Posted on

100 de lecții învățate de la cel mai dur trainer al meu: cancerul!

Prieteni, înainte de a continua cu partea a doua a sesiunii de training (vezi prima parte aici), vă rog să-mi permiteți câteva cuvinte:
– mai întâi, vă mulțumesc tuturor pentru gândurile voastre, comentarii, share, mesajele personale primite, recomandări. Au fost atât de multe, încât m-ați copleșit! Toate acestea nu fac decât să mă alimenteze cu energia de a scrie mai departe.
– pentru cei care nu au citit primele articole legate de experiența mea cu cancerul, le găsiți tot aici pe blog și voi da câteva dintre link-uri: aici, aici, aici, aici și aici. Pe restul poate le găsiți voi, sunt scrise cam în aceeași perioadă.
– reiau și aici importanța controlului periodic și a analizei PSA, specifică prostatei, ce trebuie sa fie efectuată de bărbații peste 40 de ani. Așa că, domnilor, găsiți aici detalii. Iar voi, doamnelor și domnișoarelor, țineți-vă de capul LOR să-și facă aceste controale și analize PSA. Credeți-mă, le poate salva viața!

Deci, haide să mergem mai departe…

Training day

8 – Am învățat să nu-mi mai fie frică de moarte. Odată, cineva spunea că accidentul este atunci când ne naștem, nu atunci când murim… Câtă dreptate! Evident că vrem ca moartea sa fie cât mai îndepărtată și ne sperie spectrul ei. Însă după lungi discuții cu mine, în multele nopți când rămâneam singuri, am ajuns la concluzia că, cel puțin până acum, am avut o călătorie superbă. Cu suișuri amețitoare și căderi fulminante, plină de aventuri, întâmplări, prieteni si experiențe speciale. Sunt fericit că am o familie mișto, pe care o simt aproape de mine. Așa că, până acum bilanțul e ok. Am ce lăsa după. Deci, sincer, nu mă mai sperie atât de tare gândul că voi muri. Și nici frica de zbor cu avionul nu mai este chiar atât de mare ca până acum. Asta nu înseamnă că a ajuns să-mi placă… 😊

9- Am învățat să… Carpe Diem! Ce înseamnă Carpe Diem? Să savurez un vin roșu, împreună cu Ana, într-o tavernă, undeva în Grecia. Sau, pur și simplu, să zac pe nisip. Ori să stau culcat pe o plaja și să urmăresc cum un câine împinge de zor o minge în apă, ca s-o aducă apoi pe nisip, de zeci de ori…
Mare vorbă, însă mie mai mereu mi-a fost greu de pus în practică. De multe ori am remarcat că noi, românii, sau hai să vorbesc despre mine, când e de muncit nu prea muncim, iar când e să ne bucurăm, nici asta n-o prea facem ca lumea. Suntem așa, cumva amestecați în trăiri, poate indeciși, nesiguri. Cred că în comunism ni s-a imprimat frica de a arăta sincer ce simțim. Dacă s-o supăra șeful, sau ăla de la partid, că mă distrez prea tare la petrecere? Ceea ce s-a translatat mai apoi și la corporațiile actuale, unde în teambuilding-uri mulți nu se manisfestă cum ar vrea, de frica managementului. Am văzut, în schimb, expați care-și dădeau în cap big time, experimentând din plin licorile românești. Însă a doua zi dimineața la 9, la meeting, erau brici! Eu, adormit, mahmur, abia-mi țineam ochii deschiși… de parcă nici sa bem nu știm. Așa că acum știu să work hard și play hard. Și le savurez din plin! Pentru că, așa cum ziceam mai înainte, de-acum cine știe dacă și când voi mai avea o astfel de experiență.
10 – Am învățat să rezonez cu natura. De mulți ani avem în casă animale. Am avut motani, apoi de vreo 10 ani m-a adoptat doamna Pisi, care s-a aciuat la noi, în martie ne-a mai venit un maimuțoi mic care acum are vreo 9 luni, Pif motănelul, iar de vreo 4 ani am adoptat-o pe Lili-Blue, cățelușa noastră iubită, care stabilește echilibrul in familie. Așa de tare mă ajută, nici nu va imaginați. Câteodată le țin în brațe, simt cum torc pisicile și parca vibrez șii eu cu ele, de mă umplu de bine și, parcă de tot universul. Iar când se lipesc de mine, să se cuibărească mai bine, mă topesc tot. Am impresia că asta îmi face mai bine decât orice alt tratament.

În aceeași idee, am început să grădinăresc, să îngrijesc și să privesc mult mai atent la pomi, la flori, la plante. Mi se pare o minune a lumii dăruita nouă, oamenilor, dar pe care prea puțin o băgăm în seamă. Să vezi cum crește cea mai delicată floare sau ditamai copacul dintr-o singură sămânță care nu are nevoie decât de apa si lumina, este fascinant. Un miracol!

11 – Am învățat să trăiesc cu medicație, cu proceduri, cu radioterapie, cu tratamente de lungă durată. Disciplină, acceptare, ritual, rigoare, pe toate le încerci în situația mea. Și, culmea, chiar îmi reușește să mă țin de ele. Indiferent dacă înainte eram total împotrivă, sau toate erau vraiște în viața mea. Pentru că am undeva, în spatele creierului, gândul că ar putea să mă ajute până la urmă și astea.

12 – Am învățat să mai și las de la mine, iar atunci când corpul meu îmi spune să iau o pauză, chiar să-l ascult. Programul meu este destul de anapoda, toți doctorii îmi recomandă un program strict, să nu stau târziu noaptea, să dorm minim opt ore, corpul meu are nevoie de energie, mai ales acum, că sistemul meu imunitar e făcut praf. Jur că încerc asta!… însă ce să fac dacă păcătoasa asta de inspirație îmi vine după zece-unșpe noaptea? S-o las să se risipească, sau să profit de ea, cât mai pot? Așa că… tot pe la unu, două noaptea mă culc.
13 – Am învățat să nu am mereu dreptate! Ohoo, iar asta e mare lucru, credeți-mă… Înainte, când știam că adevărul e de partea mea, mă contraziceam cu oricine, până-n pânzele albe, să-mi dovedesc, cu seria mea de argumente, dreptatea. Făceam pariuri pe orice, doar să arăt că e ca mine! Orgoliul, la maxim. Acum, las mult mai ușor de la mine: așa e, frate, ai dreptate! Și mergem mai departe. Ce rost atâta patos pentru un nimic?
14 – Am învățat să spun “mulțumesc” mult mai des și mai sincer. Oricui, pentru orice lucru, cât de neînsemnat, mulțumesc. Nimeni nu e obligat sa-mi dea, sau sa-mi faca ceva, asa ca orice gand, gest sau lucru primesc e un dar, așa că trebuie tratat ca atare.
Am învățat să spun mult mai ușor “iartă-mă”, “îmi pare rău”, “e vina mea”, sau să-mi cer scuze. Nici înainte nu eram lipsit de politețe, însă poate înainte nu aș fi făcut-o atât de ușor…
15 – Am învățat să nu mai stau degeaba. Nu mai pierd vremea la televizor, decât strict necesar, sport, sau ceva într-adevăr mișto. De aceea, nu mai știu cine sunt vedetele zilei, tot felul de nume de fete sau băieți care nu au altă caracteristică decât că se cuplează cu nu știu cine (alte vedete!), își pun fustele-n cap, ori își pun implanturi, sau își dau cu părerea despre nu știu ce căcat. Nu cred că e o irosire mai mare de resurse extrem de importante, adică de timp. Și de creier, pentru că se anihilează neuronii nefolosindu-i la nimic util.
16 – Am învățat să am mai mare încredere în mine! Înainte avem mari îndoieli despre ce aș putea realiza, sau dacă aș fi în stare. Acum, nu neapărat că sunt mai sigur ca realizează ce-mi propun, dar mă afectează mai puțin eșecul. Și îl accept mult mai ușor…
Ceea ce duce la următorul punct: îmi pasă mai puțin de părerea altora despre mine. Nu mai fac lucrurile într-un anumit fel, pentru că “așa se face”, iar dacă nu, lumea va vorbi. Așa, și? Lumea oricum va vorbi, ăsta e rostul ei, așa că măcar acum învăț să fac ce-mi place și in felul meu. Bun, rău, asta nu mai e decât treaba mea. Evident, încerc să nu fac rău nimănui, cel puțin nu voit. Însă cred că am ajuns la maturitatea necesară pentru a decela între bine și rău, între așa da sau așa nu. Iar dacă nu, poate că mai am timp… 😊 să învăț. Ori, cum spunea cineva, avantajul bătrâneții este că, chiar dacă ajungi să te faci de râs, măcar nu-ți mai pasă…

