Cronica unei morți anunțate

Disidentul rus Aleksei Navalnîi a murit azi într-o închisoare undeva lângă Cercul Polar. Din păcate, deznodământul a venit acum, pentru că Puțin nu a mai avut răbdare. Unii spun că ar fi fost în interesul lui să-l țină în viață, practic să îi anihileze posibilitatea de a mai avea o voce. Așa cum a avut-o înainte de a reveni în Rusia. Acum, transformat în martir, e posibil să reprezinte în pericol mai mare pentru dictatorul de la Kremlin. Mai ales că se apropie alegerile prezidențiale.

Aşa cum Gabriel Marcia Marquez a scris în romanul său Cronica unei morţi anunţate, problema nu era daca Navalnîi va fi omorât, ci când.
Părerea mea, încă din momentul în care am aflat de decizia lui de a se întoarce acasă, e că a greșit. Era mult mai util societății civile să fie în Vest, în libertate și de acolo să-și susțină cauza. Dezvăluirile lui despre averea lui Puţin, palatele si buncarele lui, ar fi continuat cu multe alte materiale care să arate faţa adevarată a Ţarului. Probabil s-a gândit că rusii îl vor aprecia mai mult dacă nu va rămâne în confortul lumii occidentale, la adapost, ci daca va îndura, alături de ei, un regim ostil şi criminal. Chiar si din închisoare.
Aşa cum şi la noi, dupa revoluţie, au fost atacaţi liderii opoziţiei FSN-ului ca nu au stat în Romania, “n-au mâncat salam cu soia”.

Evident ca Navalnîi a fost arestat imediat, pe aeroport. Ba chiar, pentru a se evita presa prezentă masiv la sosire, ruşii au aterizat avionul pe alt aeroport decât cel programat iniţial.
Sunt convins că el știa ce îl așteaptă. Ce nu știa, însă, era că Puțin avea să demareze ulterior “acțiunea specială” asupra Ucrainei, ceea ce a captat toată atenția mondială. Și, totodată, ura lumii civilizate împotriva lui Puțin. Cumva, Navalnîi a picat în umbra acestor evenimente, ce țin agenda publică zilnic de aproape doi ani. Bad timing…
În plus, pentru ororile războiului, tribunalul de la Haga deja l-a declarat pe Puțin criminal de război, așa că o crimă în plus chiar nu mai contează pentru dictator…

Mai lansez aici o ipoteză, poate naivă, însă aşa sunt eu, optimist: dacă Puţin l-a omorât pentru că simte că se strânge laţul în jurul său şi simte că nu mai are prea mult timp?
Oare credea Navalnîi că va avea milă de el Puțin? Tocmai scapase ca printre urechile acului de o tentativă de otrăvire, așa că e puțin probabil.
Un spirit puternic, un curaj formidabil împotriva unui om care are toată puterea la dispoziție, Aleksei Navalnîi rămâne, probabil, cel mai important opozant al lui Puțin.
Sper ca moartea lui să fie semnul deșteptării pentru un popor care deja a îndurat prea mult. Și, într-adevăr, pentru libertate, merită orice sacrificiu.

Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului

Azi e Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului, pentru mine, o zi specială!
Ce mișto e viața și cât de tare mă bucur că încă sunt p-aici și pot să postez despre toate prostiile ce-mi trec prin cap. Că sunt picturi sau caricaturi de-ale mele, ori despre copiii din Gașcă, sau despre flori, sau apusuri. Nu contează, pot găsi frumosul în orice. Pentru că pe mine, cancerul asta m-a învățat: viața e frumoasă și trebuie trăită la maxim!

Sanatate!

Sunt un supraviețuitor, unul dintre norocoșii care încă rezistă la 5 ani după ce am intrat în categoria celor bolnavi, având acest crunt diagnostic. Cine o fi de vină pentru că avem boala? Soarta, greșelile, întâmplarea, ghinionul? Habar n-am care e răspunsul acestei întrebări. Și, de fapt, nici nu mai contează.
Important este că medicina și, în general, știința au avansat atât de mult în ultimii ani, încât din ce în ce mai mulți dintre bolnavii de cancer au șanse reale să aibă o viață normală cât de cât. Nu știu dacă poate fi vorba de vindecare totală, probabil mereu voi avea sabia lui Damocles deasupra capului,… cel puțin așa mă simt la fiecare serie de analize.
Evident, am avut momentele mele, cu trecut prin nopți nedormite, depresie, îngrijorări, găuri negre și disperări. Dar, cumva, le-am depășit până la urmă.
Așa că acum savurez în orice secundă frumusețea lumii, sub ce formă o fi ea. Mi-am schimbat destul de mult stilul de viață, de la ce, când și cât mănânc, până la odihnă, mișcare, stat în natură și la soare, gândire pozitivă și multe altele. În plus, sunt optimist, știu că e cea mai bună atitudine. Pe care încerc să o practic, să o propag și s-o recomand tuturor. În toate postările mele din ultimii ani am încercat să promovez mâncare, sau obiceiuri sănătoase. Pe mine mă ajută, pentru că așa îmi place să cred că, prin controlul greutății, al tensiunii pot să mă mențin cât mai sănătos, pentru cât mai mult timp.
Dacă tot am avut o a doua șansă, de ce să nu profit de ea la maxim?
Cei care trec sau au trecut prin această boală știu că tot ce e important în fiecare zi, este să existe un MÂINE. Indiferent cum e, să ne bucurăm de el și să-l prețuim cum se cuvine. Eu o fac, din toată inima! Pentru că niciodată nu vom ști dacă nu cumva e ultimul…
Multă sănătate, putere și speranță, prieteni!

Glossa,… sau cum mă ajută Cara să îl înţeleg pe Eminescu

Aseară, Cara a venit în casă cu niște pene pe bot. Am bănuit că a mâncat, sau cel puțin a atacat vreo pasăre și am ieșit afară, cu lanterna, să caut victima. Am găsit un gugustiuc, care nu mișca, așa de rănit sau înghețat era. L-am luat în brațe foarte ușor, l-am bagat undeva ferit de astia mici, într-o baie, i-am dat ce am crezut noi că l-ar ajuta: apa, paine, malai… Am mai intrat peste noapte, nu parea ranit. S-a urcat pe bara perdelei de la dus si a ramas acolo, cred, toata noaptea.

