Eram în decembrie ‘83 în tabăra studențească de la Slănic Moldova. De câțiva ani, devenise locul cel mai mișto din România, unde să fii în vacanța de iarnă. Studenții transformau totul într-o oază de culoare într-o Românie gri și toată stațiunea simțea energia vibrantă a lor.
În fiecare zi, la Cazinoul din centru se organizau evenimente. Ziua, Nea Dumi, de la Casa Studenților Grigore Preoteasa din București, ne prezenta filme antologice, iar seara erau diverse spectacole, de exemplu cu brigăzile artistice studențești, cum erau grupurile Divertis și Vouă, corul Song al lui Ioan Luchian Mihalea, sau piese de teatru.
Într-o seară a fost pe scenă tot lotul de fotbal al Naționalei, împreună cu antrenorul Mircea Lucescu. România tocmai se calificase, pentru prima dată, la Europene, o performanță formidabilă, având în vedere că atunci competiția avea doar 8 echipe!
Meciul decisiv fusese cu mai puțin de o lună în urmă, pe 30 noiembrie, cu Cehoslovacia, la Bratislava, unde băieții au reușit un 1-1.
În cadrul aceleiași campanii de calificare a fost și memorabilul meci cu Italia, din 16 aprilie ‘83, la acea oră campioană mondială en-titre. 1-0 din lovitură liberă executată de Ilie Balaci, pasă scurtă la Loți Boloni, care a tras formidabil. Am fost la meci, pe “23 August”. Și, ca să vă faceți o idee ce însemna atunci să fii sigur că găsești loc la un asemenea meci, chiar dacă aveai bilete, am ajuns la stadion pe la 14:00, meciul începând la 20:00…
Mircea Lucescu era probabil cel mai tânăr antrenor de lot național, la momentul numirii având doar 36 de ani.Lotul îl construise pe structura Corvinului (unde el fusese antrenor-jucator și își crescuse niște tineri foarte buni) și al Craiovei, care mereu a avut jucători talentați.
A adus un alt spirit la orice echipă pe care a antrenat-o, încercând să ofere, pe lângă sportul în sine, o deschidere mai mare fotbaliștilor către cultură și artă. A mers cu lotul la teatru, la muzee.Iar în seara aia a venit în mediul studențesc, tocmai pentru că, cel puțin așa era în acea perioadă, era locul unde se presupune că era un mediu mai elevat al tinerilor din România.
După prezentarea lotului și după ce fiecare a spus câteva cuvinte, Mircea Lucescu a avut un speech, apoi au urmat întrebări din sală, așa că a fost un dialog cam de o oră și jumătate.
Peste câteva luni, România a evoluat în Franța la Euro ‘84, având cel mai tânăr antrenor și cel mai tânăr jucător, debutant la europene: Gică Hagi, 19 ani.
Am picat într-o grupă extrem de puternică, alături de Germania de Vest, Spania și Portugalia. În ziua de azi, o grupă cu echipele astea nici nu ar mai putea fi posibilă, fiecare din cele trei fiind cap de serie la orice tragere la sorți…
Drum bun, Mircea Lucescu! Și mulțumim pentru toate momentele frumoase oferite 🙏
De azi am pornit… pe Route 66, ca sa zic așa 🤣 Sunt recunoscător și norocos că am ajuns până aici, cu toate problemele apărute pe drum. Am avut experiențe atât de multe și diverse, încât pot spune că sunt bogat. Am trăit și comunismul, timp de 29 de ani, cu frigul, întunericul, cozile și totul pe cartelă. Am trăit pe viu o revoluție, la care chiar am participat! După care, a fost perioada tulbure spre capitalismul actual. Am trăit fenomenul Piața Universității, mineriadele, am ieșit la mitinguri, am protestat, am fost gazat. Am trecut și prin pandemie, tot felul de crize, am învățat că războiul poate fi mai aproape decât cel din cărțile de istorie. Am călătorit prin toată Europa și puțin prin ambele Americi, am văzut culturi diverse și locuri formidabile. Am avut și oportunități de a accesa locații de high class, mai ales la deplasările de business.
