Draguță, dacă nu te superi, te-aș ruga, încă un pahar cu apă!

E unu si jumătate noaptea. Cald al dracu’, monser… te superi daca te-as ruga pentru-un pahar cu apa? Teribil mi-e de sete! Bineinteles ca in zilele astea, in lipsa de alte subiecte, toti cei din media aloca 60% din stiri vremii si se reped sa anunte iadul pe Pamant, cu calduri nemaintalnite, cu incendii, furtuni etc. Un cacat, m-am obisnuit cu schema lor de lucru. Le dau ignore. Neavand stiri, inventeaza subiecte. Cat mai catastrofale, cat mai incendiare… daca se poate, la propriu.

Am de desenat ceva in noaptea asta si-mi acum imi amintesc ca, undeva prin luna mai in 1981, eram tot asa, in crucea noptii, treaz. Incercam sa termin niste caricaturi pe care trebuia sa le predau a doua zi la 10 dimineata. Aveam ideile de mult timp, insa am tot amanat desenarea lor pana in ultimul moment. Pentru ca, nu stiu cum dracu’, asa fac mereu: aman pana la limita deadline-ului. Indiferent, ca e examen, caricatura, tablou, portret, sau chiar proiecte de business. Ma simt cel mai bine, poate cel mai creativ, atunci cand sunt sub presiune. A timpului, a informatiilor, a resurselor, nu conteaza. Presiune sa fie! Under pressure, cum bine ziceau baietii aia, alde Freddie Mercury si David Bowie.

Atunci era vorba de un Salon al Umorului nu-mai-stiu-unde, iar eu trebuia sa predau in dimineata aia 3 lucrari. Pe vremea aia eram student in anul intai, in sesiunea de vara, cu cinci examene grele, de an. TCM-ul era o facultate dificila, asa ca era mult de invatat. Pe mine, cumva, ma avantaja sesiunea, in sensul ca eram foarte atent in timpul semestrului la cursuri si le luam sarguincios, asa incat in sesiune doar repetam materia. Ok, de mai multe ori, pentru ca, in toti cei cinci ani de facultate NICIODATA nu am dormit in noaptea dinaintea examenului. Invatam pana in ultima secunda, pana sa intru in sala de examen. Si tocmai v-m explicat in paragraful anterior de ce… Under pressure, baby!

In anul ala, 1981, Bucurestiul organiza Universiada de Vara. Ceea ce, dupa Olimpiada si Campionatul Mondial de Fotbal, probabil era cel mai mare eveniment sportiv mondial, promovat si la noi, in Romania comunista. Initial, Ceausescu ar fi dorit sa organizeze o Olimpiada. Insa contextul era naspa, dupa ce in 1980 a fost Olimpiada de la Moscova, boicotata de americani, de Germania de Vest si de alte peste 60 de tari, din cauza invadarii in 1979 a Afganistanului de catre URSS. Apoi, peste 4 ani, la urmatoarea Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, Blocul Estic, dirijat de URSS a boicotat, mai putin naravasa Romania si Iugoslavia, care era de mult anti-URSS. Am aflat atunci o poveste tulburatoare. Dupa ce s-a luat decizia ca tarile comuniste sa nu participe la Olimpiada din SUA, aceasta a fost anuntata sportivilor din Germania de Est. Voleibalistii lor, care aveau un turneu pre-olimpic, de pregatire, cu romanii, cand au aflat, s-au tavalit pe jos de suparare, indignare si durere. Erau daramati, pentru ca ei, ca sportivi, se pregatisera patru ani pentru Olimpiada, iar cineva, un politruc de la Moscova, a decis ca nu vor participa. Ce drame pentru ei!

Noi, impartiali ca tot romanul, am participat la amandoua 😊 D’aia la Olimpiada de la Moscova am iesit pe locul 7, iar la cea americana, din ’84, Romania a iesit pe locul al II-lea pe natiuni la medalii!!! Dupa SUA, dar inaintea Germaniei de Vest, Chinei, Italiei sau Canadei. Nu vi se pare incredibil? In conditiile in care, cred ca la anu’, la Tokyo, nu vom lua mai mult de trei-patru medalii, probabil niciuna de aur.

Asadar, in iulie 1981 la noi avea loc Universiada. Cu ocazia asta, sesiunea mea de examene s-a decalat cu o luna in urma, in luna mai, pentru a se elibera caminele studentesti, menite a gazdui miile de sportivi, oficiali, ziaristi si invitati prezenti la Bucuresti. In acel mai a fost, timp de vreo 10 zile, o canicula teribila. La acea perioada faceam referire la inceputul povestii. Imi amintesc ca atunci cand desenam lucrarile alea eram in sort, cu geamurile complet deschise, dar era atat de cald ca, efectiv, curgeau apele pe mine. Heeei, atentie! Nu vorbim de aer conditionat in Romania anului 1981.

In acele zile era o caldura napraznica. Imi amintesc ca mi-am cumparat de la un Ferometal un ventilator, d-ala facut la Electro Arges, cu 75 de lei si il vopsisem asa cumva sa dea un efect de sprirala cand se invartea. Ana, care in perioada aia statea la camin in Grozavesti, imi povestea ca era atat de cald in camera, incat ea si toate colegele, mergeau la dusul de pe hol, faceau dus rece, apoi udau complet cate un cearceaf si se infasurau, goale, in cearceafurile ude, sa reziste la caldura sufocanta. Bine, eu cand auzeam asta, nu ma gandeam la caldura, ci doar la niste cearceafuri ude pe niste fete goale de 20 de ani…

La orele alea de noapte, ascultam la radio emisiunile de jazz pe care atunci mai aveai ocazia sa le prinzi, prezentate de „Sweet” Florian Lungu, in care aveai ocazia sa-ti mai clatesti urechile dupa ce toata ziua era imbacsita de tot felul de mizerii acceptate de cenzura comunista.

In vara aia, in Bucuresti s-a decalat sesiunea de vara cu o luna mai devreme, pentru ca in august incepea Universiada, iar multi sportivi si delegati erau cazati in caminele studentesti Cu ocazia aia s-au construit si P-urile din Regie, cele de pe malul garlei, care cu ocazia aia au fost inaugurate. Erau alt standard fata de cele vechi, aveau apartamanete cu doua camere-dormitor. Dupa Universiada, in toamna, era bataie pe ele, ca erau noi si cat de cat mai bine facute. La ele am pus gresie si faianta prin bai, in perioada de munca patriotica din vara. Devenisem mare mester faiantar 😊

Iar dupa practica, in special studentii din Bucuresti am fost convocati pentru pregatire, timp de o luna de zile, a spectacolului de deschidere a Universiadei. Aveam repetitii in fiecare zi cateva ore. Pe Studentesc, apoi pe vechiul stadion Republicii si, in ultima saptamana, chiar pe 23 August, unde era organizata ceremonia. Acolo faceam in ultimile zile „snururi” cu toata ceremonia, cap-cap. Show-ul nostru era pe muzica Rapsodiei Romane a lui Enescu, asa incat, dupa aceea, ani de zile cand ascultam Enescu, faceam involuntar miscarile de la specatcol. Hahaha, eram ca baietii aia din Full Monty, care isi improvizasera numarul lor de strip-tease pe Hot Stuff al Donnei Summer si, la coada la centrul de somaj, auzind melodia, au inceput sa se miste conform coregrafiei repetate 😊

Ok, a fost o luna de fun, pana la urma, eram adunati laolalta sute de studenti, baieti si fete. Desi ne rapeau o luna din vacanta, practic. Dar, asta era, nu puteai refuza, era sarcina de la UASCR, de importanta nationala, mondiala si universala etc. Eu eram si ales in tot felul de functii si cu atat mai mult nu ma puteam eschiva.

