DEBUTUL

În atelier

Azi se împlinesc exact 46 de ani de când am debutat în caricatură! Și nu cu unul, ci cu trei desene, publicate în revista “Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu. Era în 1978, aveam 18 ani și eram în anul al treilea la Sf. Sava.


Rubrica “Racul”, în care apăreau caricaturile revistei, era coordonată de Sorin Postolache, cel care m-a și descoperit. Și care avea să-mi devină un fel de mentor pentru perioada mea de început în ale caricaturii şi presei. Îmi amintesc că în anii ăia eram ca o umbră a lui, îl urmam peste tot. Așa am ajuns să cunosc cam tot ce era în cultura bucureșteană a vremii, nu doar caricaturiști, ci artiști din mai toate domeniile. Pentru că Sorin era foarte conectat. Practic, nu mergea 20 de metri prin centrul oraşului, fără să se oprească să se salute sau să vorbească cu cineva pe care-l cunoștea.
După el, m-au format mult din punct de vedere artistic și nu numai, caricaturistul Claudiu Nicolae (în al cărui atelier mergeam aproape zilnic), iar apoi Dragoș Anton, pe care-l vizitam des și cu care am avut mai multe colaborări.
În timp, în redacții, la expozițiile și saloanele de umor la care am participat – și, credeți-mă, eram avid de activitate – i-am cunoscut pe toți caricaturiștii și pe mai toți artiștii și oamenii de presă. Nume mari, la care mă uitam cu mare admirație. La “Urzica” era Poch, la “România Liberă” era Matty, la “Informația” era Ando…


Cu mulți am colaborat ulterior, când am intrat în presa studențească și participam și la taberele de instruire politico-ideologice. Erau tabere gratuite, de câte 12 zile, făcute la Izvorul Mureșului, unde se aduna toată presa studențească din țară. Asta pentru că am fost redactor-șef adjunct la ING, revista Politehnicii din București (căreia i-am redesenat antetul și tot conceptul grafic) și în același timp, redactor la Convingeri Comuniste (nu râdeți, chiar așa se numea), revista Centrului Universitar al Bucureștiului. Redactia era la Casa Studentilor Grigore Preoteasa, acolo unde vedeam cam toate manifestările studenţeşti, cenaclurile, filmele prezentate de Nea Dumi, ori piesele Teatrului Podul.
Eeee, dar aveam şi legitimație de presă, cu ea intram gratuit la meciuri, chiar la masa presei și la filme și diverse spectacole. Şmecher!😜
Scopul acestor activități politico-ideologice era să ne “spele” pe cap, însă, în realitate, erau discuții foarte libere și neașteptat de deschise pentru încorsetarea de atunci. Și, în fiecare seară, program de discotecă.
Probabil și atracția mea către caricatură a fost pentru că așa puteam spune ceva împotriva regimului, fără să fie pe față, ci cât de cât camuflat. Altfel, nu ar fi trecut de cenzură.

Vă dați seama? Totul a început cu aceste trei desene, publicate când eram doar un puști de 18 ani, probabil cel mai tânăr caricaturist publicat, și simțeam că lumea e a mea.

Şi acum, după atâția ani, simt exact la fel! 😜

PS. Aşa cum vedeţi, pe Pif nu prea-l interesează…

Cronica unei morți anunțate

Disidentul rus Aleksei Navalnîi a murit azi într-o închisoare undeva lângă Cercul Polar. Din păcate, deznodământul a venit acum, pentru că Puțin nu a mai avut răbdare. Unii spun că ar fi fost în interesul lui să-l țină în viață, practic să îi anihileze posibilitatea de a mai avea o voce. Așa cum a avut-o înainte de a reveni în Rusia. Acum, transformat în martir, e posibil să reprezinte în pericol mai mare pentru dictatorul de la Kremlin. Mai ales că se apropie alegerile prezidențiale.

Aşa cum Gabriel Marcia Marquez a scris în romanul său Cronica unei morţi anunţate, problema nu era daca Navalnîi va fi omorât, ci când.
Părerea mea, încă din momentul în care am aflat de decizia lui de a se întoarce acasă, e că a greșit. Era mult mai util societății civile să fie în Vest, în libertate și de acolo să-și susțină cauza. Dezvăluirile lui despre averea lui Puţin, palatele si buncarele lui, ar fi continuat cu multe alte materiale care să arate faţa adevarată a Ţarului. Probabil s-a gândit că rusii îl vor aprecia mai mult dacă nu va rămâne în confortul lumii occidentale, la adapost, ci daca va îndura, alături de ei, un regim ostil şi criminal. Chiar si din închisoare.
Aşa cum şi la noi, dupa revoluţie, au fost atacaţi liderii opoziţiei FSN-ului ca nu au stat în Romania, “n-au mâncat salam cu soia”.