17 – Am învățat să sper! Cei care ați trecut vreodată prin momente dificile, mă înțelegeți mai bine. Sunt unele clipe în care speri, din tot sufletul, să se întâmple lucrurile într-un anume fel. Poate nu e așa întotdeauna, însă mereu sperăm. Nu degeaba se spune că speranța moare ultima, pentru că ne agățăm de orice firimitură de posibilitate ca până la urmă, o nenorocita de analiză să iasă sub o anume limită, ședințele de radioterapie să omoare răul dinăuntrul tău, sau un rezultat la RMN sa fie de un anume fel.

18, 19, 20, …, 100 – Vreau să trăiesc și pentru asta am învățat atâtea și-atâtea lucruri și de la voi, fiecare prieten pe care deja îl aveam, sau l-am câștigat în ultimul an. Pentru că, DA, oamenii sunt buni, vor să ajute și să facă bine. Doar dați-le prilejul să vă arate asta! Poate că voi reveni cu o continuare, pentru că acum realizez cât de multe am învățat de la fiecare din voi, cei care mi-ați trimis gândurile voastre!
Vă mulțumesc!

Posted on

Ce am învățat de la noul meu trainer, cancerul

A trecut un an de când m-am operat de cancer (vezi postarile de aici, aici, aici, aici și aici). Cam repede, ce-i drept. Dar de la o vârstă, așa trece timpul, din ce în ce mai pe fugă. Am citit undeva că timpul, deși este extrem de precis calculat și are absolut aceeași măsură, este perceput diferit de fiecare dintre noi. Iar creierul nostru îl interpretează în funcție de cât timp am trăit până atunci. De exemplu, când îi spui unui copil de cinci ani că la anul vine Moș Crăciun, pentru el este o eternitate, pentru că reprezintă douăzeci la sută din întreaga lui viață. Mie, dacă-mi spui că la anul am de făcut o expoziție, mă gândesc la ea cu groază, de parc-ar fi mâine…
Mai era și varianta mai scurtă, care definea percepția diferită asupra timpului, arătând că cinci minute înseamnă altceva pentru fiecare: depinde doar de care parte a ușii de la baie te afli 🙂

Într-o ședință de training

Așadar, ce am învățat eu în ultimul an?
Vă împărtășesc aici, într-o ordine aleatorie, câteva aspecte pe care mi s-a părut că le-am deprins mai bine. Poate ele or fi pur și simplu de la îmbătrânire și vin odată cu vârsta, iar eu dau vina pentru ele pe bietul meu cancer… Săracu’ de el, că acum îmi este atât de apropiat, doar e al meu, nu? Indiferent dacă e de la boală sau de la vârstă – și nici nu mai contează. Sigur e că asta am trăit și învățat în ultimul an.

1 – Am învățat să trăiesc cu cancerul. Asta poate e cel mai important aspect. Înainte, sincer, îmi era groază să mă gândesc la posibilitatea de a avea cancer. Eram speriat de moarte, la propriu. Mergeam pe filozofia “mie nu mi se poate întâmpla” și, pur și simplu refuzam să iau în calcul varianta că m-aș putea îmbolnăvi. Dar perioada asta trece repede, mai ales când vezi în față analizele pe care apare cuvântul “malign”. Te trezești brusc la realitatea lumii noastre, în care cancerul este din ce în ce mai prezent în jurul nostru. Pentru simplul motiv că este din ce în ce mai ușor de depistat. Ceea ce e bine, deoarece așa mai avem o șansă de vindecare, mai ales dacă îl descoperim din timp.

2 – Am învățat să prețuiesc timpul. Nu știu cât voi mai avea, așa că pentru mine a devenit extrem de prețios. Poate că e cea mai valoroasă resursă de care încă mai dispun. Niciun doctor nu mi-a spus cât mai am de trăit, nimeni nu se riscă cu un asemenea pariu, așa că am învățat să trăiesc mult mai intens decât înainte. De aceea, prețuiesc mult mai mult fiece clipă, orice experiență trăită, de orice fel. Nu știi niciodată dacă nu cumva e ultima de acel gen…
Prețuiesc altfel întâlnirile pe care le am. Încerc să le selectez si sa le fac cât mai valoroase, să iau cât mai mult din ele. M-am aruncat în toate proiectele ce mi s-au ivit în față. Nu am refuzat niciunul, vreau să fiu nonstop ocupat. Bine, am câteva restanțe, de exemplu comenzi de portrete sau diverse tablouri, pe care încă nu le-am onorat. Simt că încă nu le-a venit vremea… Poate dacă le mai amân, voi fi mai inspirat atunci când le voi picta. Oricum, acum nu ar ieși ce mi-aș dori… și nu vreau asta.

3 – Am învățat să nu mai pierd vremea cu prostii, zgomote, sau lucruri reziduale. Nu merită timpul meu. Cred că sunt suficient de mulți alții să se ocupe de ele. Sper să ajungă și ei la aceeași concluzie. Și nu cred că trebuie să te îmbolnăvești ca să ai revelația asta.

4 – Am învățat, în sfârșit, să spun NU. Da, știu, mi-a luat câteva zeci de ani, dar am ajuns pană la urmă să mă simt confortabil când o fac. În general, când ești bun cu toată lumea, sau cel puțin încerci să fii, oamenii te iau de fraier. E valabil atât în viață, cât și la job. Am trăit-o pe pielea mea și știu ce vorbesc. Așa că am ajuns, în sfârșit, la maturitatea să decid singur ce e de făcut și ce de refuzat. NU chiar este o opțiune.

5 – Am învățat să am cât mai mulți prieteni, să nu mă ascund. E un risc foarte mare pentru cei bolnavi de cancer retragerea, însingurarea, abandonul sau renunțarea la viața socială. Chiar si la cea virtuală. Mi-am făcut conturi pe Facebook, unde am sau administrez vreo șase profiluri, pe LinkedIn, pe Instagram, mi-am facut blog, canal video pe YouTube. Respir peste tot, cât mai larg, mi se pare că așa, cumulat, parcă aș avea mai multe vieți, poate îmi creează senzația că trăiesc mai mult…
Nu mă ascund, ba chiar mă expun mai mult decât oricând înainte. Poate și pentru a arata altor oameni care sunt suferinzi că este posibil să ai o viață normală, chiar intensă, cu toate că, înăuntru, undeva, cancerul își face treaba. Sau poate că nu! Am citit multe despre atitudinea necesară în aceste situații. Multe materiale trimise chiar de prieteni de pe Facebook, cărora le mulțumesc și aici pentru gândurile bune. Se pare că există o legătură între atitudine și vindecare, dincolo de tratamente, proceduri și medicamente.