Ca de obicei la evenimente d-astea megalomane, stadionul 23 August a fost umplut cu 2-3 ore inainte sa vina Ceausescu si sa declare oficial deschise Jocurile. Caaald, betoanele alea pe care era gradenele incingeau si mai tare, asa ca multi au lesinat prin tribune si-i mai luau astia de la garzile patriotice si-i duceau in spatele tribunelor, pana la corturile medicale. Apoi ii aduceau inapoi, pentru ca fiecare om avea un rol acolo, avea o placuta pe care o ridica dupa o anumita schema. Asa apareau mozaicurile alea care astazi se mai vad doar la nord-coreeni, maestri absoluti in asa ceva.

Au fost mii de oameni pe gazon, ca sa formam diverse momente. Deschiderea in sine a durat vreo doua ore, pentru ca, pe langa show-ul nostru de vreo 25-30 de minute, a mai fost defilarea delegatiilor din tarile prezente, aducerea drapelului „olimpic”, imnuri si ceva speech-uri. Am cautat pe YouTube, dar singurul video pe cale l-am gasit cu ceremonia a fost asta. Asa ca, asta e singura dovada ca am fost acolo, pe gazon, unul din pixelii ce formau semnul U al Universiadei. Am mai fost eu pixel de cateva ori, de exemplu in marea de luminite, sau in „tricolorul” format la protestele de acum doi ani din Piata Victoriei, dar asta e o alta poveste.

Flacara universiadei a fost aprinsa de Nadia Comaneci, atunci inca in activitate, mai ales ca era eligibila pentru competitie, fiind studenta la IESF. Ea venea si dupa nebunia care s-a intamplat la rusi, cu un an inainte, la Olimpiada din ’80, cand arbitrele au stat peste jumatate de ora sa ii dea nota la barna, ca sa rezolve aranjamente politice sa castige sportiva sovietica, si nu Nadia. A primit 9,85 pentru acest exercitiu, ca sa iasa pe locul intai o rusoaica. Dirty politics… Am auzit tot felul de povesti ca Bela Karoly, care era antrenorul lotului roman, a primit telefon direct de la Ceausescu sa retraga echipa de gimnastica de pe teren…

La Universiada am fost si eu la cateva competitii. Una dintre ele stiu ca a fost un meci de baschet la Polivalenta, cu sala plina, intre Romania si SUA. Ce alta ocazie mai am sa vad un meci oficial, la baschet, intre noi si americani? Ok, parca ne-au batut, dar stiu ca am tinut destul de aproape…

Hei, prieteni! Deja e tarziu… promit sa revin maine cu continuarea.

Noapte buna!

40 de ani de la absolvirea Sf. Sava… Când au trecut, soro?

Maine va fi intalnirea mea de 40 de ani de la absolvirea liceului Sf. Sava. O tinem din cinci in cinci ani si participa colegi care vin din toata lumea! Asa ca… ma gandesc sa ma pregatesc cum trebuie. De unde stiu ca nu va fi ultima pentru mine?

Ce-mi amintesc despre anii de liceu?

1979 – Clasa a XII-a B, in costumele de absolvire. Ne pregateam sa defilam pe strazi

Mai intai, o mare bucurie ca am reusit examenul de admitere. Stiu ca, dupa ce am vazut rezultatele, am mers cu parintii mei la un restaurant de langa liceu, undeva intre Catedrala Sf. Iosif si Calea Victoriei, pe dreapta. Am luat carnati oltenesti, care pe vremea aia erau asa, o delicatesa…

Apoi, ai mei mi-au cumparat o bicicleta. Imi dorisem mereu in ultima perioada, insa ma santajau cu admiterea: intri la liceu, primesti bicicleta! Simplu. Cu cateva luni inainte de examen, chiar m-am ambitionat sa ma pregatesc intens. Mai ales ca mai erau colegi nu doar din promotia mea, dar chiar din clasa a 8-a A in care eram la Scoala Generala 174 din Militari, dadeau tot la Balcescu – asa se numea atunci Sf. Sava, ca nu era voie cu sfinti. Si Phoenix-ul din Timisoara la inceput au vrut sa se numeasca Sfintii, dar nu le-a acceptat nimeni.

Pe vremea aia, era considerat cel mai tare liceu din Bucuresti. Se pare ca si acum , dupa 45 de ani, tot cel mai tare a ramas, cel putin dupa mediile de la admitere. Eu nu dadeam admiterea acolo ca aveam ambitii d-astea, dar taica-meu facuse tot liceul ala…

Asa ca m-am ambitionat si cam din luna martie a clasei a opta am inceput sa trag tare la romana. Am avut parte de profesori exceptionali, pe bune! „Scoala din porumbi” cum era denumita, pentru ca era cumva la capatul civilizatiei, avea parte de un corp profesoral nemaipomenit. La romana, Profesorul Petre Voican – un lord in adevaratul sens al cuvantului. La desen, domul Gheorghe Ionita, cel care chiar era un artist plastic renumit si pe care l-am intalnit mai apoi ca fiind profesor la Centrul Cultural sau de Arte Plastice al Ministerului Apararii. La gramatica cred ca eram unul dintre cei mai tare din scoala, nu era problema. Insa la literatura, cacaturile alea de rezumate cu Dan Capitan de Plai, Toma Alimos si alte asemenea, trebuia sa le invat pe dinafara. Nu era alta metoda, nu se lipea nimic…

Of,… ca niciodata nu m-am priceput sa scriu!

La mate eram ok, in special la geometrie, aveam vreo sapte note de zece pe trimestru. In zilele cu teza, cand invatam dupa-amiaza, eu ma plimbam cu bicicleta toata dimineata 😊 Pe bune, ce poti sa inveti la matematica in ultima zi?