Evident ca Navalnîi a fost arestat imediat, pe aeroport. Ba chiar, pentru a se evita presa prezentă masiv la sosire, ruşii au aterizat avionul pe alt aeroport decât cel programat iniţial.
Sunt convins că el știa ce îl așteaptă. Ce nu știa, însă, era că Puțin avea să demareze ulterior “acțiunea specială” asupra Ucrainei, ceea ce a captat toată atenția mondială. Și, totodată, ura lumii civilizate împotriva lui Puțin. Cumva, Navalnîi a picat în umbra acestor evenimente, ce țin agenda publică zilnic de aproape doi ani. Bad timing…
În plus, pentru ororile războiului, tribunalul de la Haga deja l-a declarat pe Puțin criminal de război, așa că o crimă în plus chiar nu mai contează pentru dictator…

Mai lansez aici o ipoteză, poate naivă, însă aşa sunt eu, optimist: dacă Puţin l-a omorât pentru că simte că se strânge laţul în jurul său şi simte că nu mai are prea mult timp?
Oare credea Navalnîi că va avea milă de el Puțin? Tocmai scapase ca printre urechile acului de o tentativă de otrăvire, așa că e puțin probabil.
Un spirit puternic, un curaj formidabil împotriva unui om care are toată puterea la dispoziție, Aleksei Navalnîi rămâne, probabil, cel mai important opozant al lui Puțin.
Sper ca moartea lui să fie semnul deșteptării pentru un popor care deja a îndurat prea mult. Și, într-adevăr, pentru libertate, merită orice sacrificiu.

ARMATA E CU NOI! ÎNSĂ NOI SUNTEM CU ARMATA?

Mă tot gândesc, la o adică, dacă m-aș duce pe front. Cred că da! Deși am 62 de ani și nu sunt sigur că aș fi foarte util.

Am făcut armata în 1980-81, nouă luni, la TR – termen redus. Așa era în vremea aia, dacă dădeai la facultate și intrai, nu făceai un an și patru luni, sau chiar doi ani la unele arme, ci doar nouă luni dacă făceai înainte de facultate, ori 6 luni dacă o făceai după studii.
Unitatea era la Târgoviște, am făcut la tancuri. Am tras cu mai multe feluri de arme, chiar și cu tancul. Am și condus tancul prin tancodrom. Adică un câmp plin de gropi, unele enorme. Pe care aveam surpriza să văd că tancul le traversează fără nicio problemă. Am aflat atunci că unele vehicule cu șenile, mai mici decât tancurile, parcă se numeau tanchete, pot traversa porțiuni de apă înghețată pe care un om, pe jos, nu le poate traversa, pentru că s-ar sparge gheața. Deoarece presiunea exercitată de pasul omului pe centimetrul pătrat este mai mare decât cea a șenilei, cu suprafață de contact mult mai mare decât a unei tălpi. Și, de aceea, masa acelui vehicul se distribuie astfel încât presiunea este mai mică.

Mă uit la sondajele din ultima vreme, în care din ce în ce mai mulți tineri spun că nu merg la război, că țara nu le-a oferit nimic. Dar ei au oferit ceva țării?

Armata româna, știm, a greșit fatal la revoluția din 1989, trăgând în mai multe orașe asupra populației civile, ieșite în stradă cu mâinile goale. Multe fapte s-au ascuns, apoi, pentru că, nu-i, așa, au schimbat macazul și s-au retras în cazărmi. De ce credeți că strigam atunci pe străzi “armata e cu noi”? Pur și simplu, de frică. Pentru că știam ce crime au făcut. Unele, din ordinele primite de la nivelul lui Ceaușescu și de la Milea, ministrul apărării la acel moment. Altele, din pură prostie, cum a fost și măcelul acelor tineri militari de la aeroportul Otopeni.

Sunt convins că, odată cu aderarea la NATO, nivelul de pregătire din armata română e cu totul altfel, la fel și tehnica de luptă. De aceea aș avea încredere și, de va fi cazul, nu aș refuza o eventuală convocare. Deși când văd că o dronă, cu încărcătura explozivă trece prin țări NATO ca prin brânză, mă întreb care ar trebui să fie timpul de reacție la așa ceva?

Sper însă din toată inima să nu se ajungă la recrutări și mobilizări la noi!

PS. Coincidența face că ieri, 13.03, a fost “ziua” unității mele militare, ce avea indicativul 1303.

Ziua Mondială contra Cancerului

Azi e Ziua Mondială contra Cancerului.
Ce mișto e viața și cât de tare mă bucur că încă sunt p-aici și pot să postez despre toate prostiile ce-mi trec prin cap. Ori despre flori, despre copiii din Gașcă, sau câte un tablou sau o caricatură de-a mea!
Sunt unul dintre norocoșii care încă rezistă la 4 ani după ce am intrat în categoria celor bolnavi, având acest crunt diagnostic. Cine o fi de vină pentru că avem boala? Soarta, greșelile, întâmplarea, ghinionul? Habar n-am care e răspunsul acestei întrebări. Și, de fapt, nici nu contează.
Important este că medicina și în general știința au avansat atât de mult în ultimii ani, încât din ce în ce mai mulți dintre bolnavi au șanse reale să aibă o viață normală cât de cât. Nu știu dacă poate fi vorba de vindecare totală, probabil mereu voi avea sabia lui Damocles deasupra capului,… cel puțin așa mă simt la fiecare serie de analize.
Evident, am avut momentele mele, cu trecut prin nopți nedormite, depresii, îngrijorări, găuri negre și disperări. Dar, cumva, le-am depășit.
Așa că acum savurez orice secundă și frumusețea lumii, sub ce formă o fi ea. Sunt optimist, știu că e cea mai bună atitudine. Pe care încerc să o practic, să o propag și s-o recomand tuturor.
Cei care trec sau au trecut prin boală știu că tot ce e important este să existe un MÂINE. Indiferent cum e, să ne bucurăm de el și să-l prețuim cum se cuvine. Eu o fac, din toată inima! Pentru că niciodată nu vom ști dacă nu cumva e ultimul…
Multă sănătate, putere și speranță, prieteni!