Am lucrat la stat, începând din secția de producție, când în timpul iernii erau 4 grade în hală și mergeam în atelier să ne încălzim la un godin în care băgam reviste Viața de Partid, că erau mai consistente și ardeau mult. Aveam pufoaică d’aia clasică și miroseam a șatră de la atâta fum… Am lucrat apoi în proiectare, după care am venit în București, la institut, cercetător științific timp de 5 ani. În ‘92 am început să vând printre primele pagere din țară, în ‘97 am început aventura CONNEX. Am muncit în multe companii, de la multinaționale până la firme cu câțiva angajați. Am cunoscut multe mii de persoane, de la clienți și parteneri, până la cel mai înalt nivel de business, cultural, social, sau politic. Peste tot am avut parte de echipe extraordinare, în care am încercat să mențin o atmosferă mișto și de multe ori am inventat lucruri, pentru că nu aveam de unde învăța, iar la sfârșit am făcut performanță. Am avut eu însumi o companie și am colaborat cu clienți din multe domenii.
Am publicat caricaturi de tânăr și am participat la saloane de umor din țară și străinătate. Am pictat mult și am avut expoziții în țară și străinătate. Încă din facultate am fost implicat în presa studențească și încă mai colaborez și acum cu presa. Încă sunt activ pe rețelele sociale, încercând să mă mențin la curent cu evenimentele. Ok, mi-o fur de multe ori la părerile mele politice, însă e normal, asta înseamnă democrație.
În atelierul meu 🎨
Și toate astea nu ar fi fost posibile fără a-mi fi alături Ana și băieții noștri, Mircea și Dan, care m-au motivat, sprijinit și suportat atâția ani. Evident, la bunăstarea mea contribuie și ăștia mici din Gașcă, care îmi transmit din energia lor și mă încarcă pozitiv.
Când eram tânăr, o persoană de peste 60 de ani o vedeam cu un picior în groapă. Am reușit să trec peste un cancer, un infarct, iar acum, la 66, îmi dau seama că, de bine, de rău, o duc bine! Încă nu mă doare nimic, îmi mențin o greutate optimă, mă pot apleca, pot merge cu bicicleta, fugi cu Cara sau urca etaje fără să gâfâi, dorm ca porcu’, minim 9 ore pe noapte, încă sunt în limite. Sper să țină cât mai mult.
6-6, poartă-n casă! Așa se spune, când ai noroc. Iar eu chiar am!
Iar a apărut un studiu european ce plasează România pe locul trei din coadă la percepția publică asupra corupției la interacțiunea cu statul. După noi, doar Bulgaria și Ungaria.
Eu nu mă mir, sincer. Pentru că, cel puțin generația mea, așa am crescut. Peste tot unde puteai fenta sistemul, o făceai.
De exemplu, când eram student, o zi la schi începea cu trezit la 5 dimineața. Luam tramvaiul 2, ca să ajungem la gară. Deja nu mai era vremea cu taxatoare în spatele vagonului (știți vorba aia celebră, “dați vă rog biletul ăsta până-n fund la taxatoare!”), aparatele de taxare aveau o combinație de maxim trei pe trei perforații. Deci, un număr limitat de posibilități, pe care le aveam deja într-un portofel. Așa că băgam o hârtie tăiată în formă de bilet, să văd ce combinație era și pregăteam biletul deja perforat cu acea combinație. Investiția era doar în a-mi crea colecția din portofel, pentru că luam bilete deja folosite.
Trenul era pe la șase și mergeam cu “nașu’”, evident. Biletele erau cam 20-25 de lei și dădeam la naș 5 lei. Pe la 09:30 eram în gara din Predeal, numa’ bine cât să ajungem pe pârtie la 10, când dădeau drumul la instalații.
Prima tură luam două bilete pe bune la teleschi, împreună cu soția mea, Ana. Cred că era cam 3 lei, sau 3 lei cincizeci urcarea și țineam biletele în mână, la vedere. Iar în podul palmei țineam doi sau trei lei, pe care îi lăsam să cadă în palma celui care rupea biletele. Peste 90% urcări mergeam pe varianta asta. Doar când ne spunea că e supra-control, chiar dădeam biletele…
Acum, că tot m-am pornit, mi-am amintit și de cum învățasem să bag fisa de 25 de bani în telefonul public pe dedesubt, pe unde ieșea în mod normal, iar la sfârșitul convorbirii cădea înapoi, deci vorbeam gratuit. Era o procedură clară: apăsai pe furca telefonului, dădeai un bobârnac fisei să urce pe canalul respectiv, apoi eliberai furca și fisa rămânea în telefon până când așezai receptorul în furcă.
Apoi s-au prins ăștia de fraudă și au montat niște capace cu ușă mobilă așa încât fisa cădea în ele, dar tu nu mai aveai acces la canalul prin care cădea.
Evident, erau alte timpuri, în care totul era al statului, deci considerat al nimănui, și de la care cel mai mulți furau. Sau, cum am învățat în armată că se spune, nu furi, ci… completezi. Deci, dacă ți-a luat cineva centura, boneta, cămașa sau altceva, îți completezi ținuta luând de la altul.