Imi amintesc ca am fost selectat sa reprezint sectorul 7 (pe vremea aia, cartierul Militari era in sectorul 7) la o emisiune TV pentru elevi, „Sapte Contra Sapte”. Era duminica dimineata, sub forma de concurs intre doua echipe de cate sapte elevi, pe mai multe materii, fiecare smecher pe cate una. Eh, insa exact in vacanta aia de iarna in care trebuia sa ma duc sa ma antrenez pentru concurs – la sediul Primariei Sectorului 6 in prezent, pe Plevnei – luasera ai mei bilete in vacanta de Revelion la Borsec. Asa ca nu m-am prezentat. Si pana la urma, cel care a reprezentat Bucurestiul a fost Cecil Folescu. Cel care, in clasa a IX-a si a X-a mi-a fost coleg de clasa la Sf. Sava. Ha! ce mica-i lumea. Imi amintesc cum cantam cu el, improvizat, Smoke on The Water, al lui Deep Purple. El imita cu vocea chitara si cu zornaitul cheilor de la apartament – stiu ca statea undeva pe Dorobanti – imita cinelul. Eu faceam percutia, batand in banca… Vocea o faceam impreuna. Nu stiu ce iesea, ca eu nu aveam voce deloc! Dar era suficient ca ne simteam misto, iar asta ne ne placea. Mai aveam noi un hit ce ne placea pe vremea aia, destul de exotic. In Zaire cu Johnny Wakelin, care se preta stilului nostru de chei, voce si batut in banca 🙂

Tot asa, stiu ca intr-a noua am cucerit cu batutul in banca o fata dintr-a zecea, mai mare ca mine cu un an. Imi iesea bine de tot imitand treaba aia la tobe a lui Cozy Powell. Dar asta-i o alta poveste… poate o s-o spun altadata.

Asaaaa,… deci ma pregateam la romana. Era-n luna mai, deja cald, si nu mai aveam aer in casa. Tzup!, m-am suit pe casa. Ca sa stau si la soare in timp ce toceam la mizeriile alea de rezumate. Acum, ca va povestesc toate amintirile astea, realizez ca, de fapt, de mic imi placea sa ma prajesc la soare. Si la mare, cand mergeam cu ai mei la Eforie Sud, ma asezam pe prosop pe balustradele alea de beton de pe faleza, Stateam mai mult pe burta, de aceea, spatele meu era numa’ bun de uns cu iaurt si un motiv temeinic sa nu dorm noaptea decat in degete 😊Iar pe fata eram aproape alb complet.

Hai, ca m-am labartat rau de tot cu povestea… Deci, eram pe casa, invatam stand la soare, sa ma bronzez.  La un moment dat, simt o miscare jos in curte, printre crengile pomilor. Ma uit si incremenesc! Era chiar dirigintele meu, profesorul Ion Rotaru. Profesor de sport cu o mare vocatie, un adevarat coach, asa cum am zice in zilele astea. Am coborat imediat, pe undeva prin podul casei si in doua secunde am fost jos. Rosu ca racul, plin de emotii. Era prima data cand dirigul venea la mine acasa! Voia sa vada daca ma pregatesc si daca am nevoie de ceva pentru a fi 100% la admitere. E? nu stiu daca ati avut astfel de experiente , dar eu am mai vazut doar in filme genul asta de profesor.

Din scoala, am dat patru baieti la Sava: Ioan (Nutu) Enescu, Dan Golcea, Liviu Jalba si cu mine. Era o mare concurenta, am intrat cu media generala opt, parca. Si, cadoul promis de ai mei, o bicicleta Pegas, dar d-aia normala, nu din cele la moda atunci, cu rotile mici si saua alungita, model american.

Mandru nevoie mare, imediat dupa ce aduc acasa bicicleta de la magazin, o montez repede si ies „la blocuri”. V-am mai povestit pe-aici ca langa casa mea erau niste blocuri nou construite, de patru etaje, unde se adunau mai toti copiii. Ma sui pe bicla, bag o goneta d-aia barosana si, unde am vazut cel mai mare grup de prieteni, direct inspre ei m-am indreptat, cu gandul sa pun o frana smechera, asa, in derapaj, cu roata din spate intr-o parte.

Cred ca banuiti deja ca nu au tinut franele, am intrat direct in ei, noroc ca nu a fost nimeni ranit… in afara de orgoliul meu. Bicicleta aia niciodata nu a avut franele bune 😊

Ok, recunosc, m-am luat cu altele si in realitate nu prea am vorbit deloc despre anii de liceu. Cu siguranta voi vorbi maine la liceu de la 10 dimineata, toata ziua, cu colegii si colegele mele. Abia astept!

PS. Hahaha, ia ghiciti care eram eu, acum 40 de ani?

COMUNISM – CERNOBÎL – CANCER

Cernobîl

– Alo!
– Alo, bună, eu sunt! Ce faci?
– Bună! Uite, mă pregăteam să merg până la piață, să cumpăr salată, ridichi, ceapă si ce-oi mai găsi. Tu?
– Nu mai cumpăra nimic!!! Și să nu cumva să mănânci nimic proaspăt, ce crește la suprafața pământului… Să bei doar apă minerală, îmbuteliată. Nimic de la robinet!
– Cum adică, nu înțeleg nimic! Și ce să mănânc, că exact în perioada asta am nevoie de multe  vitamine, iar astea sunt cea mai bogată sursă. Chiar, ce-ți veni așa, dintr-o dată?
Cam așa ceva a fost dialogul meu cu Ana undeva pe la sfârșitul lui aprilie, în 1986. Amândoi eram În primul an de stagiatură, lucram la IMU (Întreprinderea de Mașini-Unelte) Bacău. Eu eram trimis într-o delegație la București, iar Ana era la părinții ei, la Onești.
Aaaa… și incă ceva, extrem de important în contextul ăsta: Ana era gravidă în trei luni cu Mircea, primul nostru copil.

Cernobîl

Prin niște surse sigure, dar și de la Radio Europa Liberă, aflasem cu o noapte înainte despre catastrofa de la Cernobîl. Nu știam mare lucru, ci doar că dezastrul este atât de mare încât era posibil, dar și foarte probabil, să fie contaminată de particule radioactive toată suprafața României. De aceea, trebuia evitat orice aliment proaspăt expus afară.

Cenzura era atât de mare – și frica la fel – încât te fereai să vorbești pe șleau la telefon. Încercai să transmiți mai mult printre rânduri, sperând ca interlocutorul tău să intuiască mai degrabă mesajul corect. Până la urmă, i-am spus Anei direct ce aflasem, indiferent dacă ar fi fost urmări. Prioritatea era copilul, no matter what!

– Păi și ce să mănânc? Că m-am săturat de coajă de ou pisată, amestecată cu miere.
Pe vremea aia, pentru a avea calciu, atât de necesar pentru o femeie însărcinată, nu găseai decât calciu lactic. Eventual mai cumpărai ceva pastile de la cineva care aducea din Germania, la niște super-prețuri. Ana citise undeva o metoda alternativa de a suplimenta calciul. De aceea, strângea toate cojile de la ouă, le pisa în râșnița de cafea (că oricum la cafea nu o foloseam, că găseai doar nechezol, amestecat cu paie), până se făcea o pulbere, pe care, ca să o poată înghiți, o amesteca cu miere.