 

PROSTIE, SAU IPOCRIZIE? AMBELE!

Brain Art

Cifrele arată că peste 98% dintre cei decedați de Covid nu au fost vaccinați cu schemă completă. România a ajuns codașa Europei, cu doar 27,5% rată de vaccinare, în timp ce media UE este la 61,2%, peste dublu! După noi mai e doar Bulgaria, cu 18,5 %. Până și rata mondială este 32%, iar aici includem toate țările, chiar și cele așa numite din lumea a treia.
De exemplu, Ungaria și Grecia sunt la 57, iar Portugalia conduce, cu 82%!
Stăm și ne uităm invidioși că alții deja au renunțat la măști, iar noi am ajuns să infundăm iar la maxim secțiile de ATI, într-un sistem sanitar putred, cariat, care stă să colapseze.
Si România începuse bine campania în iarnă, eram într-un nesperat top 7 în UE la un moment dat. Însă apoi au prins aripi antivacinistii, conspiraționistii, toți ăștia care “știu ei mai bine”. Și mereu aduc exemple foarte bine documentate…
Uite că mulți ne-am vaccinat și nu ne-au crescut nici solzi, nici pene, nici coarne! Și trăim, bine mersi. Repet, peste 98% din cei decedați nu erau vaccinați. Poate or fi și înregistrări greșite, sau erori umane. Dar 98 este la un nivel de necontestat. Iar astea sunt realități, din ce în ce mai crude și mai evidente.

Articol in The Guardian
Articol in The Guardian

Da, m-am riscat să mă vaccinez, pentru că mi-e frică de covid, pentru că am 61 de ani, am cancer și sunt convins că asta e singura soluție. Iar acum, cu certificatul verde, am acces oriunde. Cei care nu îl au zbiară în gura mare că sunt discriminați. Pe bune? Aveți tupeul ăsta? Adică tu nu vrei să te riști făcând vaccinul, eu trebuie să o fac inclusiv pentru binele tău, să ajungem o dată la imunizarea de turmă necesară să trecem de pandemie. Dar tu nu vrei, pentru că tu ai principii și libertăți ale omului etc. Dar apoi vrei să ai acces peste tot ca și mine, care sunt vaccinat.
E ca și cum eu am absolvit politehnica și pot fi angajat ca inginer. Tu ai doar bacul luat și, evident, nu poți fi angajat inginer. Atunci ești tot discriminat?
Fă ca mine și vei avea aceleași drepturi ca mine. Evident, e decizia ta dacă faci facultatea sau nu, așa cum e decizia ta dacă să te vaccinezi sau nu. Dar nu mai vorbi atunci de discriminare. Atât e de simplu.
Faptul ca tu alegi sa nu te vaccinezi e dreptul tau, dar e un gest egoist, te doare in cur de ceilalti. Eu am ales s-o fac, atat pentru mine, cat si pentru cei din jur. Aici e diferenta!

O fluturati p-asta cu drepturile omului si respectarea regulilor? Uitați-vă la state care știu ce înseamnă drepturile omului, cum sunt UK, sau SUA. Părinții Emmei Răducanu nu au putut veni la finala câștigată de ea la US Open, pentru că trebuiau urmate niște proceduri ce presupuneau carantină. Suporterii străini la semifinalele și finala EURO nu au putut veni în Londra din același motive. Ieri, Jair Bolsonaro, președintele Braziliei, care participă la Adunarea Generală a ONU, a trebuit să își ia prânzul în stradă în New York, pentru că nu era vaccinat și nu avea voie să ia masa în interiorul niciunui restaurant.
Vedeti rata de vaccinare a Germaniei, care e un etalon din punct de vedere al respectării legilor și disciplinei. Sau Spania, cu peste 77%, pentru că spaniolii știu ce prăpăd a fost la ei la începutul pandemiei. Astea sunt fapte, realități, nu presupuneri și ipoteze și bazaconii.
Sunt încă unii cretini care neagă chiar existența pandemiei. Deja în SUA s-a depășit în pandemia actuală numărul de 475 de mii de decese, care era cifra morților cauzate de pandemia de gripă spaniolă de acum un secol. Astea iarăși, sunt fapte!