Gugustiucul

Peste noapte, gugustiucul a stat pe baza de la dus

Iar dimineață era vioi, a zburat imediat intr-o salcie din vecini și totul a fost ok până la final. Cel mai probabil, din cauza gerului, nu putea zbura, iar Cara a profitat de ocazie să il ciuguleasca puțin. Așa cum îmi face și mie, când mă linge pe fața sau pe cap. Din când în când, ciupește cu dinții din față câte-un fir de păr. Doar asa, cat sa ma simt bine 😜

Dimineata, ranitul a zburat bine-merci intr-o salcie din vecini

Dimineata, ranitul a zburat bine-merci intr-o salcie din vecini – close up!

Și, pentru că tot a fost ziua lui Mihai Eminescu în urmă cu ceva timp, mi-a venit în minte Glossa lui:
“Ce e rău și ce e bine,
Tu te-ntreabă și socoate.”
Și atunci am realizat că, de fapt, Cara nu i-a facut niciun rau pasarii! In realitate, i-a făcut un bine bietei innaripate. Dacă nu o vedeam venind in casa cu fulgi pe bot, evident nu aș fi știut că există și nu as fi cautat-o prin grădină. Astfel încât, e probabil ca, peste noapte, săracul gugustiuc să fi rămas înghețat pe undeva, poate chiar murind în final.
Nu-i interesant? Ce pare a fi rău, de fapt, se dovedeste ca ne este cel mai mare bine posibil.
Și uite așa, de la Cara învăț cum să-l înțeleg mai bine pe Eminescu…
“Tu te-ntreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine”.

IUBESC FEMEIA…

  • Pentru cine nu stie, Iubesc Femeia era un tango celebru al lui Cristian Vasile in anii interbelici

Zilele astea, toata lumea normala vorbeste despre niste citate referitoare la femei ale unui proaspat senator ales din partea AUR. Citate absolut gretoase, de un misoginism exacerbat. Unul care e scriitor, se pare ca e destul de cunoscut si, poate si apreciat. Altfel, nu ar fi publicat atat.

Sincer, nu am auzit de el, dar, ce pretentii sa ai de la mine?

In schimb, altii au auzit de el, dar nu prea bine…

Inca de la inceput, vreau sa subliniez ca parerea mea despre femei este cu totul alta, cei care ma cunosc o stiu, desigur. Iubesc femeile! Si le apreciez, in aceeasi masura. Mereu am sustinut ca, de fapt, ele sunt sexul puternic. La cat de fricosi suntem noi, barbatii, si la cat de putine responsabilitati putem duce, fata de ele, nu am niciun dubiu. Si, pentru ca imi place sa pictez Frumosul, de cate ori am ocazia pictez femei, indiferent ca sunt portrete sau nuduri. As picta si mai multe, dar… asta e o alta poveste.

Revenind, tipul asta a scris mai multe cugetari absolut idioate/deranjante despre cea mai buna jumatate a omenirii. Foarte multi interpreteaza asta ca venind din niste frustrari imense, generate de relatia individului cu femei in viata lui. Nu ma pricep, nu stiu, asa o fi…

Copiez aici doar doua citate din Sorin Lavric, Decoct de femeie, Editura Ideea Europeană, 2019:

  • „nu sunt un admirator al sexului frumos. Admirația cere recunoașterea ab initio a unei relații de superioritate: admiri pe cineva pe care îl bănuiești a fi deasupra ta, pe când femeia poate fi cel mult dorită, dar în nici un caz admirată”.
  • „Nici un bărbat nu caută în femeie deșteptăciunea, profunzimea sau luciditatea. Cine vrea filosofie, nu o va găsi în capul femeii, dar în schimb va găsi cufundarea în athanorul labios.”

Asa cum ziceam, nu impartasesc in niciun fel ideile acestui scriitor, sau filozof, sau ce-o fi el. Care a terminat medicina si filozofia,… de unde rezulta ca nesimtirea nu sta in IQ. Eu, de exemplu, mereu am cautat si admirat femeile cat mai destepte, profunde si lucide. Am avut si am atatea de invatat de la ele!

Ce mi se pare mie cel putin nepotrivit e altceva si o sa incerc sa explic cat mai bine.

Inteleg ca multe din citatele incriminate sunt preluate din cartea citata mai sus, aparuta in 2019. Poate ca nu e singura sursa de citate si ziceri defaimatoare, dar despre asta am citit. Asadar, omul publica niste chestii acum un an. Si nimeni nu spune nimic, nicio reactie la timpul respectiv.

Acum tot netul este plin de revolta si de ura, toti oamenii normali la cap fiind contrariati, desigur.

Pana si maestrul Gabriel Liiceanu (care chiar i-a coordonat lucrarea de doctorat), pentru care am o consideratie maxima, a publicat niste ganduri impotriva individului. Pe el il inteleg, trebuie sa justifice de ce Humanitas i-a publicat atatea carti. Nu se poate ca numele unei edituri atat de respectabile sa fie asociat cu un sexism de asemenea calibru.

In plus, Uniunea Scriitorilor il exclude si se delimiteaza de opiniile lui. Un gest foarte normal, dealtfel.

Insa toate aceste reactii ale celor indignati – pe buna dreptate, evident! – nu izbucnesc decat ACUM, imediat ce partidul lui si el creeaza surpriza la alegeri, fiind alesi in parlament. Adica, sa intelegem mai bine, daca el nu candida, sau nu era ales, reactiile astea nu ar fi aparut. Logic, nu? Repet, citatele sunt mai vechi, nu sunt scrise acum.

Mie asta mi se pare ca ar fi o problema. De fapt, toate ecourile aparute sunt generate si motivate de elementul politic, invelite in argumentele juste aduse unui astfel de discurs jignitor. Similar cu treaba aia ca atunci cand cineva e numit, candideaza, sau e ales undeva, incep dosarele sa se iteasca. Vezi si cazul doctorului Rafila, care pana cand nu a fost pus de PSD in fruntea listei, nu avea tatal implicat in Securitate etc…

Dar poate ca eu gresesc si reactiile apar exact atunci cand cineva intra in lumina reflectoarelor. In fine, bine ca au aparut chiar si acum luarile astea de pozitie, e firesc sa luam cat mai multi atitudine impotriva unor astfel de deraieri de la valorile de bun simt, spre care sper sa tindem cat mai multi.

Se pare ca mai avem multe de invatat despre ce inseamna discriminare, sub orice forma o veni ea. Uite, si cazul cu arbitrul roman care acum e blamat in toata lumea, tot de la lipsa noastra de cultura in politically correctness vine.

Dar cine sa ne invete asta? N-ar trebui sa fie cei din varful tarii, elita, nu-i asa? Poate chiar ala, proaspatul senator de AUR care i-a starnit pe toti cu “cufundarea în athanorul labios.”