Imediat după ce s-a aflat de Cernobîl, pe căi neoficiale, desigur, toată lumea parcă intrase în vrie. Si, exact ca și acum când apare un subiect important, toți păreau că se pricep la uraniu, izotopi și timpi de înjumătățire! Europa Liberă difuza non-stop toate informațiile disponibile atunci în Vest. Dar erau atât de sumare, iar cele mai multe erau doar presupuneri, pentru că însăși sursa, URSS-ul, nu oferea decât fake news. Evident diminua cifrele reale ale nivelului de radiații și efectele posibile. Iar asta abia după ce a fost forțată să recunoască că a fost ceva, pentru că Suedia a constatat un nivel foarte mare de radiații și i-a indicat pe sovietici ca sursă.

La vreo săptămână după accident, îmi amintesc că a avut loc o plenară a PCR, în care s-a trasat un plan de măsuri pentru a diminua efectele “incidentului” de la Cernobîl. Indirect, Partidul a recunoscut catastrofa, pe care, însă oficial nu a anunțat-o niciodată…

Nu știa nimeni urmările, pentru că nimeni nu avea acces la datele corecte. Însă mulți specialiști le bănuiau. De aceea, când rușii au organizat, la câteva săptămâni de la explozie, o cursă de ciclism internațională, organizată la ei, ca să dovedească faptul că totul e în regulă, cicliștii din Vest au boicotat. Premiile erau foarte mari, au participat doar cei din țările comuniste, forțați mai mult de autoritățile lor de la partid. Cât cinism să ai să organizezi așa ceva, doar să-ți speli imaginea, știind că poți, probabil, afecta iremediabil niște sportivi?

Marie Curie, cea care descoperise radioactivitatea, nu avea de unde să știe că efectele sunt devastatoare. Pentru ca lucra cu bucățile de uraniu cu mâna goală, a ajuns să moară fără mâini și fără picioare. Se pare că și acum sicriul ei este o sursă de radiații și va mai fi încă pentru mii de ani… Săraca femeie! Dar știința a evoluat, savanții știu exact urmările și efectele asupra celor expuși radiațiilor.
Sovieticii aveau probabil cei mai mari savanți.. Care știau situația. Dar care nu au spus-o…

Toți eram isterizați, în lipsa informațiilor cât de cât oficiale. Prietenul meu Călin Cristescu, care în vremea aia lucra la IFA (Institutul de Fizică Atomică) Măgurele, a venit atunci la mine acasă, cu un aparat ce măsura nivelul de radiații. Parcă era în roentgeni, sau așa ceva. Îmi amintesc că la pragul apartamentului era o valoare mai mare decât cea din living. Oricum, ambele peste normal. Știu că în perioada aia s-au distribuit pastile de iod, pentru a limita efectele asupra glandei tiroide.

Mult timp după, am aflat că în România am avut cât de cât noroc, pentru că norul radioactiv cel mai încărcat a fost transportat de vânt mai întâi deasupra Scandinaviei, apoi a coborât spre Europa de Vest, ajungând în final și la noi.

Am avut mari emoții până în octombrie 1986, când s-a născut Mircea, dar totul a fost perfect! Și Mircea, dar și Dan, născut peste doi ani, au fost și sunt perfect sănătoși, Doamne-ajută!

Însă vom afla vreodată dacă numărul din ce în ce mai mare de cancere din jurul nostru, sau bolile glandei tiroide, or avea legătură cu Cernobîl? Probabil că nu. Evident, în sensul asta, nu pot să nu mă-întreb, oare cancerul meu de acolo s-o fi generat?

Toate amintirile de mai sus mi s-au reactivat când am văzut serialul HBO dedicat catastrofei. Vi-l recomand, este un serial de excepție, dar mai ales un document prețios, ce vine după doi ani de cercetări minuțioase a numeroase arhive. Filmul aduce fapte, argumente și exemple clare desprinse din realitatea acelei lumi și a ceea ce înseamnă un sistem comunist, ticălos.

Știu, există multi nostalgici care regretă acele vremuri de dinainte de 1989. Probabil că-și regretă, de fapt, tinerețea, puterea, pozițiile și privilegiile avute… Multi din cei tineri, care nu le-au trăit, chiar le apreciază. Ei sunt mai de iertat, pentru că nu știu decât o parte a realităților, povestită de cei din primul grup, sau văzută pe diverse filmulețe de propagandă din anii comuniști găsite pe YouTube. Filmul este un must see pentru toți aceștia. Spre aducere aminte despre cum erau tratați oamenii, cum erau sacrificate destine, sau chiar vieți pentru ca rapoartele să dea bine la Partid și oamenii să-și câștige, cu mândrie, un loc mai călduț, o poziție mai înaltă, sau un titlu de Erou al Socialismului.

Cernobîl

Era de așteptat ca filmul, care a ajuns serialul cu cea mai mare nota pe IMDB, să iște controverse uriașe, mai ales în Rusia. Oamenii, probabil, acum află cât de cât exact ce s-a întâmplat atunci. Normal că propaganda a lansat o poziție oficiala cum că filmul este un circ și vor sa realizeze și ei un film, cu varianta lor. Că, de fapt, totul a fost provocat de un agent CIA. Poate o fi fost așa, nu știu… însă, indiferent cine sau ce l-a provocat, dacă se luau măsuri imediate și se raporta exact magnitudinea catastrofei, iar apoi dacă s-ar fi solicitat și acceptat ajutor internațional, urmările ar fi fost mult limitate.

Pentru că, e drept, shit happens! Și în alte locuri s-au produs accidente nucleare, vezi Fukushima. Însă japonezii au fost primii care au anunțat imediat, au luat toate măsurile și au dat acces la toate datele din secunda unu, pentru a reduce, cât de cât urmările și a salva populația.

Asta e marea diferență. În sistemul comunist, totul era minciună, totul era fals, totul era propagandă, iar populația nu conta. Ea trebuia să se sacrifice pentru conducători și pentru Viitorul de Aur al Omenirii.

Dar dacă acei curenți de aer aduceau norul radioactiv direct către noi, în România? Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat. Un posibil răspuns îl găsiți chiar în informațiile de la sfârșitul filmului…

Tot de acolo am aflat că Gorbaciov a declarat ulterior că, în opinia lui, Cernobîlul a declanșat procesul ce a sfârșit cu căderea comunismului. Ha! Ce paradox: cancerul comunist, la nivelul societății să fie tratat prin provocarea unui altfel de cancer, la nivelul individului…

Pentru că, nu-i așa? Indiferent ce greșeli fac politicienii, tot noi plătim!

Ce tare tropăim împreună, noi doi!