Rata de vaccinare UE
Rata de vaccinare UE

Aici, însă, în România, sunt adunate geniile lumii, care ne îndeamnă peste tot, cu toate șoșoacele și monicile pop, să nu credem în pandemie și nu cumva să ne vaccinăm, că ne ia dracu’ și dă leucemia peste noi. Iarăși, sunt unii preoți (am mai scris despre asta) care îndeamnă să nu ne vaccinam, că ne cresc solzi, sau să nu purtăm masca în biserică, că acolo ne apară Dumnezeu. Știți că acum e o mare rată de îmbolnăvire pe Muntele Athos? Oare nici ăla să nu fie un pământ ocrotit de divinitate?
Hai să nu mai dăm vina pe politic la faza asta cu vaccinarea, că ei au făcut tot ce se putea să organizeze campanii, centre de vaccinare și s-au dus peste tot cu ele, inclusiv pe plajă sau în stațiuni la munte. Apropo, se pare că în incidentul cu șoșoaca, care a împiedicat oamenii să se vaccineze, poliția locala i-a aplicat o amendă.
În plus, am aflat ca sindicatele nu sunt de acord ca membrii lor să se vaccineze obligatoriu, în mod gratuit. Dar nici nu vor să plătească testele cerute ulterior, ca variantă alternativă.

Brain Art
Fara cuvinte…

Dacă unii se uită în gura celor anti, atunci să nu se plângă că nu mai sunt locuri la ATI, ori de condițiile pe care le găsesc în spitale și de modul in care sunt tratați. Puteau atât de ușor evita să ajungă acolo!
Noi, romanii, ne-o facem, cu mâna noastră! Nu pentru că suntem dominați sau dirijați de străini, ori că nu ne lasă unii și alții să ne dezvoltăm. Uite, o zic io, ca să n-o mai dăm după cireș: d’aia suntem ultimii din Europa, pentru că suntem proști!
Aaa, am uitat: și ipocriți!

Pentru cei interesati, aici sunt sursele datelor de mai sus:

NE DILUĂM

În aceeași zi, ne-au părăsit Ivan Patzaichin și Ion Caramitru! Doi URIAȘI ai României, doi piloni ai sportului și culturii noastre.
Îmi închipui că ei sunt acum într-o canoe, în care Ivan vâslește usor, iar Ion recită din Eminescu. Pagaia e ruptă, să fie plutirea cât mai lină…
Cel mai renumit canoist al lumii, Ivan Patzaichin, care a fost născut pentru a fi cel mai bun în pofida oricăror opreliști, câștigând patru titluri olimpice, unul chiar cu pagaia ruptă. Pe lângă faptul că a fost un sportiv unic, a coordonat apoi loturile României, a inițiat atâtea proiecte cu scopul de a promova Delta Dunării și locurile lui natale, chiar și acum urmau întâmplările de la Rowmania, un festival creat, vâslit și coordonat de el. Ce urma să se desfăşoare chiar în zilele astea, între 4 şi 10 septembrie. Dar pe 5, el a plecat…
Am avut plăcerea și onoarea să îl întâlnesc când eram student, într-o tabără de iarnă la Predeal, prin ’83. Era împreună cu colegul său de canoe, Toma Simionov, cu care făcea împreună pregătirea de iarnă în cantonament. Eram în casa de cultură din Predeal, acolo se organiza discotecă studențească în fiecare seară a taberei. Erau în sală, pe ring, și pentru că eram pasionat de sport, i-am recunoscut cu ușurință. Era și greu să nu o faci, era singurul cu plete, într-o epocă în care, dacă aveai părul lung, erai sancționat la școală, sau la serviciu, ori, câteodată chiar și pe stradă, de miliție. Am discutat puțin și la sfârșit le-am urat succes la Olimpiada ce se apropia. Erau amândoi foarte deschiși și modești, nu ai fi bănuit că sunt campioni olimpici și mondiali. Peste 7 luni, la Los Angeles, aveau să câștige aurul la 1000 m canoe dublu și argintul la 500m.
La acea ediție de neuitat pentru România, ai noștri au cucerit 53 de medalii, din care 19 de aur, încheind competiția pe locul al doilea în lume, după SUA, țara gazdă!
Ion Caramitru a fost, încă din tinerețe, unul dintre cei mai talentați actori. Nu voi uita niciodată Hamletul lui magnific, într-o piesă care a durat mai mult de cinci ore! Apoi, la revoluție, a fost în miezul lucrurilor, unul dintre puținii care nu a acceptat titlul de revoluționar și toate drepturile aferente. După aceea, în 1990, a fondat Uniter, al cărui președinte a fost până acum, fără întrerupere. A foet timp de 4 ani ministru al culturii, a regizat mult, atât teatru, cât și operă, a condus teatre, a organizat festivaluri de teatru.
A fost decorat de Regina Elisabeta a Angliei cu ordinul Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic.
Ultimele spectacole cu Ion Caramitru pe care le-am văzut au fost Dineu cu Prosti, la National, alături de Horațiu Mălăele, și apoi o punere în scenă foarte interesenta, la Opera Română. În prima parte, Peer Gynt” de Edvard Grieg îl aducea pe scenă, în rol titular, pe Ion Caramitru, ce recita cu vocea lui unică. Partea a doua, „Carmina Burana” de Carl Orff interpretată magistral de baletul, soliștii, corul și orchestra Operei Naționale București.
Foarte implicat și în societatea civilă, a fost un om care a avut mereu coloana verticală, ceea ce i-a deranjat pe mulți.