Totuși, au trecut atâția ani de la acel sistem și suntem în UE. Ar trebui, totuși, să respectăm și regulile, nu doar să ne bucurăm de avantaje…
Sau, poate că unii, când aud îndemnul “să ne respectăm tradițiile”, la astea se referă 😜
Pe 25 mai 1973 se lansa formidabilul album Tubular Bells. Creat și interpretat, la toate instrumentele, de Mike Oldfield, un tânăr de 20 de ani la acea vreme. Ce e interesant e că albumul a fost produs de casa de discuri Virgin, care, practic, și-a început activitatea cu acest proiect. Richard Branson era în căutarea unui tânăr talentat și a fost sedus de caseta demo pe care o primise. Apoi a făcut tot ce era posibil să-l producă el și a avut dreptate. Și-a dus label-ul în grupa mare a muzicii și așa a făcut banii pentru următoarele lui business-uri.
Eu aveam 13 ani și ascultam noutățile muzicale, mai ales cele străine, la Radio Săptămâna Top. Era singura sursă de muzică bună și actuală din România, cu excepția Metronomului lui Cornel Chiriac, de la Radio Europa Liberă. Mai erau emisiunile nocturne de la radio, în special de jazz, care prezentau albume integral. Însă nu toate erau noutăți. Acolo am ascultat prima dată Albedo 0.39, al lui Vangelis. Topul era vinerea, de la 9 seara, pe programul 3, emisă în condiții stereo, chiar o performanță la acea vreme! Dura o oră și ilustra topul din revista Săptămâna din aceeași zi. Revista era greu de găsit mereu, dar eu “aveam pile” și o aveam încă de joia seara, pentru că mama lucra la Informația, pe Brezoianu, acolo unde se tipărea.
Topul era cu trei categorii: top 10 muzică românească, top 10 muzică străină și top 5 muzică populară românească. Autorul topului din revistă și al emisiunii era regretatul Florin-Silviu Ursulescu, pe care mai apoi, în ‘87, am avut ocazia să îl cunosc la un festival de rock de trei zile, ținut la Bacău. Câteva zile, am fost implicat chiar pe scenă, asigurând afișajul de fundal pentru toate trupele. Făcusem niște diapozitive, cu numele lor, scrise cu litere Letraset pe acetofan și le puneam într-un proiector îndreptat spre cortină. Așa am cunoscut toate trupele de atunci. Iar noaptea de Înviere am petrecut-o cu un mare chef acasă la Florin Lupancu, care organizase evenimentul, împreună cu Florin-Silviu, Mircea Baniciu și cei de la trupa Metropol. Chiar îmi amintesc că, de la casa de cultură, unde se ținea festivalul, până la locul petrecerii, am mers în portbagajul deschis al mașinii lui Mircea Baniciu, o Dacia Break roșie 🤣
Revenind la Tubular Bells, sincer, m-a copleșit de la prima audiție! Știam tot ce se putea despre ea, doar că nu o ascultasem. Știam că e o singură piesă, practic de 50 de minute, pe ambele fețe ale discului. La fel că și Thick As a Brick, al lui Jethro Tull, o altă preferată a mea. De asemenea, aflasem că Mike Oldfield cântă la toate instrumentele, de la tot felul de chitări, piane, tobe și, evident, tubular bells.
Regula emisiunii Radio Săptămâna Top era că, indiferent de lungimea piesei, piesa de pe locul întâi se difuzează integral. Așa că am sperat din tot sufletul să o ascult. Dar… În prima săptămână în care a ajuns locul întâi, a fost nu știu ce congres național al UTC-ului și nu s-a difuzat topul. Dezastru! A rămas pe locul întâi și a doua săptămână, așa că iar am stat cu sufletul la gură. Am auzit genericul (apropo, era pe tema la vioară din Negru Vodă, al lui Phoenix) și apoi toate topurile, românesc, străin și popular au fost îngrămădite în zece minute. Și în restul acelei ore a fost Tubular Bells!!! M-am simțit fantastic, a fost copleșitor. De atunci, cred că am ascultat-o de sute de ori. Și mi se pare chiar și azi o piesă genială, care chiar a schimbat muzica.
Uite, și acum mă entuziasmez și am ajuns să scriu atâta, deși inițial aș fi vrut doar să remarc că au trecut 52 de ani de la lansarea ei… Dar, pentru mine, asta a declanșat atâtea amintiri, o adevărată poveste. Mișto!