Am stat potolit zilele astea, sa vad si eu cum reflecta media de la noi SUMMITul UE, SUPER-MEGA-MARELE-UNICUL eveniment de s-a intamplat in Romania, cand toata elita Europei a poposit la noi. NU CRED sa fi avut in istorie un eveniment atat de important desfasurat in Romania. Sincer, cred ca si Ceausescu ar fi fost invidios…
Ca a fost la Sibiu, cu-atat mai bine, pentru ca am avut un oras chiar bine pregatit, de oamenii gospodari de acolo. Iohannis a avut incredere in urbea pe care a condus-o ani de zile, e clar. Bravo lui! Si s-a vazut ca nu s-a inselat. Dl. Tusk a declarat ca “s-a indragostit de Sibiu!”. Un om extrem de politicos, evident. Si binevoitor cu Romania, vorbind de mai multe ori in limba noastra. Insa, pe bune, nu stiu despre cate locuri din Europa a spus asa ceva… Respect!
Am fost incantat si mandru de succesul reuniunii de la Sibiu si am fost emotionat ca am apucat sa-i vad pe cei mai puternici conducatori europeni rosind ca niste liceeni atunci cand au fost aclamati si chiar pupati de niste romani, oameni ADEVARATI din Europa. Ce moment!
Si nu a fost regizat, ca in vizitele lui Ceausescu sau ale lui Kim Yong sau-cum-il-cheama-pe’ala, ci a fost traire fireasca, normala, deplina. Momentul a fost initiat de Presedintele Frantei, Emanuel Macron, care, dupa fotografia de grup, a dirijat toata echipa catre oamenii din Piata.
Acum s-a vazut cat de tare se bucura romanii ca sunt europeni full-time! E un job la care au aplicat de peste o suta si treizeci de ani – ca tot e azi 10 mai, Ziua Regalitatii – insa unii au crezut ca nu sunt calificati pentru a ocupa aceasta pozitie… pe care, in fapt, o meritam din plin!
Eeee,… insa am fost NEplacut surprins sa vad ca, totusi, au fost facute comparatii cu mizeria aia de miting electoral PSD de la Iasi. De ce??
Nu ma refer aici la oamenii care, din propriul instinct civic, au venit sa le ureze DE BINE alde Liviului si gastii lui. Ci la Dragnea & conducerea partidului-stat si la prapaditii aia adusi cu furca de prin toata Moldova, parca sfidand memoria lui Stefan cel Mare si Sfant. Pe bune, astia chiar se dau razesi? Ei sunt mandri ca aceia pe care-i urmeaza “in orb” sunt huiduiti, fugariti si urati oriunde ajung in tara? Si ca nu mai pot sa apara nicaieri decat insotiti si protejati de bodyguarzi si aparati de jandarmerie? Pe ei ii apara?
Eheee,… cand eram io copil, era o serie de bancuri cu soricelul si elefantul. Unul din ele era cam asa: pe un pod, merge soricelul. La un moment dat, apare si elefantul, care, atunci cand pasea, facea ca intregul pod sa trepideze grozav. Dupa ce simte vibratiile nemaipomenite ale podului, din cauza calcaturii apasate a elefantului, soricelul ii zice acesuia, cu mandrie: “Ce tare tropaim impreuna, noi doi!”
Asa si cu Dragnea si PSDul lui. Au ajuns niste soricei, care se lauda ca tropaie tare. Sau, dupa cum scandau cei de la Iasi – ca tot vorbeam despre ei mai devreme – poate chiar au evoluat la stadiul de… SOBOLANI.

Punct. Și de la capăt… sau cum o veste bună aduce depresia!

Sunt nevoit sa-mi cer scuze! Atat voua, celor care intamplator va mai uitati pe-aici, dar mai ales blogului meu POSTUL ZILEI! Din cauza muncii din ultimele luni pentru pregatirea expozitiei de la Bruxelles, am neglijat acest copil drag al meu si il rog aici sa ma ierte pentru asta!

In fata catorva din lucrarile expuse la Bruxelles

S-au intamplat multe lucruri de la ultimele postari, am trecut printr-o perioada incrancenata, in care efectiv am avut sentimentul ca fiecare minut este atat de valoros, incat nu voiam sa-l pierd. Prin urmare, mi-am dedicat toate energiile si ideile crearii lucrarilor cu care m-am prezentat in expozitie si nu am mai avut nici un strop de inspiratie si pentru a nota ceva pe blog.

Asa ca acum voi relua micile mele notite de aici, in speranta ca voi fi iertat.

Stiam de mult timp de expozitie si eram sigur ca am in atelier suficiente tablouri sa le expun. Era stabilit ca intre 1 si 31 martie voi avea la dispozitie spatiul Art Atrium, plasat in sediul Comisiei Europene din Place Rogier.

Cam asa arata spatiul expozitional Art Atrium. Cu o vegetatie demna de o padure tropicala, este un volum imens, flancat de cladiri moderne si acoperisuri vitrate, cu deschideri foarte mari si curajoase. Depaseste cu mult orice asteptare a mea…

Cam pe la inceputul lui decembrie, dintr-o data m-a fulgerat idea ca, de fapt, nu am NIMIC pentru un asa eveniment important. Am in atelier cateva sute de tablouri, insa nu se inchega nimic unitar, nici ca subiect, stil, tehnica sau dimensiuni. Sa fie clar: imi iubesc toate tablourile, chiar daca unele sunt raspandite prin lume,iar multe le am deja instalate pe peretii casei. Toate sunt copiii mei! Insa cele pe care le aveam nu erau create cu gandul la acel spatiu, nu erau destinate acestui eveniment. Pentru ca eu pictez doar de cinci ani si ceva, inca nu am un stil, sunt un tip curios si am incercat de toate si in toate felurile: portrete, flori, peisaje, nuduri, abstract, uleiuri, acryl, acuarela, carbune. Insa nu puteam aduna ceva sa semene.

Si in acel moment am luat DECIZIA: pentru expozitie FAC TOTUL DE LA ZERO!

Afisul expozitiei, tiparit pe canvas si montat pe unul din sevaletele mele 🙂

Atunci am trimis inca un mail, pentru o confirmare finala. Cumva, ma gandeam ca poate a intervenit ceva si, poate-poate, nu se mai intampla expozitia. Atat de tembel gandeam, incat chiar imi doream, speram asta. As fi scapat de tot efortul de a crea cateva zeci de tablouri. Mai apareau apoi si niste cheltuieli, pe care la acel moment nu aveam sa le estimez cat de cat, dar stiam ca vor fi mari: panze, culori, transportul tablourilor la si de la Bruxelles, apoi transport, cazare, alte cheltuieli pentru zilele cat voi fi acolo etc.

Da, evident ca puteam sa renunt si sa nu mai organizez nimic, era cel mai simplu. Ma dadeam lovit, sau inventam ceva gen situatia mea medicala nu-mi mai permite bla-bla… Da, puteam s-o fac. Insa as fi regretat toata viata! Poate v-am mai spus, cand eram putoi de 18 ani si abia mijeam ochii in ale caricaturii, mentorul meu din acea vreme, un mare caricaturist, Claudiu Niculae, care avea 50 de ani, mi-a spus o vorba de-am tinut-o minte de-atunci: Mirceo, ai grija, cand ajungi la varsta mea o sa regreti doar lucrurile pe care NU le-ai facut!