6 – Am mai învățat ceva în acest an, ceva legat de frică și de reacția oamenilor în fața unui bolnav de cancer. Am prieteni, chiar apropiați, care au recunoscut că nu m-au sunat, de frică. Și mare le-a fost surpriza să vadă că, in linii mari, sau poate uneori în totalitate, eram cam același ca și înainte. Ok, de acord, mai forțam și eu și mă dădeam mare, însă în general mă țineam la un nivel apropiat de normalitate. Poate că asta vine și din lipsa noastră de educație. În România, oamenii bolnavi de cancer, cei cu dizabilități, sau suferind de alte boli grave, sunt priviți diferit.  Mulți consideră că ar trebui izolați undeva, pe principiul că, dacă nu-i vedem, ei nu există. Nu este așa, CREDEȚI-MĂ!
De exemplu, în primele luni după operația de cancer de prostată, este prezentă o stare de incontinență urinară. Pentru că, prin eliminarea prostatei, nu mai ai aceiași “robineți” care să închidă circuitul, însă, în timp, corpul tău își dezvoltă alții. Asta în cazul în care operația a fost reușită și nu apar alte complicații. Așadar, o perioadă am purtat pamperși. Asta insă nu m-a împiedicat să am o viață normală, să călătoresc, chiar și peste hotare. Deci, prieteni, se poate!

7 – Am învățat să râd! Însă asta este o lecție mult prea importantă, așa că o voi trata separat, altcândva…

Gata, am obosit. Mâine revin cu celelalte lucruri (vezi partea a doua aici) învățate de la noul meu trainer, cancerul.

Posted on

Primul meu sarut – ultima parte…

Bunicii mei

Prima parte o gasesti aici, iar a doua, aici.

… Cand s-a terminat totul, am plecat impreuna catre casa ei. Era destul de departe, cativa kilometri, tocmai in Betegi, un alt „cartier” al satului. Dar ce putea fi mai frumos decat sa mergi pe ulitele satului, sub cerul senin si o luna ce-mi aduc aminte ca era maiestoasa, alaturi de o fata despre care ti-ai facut atatea vise. Si care, in clipele alea era idealul tau de adolescent. Pentru ca nu v-am zis, era inalta aproape cat mine, insa un corp atletic de 17 ani, parca-mi spusese ca facea handbal la liceu. Avea parul saten deschis, drept, tuns „castron”. Si mai avea ceva: niste ochi la care niciodata nu am putut sa lipesc o culoare… virau in verde, caprui deschis, cateodata chiar spre galben, ca de pisica. Cu o atitudine atat de hotarata si de directa, incat uneori ma lasa fara replica. Desi, mai mereu am avut cuvintele la mine. Facea apropo-uri de care ma prindeam tarziu, poate cateodata deloc. Adevarul e ca mereu m-au atras fetele pe care le simteam mai destepte decat mine…

Bunicii mei

Bunica mea, Maria Cristea si bunicul meu, preotul Gheorghe Cristea (Popa Gogu)

Aveam senzatii amestecate, as fi vrut ca drumul pana la ea acasa sa tina toata noaptea, pe de alta parte mi-as fi dorit sa zbor cat mai repede pana acolo. Nu stiam ce ma astepta, insa tocmai asta cred ca ma incita incredibil. Am ajuns la ea la poarta, unde ne-am asezat pe pat – adica acea banca lipita de gard, care era la toate portile din zona aia. Daca va uitati la filmul „Morometii”, veti intelege exact cum aratau. Filmul ala mi s-a lipit de suflet, de parca ar fi fost filmat de mine, la Râca, in copilaria mea… Sper ca si partea a doua a filmului, ce are azi avanpremiera si se va lansa national acum, in noiembrie, si care e tot in regia lui Stere Gulea, sa fie la fel de reusita.

Ea stia exact ce face. Eu eram un putoi de cinspe ani, cu doi ani mai mic decat ea (la varsta aia conteaza enorm!), care nu stiu de ce ii cazuse cu tronc, si, probabil, faptul ca eram din Bucuresti o facuse curioasa sa vada ce hram port. Sau, poate, chiar ii placea de mine? Acolo, pe acel pat am fost sarutat prima oara! Imi amintesc de tot ce era in jurul meu, satul, casele, pomii, reprezenta un singur contur negru. Iar deasupra era cerul luminat de milioane de stele. Din cand in cand, pe acest cer aparea silueta ei, care se apleca peste mine sa ma sarute si imi intuneca toata privirea. Ohoo,… si tot creierul! Ca eram in al miilea cer, deja aveam in cap toate filmele de dragoste din anii aia, muzica zbarnaia in creierii mei, iar cuvinte nu prea mai aveam. Tot limbajul meu se redusese, de fapt, la body language 😊 Cu mainile si cu degetele plimbandu-le peste tot, cu limba, ascultam, invatam si spuneam o poveste despre cum e sa descoperi primele clipe de saruturi ale unui adolescent.

Nu mai tin minte nimic altceva… doar ca ea, acolo, intre doua saruturi si imbratisari, mi-a aratat Carul Mare, Carul Mic si Steaua Polara. Erau singurele repere pe care le puteam gasi in noapte. Si pe care in noaptea aia de mijloc de august le-am invatat pentru toata viata.  De atunci, mereu le recunosc in secunda unu cand ma uit pe cer noaptea. Spre dimineata am plecat spre casa bunicilor mai mult fugind decat mergand, eram the king of the world, nu mai aveam loc in mine de cat de fericit eram.

Ne-am mai intalnit dupa aceea la ea acasa, peste cateva zile. Era ziua, cu toata lumea acolo, dar nu mai avea farmecul acelei nopti, desi toti din casa isi faceau de treaba pe-afara, prin curte si prin gradina, noi fiind lasati singuri in casa. Nimic. Dupa aceea, milioane de regrete pe capul meu, ca trebuia sa fac aia sau ailalta, sau sa zic altceva, sau sa profit de cate-un semn primit sau aluzie facuta…

In toamna, a venit ea in Bucuresti si m-a sunat sa ne vedem. Statea o noapte in oras impreuan ca maica-sa si luasera o camera la Hotel Astoria, ala exact de langa Gara de Nord. Mi-a spus sa vin dupa amiaza, cat era mama ei plecata sa rezolve nu stiu ce. Cu chiu cu vai am ajuns la ea in camera, pentru ca pe atunci nu puteai intra in hotel daca nu erai cazat acolo, decat daca aratai buletinul si dovedeai ca stai acolo. Sau daca dadeai un bacsis la portar. In camera batea un soare crancen, iar eu nu stiam cum sa fac intuneric, ca doar-doar reluam seria de saruturi de unde o intrerupsesem… La hotelul ala, la geamuri,  erau jaluzele exterioare, care aveau o banda textila verticala in camera, pe langa geam, de unde manevrai jaluzelele. Pentru a le ridica trageai de banda inspre jos, dar pentru a le cobori, nu stiam cum se procedeaza. Si tot am tras de banda aia in sus, de mi s-au inrosit mainile. Un milimetru nu s-au miscat alea! Reusisem doar sa ridic jaluzelele la maxim, iar soarele lumina din plin camera de hotel, Asa, ca… nicio sansa la intimitate. Iar pe lumina aia, la varsta aia, eram atat de rusinat, incat nu eram in stare sa misc nimic. Multi ani dupa aceea, am aflat cum se proceda: trageai de banda aia textila din partea de jos, de la perete spre tine si ele coborau singure, datorita greutatii lor… Atat de simplu, iar eu atat de fraier. Asa am ratat poate o alta experienta de neuitat.