Încă de la început trebuie să remarc calitatea din ce în ce mai scăzută a candidaților la președinție. Începând cu cel mai bine clasat, care nu-și găsește diploma de bac, până la unii care n-au noțiuni elementare de politică externă. Sincer, nu-mi place niciunul dintre prezidențiabili. Însă vreau să votez, am făcut-o întotdeauna. Evident, nu votez PSD. Nu am făcut-o niciodată, cu excepția votului din 2000, în finala Iliescu-Vadim. Pe care strategii roșii vor s-o repete acum, forțând intrarea lui Simion în turul al doilea. Ei știu că singurul care nu-l învinge pe Ciolacu în finală e Simion. Așa că încerc să votez pe cine ar fi pe locul al treilea, cât mai aproape de șeful AUR, cu șanse să treacă de turul unu. Cel mai probabil ar fi Elena Lasconi, însă în ultimul timp, apare Ciucă pe turnantă. Deși, sondajele care îl plasează pe el al treilea e posibil să fie măsluite, tocmai pentru a-l vota cei aflați în situația mea și a nu-i da votul lui Lasconi, care astfel ar pierde finala în fața lui Simion. Când a început campania, eram sigur că voi vota Geoană. Pentru că, matematic, era cel mai calificat pentru rolul de președinte, adică politica externă și șeful armatei. Ambasador în SUA, cinci ani aproape de șefia NATO, clar sunt argumente puternice pentru a fi siguri că știe să articuleze în engleză niște argumente logice cu orice șef de stat din lume. Însă evoluția lui în ultimele luni și amintirile răscolite despre PSD, Vanghelie, Moscova, Vântu și “multă sănătate Majestății Sale” m-au făcut să renunț. Repet, nu-mi place nici Lasconi, de multe ori o simt că forțează mult și e falsă, însă are dreptate și Băsescu: dacă vrem totuși o opoziție monolitului PSD-PNL, care va forma o majoritate și după alegeri, e singura variantă de ales. Sper ca ea să intre în finală și atunci să fie majoritar votul anti-PSD. Ne vedem la vot. Multă inspirație 👌 Sal’tare, taică, și noroc!
În urmă cu peste treizeci de ani, eram la Radiotel, prima firmă românească ce opera un sistem public de pagere. Aveam toată gama de pagere Motorola, de la Numeric, care primea doar mesaje numerice (numere de telefon sau diverse coduri), până la Alphanumeric, care primea și mesaje text, afișate pe o singură linie pe display. Și, cel mai șmecher, care era Motorola Advisor, cu patru linii de afișaj și mesaje lungi până la 250 de caractere, mai mult decât un SMS actual.
Din ‘92, Radiotel a fost singura în această piață, abia peste mai mult de un an au apărut și alte companii de paging. Așa că am avut ocazia să cunosc multe personalități publice, politice, doctori renumiți, oameni de business străini de la primele firme venite în România, oamenii de presă de la cam toate ziarele, revistele, televiziunile și radiourile de atunci. Fiind sales manager, puteam intra ca la mine acasă în cam toate instituțiile importante de stat, ori mari companii, spitale, redacții, chiar și ambasade. Toți aveau nevoie de noi, pentru că pagerul era deocamdată singura soluție de mobilitate și de a primi mesaje oriunde, în mișcare. Nu mai erai legat de un telefon de acasă, sau de la birou. Singura barieră în dezvoltarea exponențială a bazei de clienți era prețul, destul de prohibitiv pentru acea perioadă.
În cei cinci ani petrecuți în firmă, am vândut mii de pagere, iar pentru asta m-am întâlnit cu zeci de mii de persoane. Ceea ce a fost fantastic, eram mai mereu față în față cu clienți sau potențiali clienți. O experiență foarte utilă pentru tot ce a însemnat mai apoi cariera mea.
Sistemul de operare era destul de simplu, însă nu toți îl înțelegeau din prima. Trebuia de multe ori să reiau povestea, pentru că prima întrebare care mi se punea cel mai des era “după ce primesc mesajul, eu cum îi răspund că nu sunt acasă?”…
Practic, sunai la un call center 24/7, unde spuneai operatoarei ce mesaj ai pentru pagerul numărul cutare. Acum îmi dau seama că eu aveam pagerul 64… adică exact vârsta mea de acum 😂
Mesajul era tastat la o consolă, care îl trimitea în eter printr-un emițător similar cu cel al unui post de radio. Toate pagerele din raza de acoperire primeau mesajul, însă doar “pagerul 64” îl decodifica și îl afișa. Inițial dezvoltat în București, sistemul a evoluat până la nivelul a 50 de orașe.