Impreuna cu Ion Caramitru – 10 august 2019

În fotografia atașată este utima oară când l-am văzut și a avut amabilitatea de a schimba câteva cuvinte cu mine. Era înainte de pandemie, în august 2019, când eram în Piața Victoriei, la un an de la ororile făcute de PSD în 10 august, când ne-au gazat, bătut și fugărit…

Din păcate, adevăratele valori, indiferent de domeniu, pleacă, timpul nu iartă nimic și pe nimeni. Durerea este mult mai mare atunci când oamenii pleacă devreme, nedrept de repede. Iar la noi, la români, e și mai grav, pentru că ne DILUĂM ca popor, parcă seva noastră de calitate e din ce în ce mai slabă. Tot mai mulți au un grad de educație, să nu mai spun cultură, precar, ceea ce se vede peste tot în jur, prin toți porii.
Sper, totuși, să mă înșel…

La revedere, Ivan Patzaichin!
La revedere, Ion Caramitru!

MEDITAȚIE DE TOAMNĂ

De câteva zile, am început să fac meditații. Cred că am ajuns la vârsta potrivită să-mi vină și mie, în sfârșit, mintea la cap 🙂
În ultima vreme am început să am grijă de mine mai atent, atât ca dietă, dar și stil de viață. Și slăbitul are o mare importanță, am ajuns deja sub 70 de kg, iar tensiunea o controlez zilnic, nu prin medicație, ci pur și simplu nemâncând sărat. Rezultate se văd, așa că voi menține regimul ăsta de viață. Din “pachet” face parte și pictatul, caricaturile, ori ce mai scriu pe Facebook, LinkedIn, ori pe blog.
Apropierea de natura, de flori, copaci, sau iarba e tot in aceeasi directie de dezvoltare a mea. La fel si dragostea fata de animale, din ce in ce mai intensa.
Chiar și pe partea de business, am ajuns la nivelul ăla în care selectez doar ce-mi face placere sa fac și doar cât vreau.
Din știrile pe care le citesc, sau ce văd în jur, încerc să selectez doar partea pozitivă. Nu vreau să mă mai intoxic cu negativ. Am convingerea că toate elementele astea, puse cap la cap, mă vor ajuta să amân cât mai mult anumite procese de îmbătrânire, de altfel inevitabile, ori să le fac cât de cât mai îndulcite, mai ușor de suportat.
Pentru meditație, de obicei merg în atelier, unde câinii nu urcă și pot sta liniștit, fără a fi deranjat de ce-i în jur. Mai ales că, fiind la început, nu mă pot concentra decât la respirație. Și aia cu greu, că-mi apar tot felul de gânduri în cap, pe care apoi trebuie îl să le alung.
Când fac exerciții, plank, flotări sau alte chestii și mă întind pe jos, câinii vin la mine să verifice dacă sunt ok, sau dacă nu cumva îmi e rău. Apoi se așează lângă mine, probabil fiind liniștiți că totul e în regulă.

Meditatie

Azi, fiind o zi splendidă, am zis hai să meditez în grădină. Filmez ședințele, să văd dacă am poziția corectă, pentru că în timp, te blegesti și am citit că uneori chiar te ia somnul. De aia nu se recomandă meditația în pat, ori în locul unde dormi. E foarte important să ai coloana vertebrală cât mai dreaptă, în poziție verticală. Am ajuns să stau cam 20 de minute, dar am postat din video doar un segment (eu meditez in liniste, dar am editat un fond sonor peste, să nu vă plictisiţi. Click aici pentru video!). Respectiv, partea cu Pongo, unul din cei cinci blănoşi pe care i-am adoptat – trei câini şi două pisici – care vine să vadă dacă nu mi-e rău, apoi se așează lângă mine, să fiu safe, să mă păzească.
Cât de scumpi sunt ăștia mici! Avem atâtea de învăţat de la ei, despre loialitate şi dragoste necondiţionată.

“Dacă nema potirință, ce mai chichirez gâlceavă” – Anton Pann

Astăzi se serbează Ziua Limbii Române. Un eveniment care, de obicei, nu-i tratat cum se cuvine. Pentru că avem politicieni care nu prea sunt prietenii limbii române. Să ne înțelegem, nu că nu-și dau cu cărămidă-n piept, arătând cât de patrioţi sunt ei. Nuuu,…
Ei nu știu să vorbească corect această limbă, iar despre scris, ce să mai spun? Dacă vrea cineva să fie într-un post de conducere, în politică sau nu numai, i-aș da un test, nu de gramatică, ăla e deja nivel academic pentru el, ci de dictare! Și nu pe calculator, că acolo mai intervine un auto-correct și le dă peste mâini. Pe pariu că 80 la sută dintre ei l-ar pica.
Realizează ei oare că România, asta câtă e ea, sau câtă era aia Mare, dodoloață, a fost înfăptuită datorită limbii române? Cum altfel s-ar fi unit trei țări mici, fiecare înglobată într-unul din marile imperii ale lumii de atunci, dacă nu era cimentul care să le unească, respectiv LIMBA ROMÂNĂ!
Credeți că Imperiul Rus, Turcia, ori Austro-Ungaria au fost ele de acord? Bine mă, hai să le dăm ăstora teritoriul, că noi avem prea mult… Au murit sute de mii de soldați pe front pentru asta! Ați fost vreodată la mausoleul de la Mărășești? Sunt mari eroi din primul război mondial care își dorm somnul de veci acolo. Dar o să vedeți și câte o lespede de mormânt, una normală, de 2m pe 1m, pe care scrie “Aici odihnesc 500 de soldați căzuți pe câmpul de luptă de la Mărășești”… sau Mărăști… sau Oituz… Atunci am realizat ce măcel a fost acolo, în război. Oamenii ăia chiar și-au dat viața pentru limba română!
Noi, acum, ce facem? Scuze, de fapt, corect, e Cf? Bn! Csf, ncsf, plm și alte iubi şi frumi… Aici am ajuns.
Trist!
Văd in ce hal s-a degradat modul în care se exprimă, sau scriu, din ce în ce mai mulți dintre noi. În special la tineri mi se pare îngrijorător fenomenul. Cred că de aia și are așa succes Tiktok în România, că acolo nu trebuie să scrii nimic. Acolo e de râs, sau de dansat pe manele, ori e suficient să faci playback peste ce spun sau ce cântă alții. Sau să urci pe niște lăzi, să vezi care cade mai tare.
Poate că am îmbătrânit și nu mai țin eu pasul cu evoluția și cu ce e “trendy”. Posibil.
Nu zic să rămânem la stadiul de “Dacă nema potirință, ce mai chichirez gâlceavă”, aşa cum grăia fermecătorul Anton Pann – deși să recunoaştem că era absolut fabuloasă exprimarea, totodată foarte sugestivă. Dar măcar să ştim şi noi scrie corect româneşte.