La revedere, dom’ Profesor Octavian Stănăşilă!

Impreuna cu dom' Profesor Stanasila, stabilind detaliile despre cum sa arate Culegerea de mate

Astazi l-am condus pe ultimul drum pe cel care a fost unul dintre cei mai valorosi profesori si matematicieni ai Romaniei, profesor emerit doctor Octavian Stanasila. S-a stins, la 81 de ani, cel care a predat timp de peste 50 de ani, din care 20 a fost seful catedrei de matematica a Politehnicii bucurestene.

O zi trista in cimitirul Sf. Vineri
O zi trista in cimitirul Sf. Vineri

Am avut sansa sa-l cunosc in anul patru de liceu, in 1979, cand ai mei voiau sa iau meditatii la mate, pentru examentul de admitere la facultate. Am fost de doua ori la dumnealui acasa, mi-a dat niste probleme sa le rezolv, a vazut ce si cum, apoi a zis ca nu am nevoie de meditatii 😊

Autograf primit de la dom' Profesor
Autograf primit de la dom’ Profesor

Avea un mod foarte interesant de a te face sa te indragostesti de matamatica. Ti-o arata oriunde, chiar si in natura, sau biologie. Te facea sa treci de partea abstracta, sa intelegi ce e dincolo de cifre, radacini, serii sau radicali. Admirabil om!

Impreuna cu dom' Profesor Stanasila, acordand autografe
Impreuna cu dom’ Profesor Stanasila, acordand autografe

Imi amintesc o faza cand tocmai primise o revista Matematika v Skole, ruseasca, un fel de Gazeta Matemetica de la noi. O rasfoia si la un moment dat am vazut o figura ciudata. L-am intrebat pe dom’ Profesor care era problema. Dansul stia si ruseste si mi-a spus ca figura aia trebuia impartita in doua parti congruente. Ok,… a continuat sa se uite pe revista, iar cand a terminat-o de frunzarit, i-am spus ca am rezolvat figura aia. S-a uitat la mine asa, banuitor, pentru ca revista era recunoscuta pentru dificultatea ridicata a problemelor propuse. Cand i-am aratat rezolvarea, a fost foarte incantat. Da’ io!

Autograf primit de la dom' Profesor
Autograf primit de la dom’ Profesor

Peste ani, l-am mai intalnit ocazional. Mai ales ca matematici speciale in facultate am facut cu sotia dumnealui, profesor Tatiana Stanasila, o doamna de o mare eleganta.

Coperta si cateva din ilustratii
Coperta si cateva din ilustratii

Coperta si cateva din ilustratii

In urma cu doi ani, prietenul meu Liviu Jalba, fost coleg de scoala generala si de liceu, mi-a propus sa ma gandesc daca nu as putea ilustra o culegere de matematica, scrisa de el impreuna cu dom’ Profesor Stanasila. Evident ca am acceptat si ne-am intalnit impreuna toti trei, sa stabilim detaliile. Am ramas surprins de vivacitatea si energia emanate de dom’ Profesor. Parca nu trecusera anii peste dumnealui. Am reusit sa fac desenele, a aparut culegerea si Liviu a hotarat sa o ofere gratuit tuturor celor care o doreau. Am primit si eu in tipla cateva exemplare, pe care le-am deschis in fata prietenilor mei de pe Facebook si de pe YouTube 😊 Normal, laudaros!

Din pacate, aceasta Culegere avea sa fie ultima realizata de dom’ Profesor…

Impreuna cu dom' Profesor Stanasila, stabilind detaliile despre cum sa arate Culegerea de mate
Impreuna cu dom’ Profesor Stanasila, stabilind detaliile despre cum sa arate Culegerea de mate

Schita realizata de dom' Profesor cu structura Culegerii de mate
Schita realizata de dom’ Profesor cu structura Culegerii de mate

Coincidenta sau nu, ultima oara cand l-am intalnit pe domnul profesor Stanasila a fost legata tot de liceu! Anul trecut, pe 15 iunie, promotia noastra, care are numarul 300 in istoria Colegiului Sf. Sava, a serbat 40 de ani de la terminarea liceului. La acel party Liviu Jalba l-a invitat pe dom’ Profesor, pentru o sesiune de autografe. Toti participantii au primit culegerea si autograful domnului Stanasila. Unii au insistat sa dau si eu autografe, asa cam m-am bagat si eu in seama 😊 (va dati seama ca abia asteptam, cand sa mai am asa o ocazie?)

Impreuna cu dom' Profesor, acordand autografe
Impreuna cu dom’ Profesor, acordand autografe

Iarasi, dom’Profesor ne-a uimit pe toti cei prezenti cu memoria, spiritul tanar si creativitatea de care dadea dovada in toate discutiile purtate. Si, trebuie sa precizez, acolo erau multi fost colegi de liceu care au cariere atat de diverse, pe aproape toate continentele. Cu fiecare a avut o discutie plina de verva si de miez. Uimitor!

Coperta - interior
Coperta – interior

Evident, ce v-am scris mai sus este strict punctul meu de vedere, egoist pot spune, despre cum l-am cunoscut pe genialul dom’ Profesor Octavian Stanasila. Sunt convins ca mii de studenti pe care i-a invatat matemetica ar avea cu mult mai multe de povestit…

Dumnezeu sa-l odihneasca!

La revedere, dom’ Profesor Octavian Stanasila! Va multumim!

Draguță, dacă nu te superi, te-aș ruga, încă un pahar cu apă!

E unu si jumătate noaptea. Cald al dracu’, monser… te superi daca te-as ruga pentru-un pahar cu apa? Teribil mi-e de sete! Bineinteles ca in zilele astea, in lipsa de alte subiecte, toti cei din media aloca 60% din stiri vremii si se reped sa anunte iadul pe Pamant, cu calduri nemaintalnite, cu incendii, furtuni etc. Un cacat, m-am obisnuit cu schema lor de lucru. Le dau ignore. Neavand stiri, inventeaza subiecte. Cat mai catastrofale, cat mai incendiare… daca se poate, la propriu.

Am de desenat ceva in noaptea asta si-mi acum imi amintesc ca, undeva prin luna mai in 1981, eram tot asa, in crucea noptii, treaz. Incercam sa termin niste caricaturi pe care trebuia sa le predau a doua zi la 10 dimineata. Aveam ideile de mult timp, insa am tot amanat desenarea lor pana in ultimul moment. Pentru ca, nu stiu cum dracu’, asa fac mereu: aman pana la limita deadline-ului. Indiferent, ca e examen, caricatura, tablou, portret, sau chiar proiecte de business. Ma simt cel mai bine, poate cel mai creativ, atunci cand sunt sub presiune. A timpului, a informatiilor, a resurselor, nu conteaza. Presiune sa fie! Under pressure, cum bine ziceau baietii aia, alde Freddie Mercury si David Bowie.