Ce s-a întâmplat zilele trecute cu atacul cu pagere mi-a amintit de perioada respectivă. Și mă gândeam cum ar fi sunat o campanie de promovare cu ceva despre cele 72 de fecioare?… Parcă așa li se promite în partea aceea a lumii celor care se sacrifică pentru cauză.
Pe bune, 72? Ce poți face cu atâtea?… În sfârșit, chestie de gusturi. Și nu numai.
Lăsând gluma la o parte, știam încă de atunci că puteai declanșa diverse dispozitive cu pagerele, dar doar ele nu aveau posibilitatea de a exploda. Acum însă tehnologia e atât de avansată încât în procesul de producție a pagerelor s-a injectat cu explozibil o placă componentă, imposibil de detectat. Și, când aparatele au primit un anumit mesaj codat, au explodat.
Apoi am aflat că a fost și un al doilea val, în care și niște stații radio au explodat, făcând victime. Și-mi amintesc că și noi la Radiotel aveam atât stații Motorola, dar și E.F. Johnson, cu care puteam, încă dinainte de apariția telefoanelor mobile, să vorbim la telefon.
A fost mișto perioada aia de pionierat, cu pagere și stații trunking, dar apoi sistemul a fost eliminat destul de repede după apariția telefoniei GSM, care a schimbat paradigmele în comunicații.
Și, uite-așa, după ce în aprilie 1992 începeam la Radiotel, primul operator de paging, exact peste cinci ani, în aprilie 1997, când s-a lansat primul operator GSM din România, eram în echipa CONNEX.
Iar când peste telefonia mobilă s-a pus internetul, odată cu apariția 3G, deja s-a schimbat totul.
Totuși, 72? Ia să mă duc să caut, parcă mai aveam rămas un pager prin sertare… 😜
După ce am fost diagnosticat cu cancer de prostată în 2017 și m-am operat, mi-am schimbat stilul de viață. Nu că făceam eu mari excese înainte, dar am devenit mult mai atent la ce, cât și când mănânc. După radioterapie și tratament hormonal timp de doi ani, m-am îngrășat, ceea ce era de așteptat.
Așa că apoi am slăbit vreo 15 kg și de atunci mă mențin în zona 70 de kilograme. Ceea ce, la o înălțime de 180 cm, îmi dă un IMC ideal, de 21.
Aplic toate componentele de bază ale stilului de viață “sănătos”, respectiv intermittent fasting, cu două mese pe zi în interval de 6-7 ore. Somn mult, în medie peste 9 ore, încerc să mă detașez de stresul excesiv, fac mișcare normal și efort fizic mediu.
Fără pâine, lactate, brânzeturi, mezeluri, patiserie , prăjituri, înghețată, ori zahăr sub orice formă. Doar cel din fructoza fructelor pe care le consum, în special la micul dejun. A doua masă este o salată cu multe legume și carne, pui, curcan și în ultimul timp, doar pește. Nu consum mâncare super procesată de niciun fel.
Analizele medicale sunt toate ok, mai puțin colesterolul. De unde valorile mari, câtă vreme cele de mai sus?
Și totuși…
Așa am primit recomandare să merg la cardiologie, unde m-am dus pentru un Doppler de carotidă. Inițial mă programasem la Regina Maria, cu decontare, undeva în noiembrie. Așa că am ales să merg a doua zi la Monza, același spital în care fusesem operat și de cancer, în urmă cu șapte ani.
Doamna doctor Crina Rădulescu m-a văzut, mi-a spus că analiza respectivă chiar nu are rost, dar mi-a făcut totuși o ecografie cardiacă. Și așa am aflat că… am suferit un infarct miocardic. Suferit e ciudat spus, pentru că nu-mi amintesc de vreo durere, care am înțeles că e specifică unui astfel de eveniment. Oricum, infarctul a fost confirmat și mai apoi, iar în urma acestuia am și un tromb în inimă și un vas destul de înfundat…
Imediat la coronarografie!
Nu cred că vă imaginați cum am trăit zilele alea. M-am internat dimineață, analizele de sânge, toate ok, mai puțin LDL Colesterol…
După aceea, în salon, am avut o discuție lungă și detaliată cu doamna doctor Daniela Ciupercă, cea care mi-a explicat atât de bine ce mi se întâmplă și ce variante sunt, încât am înțeles până și eu.
Niște pastile, pregătirea pentru intervenție, apoi urcat pe etajul cu sala de operații. Cele mai nașpa momente sunt alea când aștepți să intri pe masă și nu știi ce vor găsi acolo.