Până şi în corporaţii, chiar la nivel superior, veţi găsi mari surprize! De multe ori, cei escamotaţi sub titluri pompoase de CEO, CFO, CMO sau alte iniţiale preţioase, isi ascund lacunele apelând în mailuri la cuvintele limbii de lemn a business-ului, din limba engleză. Bravos, naţiune!
Si hai să vă mai zic ceva, că tot m-ați stârnit! Ziua Limbii Române a fost înființată de moldovenii de peste Prut, în 1990. Preluată apoi și de vorbitorii de română din Serbia, în 2012. Iar noi, românii din România, am adoptat-o ultimii, în 2013. În condițiile în care Camera Deputaților a aprobat legea în decembrie 2011, iar Senatul în martie 2013. Parlamentului României i-a fost necesar mai mult de un an să adopte această lege!!! Pe bune?
Înca un argument ce demonstrează cât de jos este nivelul nostru politic. Nu ştim să îi sprijinim pe vorbitorii de limbă română din afara graniţelor, adică pe cei care se chinuie să-şi menţină limba strămoşească. Exact aia de care noi ne batem joc…
Noroc că în vremurile importante, România Mare s-a bazat pe un Rege și pe oameni politici responsabili și patrioți!
De aceea consider că azi e o sărbătoare Mare! Pentru cei care știu şi simt româneşte! La mulţi ani!

Şi să nu ne mire că, probabil, cea mai frumoasa odă dedicată limbii române este compusă de Alexei Mateevici, născut în 1888, în fostul judeţ Bender din actuala Republică Moldova, la acea vreme parte a Imperiului Rus. Din păcate, poetul se stinge la 29 de ani, la Chişinău. George Călinescu consideră că Alexei Mateevici a dat „o nouă definiție poetică a limbii române”.

Republica Moldova are imnul naţional compus din 5 dintre cele 12 strofe ale poeziei.

“Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.”

ADEVĂRAŢII ÎNVINGĂTORI

Eduard Nowak, actualul ministru al sportului, a cucerit medalia de argint la ciclism, la Jocurile Paralimpice de la Tokyo! Felicitări și toată admirația pentru un astfel de rezultat, care nu este singular! Domnul Nowak a ajuns la 4 medalii câștigate, la 3 ediții ale acestor jocuri. Printre ele, și un aur cucerit la Londra în 2012. Niciun alt ministru aflat în funcție nu a mai câștigat vreodată medalie la JP. Astfel de performanțe sunt de apreciat unanim, indiferent de simpatiile ori culoarea politică, sau de luptele interne din partide. Este o realizare ce trece dincolo de aceste interese meschine.

Eduard Nowak si bucuria medaliei cucerite!

Pe lângă cele 4 medalii cucerite de domnul ministru, România mai avea o medalie, un bronz câștigat de Alex Bologa, în 2016, la Rio (judo – cat. 60 kg). Iar acum, la Tokyo, același Alex Bologa, care este NEVĂZĂTOR încă de la 6 ani, a luat bronzul la judo, la aceeași categorie!!! Meciul pentru medalia de bronz a fost memorabil, iar sportivul nostru a ieşit invingător.

„Nu puteam să stau să mă plâng”
„Am avut probleme de mic. De la 6 ani am rămas nevăzător complet. Mama a luat un microb în timpul sarcinii, care m-a afectat, iar ulterior, mi-am pierdut vederea definitiv. A trebuit să învăț să fac față acestei situații, dar având probleme de mic, chiar dacă nu atât de grave, m-am obișnuit așa. Eu așa știu lumea, așa o percep și cred că, cu toate că ai o dizabilitate, poți să faci ceva în viață”, a declarat Alex Bologa, într-un interviu pentru Monitorul de Cluj.