Atunci era vorba de un Salon al Umorului nu-mai-stiu-unde, iar eu trebuia sa predau in dimineata aia 3 lucrari. Pe vremea aia eram student in anul intai, in sesiunea de vara, cu cinci examene grele, de an. TCM-ul era o facultate dificila, asa ca era mult de invatat. Pe mine, cumva, ma avantaja sesiunea, in sensul ca eram foarte atent in timpul semestrului la cursuri si le luam sarguincios, asa incat in sesiune doar repetam materia. Ok, de mai multe ori, pentru ca, in toti cei cinci ani de facultate NICIODATA nu am dormit in noaptea dinaintea examenului. Invatam pana in ultima secunda, pana sa intru in sala de examen. Si tocmai v-m explicat in paragraful anterior de ce… Under pressure, baby!

In anul ala, 1981, Bucurestiul organiza Universiada de Vara. Ceea ce, dupa Olimpiada si Campionatul Mondial de Fotbal, probabil era cel mai mare eveniment sportiv mondial, promovat si la noi, in Romania comunista. Initial, Ceausescu ar fi dorit sa organizeze o Olimpiada. Insa contextul era naspa, dupa ce in 1980 a fost Olimpiada de la Moscova, boicotata de americani, de Germania de Vest si de alte peste 60 de tari, din cauza invadarii in 1979 a Afganistanului de catre URSS. Apoi, peste 4 ani, la urmatoarea Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, Blocul Estic, dirijat de URSS a boicotat, mai putin naravasa Romania si Iugoslavia, care era de mult anti-URSS. Am aflat atunci o poveste tulburatoare. Dupa ce s-a luat decizia ca tarile comuniste sa nu participe la Olimpiada din SUA, aceasta a fost anuntata sportivilor din Germania de Est. Voleibalistii lor, care aveau un turneu pre-olimpic, de pregatire, cu romanii, cand au aflat, s-au tavalit pe jos de suparare, indignare si durere. Erau daramati, pentru ca ei, ca sportivi, se pregatisera patru ani pentru Olimpiada, iar cineva, un politruc de la Moscova, a decis ca nu vor participa. Ce drame pentru ei!

Noi, impartiali ca tot romanul, am participat la amandoua 😊 D’aia la Olimpiada de la Moscova am iesit pe locul 7, iar la cea americana, din ’84, Romania a iesit pe locul al II-lea pe natiuni la medalii!!! Dupa SUA, dar inaintea Germaniei de Vest, Chinei, Italiei sau Canadei. Nu vi se pare incredibil? In conditiile in care, cred ca la anu’, la Tokyo, nu vom lua mai mult de trei-patru medalii, probabil niciuna de aur.

Asadar, in iulie 1981 la noi avea loc Universiada. Cu ocazia asta, sesiunea mea de examene s-a decalat cu o luna in urma, in luna mai, pentru a se elibera caminele studentesti, menite a gazdui miile de sportivi, oficiali, ziaristi si invitati prezenti la Bucuresti. In acel mai a fost, timp de vreo 10 zile, o canicula teribila. La acea perioada faceam referire la inceputul povestii. Imi amintesc ca atunci cand desenam lucrarile alea eram in sort, cu geamurile complet deschise, dar era atat de cald ca, efectiv, curgeau apele pe mine. Heeei, atentie! Nu vorbim de aer conditionat in Romania anului 1981.

In acele zile era o caldura napraznica. Imi amintesc ca mi-am cumparat de la un Ferometal un ventilator, d-ala facut la Electro Arges, cu 75 de lei si il vopsisem asa cumva sa dea un efect de sprirala cand se invartea. Ana, care in perioada aia statea la camin in Grozavesti, imi povestea ca era atat de cald in camera, incat ea si toate colegele, mergeau la dusul de pe hol, faceau dus rece, apoi udau complet cate un cearceaf si se infasurau, goale, in cearceafurile ude, sa reziste la caldura sufocanta. Bine, eu cand auzeam asta, nu ma gandeam la caldura, ci doar la niste cearceafuri ude pe niste fete goale de 20 de ani…

La orele alea de noapte, ascultam la radio emisiunile de jazz pe care atunci mai aveai ocazia sa le prinzi, prezentate de „Sweet” Florian Lungu, in care aveai ocazia sa-ti mai clatesti urechile dupa ce toata ziua era imbacsita de tot felul de mizerii acceptate de cenzura comunista.

In vara aia, in Bucuresti s-a decalat sesiunea de vara cu o luna mai devreme, pentru ca in august incepea Universiada, iar multi sportivi si delegati erau cazati in caminele studentesti Cu ocazia aia s-au construit si P-urile din Regie, cele de pe malul garlei, care cu ocazia aia au fost inaugurate. Erau alt standard fata de cele vechi, aveau apartamanete cu doua camere-dormitor. Dupa Universiada, in toamna, era bataie pe ele, ca erau noi si cat de cat mai bine facute. La ele am pus gresie si faianta prin bai, in perioada de munca patriotica din vara. Devenisem mare mester faiantar 😊

Iar dupa practica, in special studentii din Bucuresti am fost convocati pentru pregatire, timp de o luna de zile, a spectacolului de deschidere a Universiadei. Aveam repetitii in fiecare zi cateva ore. Pe Studentesc, apoi pe vechiul stadion Republicii si, in ultima saptamana, chiar pe 23 August, unde era organizata ceremonia. Acolo faceam in ultimile zile „snururi” cu toata ceremonia, cap-cap. Show-ul nostru era pe muzica Rapsodiei Romane a lui Enescu, asa incat, dupa aceea, ani de zile cand ascultam Enescu, faceam involuntar miscarile de la specatcol. Hahaha, eram ca baietii aia din Full Monty, care isi improvizasera numarul lor de strip-tease pe Hot Stuff al Donnei Summer si, la coada la centrul de somaj, auzind melodia, au inceput sa se miste conform coregrafiei repetate 😊

Ok, a fost o luna de fun, pana la urma, eram adunati laolalta sute de studenti, baieti si fete. Desi ne rapeau o luna din vacanta, practic. Dar, asta era, nu puteai refuza, era sarcina de la UASCR, de importanta nationala, mondiala si universala etc. Eu eram si ales in tot felul de functii si cu atat mai mult nu ma puteam eschiva.