Domnul doctor primar Nicolae Cârstea a efectuat coronarografia, iar în timpul ei mi-a spus că trebuie implementat un stent. Apoi și al doilea. Evident că am fost de acord, doctorii știu cel mai bine ce e de făcut!
Simțeam mișcările atât ale domnului doctor, care lucra foarte alert, cu siguranță, cât și uneori ale firelor care intrau pe venă, dinspre încheietura mâinii, până în inimă. Nu e dureros decât momentul în care îți introduce sonda, cumva cam că la analizele de sânge, dar mai intens. Altfel, nu doare nimic. La al doilea stent am simțit locul în care a fost fixat, pentru câteva minute. Apoi nimic în acea zonă a inimii. În total, cred că a durat sub jumătate de oră.
După aceea, odată ajuns înapoi în salon, iar EKG, perfuzie, control tensiune și pastile.
Tot timpul internării am avut agățat de mine un telemetru ce înregistrează pulsul și alți parametri și îi transmite centralizat.
A doua zi, înainte de externare, am avut iarăși o discuție amănunțită cu doamna doctor Daniela Ciupercă, care mi-a explicat cam ce urmează să fac de aici înainte…
A treia viață
Mereu am considerat că a doua viață am primit-o în 2017, după operația de cancer iar acum iată că a venit și a treia, după un infarct. Așa că iată-mă proaspăt intrat în rândul cardiacilor, cel puțin conform etichetei de pe mâncarea primită în cele două zile cât am fost internat 🙃
Și, apropo de spitalul Monza. V-am spus, e a doua internare pentru mine în 7 ani aici. Condițiile de cazare impecabile, ca și prima oară, de data asta singur în salon. Mâncare excelentă, chiar mai puțin “dietetică” decât acasă, însă se pare că e exact ce e necesar pacienților internați. Întreg personalul cu care am reacționat, atât doctorii, cât și asistenții, infirmierii, personalul administrativ și de serviciu, a fost impecabil din punct de vedere profesional și personal.
Le mulțumesc mult, tuturor!
La ce m-a ajutat stilul sănătos de viață? Probabil că voi avea șanse mai mari de a avea o viață cât de cât normală de aici înainte, cu toate că voi lua mereu medicamente cu pumnul mereu. Eu, care nu luam nicio pastilă în afară de ceva suplimente…
Asta e, mergem înainte, pentru că altă opțiune nu există!
Și da, sunt trist în perioada asta, deși de obicei sunt pozitiv și optimist. O să-mi revin la starea normală, dar mai am nevoie de ceva timp. Ăsta e și motivul pentru care am lipsit de aici în ultima perioadă. Și o să mai treacă ceva timp până-mi reintru în ritm.
De ce postarea asta?
Că și acum șapte ani, m-am întrebat mult dacă să scriu sau nu despre ce mi se întâmplă. Pentru că, pe bune, nu interesează pe nimeni. Nu am scris ce e aici pentru a-mi plânge de milă, sau să caut mângâierea cuiva. Ci pentru a-și ajuta și pe alții. Așa cum mi s-a întâmplat și în cazul operației de cancer, când, după ce am scris, am fost contactat de zeci, dacă nu peste o sută de persoane, cunoscute sau nu, care au cititpe blog, sau pe Facebook despre asta. Și pe mulți i-am încurajat și i-am îndrumat, cum m-am priceput mai bine, către o soluție sau alta. Însă fără să le dau sfaturi medicale, pentru că nu mă pricep. Mulți mi-au spus după aceea că i-a ajutat sfatul meu.
La fel și acum, sper că acest text să îi îndrume pe toți să-și facă analizele și, mai ales, să urmărească orice deviere de la parametrii normali. La mine, repet, totul era ok, mai puțin colesterolul. Și uite la ce am ajuns, mergând “pe firul apei”..
În loc de concluzie
Faceți-vă analizele, nu le neglijați. E mult mai de succes rezolvarea atunci când, în eventualitatea că reiese ceva, găsiți mai din pripă. Iar dacă nu e nimic, atunci cu atât mai bine.
Aveți încredere în doctori, avem oameni pricepuți în sistemul medical. Știu că sunt multe scandaluri în ultima perioadă, dar astea sunt oriunde. Trebuie să mergeți cu încredere înainte și să căutați cea mai bună variantă. Și, poate din ce în ce mai mult acum, informați-vă din surse credibile, atestate. În epoca noastră nu prea mai avem scuza “nu am știut”, atâta timp cât există Google și YouTube. Nu mai căutați remediile miraculoase, cu tot felul de leacuri minune care vă rezolvă peste noapte cancerul, sau orice alte boli. Dacă ar fi existat așa ceva, sigur ar fi ieșit în evidență.
