i explic pe scurt teoria perspectivei, a avut ceva urme de inteligență și părea ca l-am lămurit, dar în final parcă tot am avut impresia ca nu era sută la sută convins că nu l-am aburit…
Peste doar un an avea să apară Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, excelentul roman al lui Marin Preda. Când am citit ce a pățit Victor Petrini, arestat pentru că într-o scrisoare peste graniță i-a scris unui fost coleg aștept ordonanțele dumneavoastră, pe bune dacă nu m-am gândit că este exact întâmplarea mea cu scrisoarea primită și cu securistul unității militare. Doar ca la mine totul s-a terminat cu bine…

Așadar, nea Băsescule, hai, bre, las-o-ncolo, chiar nu știai că ăia de la CI din armată sunt de la securitate? O știam io, un biet soldat terist și n-o știai matale, ditamai comandantul de navă? Hai, zi-o p-aia pe bune, și-ți promit că, chiar dacă ai fi colaborat, eu tot te consider cel mai bun politician pe care l-am cunoscut…

PONTA – Micul Titulescu, sau un oportunist politic?

Când s-a spart USL-ul, care domina copios tot ce mișca în țară, Victor Ponta a încercat resuscitarea lui deschizându-i ușa lui Tăriceanu, un trădător al PNL-ului, cu care cică ar fi înființat USL 2, sau USL se întoarce. Era prea de porc, o alianță între ditamai PSSul și un om. Și atunci au pus la cale înființarea ALDE, în care Tăriceanu s-a aciuat și el în partidul băiatului ăluia lansat de Voiculescu. În scurt timp l-a dat afară din partid pe cel care l-a găzduit în vremurile grele și i-a furat și partidul. Exact cum făceau comuniștii când furau casele proprietarilor, iar pe ei îi dădeau afară, dacă nu cumva îi mai trimiteau și la Sighet sau la Canal.

După aia, Ponta l-a ajutat pe alde Tăriceanu cu niște parlamentari, funcții, astfel încât să aibă și el o alianță cât de cât, dar să capteze și de la liberali niște trădători, care dacă se transferau la PSD era prea de tot, însă plecând la ALDE, apăreau cât de cât ca fiind tot liberali. Un fel de PNL – Aripa Tânără, ruptă din PNL-ul lui Câmpeanu în 1992, de același Tăriceanu, împreună cu Patriciu și Cataramă. Același model, aceeași trădare. “Trădare, trădare, da’ s-o știm și noi!”, cum bine zicea Nenea Iancu.

După catastrofa de la prezidențiale din 2014, când Iohannis l-a bătut pe Ponta de l-a ascultat cu urechea, (apropo, parcă și acolo a mirosit a trădare, nu?), VV și-a dat seama că i se va lua capul. Chiar dacă rămăsese premier și mare șef pe mâna stângă. A eșichierului, nu așa vă place vouă să spuneți? S-a uitat în jur și și-a dat seama că nu Rovana Plumb va fi șefă în locul lui, chiar dacă mahării din București au susținut-o pe ea și chiar a fost șefă pentru un weekend. Însă luni, șmecherul mustăcios, Dragnea, care aștepta la colț să-i vină rândul de câțiva ani, încă de când era pe scenă cu Mircea Geoană în seara cu opereta ” Mihaela, dragostea mea!”, și-a adus tabăra de baroni din teritoriu și a preluat puterea. Totală!

Totul era bine, tot ai lor erau la butoane, mai puțin ăla roșu (sic!), de la Cotroceni, însă nimeni nu avea să prevadă că urma să fie o nenorocire, cea de la Colectiv. Deși noi eram în stradă încă dinainte, pentru coloanele ucigașe ale ministrului de interne, drama im care au murit atâția tineri a pus capăt planurilor PSD. Care a trebuit să plece, lăsând loc și chiar votând și sprijinind, guvernul Cioloș. Tehnocrați nu au avut decât un an la dispoziție, din păcate, încercând să mai panseze rănile lăsate sângerânde de pesediști. Dragnea & Co s-au repliat, și în 2016 au lovit cel mai puternic, profitând și de o brambureală a unei opoziții ezitante și neclare.