Asa ca din acel moment timpul pentru mine s-a contractat, a avut o alta dimensiune. Brusc, am facut calculele si am vazut ca in fix doua luni trebuie sa creez 30-40 de tablouri. Si a inceput nebunia!

Unul din cei patru pereti organizati ca spatiu de expunere.

Am inceput sa caut o tema principala, un stil, o dimensiune comuna. Atunci a venit cea mai neagra perioada prin care am trecut in viata mea. Imi ieseau numai prostii, gri-uri, negru, albastru, nuante ingrozitoare, iar despre compozitie, proportii sau combinatii pe paleta nici nu mai zic: ingrozitoare. Pictam noaptea, treminam pe la 2-3, ma culcam, iar dimineata urcam in atelier cu speranta ca poate la lumina zilei, totusi, arata cat de cat bine. Erau un dezastru!!! Cateodata mai venea si Ana in atelier si ii vedeam privirea de cand intra. Atunci intelegeam ca, de fapt ce mi se parea mie groaznic, e muuult mai grav decat estimam eu. Era horrorrr! Am fost de multe ori pe muchie, sa cedez, sa renunt la expozitie. Ce sa caut eu acolo? Ma duc doar sa ma fac de ras, si asta big time, la nivel international, ca acolo sunt oameni din toata Europa, pentru ca fac numai cacaturi, mai bine stau acasa.

Ei,… si iata cat de usor o veste extraordinara – aceea ca voi avea timp de o luna o expozitie personala de pictura la Bruxelles – se transforma in cel mai mare cosmar al meu, ducandu-ma in pragul disperarii si in cea mai neagra depresie. Nu vreti sa stiti pe unde am trecut! Nu mai stiam sa pictez nimic, iar Ana nu intelegea cum de nu mai reusesc sa insailez niste culoare pe panza dupa ce am facut, totusi, cateva sute de picturi. Nu vreau sa va zic ce discutii aveam pe la 3 noaptea despre pictura, compozitie, culori calde, reci si combinatii de culori.

Nu mai dormeam decat cateva ore pe noapte, visam numai solutii si variante de rezolvare, cautam inspiratie cat de cat pe net, pe zeci de siteuri, nimic. Totul era URAT si nu-mi placea nimic din ce faceam. Ma dusesem total catre abstract, abandonasem orice altceva, insa mi-am dat seama ca nu ma pricep, nu-mi iese deloc ce vreau. Am incercat si tehnica de pouring acrylic, foaaarte interesanta. Mi-au iesit cateva misto, insa nu puteam merge acolo cu 40 de lucrari doar in stilul asta.

Un al doilea wall, plin si el cu 24 de lucrari

A trecut Craciunul, Anul Nou si eu inca nu aveam nici un tablou pe care sa-l consider 100% eligibil pentru a fi expus. Iar termenul de trimis lista finala pentru expozitie era 15 februarie.

Am obosit… revin maine! De data asta, promit 😊

JOCUL… sau frica de cădere în culori

Incerc sa va iau martori, prin video, la cel mai greu moment pentru mine, ca artist. Poate cuvantul artist suna pretentios, dar nu am gasit alta rima… Ma refer la perioada aceea in care ma aflu in fata panzei goale. Albul imi place, sa nu ma intelegeti gresit… insa confruntat cu aceasta enooorma intindere nesfarsita, indiferent ca este o panza de 10 x 10 cm, sau de unu’ pe doi metri, sentimentul care ma incearca e acelasi: de VID. In cap, in creier, in inspiratie, in simturi…

Este o frica, exact ca inainte de aruncarea in abis, pentru ca, odata desprins de locul sigur in care ma aflam doar cu o secunda inainte, sunt convins ca, intr-un fel sau altul, ma voi descurca totusi pana la aterizare. Si, daca nu, aici e voie sa mai sari o data. Si inca o data… Nu e ca-n viata, e doar un vis, o iluzie colorata.

Voi cand sariti, sariti in culori? Asa, ca si cu visele…

Se spune ca fericirea/bucuria/excitarea/multumirea/succesul vin/e in afara zonei de confort. Asa ca… HAI cu mine, sa sarim!!! La unu, doi, trei…………………………… si!

Incerc acum mai multe exercitii, pentru a face asta cat mai des, ca poate imi dispare teama. Credeti-ma, inainte de a incepe nu am niciun plan, nicio schita, ci doar imi pregatesc panza, culorile, cutitele si panzele si telefonul cu trepiedul pentru filmat. Altceva nu am in cap… Hmmm, ok, intelegeti voi 😊

Nu ma astept la nimic, nu inseamna nimic, pur si simplu este un exercitiu… eu si cu mine!

Daca veniti si voi, cu atat mai bine! M-ar bucura sa nu fiu singur in salturile mele 😊

Adio, copilărie!

Bunica

Femeie apriga bunica-mea. Slaba, uscata, ridata, acum la batranete ajunsese sa mearga atat de aplecat, ca aproape se fransese de tot. Osteoporoza. Si grijile. Dar niciodata nu se lasa. Nu! Pe la optzeci si ceva de ani a cazut dintr-un corcodus. Urcase acolo dupa o gaina care ramasese blocata in pom…

Cand mergeam in vacantele de vara la tara si ma pierdeam prin sat pe la alti copii, de ma uita seara p-acolo, il trimitea sa ma caute pe Neluță, cel mai bun prieten al meu, de statea chiar vizavi, peste ulita. El venea mereu cu aceeasi placa: „Vino acasa, ca a zis ga Gherghina ca daca nu vii acum, te bate de sus pana jos!”

Bunica

Cred ca v-am mai povestit, satul bunicilor mei este Râca, undeva la granita Argesului cu Teleormanul, langa Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Acolo apelativul pentru femei era GA. Un fel de bre, sau fata, habar n-am de unde pana unde. Si nici nu l-am mai auzit in late parti. Cred ca de-acolo isi are radacina (patrata, evident!) si Lady GA-GA 😊

Cand eram copil, aveam dificultati de vorbire si pana si numele meu il stalcisem in Goghimiță, deviat de la Gheorghe Mircea, asa, ca la catalog. Asa ca nici bunica-mea n-a scapat de botezul meu. Pe ea, de fapt, o chema Gherghina – o, ce nume frumos! – dar eu il stalcisem in Didina. Asa ca toata viata asa i-am zis…

Deci, bunica-mea, fire dominatoare, ii ”alinia” pe toti. Nu doar pe cei din familie, cand zic pe toti ma refer la toti din jurul ei. Spirit puternic, adevarat leader, conducea tot si simtea nevoia de control absolut. Cred ca daca pe ea ar fi prins-o Revolutia cu vreo douaj’ de ani mai tanara, nu ca doar ar fi avut acum o mare firma, ci ar fi condus chiar un holding. International!