Ca de obicei la evenimente d-astea megalomane, stadionul 23 August a fost umplut cu 2-3 ore inainte sa vina Ceausescu si sa declare oficial deschise Jocurile. Caaald, betoanele alea pe care era gradenele incingeau si mai tare, asa ca multi au lesinat prin tribune si-i mai luau astia de la garzile patriotice si-i duceau in spatele tribunelor, pana la corturile medicale. Apoi ii aduceau inapoi, pentru ca fiecare om avea un rol acolo, avea o placuta pe care o ridica dupa o anumita schema. Asa apareau mozaicurile alea care astazi se mai vad doar la nord-coreeni, maestri absoluti in asa ceva.

Au fost mii de oameni pe gazon, ca sa formam diverse momente. Deschiderea in sine a durat vreo doua ore, pentru ca, pe langa show-ul nostru de vreo 25-30 de minute, a mai fost defilarea delegatiilor din tarile prezente, aducerea drapelului „olimpic”, imnuri si ceva speech-uri. Am cautat pe YouTube, dar singurul video pe cale l-am gasit cu ceremonia a fost asta. Asa ca, asta e singura dovada ca am fost acolo, pe gazon, unul din pixelii ce formau semnul U al Universiadei. Am mai fost eu pixel de cateva ori, de exemplu in marea de luminite, sau in „tricolorul” format la protestele de acum doi ani din Piata Victoriei, dar asta e o alta poveste.

Flacara universiadei a fost aprinsa de Nadia Comaneci, atunci inca in activitate, mai ales ca era eligibila pentru competitie, fiind studenta la IESF. Ea venea si dupa nebunia care s-a intamplat la rusi, cu un an inainte, la Olimpiada din ’80, cand arbitrele au stat peste jumatate de ora sa ii dea nota la barna, ca sa rezolve aranjamente politice sa castige sportiva sovietica, si nu Nadia. A primit 9,85 pentru acest exercitiu, ca sa iasa pe locul intai o rusoaica. Dirty politics… Am auzit tot felul de povesti ca Bela Karoly, care era antrenorul lotului roman, a primit telefon direct de la Ceausescu sa retraga echipa de gimnastica de pe teren…

La Universiada am fost si eu la cateva competitii. Una dintre ele stiu ca a fost un meci de baschet la Polivalenta, cu sala plina, intre Romania si SUA. Ce alta ocazie mai am sa vad un meci oficial, la baschet, intre noi si americani? Ok, parca ne-au batut, dar stiu ca am tinut destul de aproape…

Hei, prieteni! Deja e tarziu… promit sa revin maine cu continuarea.

Noapte buna!

40 de ani de la absolvirea Sf. Sava… Când au trecut, soro?

Maine va fi intalnirea mea de 40 de ani de la absolvirea liceului Sf. Sava. O tinem din cinci in cinci ani si participa colegi care vin din toata lumea! Asa ca… ma gandesc sa ma pregatesc cum trebuie. De unde stiu ca nu va fi ultima pentru mine?

Ce-mi amintesc despre anii de liceu?

1979 – Clasa a XII-a B, in costumele de absolvire. Ne pregateam sa defilam pe strazi

Mai intai, o mare bucurie ca am reusit examenul de admitere. Stiu ca, dupa ce am vazut rezultatele, am mers cu parintii mei la un restaurant de langa liceu, undeva intre Catedrala Sf. Iosif si Calea Victoriei, pe dreapta. Am luat carnati oltenesti, care pe vremea aia erau asa, o delicatesa…

Apoi, ai mei mi-au cumparat o bicicleta. Imi dorisem mereu in ultima perioada, insa ma santajau cu admiterea: intri la liceu, primesti bicicleta! Simplu. Cu cateva luni inainte de examen, chiar m-am ambitionat sa ma pregatesc intens. Mai ales ca mai erau colegi nu doar din promotia mea, dar chiar din clasa a 8-a A in care eram la Scoala Generala 174 din Militari, dadeau tot la Balcescu – asa se numea atunci Sf. Sava, ca nu era voie cu sfinti. Si Phoenix-ul din Timisoara la inceput au vrut sa se numeasca Sfintii, dar nu le-a acceptat nimeni.

Pe vremea aia, era considerat cel mai tare liceu din Bucuresti. Se pare ca si acum , dupa 45 de ani, tot cel mai tare a ramas, cel putin dupa mediile de la admitere. Eu nu dadeam admiterea acolo ca aveam ambitii d-astea, dar taica-meu facuse tot liceul ala…

Asa ca m-am ambitionat si cam din luna martie a clasei a opta am inceput sa trag tare la romana. Am avut parte de profesori exceptionali, pe bune! „Scoala din porumbi” cum era denumita, pentru ca era cumva la capatul civilizatiei, avea parte de un corp profesoral nemaipomenit. La romana, Profesorul Petre Voican – un lord in adevaratul sens al cuvantului. La desen, domul Gheorghe Ionita, cel care chiar era un artist plastic renumit si pe care l-am intalnit mai apoi ca fiind profesor la Centrul Cultural sau de Arte Plastice al Ministerului Apararii. La gramatica cred ca eram unul dintre cei mai tare din scoala, nu era problema. Insa la literatura, cacaturile alea de rezumate cu Dan Capitan de Plai, Toma Alimos si alte asemenea, trebuia sa le invat pe dinafara. Nu era alta metoda, nu se lipea nimic…

Of,… ca niciodata nu m-am priceput sa scriu!

La mate eram ok, in special la geometrie, aveam vreo sapte note de zece pe trimestru. In zilele cu teza, cand invatam dupa-amiaza, eu ma plimbam cu bicicleta toata dimineata 😊 Pe bune, ce poti sa inveti la matematica in ultima zi?