Ponta a cam dispărut din peisaj, a mai cutreierat prin ale țări cu cluburi și discoteci celebre, unde nota de plată era cu multe zerouri, apoi s-a retras să se reculeagă politic. După celebrele ordonanțe 13-14, când dârdâiam în fiecare seară în Piață și ne-am dat seama cam ce dictatură a lui Dragnea urma, chiar am văzut un panou pe care scria “Ponta, hai înapoi, că am glumit cu muia aia!”.

Sunt convins că și Ponta știa foarte bine ce urma să se întâmple, pentru că avea atâtea informații despre ce a făcut Dragnea. Și încă le mai are. Așa că și-a dat seama că, mai devreme sau mai târziu, acesta va fi închis. Și, mai ales când a văzut ca Liviuț își dă jos propriul guvern, caz unic în istoria normală, a găsit ocazia să apară în scenă, calare pe un cal alb, cavaler de premier. Guvernul era el și Grindeanu!

Ce revenire mai spectaculoasă putea să aibă, decât asta? Brusc a devenit star de televiziune, s-au reactivat toate vechile legături vremelnic tăiate, iar el era, în sfârșit, recunoscut ca fiind cel mai înfocat opozant al lui Dragnea. A început să mai scoată ceva poze și anecdote de la naftalină și, gata, a simțit că i-a venit momentul.

Atunci Ponta a pus la cale planul de a distruge PSD din interior, că alți aderenți nu avea de unde să atragă.

Și-a făcut Pro România, o copie de PSD, un fel de aceeași Mărie cu alt joben, cu racolați din ce în ce mai mulți, care ori sunt nemulțumiți de ce mai primeau de la fostul partid, ori nu mai aveau nicio șansă acolo. Ori, poate au simțit miros de fiară rănită și au prevăzut că, sub conducerea VV Dăncilă, PSD va muri în chinuri.

Același vechi camarad de trădări, Tăriceanu, a fost curtat și acesta, inocent, imediat a ridicat codița, adulmecând un viitor mai bun decât ce i-ar mai oferi pesedeul pe final de mandat. Așa că degrabă au pus-o de un USL 3, sau cum s-o mai numi. Alianță să fie! (În viața de familie, musiu a ajuns al cinci alianțe, de ce n-ar ajunge și-n politică?) Moliceanu și-a dat seama că cele 4 procente ale lui nu ar mai fi contat într-o presupusă viitoare alianță cu Veorica și nu ar mai fi pupat ochișor, ci doar bătăturică. Si uite-așa, de-a lăsat-o in curul gol (la figurat, evident!), tocmai acu’ înainte de a se vedea și ea prezidentă. Na, drace, că nici de data asta nu vom avea președinte femeie. Țțțț,… misoginilor ce sunteți!

Pesediștii au intrat într-o epoca noua de dezvoltare multilaterală, cea a războiului VV: VV Dăncilă contra VV Ponta. Iar acesta din urmă a arătat că rămâne primul expert în copy-paste, replicând ditamai PSD-ul, de unde, în perioada următoare clar va suge mulți parlamentari dornici și ei de-o ciorbă de burtă reîncălzită. Dar e moka, frate!

Asta e istoria pe scurt a distrugerii PSD din interior, de către cel care a fost șeful lui. Mă refer la Ponta, dar nici Dăncilă nu e departe de a nimici PSD. Tot șefă și tot din interior. Însă ea nu poate face după aceea vreo construcție, va eșua lamentabil și în scurt timp după alegeri nu vom mai auzi de domnia Teleormanului (Dragnea, Veorica, Carmen Dan…) în istoria țării.

Cât despre întrebarea din titlu, rămâne valabilă.