Așadar, abia aștept a treia viață! Din toată inima ❤️
Azi e 4 iulie, Ziua Americii. Și cum stăteam io așa, la un șpriț, mă gândeam că, totuși, m-aș fi așteptat la mai mult din partea celei mai puternice democrații a lumii. Cea la care ne uităm toți când vrem să știm ora exactă.
Să vii tu, în 2024, cu doi candidați la președinție care sunt atât de depășiți fizic, e de neînțeles pentru mine. Mai ales că jobul ăsta e cel mai greu și solicitant din lume. Trebuie să iei deciziile cele mai bune, să poți alege din alea pe care ți le oferă cei mai buni specialiști din lume și care, de obicei, nu coincid una cu cealaltă… Cu ce ofertă vin ei? Trump spune că va opri războiul din prima zi după ce va fi ales, iar punctul forte al campaniei lui Biden este că el spune adevărul, față de contracandidatul său, care minte cum respiră.
Cam săracă oferta, pe bune. Și d’aia am zis că, în loc de șampanie, merge și un șpriț de vară 🙃
Amândoi candidații au mai avut un mandat, așa că nu ar trebui să ne așteptăm la al doilea la ceva mult diferit, sau mult mai bun.
Ca președinte al SUA, trebuie să fii în alertă 24/7, mai ales în perioada asta, cea mai groaznică de la al doilea război mondial, cu război în Europa, care tinde să se extindă spre chiar al treilea război mondial. Poți tu, Joe Biden, să fii în formă încă 4 ani și jumătate de aici înainte, adică până la peste 85 de ani? Tu, care, la confruntarea cu Donald Trump ai spus că erai obosit pentru că în iunie ai fost în Europa, pentru aniversarea debarcării din Normandia? Cât despre Trump și promisiunile lui, eu unul m-am convins. De ce nu oprește războiul acum, dacă știe cum? De ce trebuie să mai moară mii de soldați și civili zilnic, până la eventuala lui alegere în noiembrie? Știu și scenariul că, de fapt, Biden candidează așa, de formă, că după un timp să se retragă și să-i lase locul Vp-ului, probabil Kamala Harris. Care, pe politică externă, până acum nu a convins. Probabil că la Convenția Democrată din august se vor lua niște hotărâri care să asigure victoria în alegeri. Oricum, e puțin dezamăgitor pentru mine că o clasă politică atât de puternică, unii o consideră cea mai educată din lume, vine cu aceste două propuneri în fața alegătorilor. Nu face decât să dea apă la moară celor care cântă deja prohodul imperiului american, care și-ar fi început declinul. Și, evident, le dă vânt în aripi rușilor, chinezilor și altor autocrații, ce arată că ei au dreptate, democrația nu e nicio mare șmecherie. Uite, se poate ajunge prima putere economică a lumii și fără democrație.
Probabil că astea sunt doar gânduri așa, la un șpriț de vară, iar americanii vor găsi ei o soluție să meargă mai departe. Și să ne tragă și pe noi după ei 👌
Azi se împlinesc exact 46 de ani de când am debutat în caricatură! Și nu cu unul, ci cu trei desene, publicate în revista “Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu. Era în 1978, aveam 18 ani și eram în anul al treilea la Sf. Sava.