Imi amintesc ca am fost selectat sa reprezint sectorul 7 (pe vremea aia, cartierul Militari era in sectorul 7) la o emisiune TV pentru elevi, „Sapte Contra Sapte”. Era duminica dimineata, sub forma de concurs intre doua echipe de cate sapte elevi, pe mai multe materii, fiecare smecher pe cate una. Eh, insa exact in vacanta aia de iarna in care trebuia sa ma duc sa ma antrenez pentru concurs – la sediul Primariei Sectorului 6 in prezent, pe Plevnei – luasera ai mei bilete in vacanta de Revelion la Borsec. Asa ca nu m-am prezentat. Si pana la urma, cel care a reprezentat Bucurestiul a fost Cecil Folescu. Cel care, in clasa a IX-a si a X-a mi-a fost coleg de clasa la Sf. Sava. Ha! ce mica-i lumea. Imi amintesc cum cantam cu el, improvizat, Smoke on The Water, al lui Deep Purple. El imita cu vocea chitara si cu zornaitul cheilor de la apartament – stiu ca statea undeva pe Dorobanti – imita cinelul. Eu faceam percutia, batand in banca… Vocea o faceam impreuna. Nu stiu ce iesea, ca eu nu aveam voce deloc! Dar era suficient ca ne simteam misto, iar asta ne ne placea. Mai aveam noi un hit ce ne placea pe vremea aia, destul de exotic. In Zaire cu Johnny Wakelin, care se preta stilului nostru de chei, voce si batut in banca 🙂

Tot asa, stiu ca intr-a noua am cucerit cu batutul in banca o fata dintr-a zecea, mai mare ca mine cu un an. Imi iesea bine de tot imitand treaba aia la tobe a lui Cozy Powell. Dar asta-i o alta poveste… poate o s-o spun altadata.

Asaaaa,… deci ma pregateam la romana. Era-n luna mai, deja cald, si nu mai aveam aer in casa. Tzup!, m-am suit pe casa. Ca sa stau si la soare in timp ce toceam la mizeriile alea de rezumate. Acum, ca va povestesc toate amintirile astea, realizez ca, de fapt, de mic imi placea sa ma prajesc la soare. Si la mare, cand mergeam cu ai mei la Eforie Sud, ma asezam pe prosop pe balustradele alea de beton de pe faleza, Stateam mai mult pe burta, de aceea, spatele meu era numa’ bun de uns cu iaurt si un motiv temeinic sa nu dorm noaptea decat in degete 😊Iar pe fata eram aproape alb complet.

Hai, ca m-am labartat rau de tot cu povestea… Deci, eram pe casa, invatam stand la soare, sa ma bronzez.  La un moment dat, simt o miscare jos in curte, printre crengile pomilor. Ma uit si incremenesc! Era chiar dirigintele meu, profesorul Ion Rotaru. Profesor de sport cu o mare vocatie, un adevarat coach, asa cum am zice in zilele astea. Am coborat imediat, pe undeva prin podul casei si in doua secunde am fost jos. Rosu ca racul, plin de emotii. Era prima data cand dirigul venea la mine acasa! Voia sa vada daca ma pregatesc si daca am nevoie de ceva pentru a fi 100% la admitere. E? nu stiu daca ati avut astfel de experiente , dar eu am mai vazut doar in filme genul asta de profesor.

Din scoala, am dat patru baieti la Sava: Ioan (Nutu) Enescu, Dan Golcea, Liviu Jalba si cu mine. Era o mare concurenta, am intrat cu media generala opt, parca. Si, cadoul promis de ai mei, o bicicleta Pegas, dar d-aia normala, nu din cele la moda atunci, cu rotile mici si saua alungita, model american.

Mandru nevoie mare, imediat dupa ce aduc acasa bicicleta de la magazin, o montez repede si ies „la blocuri”. V-am mai povestit pe-aici ca langa casa mea erau niste blocuri nou construite, de patru etaje, unde se adunau mai toti copiii. Ma sui pe bicla, bag o goneta d-aia barosana si, unde am vazut cel mai mare grup de prieteni, direct inspre ei m-am indreptat, cu gandul sa pun o frana smechera, asa, in derapaj, cu roata din spate intr-o parte.

Cred ca banuiti deja ca nu au tinut franele, am intrat direct in ei, noroc ca nu a fost nimeni ranit… in afara de orgoliul meu. Bicicleta aia niciodata nu a avut franele bune 😊

Ok, recunosc, m-am luat cu altele si in realitate nu prea am vorbit deloc despre anii de liceu. Cu siguranta voi vorbi maine la liceu de la 10 dimineata, toata ziua, cu colegii si colegele mele. Abia astept!

PS. Hahaha, ia ghiciti care eram eu, acum 40 de ani?

COMUNISM – CERNOBÎL – CANCER

Cernobîl

– Alo!
– Alo, bună, eu sunt! Ce faci?
– Bună! Uite, mă pregăteam să merg până la piață, să cumpăr salată, ridichi, ceapă si ce-oi mai găsi. Tu?
– Nu mai cumpăra nimic!!! Și să nu cumva să mănânci nimic proaspăt, ce crește la suprafața pământului… Să bei doar apă minerală, îmbuteliată. Nimic de la robinet!
– Cum adică, nu înțeleg nimic! Și ce să mănânc, că exact în perioada asta am nevoie de multe  vitamine, iar astea sunt cea mai bogată sursă. Chiar, ce-ți veni așa, dintr-o dată?
Cam așa ceva a fost dialogul meu cu Ana undeva pe la sfârșitul lui aprilie, în 1986. Amândoi eram În primul an de stagiatură, lucram la IMU (Întreprinderea de Mașini-Unelte) Bacău. Eu eram trimis într-o delegație la București, iar Ana era la părinții ei, la Onești.
Aaaa… și incă ceva, extrem de important în contextul ăsta: Ana era gravidă în trei luni cu Mircea, primul nostru copil.

Cernobîl

Prin niște surse sigure, dar și de la Radio Europa Liberă, aflasem cu o noapte înainte despre catastrofa de la Cernobîl. Nu știam mare lucru, ci doar că dezastrul este atât de mare încât era posibil, dar și foarte probabil, să fie contaminată de particule radioactive toată suprafața României. De aceea, trebuia evitat orice aliment proaspăt expus afară.

Cenzura era atât de mare – și frica la fel – încât te fereai să vorbești pe șleau la telefon. Încercai să transmiți mai mult printre rânduri, sperând ca interlocutorul tău să intuiască mai degrabă mesajul corect. Până la urmă, i-am spus Anei direct ce aflasem, indiferent dacă ar fi fost urmări. Prioritatea era copilul, no matter what!

– Păi și ce să mănânc? Că m-am săturat de coajă de ou pisată, amestecată cu miere.
Pe vremea aia, pentru a avea calciu, atât de necesar pentru o femeie însărcinată, nu găseai decât calciu lactic. Eventual mai cumpărai ceva pastile de la cineva care aducea din Germania, la niște super-prețuri. Ana citise undeva o metoda alternativa de a suplimenta calciul. De aceea, strângea toate cojile de la ouă, le pisa în râșnița de cafea (că oricum la cafea nu o foloseam, că găseai doar nechezol, amestecat cu paie), până se făcea o pulbere, pe care, ca să o poată înghiți, o amesteca cu miere.