Ultima zi când l-am văzut pe Ceaușescu

E vineri seara și, ca tot omu’, stau și eu puțin la soare pe șezlong să mă prăjesc așa, ca șopârlele, și ling o oarece licoare. Și, dintr-o dată, zbang! Un gând mă pocnește în moalele capului: băăăăi, azi e 23 august, băgami-aș! Ok, hai să vedem ce mai știm despre asta. După câteva sorbituri, timp în care cugetam și scormoneam prin memoria-mi, m-a plesnit brusc al doilea gând: zdrang! Ce ciudat! Gândurile astea nu fac niciodată la fel… băăăăi, azi sunt fix 30 de ani de când l-ai văzut ultima oară pe Ceaușescu și i-ai făcut cu mâna!

23 august

Hm,… perversul din mine neagă în totalitate asta cu făcutul cu mâna. Ia mai dă-l în pana mea, să-și facă singur cu mâna! După ce m-am liniștit puțin cu încă o halbă, am realizat că, de fapt, e pe bune și azi chiar se împlinesc 30 de ani de când l-am văzut pentru ultima oară în viață pe Ceaușescu. Și am văzut-o și pe Ea, pe Coana Leana. Și ei, tot cu mâna… Horror!

Ok, recunosc că după aia l-am mai văzut și în 22 decembrie 1989, când a plecat la plimbare de pe CC și a dat o tură cu elicopterul, dar aia nu se pune: nu l-am văzut pe el, ci doar elicopterul. De 23 august 1989, Minunatul a decis ca defilarea să se facă prin fața clădirii viitorului muzeu al partidului comunist român. Adică actuala Casă Radio, o denumire atât de neghioaba, dealtfel. Pentru că acolo nu a fost niciodată nimic, decât un mare șantier pentru o nouă ctitorie megalomanic-comunistă. Dar, imediat după revoluție, șmecherii ăia de la Radio România voiau și ei un sediu nou, că, de!… ăla din Nuferilor le devenise cam strâmt. Și au pus ei repede un placaj cu CASA RADIO, scris cu roșu. Și așa i-a rămas numele.

Monstruozitatea aia de clădire nu era nicidecum gata, însă pentru Ceaușescu nu conta. Era o epocă în care minciuna era omniprezentă, era luat în seamă doar ce raportai la partid. Îndeplinirea planului, depășirile de norme, cincinalul în patru ani și jumătate. La un moment dat, nu știu cine adunase toate suprafețele cu recoltele raportate în fiecare județ și se depășise în raportări întreaga suprafață a României.

Ce curvă și istoria asta! Se spune că mereu e scrisă de învingători. Perfect adevărat! Că ăia învinși, săracii, nu prea mai pot scrie după aia… Dar să se pună, frate, odată, de acord. Că tot e azi 23 august, evenimentelor de atunci le-au zis în toate felurile: întoarcerea armelor împotriva regimului hitlerist, insurecția armată, mișcarea revoluționară antihitleristă și anticapitalistă… A fost trădare, sau nu a fost? Să știu și eu, odată pentru totdeauna, dacă trebuie să mă simt vinovat sau mândru pentru ce-a făcut Regele Mihai I și cu băieții ăia în 1944.

La fel, Revoluția din 1989, a fost o revoluție, sau lovitură de stat, o conspirație în care eu, ca boul, am ieșit în stradă, de era să mor, ca prostul, sau chiar a fost pe bune, o explozie populară?

Eh,… vedeți? D-asta zic că undeva ar trebui să se poată pune toți de acord, să avem și noi o istorie sinceră, clară. Chiar dacă dureroasă!

In vremea lui Ceaușescu, trăiam într-o lume falsă, ăla era adevăratul stat paralel, fără legătură cu realitatea. Nimeni nu mai credea pe nimeni și nimic. Dar toți dădeau din cap că DA… și mai și aplaudau la sfârșit.