Femeie simpla, de la tara, mutata in Bucuresti prin anii ‚’50, unde l-a urmat pe bunica-meu, care era angajat aici. Era colosala. Intuia tot, fara sa aiba informatii prea multe. Am citit unele studii care arata ca marii leaderi iau decizii avand doar 75% din informatii, pentru restul fiind ghidati de fler, experienta, viziune. De exemplu, imi amintesc cand, pe vremea Radiotelului, cand vindeam primele pagere Motorala in Romania, Didina m-a intrebat ce fac si i-am spus cam ce sunt alea si cum functioneaza. Din doi timpi si trei miscari s-a prins care-i treaba si mi-a zis ca vrea si eu unul din ala. Ca are nevoie, ca vara, cat statea la tara acolo, n-avea telefon! Discutia s-a terminat cand i-am zis pretul…  Am avut directori de mari companii care, dupa jumatate de ora de explicatii, ma intrebau asa niste bazaconii, de-mi era clar ca n-au inteles nimic din ce e un pager.

Da’ haideti sa va spun o faza monumentala cu Didina. Eram in perioada armatei, internat la Spitalul Militar Central – SMC. Aveam 19 ani, eram terist, intr-o unitate militara de la Targoviste – nu aia unde l-au impuscat pe Ceausescu. Nebunatic, fara teme de casa, fara lectii sau examene, eram in sfarsit in Bucuresti, dupa multe luni de armata!!!

* Terist – termen ce vine de la TR – termen redus, adica baietii care intrau la facultate imediat dupa liceu, faceau armata la termen redus, doar noua luni. In loc de perioada standard de armata, un an si patru luni, sau chiar doi ani (la marina si parasutism). Astfel, noi intram in armata in octombrie si ieseam la sfarsitul lui mai, deci pierdeam practic echivalentul unui an scolar. De aceea, facultatea o incepeam cu un an dupa colegele noastre, care, intre timp, se cuplau cu noii lor colegi studenti in anul intai. Iar noi… peste un an, cu noile colege, cu un an mai mici. Smart sistem, nu?

La spital in rezerva, nimerisem – culmea! – cu un fost coleg de liceu, de la o clasa paralela, care-si aranjase, prin pile, cred – ca taica-sau era mare mahar – sa fie adus doua-trei saptamani in Bucuresti, chiar daca internat in spital. Se pare ca statutul asta de internat la SMC era destul de ravnit printre teristi, pentru ca multi m-au intrebat cum si cu cine am aranjat sa ajung acolo trei saptamani? Iar eu eram pe bune, aveam probleme cu urechile. Asa ca generalul dr. Predescu, ORL-istul lui Ceausescu (asa mergea vorba) m-a internat acolo instant. Eram interesant pentru el, adica, mai exact, il atragea urechea mea zbanghie 😊

Colegul meu de salon si cu mine aveam fiecare cate-un casetofon, ca atat puteai avea pe vremea aia. Fiecare cu casetele lui. El ma omora cu Nightingales & Bombers, al lui Manfred Mann’s Earth Band. Stiam pe dinafara toate pasajele, „spirits in the night”, „Countdown” – sigur o stiti! Si, mai ales, cum zicea el, cand se ridica in picioare, sarind in mijlocul patului, si striga „asculta, acum intra clapariiii!!!”…

Eu aveam ceva Purple, Stones, Zeppelin, Beatles, Uriah Heep si facusem rost de-o caseta cu The Wall, tocmai scos de Pink Floyd de cateva luni. Ce mai, sa tot stai in spital.

Ei, si din cand in cand mai veneau la mine in vizita foste colege de clasa din liceu, care acum erau studente, deci smechere! Eu nu eram nimic, eram un terist nenorocit, nici macar sanatos, internat in spital. Mai multe colege care intrasera la medicina au trecut pe la mine, ele faceau practica si pe la Militar, dar si alte colege. Nu o sa dau nume! Si una din ele, cand a venit, tusti, direct in varful patului meu! Hai, pune muzica, ce ai? Nu mai stiu ce am pus dar am stins toate luminile, am acoperit geamurile si am lasat aprins doar neonul ala mov, care era la moda atunci, tocmai aparut, si care am inteles ca, de fapt, folosea la sterilizarea rezervei…

Deci, am creat o adevarata atmosfera de discoteca! Ei, si cand e viata mai dulce, paaac! Iti trage cineva una de nu te vezi! Cine deschide usa salonului? Chiar EL, generalul Predescu, seful sectiei ORL, care a ramas interzis! Normal. Era sectia lui, el era maharul, responsabil de disciplina si de tot ce se intampla. In spitalele militare, pe langa procedurile din cele civile, se mai suprapun si ierarhiile ce tin de grade, subordonare si de ordinea cazona. Asa ca, el, ditamai generalul, intra in salon si-l gaseste pe un putoi de soldat terist cu o fata tanara, frumoasa, cocotata in pat! Doar a aruncat o privire cu care a spus tot, s-a intors si a iesit din rezerva. Nu stiu cum de nu m-a externat, nu mi-a facut o injectie letala, sau sa ma sanctioneze macar, sa-mi faca un raport catre unitate,… nu mi-a zis nimic dupa aceea. Asta e cel mai nasol, doare cel mai tare. Daca-mi facea observatie, mi-o luam, asta e, o asumam. Dar asa, nu prea poti sa dai „la perete” ca intr-o gaura neagra…

Hai, ca, usor-usor, revin si la ideea principala, ce doream de fapt sa va transmit. In perioada aia, eram prieten cu o fata de varsta mea. Ea era deja studenta, dar nu in Bucuresti. Pentru discretie, nu voi pomeni nume si nici nu voi spune unde… Ne stiam de cativa ani, ieseam impreuna, dar nu eram 100% impreuna – intelegeti voi. Nu stiu de ce, asa a fost sa fie.

Dar pana sa vina fata la mine, intr-o duminica vin ai mei, cu toata familia: maica-mea, taica-meu, Catalin frate-meu, bunica-mea, bunica-meu, matusi-mea… O mare familie, ca la italieni, toti in vizita. Cand se apropie ora de terminare a programului de vizita si pleaca, merg cu ei la lift. Erau lifturi d-alea mari, de 12 persoane. Iar duminica, erau ca fluxul si refluxul oceanului, asa erau de pline. Cobor la parter, ies in curte si-i conduc pana la poarta. Acolo, vreau sa ii las si sa dau sa plec inapoi in spital. Maica-mea zice: da’ unde te grabesti asa? Nici nu apuc sa raspund, ca imediat bunica-mea intervine: Pai, il asteapta fata lui, n-ai vazut ca a venit la el?

Am facut o fata mirata, sincer!!! Whaaat? Nu venise nimeni! Pe cuvantul meu de onoare (de militar terist, pe vremea aia!) ca nu pricepeam neam ce zice bunica-mea! Am mai stat cu ei pana au plecat, apoi am urcat la mine in salon. Pe marginea patului, ma astepta prietena mea! Eu NU o vazusem cand a venit, insa ea ma vazuse cand a iesit din lift la mine pe etaj, iar eu ma pregateam sa intru in lift, impreuna cu ai mei. Dar Didina ii prinsese privirea, sunt sigur, si i-a descifrat-o imediat intr-o nota corecta. Ceea ce eu, cu capu-n nori, chiar nu stiam in secunda aia! Va jur, chiar nu o vazusem pe prietena mea ca venise, avea si niste ochelari mari de soare sub care se ascundea, asa ca, berbec cum eram, a trecut pe langa mine fara sa simt nimic. Ea si-a dat seama de situatie si nu a reactionat vizibil. Sau, nu pentru mine…

Ei, din momentul ala am realizat ca intuitia feminina nu rateaza nimic: vede si simte TOT! Si a trebuit sa invat asta de la bunica-mea.