Imediat după ce s-a aflat de Cernobîl, pe căi neoficiale, desigur, toată lumea parcă intrase în vrie. Si, exact ca și acum când apare un subiect important, toți păreau că se pricep la uraniu, izotopi și timpi de înjumătățire! Europa Liberă difuza non-stop toate informațiile disponibile atunci în Vest. Dar erau atât de sumare, iar cele mai multe erau doar presupuneri, pentru că însăși sursa, URSS-ul, nu oferea decât fake news. Evident diminua cifrele reale ale nivelului de radiații și efectele posibile. Iar asta abia după ce a fost forțată să recunoască că a fost ceva, pentru că Suedia a constatat un nivel foarte mare de radiații și i-a indicat pe sovietici ca sursă.

La vreo săptămână după accident, îmi amintesc că a avut loc o plenară a PCR, în care s-a trasat un plan de măsuri pentru a diminua efectele “incidentului” de la Cernobîl. Indirect, Partidul a recunoscut catastrofa, pe care, însă oficial nu a anunțat-o niciodată…

Nu știa nimeni urmările, pentru că nimeni nu avea acces la datele corecte. Însă mulți specialiști le bănuiau. De aceea, când rușii au organizat, la câteva săptămâni de la explozie, o cursă de ciclism internațională, organizată la ei, ca să dovedească faptul că totul e în regulă, cicliștii din Vest au boicotat. Premiile erau foarte mari, au participat doar cei din țările comuniste, forțați mai mult de autoritățile lor de la partid. Cât cinism să ai să organizezi așa ceva, doar să-ți speli imaginea, știind că poți, probabil, afecta iremediabil niște sportivi?

Marie Curie, cea care descoperise radioactivitatea, nu avea de unde să știe că efectele sunt devastatoare. Pentru ca lucra cu bucățile de uraniu cu mâna goală, a ajuns să moară fără mâini și fără picioare. Se pare că și acum sicriul ei este o sursă de radiații și va mai fi încă pentru mii de ani… Săraca femeie! Dar știința a evoluat, savanții știu exact urmările și efectele asupra celor expuși radiațiilor.
Sovieticii aveau probabil cei mai mari savanți.. Care știau situația. Dar care nu au spus-o…

Toți eram isterizați, în lipsa informațiilor cât de cât oficiale. Prietenul meu Călin Cristescu, care în vremea aia lucra la IFA (Institutul de Fizică Atomică) Măgurele, a venit atunci la mine acasă, cu un aparat ce măsura nivelul de radiații. Parcă era în roentgeni, sau așa ceva. Îmi amintesc că la pragul apartamentului era o valoare mai mare decât cea din living. Oricum, ambele peste normal. Știu că în perioada aia s-au distribuit pastile de iod, pentru a limita efectele asupra glandei tiroide.

Mult timp după, am aflat că în România am avut cât de cât noroc, pentru că norul radioactiv cel mai încărcat a fost transportat de vânt mai întâi deasupra Scandinaviei, apoi a coborât spre Europa de Vest, ajungând în final și la noi.

Am avut mari emoții până în octombrie 1986, când s-a născut Mircea, dar totul a fost perfect! Și Mircea, dar și Dan, născut peste doi ani, au fost și sunt perfect sănătoși, Doamne-ajută!

Însă vom afla vreodată dacă numărul din ce în ce mai mare de cancere din jurul nostru, sau bolile glandei tiroide, or avea legătură cu Cernobîl? Probabil că nu. Evident, în sensul asta, nu pot să nu mă-întreb, oare cancerul meu de acolo s-o fi generat?

Toate amintirile de mai sus mi s-au reactivat când am văzut serialul HBO dedicat catastrofei. Vi-l recomand, este un serial de excepție, dar mai ales un document prețios, ce vine după doi ani de cercetări minuțioase a numeroase arhive. Filmul aduce fapte, argumente și exemple clare desprinse din realitatea acelei lumi și a ceea ce înseamnă un sistem comunist, ticălos.

Știu, există multi nostalgici care regretă acele vremuri de dinainte de 1989. Probabil că-și regretă, de fapt, tinerețea, puterea, pozițiile și privilegiile avute… Multi din cei tineri, care nu le-au trăit, chiar le apreciază. Ei sunt mai de iertat, pentru că nu știu decât o parte a realităților, povestită de cei din primul grup, sau văzută pe diverse filmulețe de propagandă din anii comuniști găsite pe YouTube. Filmul este un must see pentru toți aceștia. Spre aducere aminte despre cum erau tratați oamenii, cum erau sacrificate destine, sau chiar vieți pentru ca rapoartele să dea bine la Partid și oamenii să-și câștige, cu mândrie, un loc mai călduț, o poziție mai înaltă, sau un titlu de Erou al Socialismului.

Cernobîl

Era de așteptat ca filmul, care a ajuns serialul cu cea mai mare nota pe IMDB, să iște controverse uriașe, mai ales în Rusia. Oamenii, probabil, acum află cât de cât exact ce s-a întâmplat atunci. Normal că propaganda a lansat o poziție oficiala cum că filmul este un circ și vor sa realizeze și ei un film, cu varianta lor. Că, de fapt, totul a fost provocat de un agent CIA. Poate o fi fost așa, nu știu… însă, indiferent cine sau ce l-a provocat, dacă se luau măsuri imediate și se raporta exact magnitudinea catastrofei, iar apoi dacă s-ar fi solicitat și acceptat ajutor internațional, urmările ar fi fost mult limitate.

Pentru că, e drept, shit happens! Și în alte locuri s-au produs accidente nucleare, vezi Fukushima. Însă japonezii au fost primii care au anunțat imediat, au luat toate măsurile și au dat acces la toate datele din secunda unu, pentru a reduce, cât de cât urmările și a salva populația.

Asta e marea diferență. În sistemul comunist, totul era minciună, totul era fals, totul era propagandă, iar populația nu conta. Ea trebuia să se sacrifice pentru conducători și pentru Viitorul de Aur al Omenirii.

Dar dacă acei curenți de aer aduceau norul radioactiv direct către noi, în România? Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat. Un posibil răspuns îl găsiți chiar în informațiile de la sfârșitul filmului…

Tot de acolo am aflat că Gorbaciov a declarat ulterior că, în opinia lui, Cernobîlul a declanșat procesul ce a sfârșit cu căderea comunismului. Ha! Ce paradox: cancerul comunist, la nivelul societății să fie tratat prin provocarea unui altfel de cancer, la nivelul individului…

Pentru că, nu-i așa? Indiferent ce greșeli fac politicienii, tot noi plătim!

Ce tare tropăim împreună, noi doi!