Culmea e că, odată cu venirea lui Gorbaciov la Moscova, lumina chiar începuse să vină de la Răsărit. Mutarea lui cu Glasnost și Perestroika a însemnat zeci de ani avans față de înțepenirea ideologică a lui Ceaușescu. Când a vizitat Bucureștiul, toți ne așteptam să-l tragă de urechi pe Nea Nicu și să ne mai dea și nouă liber, măcar o gaură la curea. N-ai să vezi! Mai rău ne-am afundat în căcatul comunismului cu față inumană.

Revenind la povestea noastră, Marele Cârmaci a dat ordin să pavoazeze ăia fațada clădirii, s-au tras niște panouri cu pânză roșie peste tot, ceva ghivece cu mușcate, stemele patriei și partidului, chipul Marelui Conducător și al savantei de renume mondial și gata! Parada putea începe.

Ăștia de la institut ne-am adunat undeva pe Berzei, ne-am încolonat si, după ce am așteptat așa vreo juma’ de oră, am început să ne mișcăm, coborând pe Știrbei Vodă spre Dâmbovița. Când treceam prin dreptul tribunei, trebuia să strigăm din toți bojocii lozinci d-alea în trend, cum ar fi Ceaușescu-PCR sau Ceaușescu-și-Poporu’. Eu strigam mereu Ceaușescu Pe Cer E! Niciodată nu s-au prins ăia de la partid infiltrați prin mulțime, de se uitau în gura ta dacă și ce strigi. He. He, am avut și eu mica mea felie de răzvrătire 🙂

După ce am defilat, am plecat cu colegii de serviciu la o bere și niște mici, că vorba aia, atâta s-a putut. Și am bârfit, dând în bobi când dracului i-o ceda Nea Nicu locul la conducere lu’ Nicușor, fiul cel mare. Nimeni nu bănuia ce avea să se-ntâmple peste doar patru luni…

Prințul din parc

În weekend, când am fost la Onești, am ieșit împreună cu Ana s-o plimbăm puțin pe Lili-Blue. Și am ajuns în parc, unde era cât de cât umbră, mult mai suportabil pe vipia aia. Parcul îl știu de aproape patruzeci de ani, 38 mai exact, de când am ajuns prima oară în oraș, pentru că tocmai o cunoscusem pe Ana în anul întâi de facultate și m-a invitat la ziua ei.

Apoi, când erau Mircea și Dan mici și îi plimbam cu căruciorul, știam pe dinafară câte trepte sunt la intrare, sau câți pași fac de acolo și până la statuile scriitorilor.

Roata mare

Surpriza plăcută a fost că am găsit toată zona foarte bine întreținută, curată și, cu toate că fusese sâmbătă seară festivalul berii (acum nu mai e voie să-i zică așa, îi spun festivalul verii!), nu era deloc mizerie pe acolo. Încă mai erau toate cele instalate, pentru că în seara aia urma un eveniment și mai baban 🙂

Sala Sporturilor Nadia Comăneci
Corturile si mesele iși așteaptă clienții

În partea de jos a parcului este amenajat un mic lac, unde acum sunt și nuferi si rățuște drăgălașe. Chiar atunci venise cineva să le dea de mâncare și am întrebat ce le dă. Erau covrigi, d-ăia brașoveni, pe care îi rupea în bucățele mici.

Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
…și de sălcii 🙂
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște

Hahaha,… mi-am amintit cum era să-l scap pe Mircea în apa lacului, când era mic. Începuse să meargă destul de bine și ne învățasem ca atunci când ajungeam la lac, eu să rămân pe o bancă, iar el să adune pietricele și să le arunce, una câte una, cât mai departe pe luciul apei. Și petreceam asa, cam un sfert de oră, până se plictisea de aruncat și apoi plecam spre zona toboganelor. Vremea era cam de iarnă și avea niște ghetuțe mai înalte așa, care îi țineau bine glezna. Ca sa arunce cât mai departe, Mircea își făcea avânt, până se proptea în parapetul de pe marginea lacului și atunci dădea drumul pietrei. După care se întorcea să culeagă alta. Odată s-a năpustit cu o forță mult mai mare și, dintr-o dată a-a răsturnat peste parapet. L-am crezut direct în apă. M-am repezit să-l salvez și atunci am văzut că, practic, era agățat cu vârful ghetelor de partea cealaltă a parapetului. Ca-n parodiile alea cinematografice, în care personajul principal rămâne agățat deasupra hăului ținându-se doar cu o falangă de la deget. Nu că ar fi fost apa mare, dar nu cred că era potrivit să-l duc murat acasă 🙂