In noaptea aia fermecata, am ajuns acasa la bunici tarziu, bajbaind pe intuneric pe ulitele satului, mai mult saltand de fapt, obosit, plin de praf si glod, dar si atat de plin de mine, incat eram in stare sa ii trezesc pe bunici sa le povestesc ce tare sunt! Nu am facut-o. Si nici nu le-am povestit. Nici lor si nimanui altcuiva… pana la voi. Acum, dupa 40 de ani, banuiesc ca s-a prescris, nu?

Asta imi amintesc, ca era spre dimineata, deja luni si m-am dus la patul unde dormea bunica mea si am trezit-o usor. M-a intrebat, usor speriata „ce e, ce s-a intamplat?” Am pupat-o si i-am zis: „La multi ani!”. O chema Maria.

Posted on

Primul meu sarut – partea a doua

Prima parte o gasesti aici.

…A doua zi era Sfanta Maria, zi de targ. Era unul dintre cele mai importante repere ale verii in sat, asa ca tinerii, cel putin, mergeau cu totii intr-o comuna apropiata, la Izvoru. Acolo era un targ, de fapt balci in toata regula, unde gaseai orice, de la sepci de plastic, la turta dulce in forme de inimioare, sau bomboane din zahar colorat, in forme de spirale. Praf, multa lume, bere, pepeni, lautari, mici, tras cu pusca la tir, unde erau cam aceleasi figurine din tabla indoite si ruginite, pe care le gaseai mai peste tot in tara. Era 50 de bani glontul din plumb si luam mereu cate 6, pentru o moneda de trei lei. Erau si lanturi, ce se roteau destul de furtunos, in care se dadeau cei mai mari si fara frica. Stiam de la taica-meu ca in urma cu ani, fusesera accidente cu alea, pentru ca s-au rupt si i-au proiectat pe ghinioniosti hat-departe, la pamant, sau peste alti oameni, provocand rani destul de mari.

16 ani

La targul asta, impreuna cu mine a mers si Neluță. Era de varsta mea si statea chiar vizavi de bunicii mei din Catun, cei care erau „ai lu’ Mălăețu’”. Cu Neluță am stat, cred, in fiecare zi cand mergeam in vacante la bunici, el fiindu-mi cel mai aproape prieten. Pentru noi nu conta in ce casa eram la un moment dat, ca eram la el sau la mine, ne simteam fix la fel. Pe bunica lui o chema Ioana si femeile o strigau ga’ Ioană. Insa tot satul ii zicea Pârța, iar lui Neluță „al lu’ Pârța”. Nu am stiut niciodata de ce.

Pe el il trimiteau seara prin sat ori stra-bunica-mea, Ioana, ori bunica-mea, Didina, sa ma aduca acasa. Si cand il vedeam, venind de departe in lumina apusului, strigand catre mine acelasi mesaj: „A zis ga’ Ioana sa vii acasa, ca, daca nu, te bate de sus pana jos!” Asta era placa spusa de stra-bunica-mea. Cateodata ma chema bunica-mea, mama lu’ taica-meu, pe care o chema Gherghina, un nume atat de frumos! Insa eu, fiind mic si cu dificultati de vorbire, i-am zis mai-comodul Didina. Si uite-asa i-a ramas numele in neamul nostru…

Asadar, alaturi de Neluță, la targ am fost mai peste tot. Cascam gura la fiecare chioșc de acolo, ne zgaiam la orice taraba. Pentru noi copiii, totul era fascinant, dinamic, interesant si plin de culoare. Era plin de tot felul de sclipiciuri si cacaturi (vazute cu ochii de acum), insa atunci, era ceva… wow! Si-mi amintesc ca avea Neluță o camasa noua, alba, imaculata, de! ca pentru targ. Insa nu mai stiu de ce, am aruncat o para catre el, s-o prinda, dar cand el nu era atent, era cu spatele la mine. Si para aia, mare, zemoasa si galbena, i-a aterizat fix pe spate, asa ca i-am stricat bunatate de camasa, ca am auzit ca perele pateaza tare de tot… Am tinut legatura cu Neluta doar acolo, la tara, in vacantele de vara. Stiu ca, odata am fost si iarna, de un Craciun. Si eram la el in casa si ma uitam mirat cu poarta bocancii de iarna direct pe piciorul gol, fara ciorapi. Si mi se parea ca trebuie sa-i fie extrem de frig. Eh, fitele mele de bucurestean…

Asta-primavara, cand am fost la inmormantarea lui Didina, bunica-mea, cand eram la pomana, in fostul camin cultural, acum sala de festivitati si de orice eveniment a primariei, am aflat de la niste oameni din sat ca Neluță a murit acum cativa ani. Lucra cu ziua, undeva in Bucuresti, ducand o viata grea, vai mama lui. Zvonuri ca ar fi fost omorat, de fapt. O poveste cu alcool, in care se pare ca era implicat copilul lui, sau ginerele… Mai conteaza? Oricum, Neluță e in capul meu la locul lui, cu mine prin prunii din sat, cu camasa lui patata de o para malaiata… Ca tot mi se spunea mei „al lu’ Mălăețu”.

Acolo, la targ, era sa iau io prima mea bataie de baieti. Nu mai stiu in detaliu ce am facut, stiu oricum ca am baut o bere. Treceam dintr-a opta intr-a noua, deci aveam 15 ani. Iar berea asta a venit dupa ce mancasem niste pepene… Mama, m-a luat o ameteala si un rau, de n-aveam aer. Si m-am dus mai intr-o parte, retras, pentru ca imi venea sa vars. Dupa aia, ii vad pe unii – erau vreo trei – ca vin spre mine, iar unul avea un cutit in mana. Ziceau ca am facut ceva si ca trebuie sa mi-o fur, iar io nu intelegeam nimic. Chiar daca varsasem, nu ma lipezisem, inca aveam clei in cap, asa ca nu mi se legau deloc lucrurile. Si atunci, pur si simplu, am luat-o la fuga. La asta eram bun, ca eram slab ca paiu’ si destul de vioi. Si asa am scapat de prima bataie din viata mea si s-a terminat pentru mine marea zi de targ de Sfanta Maria…

Seara am ajuns in Raca intr-o caruta, la intamplare, ca m-au luat de la Izvoru unii din sat care ma cunosteau ca eram „al lu’ Popa Gogu”. M-am dus la bunicii mei din partea maica-mii. Ei stateau atunci langa biserica si langa caminul cultural, asa ca imi era convenabil. Eram plin de praf, transpirat, asa ca m-am spalat si m-am primenit, numa’ bun pentru marele bal. Spalat inseamna afara, in curte, la lighean, ca nu era apa curenta in sat. Abia se bagase curent de un an, doi…
In seara aia, la caminul cultural – nou pe atunci – se serba Sfanta Maria, chit ca oficial nu-i spunea asa, din cauza comunistilor, care nu prea le-aveau cu sfintii. Insa pica duminica seara, asa ca era oricum seara de bal. Acolo se tineau la fiecare sfarsit de saptamana asa-numitele discoteci si erau tipi care puneau muzica destul de ok. Pe langa muzica populara, incercau sa intercaleze si muzica noua, chiar Beatles sau Purple. Era un melanj pe care, daca l-am auzi acum, ar suna cel putin ciudat. Dar, daca ne gandim la ce playlisturi sunt pe la nunti, cu mix-uri din toate zonele din care vin invitatii, nu ar fi departe.