Didina avea doar patru clase. Si a trait 98 de ani. Acum tocmai m-am intors de la Râca, unde am fost la inmormantarea ei…

Astazi s-a terminat copilaria mea.

 

PS. Ilustratia este verso-ul unei fotografii a lui bunica-meu, pe care am gasit-o astazi prin casa bunicilor.

Selfie la minut…

Selfie Mircea Gheorghe

FOTOGRAFUL LA MINUT

“Au trecut multi ani de cand

Un maestru vrajitor

Pe cartonul lucitor

Faurea portrete.

Cu uimire il priveau

Si baieti si fete.

Fotograful la minut,

Cu miscari ascunse,

Inchidea-n cutia lui

Taine nepatrunse.

– Fac poze colorate, intr-o clipa,

Fac poze minunate intr-o clipa!

Fotograful la minut

Sta pe-o banca-n Cismigiu

Si ofteaza, abatut,

Asteptand clientii.

Multi din ei l-au si uitat,

Au alte pretentii.

Aparatul, demodat,

Doarme pe trei bete.

Fotograful la minut

Canta cu tristete

-Fac poze minunate intr-o clipa!……

Si crezand ca e-n zadar

Sa stea pan-la asfintit,

Fotograful, solitar,

Catre casa pleaca.

Dar doi tineri il opresc

Si-l intreaba daca

Nu le face, la minut,

O fotografie.

Fotograful canta, iar

Plin de bucurie:

– Fac poze colorate, intr-o clipa,

Fac poze minunate intr-o clipa!”

 

Congresul PSD și România ruginită…

Dacă nu postez cel puțin un articol despre Congresul PSD, înseamnă că nu sunt un blogger serios. Așa că îmi iau inima-n dinți și încerc să-mi fac datoria. Dar mi-e așa o silă…
Din ce am trăit eu până acum, e primul congres făcut la mișto! Ceaușescu le pregătea un an întreg, toate organizațiile de partid din fabrici și uzine, până la cel mai neînsemnat CAP, freamătau de nerăbdare să afle documentele programatice pentru următorul cincinal. Chiar și feseniștii vopsiți de după revoluție au păstrat tradiția și organizau congresele după manual. Nooo, nu e bine! Dragnea a revoluționat politica și a făcut primul congres din lume la care nu se pune în discuție problema liderului maxim. Doar a purtătorilor de geantă, cei cărei ii îndeplinesc ordinele. El e mai presus de pulimea (scuzați, dar n-am găsit altă rima) de partid și de stat. El e deasupra tuturor, în ceruri, plecat cu drona. (Al dracu’ telefonul ăsta pe care scriu! Auto correct-ul a scris “plecat cu dona”. Ce-a ghicit-o! Încă nu e momentul, însă se pare că e clar și că va pleca cu dona, undeva în Brazilia, unde își vor face luna de miere)

Am revăzut scena cu “mă vreți?” și acum sunt convins că, deși a vrut să fie spontan (ceea ce de multe ori ii reușește), a repetat scena aia de multe ori în fața oglinzii. Nu e un gest normal al lui sa dea din ambele mâini în același timp. Ceaușescu dădea mereu, dar din una singură. La fel și Iliescu. De unde și vorba cu “nu mai da din mână!”. Dragnea e primul lider pesedist care o face cu ambele mâini 🙂
Niciun dictator în lume nu a făcut ce a realizat el, toți își mascau legitimitatea sub un simulacru de alegeri, cât de cât. Dragnea e un inovator! E primul care face asta, de parcă era la oficiul stații civile: sunteți de acord să îl luați în căsătorie pe domnul Dragnea? Da! Băi, la bine și la rău, nu așa, doar acum. DAAA! Sala, excitată, a răspuns conform planului. Și asa s-a oficializat legatura organică între mase și Marele Cârmaci.

Că tot vorbim de legături, o alta a fost demascată la Congres, cea cu noua Bombonică. Pe care nu a plasat-o decât în rândul întâi (adică încă nu la prezidiu), de unde să-l admire în toată splendoarea lui, ceva la modul “Ia uite, baby, ce le fac ăstora!”

Pe de altă parte, ecologiștii ar trebui să-l dea examplu. Păi, de ce să mai consume oameni aia cinci mii de hârtii cu buletine de vot, doar ca să dea un raspuns știut dinainte? Uite-așa a salvat el copacii, nu ca ăia rai de-i defrișează neîncetat…
Ce mai contează că ‘telectualii, atâția câți au mai rămas cu el, au fost îndepărtați? Atenție, nu vorbim aici de Codrin Ștefănescu, ci de Andronescu și Bănicioiu. Cât de umiliți au fost, după ce ani de zile au mâncat rahat să salveze iluzia de partid european și îl scăpau basma curata pe Dragnea, iar apoi au fost scoși ca niște leproși din Conducere. Nu mi-e milă de ei, dar vreau doar să evidențiez ce oameni au rămas acum acolo. Toți niște rame, niște viermi, fără coloană vertebrală.
Am o întrebare și pentru audiența Antenelor și a RTV, deși știu că nu citesc ei ce scriu eu aici,… e așa, retoric. Mai oamenilor, voi nu vedeți că ăsta, treptat, i-a dat la o parte pe toți pe care voi i-ați venerat ani de zile și-i pupați ca pe icoane?  Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, asta ca să vorbim doar de președinții voștri, nu mai există. Sunt niște râioși, nocivi pentru idealurile PSD. Pe scenă a apărut doar el, UNICUL CONDUCĂTOR! Și iubit de toată sala, că pe toți El i-a făcut oameni și le-a dat niște funcții la care nici nu visau ei când erau pe islaz, cu vacile la păscut.
A fost ca o Odă adusă Conducătorului Iubit! Cred ca partea cu “o dă” s-a petrecut după congres, când doi porumbei au plecat împreună, plănuind cum vor aduna ei portocale în Brazilia. Iar ea făcând exerciții dacă le poate arunca printre gratii. Asta se intâmpla târziu, în noapte, când toată lumea s-a întors liniștită pe la casele lor, ascultând cele mai mișto manele pe drum, bârfind despre ce coafuri au mai văzut și ce vopsea de păr e la modă acum în partid, știindu-se protejați cu funcții și privilegii până la următorul Congres.
Aici am ajuns, la România Ruginită, așa cum arata unul din slide-uri puse, neinspirat, pe scena Congresului.

Noapte bună, România!