Rubrica “Racul”, în care apăreau caricaturile revistei, era coordonată de Sorin Postolache, cel care m-a și descoperit. Și care avea să-mi devină un fel de mentor pentru perioada mea de început în ale caricaturii şi presei. Îmi amintesc că în anii ăia eram ca o umbră a lui, îl urmam peste tot. Așa am ajuns să cunosc cam tot ce era în cultura bucureșteană a vremii, nu doar caricaturiști, ci artiști din mai toate domeniile. Pentru că Sorin era foarte conectat. Practic, nu mergea 20 de metri prin centrul oraşului, fără să se oprească să se salute sau să vorbească cu cineva pe care-l cunoștea. După el, m-au format mult din punct de vedere artistic și nu numai, caricaturistul Claudiu Nicolae (în al cărui atelier mergeam aproape zilnic), iar apoi Dragoș Anton, pe care-l vizitam des și cu care am avut mai multe colaborări. În timp, în redacții, la expozițiile și saloanele de umor la care am participat – și, credeți-mă, eram avid de activitate – i-am cunoscut pe toți caricaturiștii și pe mai toți artiștii și oamenii de presă. Nume mari, la care mă uitam cu mare admirație. La “Urzica” era Poch, la “România Liberă” era Matty, la “Informația” era Ando…
Cu mulți am colaborat ulterior, când am intrat în presa studențească și participam și la taberele de instruire politico-ideologice. Erau tabere gratuite, de câte 12 zile, făcute la Izvorul Mureșului, unde se aduna toată presa studențească din țară. Asta pentru că am fost redactor-șef adjunct la ING, revista Politehnicii din București (căreia i-am redesenat antetul și tot conceptul grafic) și în același timp, redactor la Convingeri Comuniste (nu râdeți, chiar așa se numea), revista Centrului Universitar al Bucureștiului. Redactia era la Casa Studentilor Grigore Preoteasa, acolo unde vedeam cam toate manifestările studenţeşti, cenaclurile, filmele prezentate de Nea Dumi, ori piesele Teatrului Podul. Eeee, dar aveam şi legitimație de presă, cu ea intram gratuit la meciuri, chiar la masa presei și la filme și diverse spectacole. Şmecher!😜 Scopul acestor activități politico-ideologice era să ne “spele” pe cap, însă, în realitate, erau discuții foarte libere și neașteptat de deschise pentru încorsetarea de atunci. Și, în fiecare seară, program de discotecă. Probabil și atracția mea către caricatură a fost pentru că așa puteam spune ceva împotriva regimului, fără să fie pe față, ci cât de cât camuflat. Altfel, nu ar fi trecut de cenzură.
Vă dați seama? Totul a început cu aceste trei desene, publicate când eram doar un puști de 18 ani, probabil cel mai tânăr caricaturist publicat, și simțeam că lumea e a mea.
Disidentul rus Aleksei Navalnîi a murit azi într-o închisoare undeva lângă Cercul Polar. Din păcate, deznodământul a venit acum, pentru că Puțin nu a mai avut răbdare. Unii spun că ar fi fost în interesul lui să-l țină în viață, practic să îi anihileze posibilitatea de a mai avea o voce. Așa cum a avut-o înainte de a reveni în Rusia. Acum, transformat în martir, e posibil să reprezinte în pericol mai mare pentru dictatorul de la Kremlin. Mai ales că se apropie alegerile prezidențiale.
Aşa cum Gabriel Marcia Marquez a scris în romanul său Cronica unei morţi anunţate, problema nu era daca Navalnîi va fi omorât, ci când. Părerea mea, încă din momentul în care am aflat de decizia lui de a se întoarce acasă, e că a greșit. Era mult mai util societății civile să fie în Vest, în libertate și de acolo să-și susțină cauza. Dezvăluirile lui despre averea lui Puţin, palatele si buncarele lui, ar fi continuat cu multe alte materiale care să arate faţa adevarată a Ţarului. Probabil s-a gândit că rusii îl vor aprecia mai mult dacă nu va rămâne în confortul lumii occidentale, la adapost, ci daca va îndura, alături de ei, un regim ostil şi criminal. Chiar si din închisoare. Aşa cum şi la noi, dupa revoluţie, au fost atacaţi liderii opoziţiei FSN-ului ca nu au stat în Romania, “n-au mâncat salam cu soia”.
Evident ca Navalnîi a fost arestat imediat, pe aeroport. Ba chiar, pentru a se evita presa prezentă masiv la sosire, ruşii au aterizat avionul pe alt aeroport decât cel programat iniţial. Sunt convins că el știa ce îl așteaptă. Ce nu știa, însă, era că Puțin avea să demareze ulterior “acțiunea specială” asupra Ucrainei, ceea ce a captat toată atenția mondială. Și, totodată, ura lumii civilizate împotriva lui Puțin. Cumva, Navalnîi a picat în umbra acestor evenimente, ce țin agenda publică zilnic de aproape doi ani. Bad timing… În plus, pentru ororile războiului, tribunalul de la Haga deja l-a declarat pe Puțin criminal de război, așa că o crimă în plus chiar nu mai contează pentru dictator…
Mai lansez aici o ipoteză, poate naivă, însă aşa sunt eu, optimist: dacă Puţin l-a omorât pentru că simte că se strânge laţul în jurul său şi simte că nu mai are prea mult timp? Oare credea Navalnîi că va avea milă de el Puțin? Tocmai scapase ca printre urechile acului de o tentativă de otrăvire, așa că e puțin probabil. Un spirit puternic, un curaj formidabil împotriva unui om care are toată puterea la dispoziție, Aleksei Navalnîi rămâne, probabil, cel mai important opozant al lui Puțin. Sper ca moartea lui să fie semnul deșteptării pentru un popor care deja a îndurat prea mult. Și, într-adevăr, pentru libertate, merită orice sacrificiu.