Ei, dar in seara aia aveam emotii mari! Era prima oara cand fusesem invitat de o fata, asa, pe fata, direct, fara aluzii sau subintelesuri. Si era si mai mare cu doi ani decat mine, deci sigur avea experienta necesara, asa ca ea stia ce face. Sau cel putina asta credeam, ca ma gandeam sa las totul in seama ei… Toata ziua, de fapt, inca de cu o noapte inainte, de cand am condus-o acasa prima oara, ma tot gandisem ce o sa facem, pana unde vom ajunge la acest bal. Aveam atatea filme in cap, incat deja incurcam scenele intre ele. Bineinteles ca in cea mai fericita dintre variante, in noaptea aia as fi facut dragoste pentru prima data! Ne-am vazut, eu ma tineam cat de cat calm, sa nu se vada cat de „flamand” eram. Am dansat mult, practic tot ce s-a cantat. Indiferent ca era rock, blues, sarba sau hora, eu eram acolo, in mijloc. Nu ca eram un mare dansator, sau ca stiam pasii, dar ce sanse as fi avut sa nu ma fac de ras, pe margine, ramanand singur cu ea? Niciuna.

Cred ca deja v-ati prins deja ca nu i-am pomenit numele. Pentru ca, sincer, nu mai stiu cum o chema… Ce trist! Desi, dupa aceea, ani de zile m-am gandit la ea si la tot ce s-a intamplat, nu-mi mai amintesc numele ei… Oricum, chiar daca stiam, nu l-as fi dezvaluit aici, dar acum pe bune, chiar ca nu-l mai stiu.

Nu am dansat doar cu ea, ci cu mai multe fete, unele mult mai mari, care, vazand ca ma misc mereu, iar baietii care erau perechile lor zaceau pe margine, ma luau la joc. De la una din fetele alea am aflat ca a doua zi, luni, e Sfanta Marie, sunt serbate toate Mariile si ca asta e ocazia cu care a venit atata lume la bal. Chiar a fost atata lume incat s-a iesit in curte, ca nu mai era loc inauntru. Oricum, era o noapte superba, de mijloc de august, cu multa lumina de la luna. Ce sentiment sublim era sa dansez afara noaptea, alaturi de zeci de tineri, sub cerul liber. Si aveam 15 ani…

Posted on

La revedere, Charles Aznavour!… sau ce înseamnă tupeul de bucureștean

A plecat Charles Aznavour… A fost, probabil, cel mai cunoscut cântăreț francez, după Edith Piaf. Prin 2003, am avut norocul și onoarea să îl întâlnesc și să schimb câteva vorbe cu marele artist.

Charles Aznavour
Charles Aznavour

Eram la un curs la Athenee Palace, iar în pauza de prânz am coborât la restaurant. Acolo, într-o masă într-un colț, era extraordinarul artist. La masă, statea împreună doar cu un tip mai tânăr, probabil care avea grijă ca totul să fie ok. Stiam că în perioada aia era in București, unde filma rolul principal în “Moș Goriot”. Multe exterioare din film s-au tras prin Cișmigiu, pe aleile atât de cunoscute mie, încât știam toți pomii pe dinafară…
Impertinent, poate bădăran, m-am dus direct la el și l-am întrebat, cu un mare tupeu, dacă pot să iau loc lângă el. Surprins, dar elegant și politicos, m-a invitat la masă. Nu am schimbat decât câteva vorbe, că îl admir și că îi știu muzica de copil si că sunt atât de surprins și norocos că am avut ocazia să îl întâlnesc în București. Mi-a permis, cu o mare generozitate, să facem chiar și o fotografie împreună!
Atunci am realizat că, de fapt, a fost chiar bucuros că l-am abordat, chiar dacă atât de direct! Marea majoritate a celor din restaurant erau persoane sub 30 de ani și sigur nu știau cine este, nu-i cunoșteau muzica și istoria fabuloasă… Charles Aznavour a avut ocazia, nu doar să cunoască  dar și să cânte, să concerteze, să joace împreună în filme, sau chiar să fie apropiat tuturor celor care acum, pentru noi, sunt legende ale muzicii secolului trecut.
Am fotografia acasă, dar acum sunt undeva în Sicilia, așa că, în onoarea lui, am încercat măcar  să-i desenez portetul pe un bloc notes.
Maestrul a plecat, dar sunt atât de convins că a fost mulțumit și împăcat, pentru că a avut o viață atât de bogată si plină. Cu adevărat… la boheme!
Acum poate, linistit, să cânte alături de marea lui prietenă Edith Piaf: Non, je ne regrette rien!

Posted on

Veorico, te iubim, că ca tine nu găsim!

Eeeh, copiii mosului,… azi e ziua limbii române. Si, pentru ca e aproape seara, ia sa va zic o poveste despre multiplele intelesuri si nedibuitele giumbuslucuri ale limbii noastre… Ca ea nu gasim!

Era odata o cetate. Mare, rosie, condusa de Rosu Imparat si care avea ca semn distinctiv trei roze. Si mai marii cetatii tare ii asupreau pe locuitori, furandu-le mereu din toate cele. Azi asa, maine asa, pana cand oamenii au inceput sa se  prinda de obiceiul stapanilor si, fiind din ce in ce mai saraciti, au plecat, rand pe rand, in pribegie. S-au adunat pe la ale alte cetati, mai bogate, dar numa’ ca acelea aveau stapani mai cinstiti si vrednici.

Veorico, te iubim, că ca tine nu găsim!

Si intr-o zi de vara, se vorbira pribegii si se adunara pe-un deal, in fata cetatii celei rosii. Strigara ei cat putura o anume urare, „_ _ _ _   _ _ _”, singura pe-ntelesul lui Rosu Imparat. Cei din cetate au aplicat procedurile standard:  au trimis halebardierii, au scuipat flacari, au aruncat cu cazane cu smoala, nu au reusit sa-i alunge pe uratori. Au strigat ore intregi, zi de vara, pana-n seara si… nimic! Neam! Absolut!

Iar acestia, daca vazura ei ca nu asa aveau sa izbandeasca, cand se lasa soarele la asfintit, au scris mare, pe-un gogeamitea cearșaf ridicat deasupra zidurilor cetatii, dirept in fata portii, un mesaj mai dibaci: „Pupa-ți-ne-ați în c_r!”

Asa de intortocheat li se paru celor din cetate, incat starostele lui Rosu Imparat, o femeie de, Veorica pe numele ei, se gandi si se sfatui cu sfetnicii ei de la interne, garzi, de la jandari, cum sa raspunda la asa ceva cu ceva mai inspirat si mai deosebit de prea-banalele „He-he!”, sau „make a photo!”.

Atunci lua si ea un cearșaf, mare, rosu, pe care scrise cu litere de-o schioapa: „Și noi pe voi!”