Alex Bologa, bronz la Tokyo

Aici e vorba de SPIRIT! De spiritul de luptător, de ambiție, de efort, disciplină și multă, foarte multă muncă. Mai ales că acestea sunt depuse de oameni care au diverse nevoi speciale, pe care noi, cei să zicem, cu capacităţi depline, nu le mai băgăm de seamă. Oameni care, după un accident, sau din diverse alte motive, pot ajunge foarte ușor, din cauza dizabilității, pradă depresiei, deznădejdii.

Știu cum e depresia, am trecut pe acolo, lupta cu incertitudinile, apoi cu cancerul nu e chiar ușoară, e o teamă pe care o porți cu tine toată viața. Nopți de nesomn, întrebări fără răspuns, de ce eu?, frica aşteptării rezultatelor la fiecare trei luni când îți faci analizele.
De aceea, consider că efortul, ambiția și lupta acestor sportivi, cumva împotriva unui destin ce le-a fost hărăzit, merită tot respectul și admirația noastră! Chiar și a celorlalți sportivi, fie ei și câștigători olimpici, care, datorită unor enervări ocazionale, refuză să dea mâna unei mâini întinse către ei pe aeroport, la întoarcerea de la Tokyo. Gestul Anei Maria Popescu mi s-a părut cel puțin nepotrivit. De parcă ministrul Nowak nu ar fi vrut bugete mai mari la federații. Sau nu ar fi vrut și el să se antreneaze în România, pe un velodrom modern.
România este reprezentată de 7 sportivi la aceste Jocuri. Din inimă, un BRAVO, tuturor! Ei sunt adevărații învingători, indiferent de locul final din clasamente! Fiecare are o poveste de viață din care toți am avea ce să învățăm. Noi ăștia care ne plângem mereu că avem probleme, că plouă, sau că nu, că nu ne merge netul prea bine, că e prea cald, sau că e frig, ori că nu am găsit culoarea potrivită la nu știu ce…

Cum să joci tenis de masă, fără mâini

De exemplu, la Tokyo concurează  și Ibrahim Elhusseiny Hamadtou, un jucător egiptean de tenis de masă, care de la 10 ani nu mai are mâini, le-a pierdut într-un accident de tren. Și, de când un prieten i-a spus să nu se bage el într-o dispută dintre acel prieten și un adversar, pentru că el nu va juca niciodată tenis de masa, s-a ambiționat și a început să joace. Ține mânerul paletei în gură!

Ibrahim Elhusseiny Hamadtou, concurând la tenis de masă, fără mâini

Părinţii au vrut să o omoare, când avea doar 14 luni

Haven Shepherd, o înotătoare de 18 ani din SUA, care și-a pierdut ambele picioare la 14 luni. Părinții ei au condamnat-o la moarte, pentru că au hotărât să se sinucidă, inteaga familie, din cauza unei relații extraconjugale. Și au legat o bombă de picioarele fetiței lor. Ei au murit, dar, miraculos, medicii au reușit să o salveze pe micuță, care a rămas, însă, fără picioare.

Nu știu ce înseamnă să am picioare, așa că nu pot să spun că mă afectează atât de tare, e o viață pe care nu am trăit-o. E adevărat că mi-am pierdut picioarele, dar puteam să îmi pierd viața“, a declarat Haven Shepherd într-un interviu pentru revista People.

Haven Shepherd, înotătoarea de 18 ani, fără picioare

Optimismul, îndârjirea și atitudinea pozitivă a acestor oameni reprezintă un model şi o insiraţie despre cum trebuie trăită și valorată fiecare secundă ce ne e dată.
Ei fac lucruri pe care mulți dintre noi, fără a avea acele dizabilități, nu le putem realiza. Așadar, cu atât mai mult o victorie a lor, a SPIRITULUI lor.
Ce nu poate fi înfrânt de nicio dizabilitate!
Respect!

  • credit foto:
    • capturi din transmisia live, pe Facebook, a dl. Eduard Nowak
    • Eurosport
    • Getty Images

DUPĂ 20 DE ANI,… sau coincidenţele căderii

Aeronava Air Force pe aeroportul din Kabul

Absolut îngrozitoare imaginile cu săracii oamenii ăia care voiau să fugă din Kabul, căzând de pe avion, de la sute de metri înălțime! În mintea mea, la fel de zguduitoare şi înfiorătoare cu cele ale oamenilor care se aruncau în gol, de la geamurile “gemenilor” World Trade Center, de frica incendiului declanşat de impactul atacului terorist cu avioane. Era exact acum 20 de ani.
Poate că ați remarcat, avionul ăla Air Force care a reușit să salveze aproape 800 de oameni, luându-i la bord, avea pe el numărul 1109. Adică… 11 septembrie, exact ziua atentatelor din New York și de la Pentagon. Ce coincidență!