Doamna cu cățelul…
Cascada din parc. Zici că-i Fallingwater House, proiectată de celebrul arhitect Frank Lloyd Wright
Doamna cu cățelul

Scena pentru festival era amenajată lângă sala de sport Nadia Comăneci și acolo erau amenajate și corturile cu bere, grătare și catering,  iar mesele erau întinse pentru câteva sute de persoane.

Lili-Blue era foarte excitată de toate mirosurile de pe-acolo și de multe ori trecea prin fața unor oameni care stăteau pe bancă, foarte aproape de ei, iar aceștia o mângâiau. E foarte prietenoasă, și-și face peste tot admiratori, de toate vârstele.

Împreună cu vioaia de Lili-Blue

Am luat și noi câte o bere, să nu zicem că n-am fost la festival și, când să mergem mai departe, a venit un cățel care a început să se împrietenească cu Lili-Blue. S-au plăcut de la prima vedere (mai corect, mirosire), după care mister a început să vină după noi.

Întâlnirea de gradul trei…

El, frumușel foc! Negru cu alb, cu accente galben-ocru, cu blănița scurtă, aranjată, lucioasă. Svelt, cu mișcări elegante, se ținea după noi.

Prințul din parc

S-a lăsat mângâiat fără probleme, ce mai! ne lipisem și noi, ăștia mari de craiul ăsta. I-am zis Anei, dacă vine cu noi până acasă, îl luăm cu noi la București. O sa meargă cu Lili-Blue în spate, e suficient loc pentru amândoi. Problema e cum se va înțelege cu cele două pisici, doamna Pisi și cu Pif. Ne-am uitat, nu avea nicio zgarda sau semn că ar aparține cuiva. Pe drum prin parc, am zis hai să îl lăsăm pe el să decidă și sa nu-l ademenim cu niciun “cuțu-cuțu” sau alte îndemnuri. Ți-ai găsit! Bineînțeles că după nici un minut, numai cu privirea-n spate, după el eram și din cuțu-cuțu nu-l scoteam 🙂

Împreună cu noul prieten

Nici nu vă închipuiți ce bucuros mergeam prin parc, tare mândru mai eram de “agațamentul” făcut de Lili-Blue.

Asta cu agațamentul e din liceu, de la proful de germană. Am întârziat la o oră și omul, înainte să-mi dea drumul în bancă, m-a întrebat de ce nu am venit la timp. I-am spus eu o poveste, că s-au blocat tramvaiele pe deal pe la Uranus, iar de acolo a trebuit să vin pe jos până la Izvor, apoi prin Cișmigiu… Aaaa, prin Cișmigiu! Și nu ai făcut și tu ceva agațamente prin parc?

La un moment dat, prințul chiar a luat-o înaintea noastră, dar ne conducea chiar pe drumul cel bun spre casă. Deja mă gândeam că trebuie să-l ducem la vet, să-l verificăm, să-i facem analizele, vaccin etc. Exact înainte să ieșim din parc, bestia a luat-o pe o potecă laterală și a urcat undeva, într-un lăstăriș. Am așteptat să se întoarcă, l-am strigat, nimic! Am urcat și eu, însă acolo era o mare curte, cu o casă ce părea părăsită. Și câinele nostru, nicăieri…

Am coborât trist, cu gândul că poate, poate se întoarce. Aproape tot drumul până acasă am mers cu gâtul întors, doar-doar îl zăresc. Din când în când, am văzut că și Ana mai trăgea cu ochiul în urma noastră. Eh,… nu a fost să fie!

Pe drum, cea mai veselă dintre noi era, evident, Lili-Blue…