Si uite-asa cu limba romana,… mult e dulce si frumoasa 😊

Dragii mosului, iaca, se facu seara…

Incalecai pe-o capsuna si va spusei o mare si gogonata minciuna!

Si-am incalecat pe-o roata si va spusei povestea toata!

Si incalecai pe-o sa si va spusei povestea asa…

Posted on

Oare ne vor omori pe toti, ca pe porci?

Am vazut in saptamanile astea modul de actiune al PSDului. Este similar atat in cazul porcilor banuiti de infestarea cu pesta, dar si in cazul protestelor de strada, din ce in ce mai numeroase si mai apasate in ultima perioada.

Principiul e simplu: pentru cativa bolnavi, elimini toata populatia! Asa au facut si in 10 august, cand, pentru cativa infectati, probabil infiltrati in Piata tot de ei, ne-au haituit, gazat, alergat, urmarit, si, uneori, batut pe toti!

Dancila, demisia!

In ambele situatii, PSDul avea semne de mult ca ceva nu e bine, atat la imbolnavirea saracelor animale, cat si in societatea din ce in ce mai plina de ura si mai dezbinata. Ca nu degeaba stam in strada de peste un an si jumatate… Sa omori tu populatia celor mai mari ferme, sau printre cele mai mari din Europa, e o performanta. Dar e firesc, onorabilul domn Daea e dus cu oaia, e visator, sfatos, cu capul plin cu simboluri, cu Auschwitz, n-are el nicio treaba ca sub comanda lui s-a facut cel mai mare macel din istorie! Si ca suntem singura tara din UE cu pesta porcina…

Asa cum Partidul nu stie sa adminsitreze informatiile pe care multi din domeniu le-au tot trimis, de ani de zile, catre ministerul agriculturii, adica domnul Daea, nu stie nici ce sa faca cu populatia din ce in ce mai nemultumita. Nu au alte solutii decat indatorind la limita tara, marind pensii, salarii, ajutoare, orice! Doar sa ramana ei la putere. Macar Ceausescu a avut decenta sa dea 100 de lei, nu sa dubleze salariile, ca Olguta…

Asa ca, mi-e clar, PSD aplica aceleasi metode de eliminare, doar-doar scapa de balamuc.

Pana la urma, cu porcii e mai simplu, ca, saracii, nu au nicio sansa. Dar cu noi?

Posted on

TELENOVELA pesedizarii – noi episoade

Cand eram copil, nu am inteles niciodata titlul poeziei Trei Doamne si Toti Trei. Mi se parea ca nu face acordul corect, era de un evident flagrant. Pana n-am citit Cosbuc si am depistat virgula, nu m-am dumirit… Si apoi am descoperit profunzimea si drama intamplarii.
Si acum am aceeasi senzatie, ca e ceva flagrant care nu se potriveste si ca ceea ce se intampla nu face acordul cu viata reala. Inca sunt stapanit de acest sentiment. Straniu. Ca si filmul asta, sau mai bine zis, telenovela asta-n care ne aflam…
Daca voi credeti ca Dragnea a bagat-o p-aia cu tentativa de asasinare pentru ca e dus cu capul, sau pentru ca se victimizeaza, va inselati. Rau!
El a lansat acea lacrimogena doar pentru electoratul lui, publicul captiv de la A3, care ii soarbe vorbele ca pe aghiazma. Pe ei ii intretine cu povesti nemuritoare, inca de cand a luat fraiele PSDului de la Ponta.
Nivelul de trai
De atunci a inceput TELENOVELA pesedizarii Romaniei, pe care o alimenteaza, sezon cu sezon, cu episoade noi. Si din ce in ce mai diverse.
Mai intai a fost cu guvernul tehnocrat, ce incapabil e el si cum a dus tara-n gard. Evident ca nu amintea nimic de anii de guvernare PSD dinainte, ci toate relele pamantului erau de la Ciolos si echipa lui, care au apucat si ei un an la ceva din butoane.
Apoi a venit cu Programul de guvernare, pe care-l stia doar el din scoarta-n scoarta. L-a vanturat in stanga si-n dreapta, tuturor care voiau sa-l asculte si, uite-asa, i-a prostit pe toti (pe unii nu mai era cazul!) si a castigat PSD alegerile la un scor istoric. Sau chiar isteric. Cred ca si Hrebenciuc, artizanul alegerilor pesede inca din Antichitate, s-a simtit invidios.
Dupa aia, cand s-a facut de tot rahatu’ cu  OUG 13, de-a reusit sa aduca lumea-n strada mai dihai ca la Revolutie, a bagat-o pe aia cu multinationalele, cu Soros, cu agenturili. Probabil ca la momentul ala inca citea manualele de propaganda ale lu’ nea’ Nicu si nu descoperise alte solutii.
Ala a fost un sezon de succes, care a reusit vanzari mari si in exterior, ca toate televiziunile straine de stiri preluau episoade intregi. Live!
Dupa care, a intrat in forta cu noul sezon, in care a lansat Statul Paralel, cu Sufrageria lu’ Ontanu, cu Kovesi care era bau-bau-ul planetar. Apropo: ati mai citit vreun titlu despre LCK pe undeva? Ciudat, nu? parca era in fiecare stire de la A3, iar acum a disparut complet din peisaj…
Cu SIE nu prea a mai zis nimic, ca acum e sef acolo tot un pesedist, iar de cand s-a descoperit ca protocoalele alea au fost semnate chiar de el, nici despre ele nu s-a mai facut mare tam-tam. Le-a aplicat fade-out…
L-a pus pe Valcov si pe Fat-Frumos de la Finante sa mai dea un episod cu casa lu’ Iohannis, ca de, lumea e avida de noi intamplari, insa cam plagea masa…
A venit 10 august, pe care au pregatit-o miseleste, cu infiltrati printre noi, ca sa aiba motiv sa ne arate cu degetul si sa ne dea cu un damf de gaze, asortat cu niste pulane pe cocoasa, insa nu le-a iesit cu voiau. Ministresa de la Interne o sa de gard, ca ea a fost acolo doar asa, ca hobby, ca era-n concediu si nu a fost in consilui de comanda, ca nu a semnat nimic. Aia de am aflat si noi acum ca e prefect, vai steaua ei, nu raspundea la nicio intrebare, mereu iesea-n fata ca ea a actionat legal si nu poate comenta nimic mai mult.
Dar acum a intrat Procuratura pe fir si baietii sunt chititi pe fapte mari, nu cread ca vor trece 30 de ani, ca la Revolutie, sa aflam cine ce si cum.
Prea mult se vorbea de atrocitatile si cacaturile facute de jandarmi, asa ca trebuia rupta pisica. Si, pentru ca poporului pesedist ii trebuie adrenalina in continuare, the show must go on, asa ca a venit cu tentativa de asasinare, care e maxim ce scrie in manualul de manipulare pe care-l foloseste acum el lidero maxim al PSD.
Induiosarea suprema este atunci cand Harap Alb este inconjurat de Zmeul Zmeilor, iar Spanul abia asteapta sa-i ia capul.  Stiu asta de cand ascultam povestea pe disc, pusa de sute de ori acasa, de ai mei, sau la gradinita de doamna educatoare.
Aceeasi metoda a folosit-o si Adrian Nastase, insa el chiar a trebuit sa se zgarie un pic la gat, atunci cand se barbierea. Totusi, Nastase a cheltuit si banii pe un fular Burberry, de 350 de EUR. Aici i-a dat clasa lu’ Dragnea, insa a zbarcit-o! Dragnea a avut dreptate.
Pesedistii nu apreciaza asa ceva, nu stiu ei mai mult de seminte, mici si bere la pet. De aceea, Dragnea nu a apelat la abtibilduri d-astea. El merge pe sentiment!
Ei, si uite-asa, reueste sa treaca si peste sezonul actual si sa-l pregateasca pe cel de toamna. In care-o va schimba pe Veorica!
Va urma!
Posted on

Primul sărut… la balul de Sfânta Maria

V-am mai povestit aici despre vacanțele mele de vară din copilărie, pe care le petreceam la țară, la bunici. Satul e la granița dintre Argeș și Teleorman (eheee, pe vremea aia nici nu bănuiam io ce importanță strategică va avea Teleormanul în istoria actuală a României…) și se numește Râca.