Aeronava Air Force pe aeroportul din Kabul
Aeronava Air Force pe aeroportul din Kabul – sursa foto: captura YouTube

Cât de îngrozit să fii, să te agăţi, la propriu, de un avion, prin exteriorul lui? Îmi amintesc de imaginile cu disperarea celor care săreau proaspătul Zid al Berlinului, pe care îl construiau ruşii peste noapte, capturând în spatele lui toata populaţia Berlinului de Est. Am vazut filmările de arhivă cu oameni care săreau, efectiv în gol, de la etajele blocurilor ce erau pe linia de demarcaţie, doar pentru a fi “dincolo”. Exact aşa cum astazi am văzut video cu mamele afgane care îşi aruncau copiii peste gardul de sârmă, soldaşilor americani ce pazeau aeroportul  din Kabul, pentru a putea spera că îi pot salva de talibani.
Ori, revenind la noi, cum cred că au făcut, din disperare, români care au vrut sa fugă după 1945 de prigoana comunista. Mulţi au murit împuşcaţi de grăniceri, ori înecaţi în Dunare, dar ei au considerat că evadarea din lagărul comunist merită sacrificiul suprem. Iar astazi, din păcate, sunt destui care au  început din nou să îi susţină pe ruşi şi să îl proslăvească pe Ceauşescu…

În 1979, presedintele URSS, Leonid Breşnev, a vrut să ocupe Afganistanul, pe care îl voia o nouă republică sovietică. Chiar si Pink Floyd isi incepe piesa Get Your Filthy Hands Off My Desert, de pe albumul Final Cut, cu versurile Brezhnev took Afghanistan!
De aceea, un an mai târziu, la Olimpiada din 1980, SUA și tot Vestul au boicotat competiția. Ca răspuns, Moscova a decis să boicoteze și ea următoarea olimpiadă, din 1984, ce a avut loc la Los Angeles. Și i-a forțat și pe sateliții comunişti de dincolo de Cortina de Fier să procedeze similar. Singurii nărăvași am fost noi! La acea ediție, România a ieșit pe LOCUL AL DOILEA pe națiuni!!!
Ok, unii vor spune că nu au fost rușii și de aia. Da, dar au fost Germania de Vest, Anglia, Franța, China, Japonia, Italia, Spania și toate țările care acum,la Tokyo, sunt peste noi în acest clasament pe medalii – vezi aici clasamentul.
Rușii și-au dat seama în timp că nu îi pot cuceri pe afgani, așa că după 10 ani s-au retras. Decizia a fost luată și prin prisma resurselor enorme pe care le acordau războiului, în condițiile în care ei deja se aflau la fundul sacului cu banii, iar sistemul comunist își arăta falimentul. Imediat după aceea, a picat Zidul Berlinului, iar în 2 ani însăși marele URSS.
Mujahedinii, care au condus rezistența împotriva cotropitorilor sovietici, au venit la putere. Acolo au permis organizarea diferitelor rețele de droguri și teroriste, culminant cu cea condusă de Osama Bin Laden, care a fost responsabilă de atacurile din SUA în septembrie 2001.
Asadar, la 20 de ani de and rușii au invadat Afganistan, aveau loc atacurile teroriste cele mai oribile din istorie, care au dus la prăbușirea Gemenilor.
Imadiat, președintele Bush Jr. a identificat autorul, cerând Afganistanului predarea lui Bin Laden. Pentru că aceștia au refuzat, a început războiul asupra acestei tari, cu scopul, declarat s-o acceptat de comunitatea internațională, de a-l captura pe șeful celei mai mari organizații teroriste din lume, apoi de a ajuta la democratizarea țării.
După alți 20 de ani, se pare că afganii nu au fost în stare, sau nu s-au priceput, ori nu au vrut să urmeze calea democrațiilor de model vestic. Așa încât, în secunda doi după ce americanii, împreună cu aliații lor, printre care și România, s-au retras, talibanii au pus stăpânire pe întreaga țară. E un eșec, indiscutabil, al impunerii cu forța a unui model social care, poate, nu e potrivit cu cultura locală. Sau sunt forțe externe interesate de avântul talibanilor și acapararea bogățiilor de acolo. Care sunt drogurile produse din opiumul macilor, marihuana și heroina, dar și bogății enorme ale unor zăcăminte de metale extrem de rare, aflate printre munții afgani, în locuri greu accesibile. China este deja interesată de o colaborare cu talibanii, probabil si pentru aceste motive.
Și că tot vorbim de căderi și de China, părerea mea este că, așa că orice imperiu major în istorie, și cel american și-a anunțat începutul declinului. Care a fost 11 septembrie 2001, acum 20 de ani, când a fost atacată în inima ei, la ea acasă. De atunci, China a început să atace poziția întâi în lume, ajungând din multe puncte de vedere să fie lider mondial.
Și asta bazat pe un alt model de “democrație”, iarăși diferit de cel vestic. Dar aici e mult de discutat…
Apropo de ciclurile de 20 de ani, despre care a scris si Alexandre Dumas in cartea ce continua faimosul roman Cei 3 Muschetari, interesant că Silviu Brucan, după Revoluție, a avansat ideea că poporului român îi sunt necesari exact 20 de ani (sic!) pentru a învăța democrația! Eh, uite că, intr-o perioada mai mica de atât dupa Revolutie, am fost primiți în UE!
De când cu pandemia, atacurile teroriste s-au redus. Tare mi-e teamă că acum, odată recucerită puterea de către talibani, vom asista la noi evenimente tragice…
Se consideră că retragerea americanilor din Afganistan este un mare eșec, după un război foarte costisitor, de 20 de ani. Și se fac comparații cu retragerea din Saigon, după o altă aventură dezastruoasă, războiul din Vietnam. În timp, vietnamezii și-au găsit calea spre dezvoltare.
Oare şi-or găsi-o și afganii?