Era un sat destul de mare, însă sărăcăcios, dar cu ochii de-atunci nu vedeam asta. Vedeam doar copii și tineri care se aflau si ei in vacanță si umpleau viața rurală cu vitalitatea și veselia lor. Satul a fost electrificat după 1972, până atunci toți luminam cu lampa de pe pereți. Și acum îmi amintesc atât lumina palidă, umbrele alungite pe pereți, peretele afumat din dreptul lămpii, cât și mirosul de gaz ars.
Peste vară, cele mai importante evenimente pentru mine la țară erau târgurile de la Tătărăști, de Sfântul Ilie și de Sfânta Maria. Asta era la vreo 10 km pe câmp și prin păduri. Mulți mergeau cu căruțele si mă lipeam si eu de câte una, de fiecare dată. Nu tot satul mergea, dar cu siguranță toți tinerii din sat erau acolo. Era un fel de must see, un fel de UNTOLD local.
Îmi amintesc de-o anumită vară, era cel mai probabil cea dintre a opta și a noua, când tocmai reușisem la examenul de admitere la liceu, și tare eram mândru!
În vara aia veniseră unii de la județeana de partid, de la cultură, să propage proiecția de filme cât mai adânc în rural și în fiecare seară puneau câte un film, mutându-se în mai multe cătune ale satului. Neavând altceva de făcut, mergeam zilnic cu caravana aia și ajunsesem să știu toate filmele pe dinafară. Chiar mă învățaseră proiecționiștii cum să schimb rolele și am dat și eu o mână de ajutor. Ei stăteau la o bere și o țigară și eu le făceam treaba. Dar ce important eram, nu?  🙂

Îmi amintesc că filmul era o comedie, “Cel Alb, Cel Galben si Cel Negru”, cu Giuliano Gemma, Eli Wallach si cu… Sakura Shin Me 🙂 Filmele începeau seara, cam după nouă, pentru că fiind proiecții afară, era nevoie să fie întuneric cât de cât. Și mai era un motiv. Vara, peste zi, nu prea era nimeni în sat. Toți erau plecați să muncească la câmp, la CAP, sau la islaz cu vacile sau caprele.
După proiecție, tinerii se adunau la cineva acasă, de fapt în fața porții, de-a lungul șanțului, la ceea ce ei numeau “furcărie”, am făcut io analogia cu așa-numita șezătoare. Toți spuneau bancuri, sau se povesteau diverse chestii de peste zi. La spus bancuri m-am priceput mereu, așa ca nu a durat mult până să devin o vedetă a șanțului 🙂  Mai pe ascuns, băieții mai luau câte o gură de țuică, dar moderat și nu se întâmpla nimic mai mult de atât. Se simțea în aer că plutea un fel de excitare, cumva așa, de grup. Și fetele erau parte din joc, iar cele mai multe furcării erau în fața curților de fete. Nu știu de ce. Însă părinții lor nu ieșeau afară să ne controleze. Totul părea că este de la sine înțeles, toți acceptau asta. Mă gândeam că niciodată în București, la douășpe noaptea, vreun tată nu ar fi lăsat-o pe fata lui cu tot felul de golani adunați în fața scării.

Nu erau excese, era perioada aia din adolescență cu atingeri nevinovate, la care după aceea te gândești ani de zile. Câteodată mai dispărea în porumb câte-o pereche, în grădinile alăturate, dar așa, pe ferite. Cele mai tari isprăvi pe care le auzeam mai apoi, de la băieții mai mari ca mine și mai lăudăroși, erau doar că s-au sărutat, sau că au reușit să-i mângâie sânii vreunei fătuce, sau maxim, să atingă pentru o secundă zona cea mai fierbinte și atractivă pentru visele adolescenței. Pe care n-o defineam, dar toți știam că e ACOLO!
Eram la una din furcării și la un moment dat vine lângă mine pe șanț o fată pe care o mai văzusem și chiar remarcasem în ultimele zile. Era înaltă, cam cât mine, cu o față mai băiețoasă, cu parul șaten, drept, tuns castron, la baza gâtului. Nu o știam și am aflat mai apoi stătea undeva în Betegi, cătunul în care se făcuse proiecția de film în seara aia. M-a întrebat ce fac, mi-a spus cine e ai a cui e.
Aici trebuie să intervin un pic. Pe vremea aia, la țară fiecare era “al cuiva”. Eu degeaba eram Mircea, nu știa nimeni. Dacă ziceam că sunt “al lu’ Mălăețu”, sau nepotul lu’ popa Gogu, abia atunci căpătam o identitate. Atunci lumea din sat știa cui să i te aloce, unde să te poziționeze.
I-am spus cine sunt si al cui, mi-a spus că știa deja 🙂 Făcea liceul la Pitești, era mai mare decât mine cu doi ani.
Am povestit apoi mult timp, iar cand s-a spart gașca, i-am propus să o conduc acasă. Așa văzusem io că se face în filme…
Am vorbit tot felul de baliverne, care în momentele alea era adevărurile universale ale omenirii! La sfarsit, eram la gard la ea, lângă poartă, înainte să fugă la ea-n curte, mi-a spus că să ne vedem a doua zi la Căminul Cultural, că va fi discotecă, pentru Sfânta Maria. I-am zis că da, sigur vin, mai ales că locul era lângă casa bunicilor mei.
In drum spre casă, pe ulițele intunecate, să vă mai zic că zburam? Nu mai conta nimic, nici bulgării de pământ de care mă loveam accidental, în șanțurile făcute de tractoare în glodul drumului, că nu vedeam nimic pe jos, nici nu ma mai speriam că treceam pe lângă cimitir în crucea nopții, nici câinii asmuțiți asupra mea de prin diverse curti.
Atunci m-a învățat un tip din sat cum să mă apăr de câinii agresivi. Săracu’, era beteag și avea un defect de mișcare care-l făcea o țintă ușoară și predilectă pentru copiii din sat când voiau să chinuie pe cineva. El era un om blând, dar atunci când era atacat devenea iritat și răspundea înjurând. Avea mereu un ciomag la el, în care se sprijinea ca să meargă, cât de cât, ca un baston. Stan Nebunul îl știa tot satul, dar eu îi spuneam domnu’ Stan, că venea mai mereu la bunică-meu să se spovedească, să mai vorbească de una-alta și uneori să mai primească colaci, prescură și altele, ce se dădea de pomană.
Bunicul, tatăl mamei mele, preot în sat de mulți ani, repartizat acolo imediat după ce a absolvit Seminarul, era un om blajin. Înalt, subțire, mulți dintre cei care l-au cunoscut spuneau că eu lui îi semăn. Ei au fost cinci frați. Două fete și trei băieți. O fată profesor, el preot, restul doctori. Foarte talentat, cânta la vioară nemaipomenit, era un om de o cultură rară. Citise mult și încă citea deseori când eram eu pe-acolo. Nu prea le avea cu munca fizică, dar se ajuta cu oamenii din sat, pe care-i chema la pomi, gradină și ce mai aveau ei acolo.
Pe el îl chema Gheorghe Cristea, dar toți în sat îi spuneau popa Gogu.

Duminica dimineața era nelipsit de pe terenul de fotbal din centrul satului. Acolo se jucau meciuri în divizia județeană, sau ce-o fi fost, iar el mereu era arbitru 🙂 Era respectat de toți oamenii din sat, iar eu simțeam așa, ca o onoare, să declar că sunt nepotul lui.
Pe vremea aia, pentru a primi parohie, trebuia să fii căsătorit. Așa că s-a însurat cu fata celui mai bogat om din sat, care avea magazinul de acolo. Parcă și cârciumă, nu sunt sigur. Oricum, au avut premisele unei căsătorii minunate. Până a venit războiul, apoi comuniștii, i-au trecut la chiaburi și le-au luat totul. Bunică-meu a scăpat de pușcărie, nu știu cum și a rămas preot în sat. Niciuna din fetele lui, nici maica-mea, nici mătușă-mea Diana, nu au avut voie să dea la facultate… Așa se scrie istoria.

Ohooo,… se vede că nu știu să scriu!!! Am început să povestesc despre primul meu sărut si am ajuns în bălării, la comuniști…
Scuze! E târziu, sunt obosit, sigur revin cu continuarea. 

Posted on

Sunt prea fricos, prea batran si prea bolnav pentru Romania asta… Va rog sa ma iertati!

Am fost vineri 10 august in Piata. Normal. Am ajuns cu Mircea, fiul cel mare, pe la patru, cand deja dadeau cu gaze. Am fost pana in fata la gard la Guvern, ca de obicei, pentru ca acolo e locul nostru de un an jumătate, de cand cu OUG 13. (click mai jos pentru video cu jurnalul zilei!)

Nu se-ntampla nimic, doar ca astia dadeau gaze, asa, la misto, doar-doar ne enerveaza. Ulterior, am citit ca au dat si cu gaze lacrimogene, dar si cu alea iritante. Ba chiar sustinea cineva la TV ca unele erau si radioactive. HA HA HA! Pai, pentru mine, care am cancer si tocmai ce-am facut 38 de sedinte de radioterapie, asta e balsam, nu alta! Si cum sa nu profit de asa o cura, moka, oferta speciala de la Jandarmerie?

Gazat de Dragnea

Pentru reintregirea familiei, Ana a venit pe la sase jumătate, iar Dan, cel de-al doilea baiat al nostru, tot cam atunci. De obicei, el nu sta cu noi la gard, ci la Girafa, cu prietenii lui.

Pentru ca la gard nu mai puteam vedea nimic din cauza usturimii ochilor si pentru ca respiram greu, m-am retras catre mijlocul Pietei, mult mai defensiv. Mircea, fiind mai inalt si mai vioi, mai facea incursiuni in fata, la gard si ne informa ce se mai intampla pe front. Abia atunci mi-am adus aminte ca, inainte de operatia de cancer mi-au gasit si un astm. Si da, se simte al dracu’ de tare atunci cand vin catre tine niste baieti dragalasi sa te spreieze cu diverse arome de gaze, pe alese…

Pana pe la zece seara, periodic dadeau cu gaze si, din pacate, vantul le ducea dinspre guvern catre noi, in mijlocul Pietei. Lumea se retragea in valuri, vedeai de departe cum se retrag  protestatarii, exact ca un tzunami. Iar cand ajungea la tine, trebuia sa fii pregatit sa pleci, ca altfel te daramau cei care se retrageau, precipitat, cu tricourile pe nas si cu ochii-n lacrimi. Destul de multi erau carati pe brate, sau chiar tarati, apucati de brate si cu picioarele lasate moale pe asfalt, lasand niste dare inchipuite, pe care nu le vedea nimeni. Cel mai des erau carati copiii si batrani.

Multi se tranteau la pamant, sperand ca pot respira mai bine si ca pot avea mai mult aer curat jos acolo. Problema era ca, atunci cand fugeai sa te retragi, tu nu ii vedeai si puteai sa-i calci, sa cazi pe ei sau sa te-mpiedici de ei, provocand rani atat unora, cat si altora. Am alfat dupa aceea ca gazul pe care-l dau vitejii nostri jandarmi e mai greu decat aerul, asa ca trebuie sa stai cat mai vertical, sau chiar sa te sui pe ceva, ca sa mai diluezi efectul.

Jandarmii ziceau ca lumea pe seara a devenit foarte agresiva. Pai, mai jegosilor, dupa ce stai sase-sapte ore in Piata, timp in care ai fost gazat din cinci in cinci munite, cand nu mai poti vedea, esti cu ochii-n lacrimi si nici nu mai puteai vorbi, pentru ca, cu cat vorbeai mai mult, cu-atat ti se inchidea gatul si se usca, fara sa mai poti scote nici un sunet, cum credeati voi ca se simteau oamenii de acolo? Era o nervozitate incredibila, mai ales ca 95% din oamenii din Piata nu faceau absolut nimic, nefiind in randul intai. La ei doar ajungea gazul. Efectiv, iti venea sa-i spargi capul oricarui om pe care-l vedeau ca are un spray si da cu gaz! Ganditi-va ca la un meci de fotbal, cand se-ncing galeriile si se da cu gaze, tine mazim doua ore. Aici, eu personal am stat sapte ore in gaze!!!!

Am plecat la farmaciile din zona sa cautam masti. Ha, ce gluma buna! Peste tot, la orice magazin, erau niste cozi ca pe vremea lui Ceausescu, la ratie la carne. Am ajuns pana aproape de Gara, niciuna nu mai avea nimic…

Mai pe seara, au inceput sa se auda pocnituri puternice, petarde, grenade, nu stiu ce erau. Stiu doar ca dupa ce se auzea, ieasea mult fum si lumea huiduia. Am vazut si niste artificii. Jandarmii au declarat ca, de fapt, ala era semnalul ca e naspa si intervin in forta. De unde sa stim, fratele meu? Ne-a instruit cineva cu treaba asta? Hai ca noi suntem mai „anti”, da’ macar aia la Antena 3 si la RTV ii invata pe cei carora le toarna otrava-n ureche in fiecare seara ca la trei semnale din astea e naspa? Si ca astia intervin!

Inainte de noua, pentru ca urma IMNUL, am revenit langa jandarmi, la gard. Eram convinsa ca, dupa atatea proteste in Piata, stiau si ei la la noua cantam imnul, cu luminitele sculate.

Mai apoi, a inceput vria. In final, ne-am refugiat pe scari in fata la BRD, unde abia mai respiram. L-am recuperat si pe Dan si, exact cand am vazut ca oamenii din fata noastra sunt fugariti de jandarmi, iar pocniturile devin din ce in ce mai dese si se aud tot mai aproape, am fugit si noi… Ce lasi!

Sunt prea fricos, prea batran si prea bolnav pentru Romania asta… va rog sa ma iertati!

Imi amintesc ca la revolutie am fost ceva mai viteaz, am ajuns chiar pana la CC! Ce rau imi pare ca nu am prins miscarea asta de vineri macar cu vreo doua’j’de ani mai inainte… Ce meci misto ar fi iesit!