Am stat potolit zilele astea, sa vad si eu cum reflecta media de la noi SUMMITul UE, SUPER-MEGA-MARELE-UNICUL eveniment de s-a intamplat in Romania, cand toata elita Europei a poposit la noi. NU CRED sa fi avut in istorie un eveniment atat de important desfasurat in Romania. Sincer, cred ca si Ceausescu ar fi fost invidios…
Ca a fost la Sibiu, cu-atat mai bine, pentru ca am avut un oras chiar bine pregatit, de oamenii gospodari de acolo. Iohannis a avut incredere in urbea pe care a condus-o ani de zile, e clar. Bravo lui! Si s-a vazut ca nu s-a inselat. Dl. Tusk a declarat ca “s-a indragostit de Sibiu!”. Un om extrem de politicos, evident. Si binevoitor cu Romania, vorbind de mai multe ori in limba noastra. Insa, pe bune, nu stiu despre cate locuri din Europa a spus asa ceva… Respect!
Am fost incantat si mandru de succesul reuniunii de la Sibiu si am fost emotionat ca am apucat sa-i vad pe cei mai puternici conducatori europeni rosind ca niste liceeni atunci cand au fost aclamati si chiar pupati de niste romani, oameni ADEVARATI din Europa. Ce moment!
Si nu a fost regizat, ca in vizitele lui Ceausescu sau ale lui Kim Yong sau-cum-il-cheama-pe’ala, ci a fost traire fireasca, normala, deplina. Momentul a fost initiat de Presedintele Frantei, Emanuel Macron, care, dupa fotografia de grup, a dirijat toata echipa catre oamenii din Piata.
Acum s-a vazut cat de tare se bucura romanii ca sunt europeni full-time! E un job la care au aplicat de peste o suta si treizeci de ani – ca tot e azi 10 mai, Ziua Regalitatii – insa unii au crezut ca nu sunt calificati pentru a ocupa aceasta pozitie… pe care, in fapt, o meritam din plin!
Eeee,… insa am fost NEplacut surprins sa vad ca, totusi, au fost facute comparatii cu mizeria aia de miting electoral PSD de la Iasi. De ce??
Nu ma refer aici la oamenii care, din propriul instinct civic, au venit sa le ureze DE BINE alde Liviului si gastii lui. Ci la Dragnea & conducerea partidului-stat si la prapaditii aia adusi cu furca de prin toata Moldova, parca sfidand memoria lui Stefan cel Mare si Sfant. Pe bune, astia chiar se dau razesi? Ei sunt mandri ca aceia pe care-i urmeaza “in orb” sunt huiduiti, fugariti si urati oriunde ajung in tara? Si ca nu mai pot sa apara nicaieri decat insotiti si protejati de bodyguarzi si aparati de jandarmerie? Pe ei ii apara?
Eheee,… cand eram io copil, era o serie de bancuri cu soricelul si elefantul. Unul din ele era cam asa: pe un pod, merge soricelul. La un moment dat, apare si elefantul, care, atunci cand pasea, facea ca intregul pod sa trepideze grozav. Dupa ce simte vibratiile nemaipomenite ale podului, din cauza calcaturii apasate a elefantului, soricelul ii zice acesuia, cu mandrie: “Ce tare tropaim impreuna, noi doi!”
Asa si cu Dragnea si PSDul lui. Au ajuns niste soricei, care se lauda ca tropaie tare. Sau, dupa cum scandau cei de la Iasi – ca tot vorbeam despre ei mai devreme – poate chiar au evoluat la stadiul de… SOBOLANI.

Punct. Și de la capăt… sau cum o veste bună aduce depresia!

Sunt nevoit sa-mi cer scuze! Atat voua, celor care intamplator va mai uitati pe-aici, dar mai ales blogului meu POSTUL ZILEI! Din cauza muncii din ultimele luni pentru pregatirea expozitiei de la Bruxelles, am neglijat acest copil drag al meu si il rog aici sa ma ierte pentru asta!

In fata catorva din lucrarile expuse la Bruxelles

S-au intamplat multe lucruri de la ultimele postari, am trecut printr-o perioada incrancenata, in care efectiv am avut sentimentul ca fiecare minut este atat de valoros, incat nu voiam sa-l pierd. Prin urmare, mi-am dedicat toate energiile si ideile crearii lucrarilor cu care m-am prezentat in expozitie si nu am mai avut nici un strop de inspiratie si pentru a nota ceva pe blog.

Asa ca acum voi relua micile mele notite de aici, in speranta ca voi fi iertat.

Stiam de mult timp de expozitie si eram sigur ca am in atelier suficiente tablouri sa le expun. Era stabilit ca intre 1 si 31 martie voi avea la dispozitie spatiul Art Atrium, plasat in sediul Comisiei Europene din Place Rogier.

Cam asa arata spatiul expozitional Art Atrium. Cu o vegetatie demna de o padure tropicala, este un volum imens, flancat de cladiri moderne si acoperisuri vitrate, cu deschideri foarte mari si curajoase. Depaseste cu mult orice asteptare a mea…

Cam pe la inceputul lui decembrie, dintr-o data m-a fulgerat idea ca, de fapt, nu am NIMIC pentru un asa eveniment important. Am in atelier cateva sute de tablouri, insa nu se inchega nimic unitar, nici ca subiect, stil, tehnica sau dimensiuni. Sa fie clar: imi iubesc toate tablourile, chiar daca unele sunt raspandite prin lume,iar multe le am deja instalate pe peretii casei. Toate sunt copiii mei! Insa cele pe care le aveam nu erau create cu gandul la acel spatiu, nu erau destinate acestui eveniment. Pentru ca eu pictez doar de cinci ani si ceva, inca nu am un stil, sunt un tip curios si am incercat de toate si in toate felurile: portrete, flori, peisaje, nuduri, abstract, uleiuri, acryl, acuarela, carbune. Insa nu puteam aduna ceva sa semene.

Si in acel moment am luat DECIZIA: pentru expozitie FAC TOTUL DE LA ZERO!

Afisul expozitiei, tiparit pe canvas si montat pe unul din sevaletele mele 🙂

Atunci am trimis inca un mail, pentru o confirmare finala. Cumva, ma gandeam ca poate a intervenit ceva si, poate-poate, nu se mai intampla expozitia. Atat de tembel gandeam, incat chiar imi doream, speram asta. As fi scapat de tot efortul de a crea cateva zeci de tablouri. Mai apareau apoi si niste cheltuieli, pe care la acel moment nu aveam sa le estimez cat de cat, dar stiam ca vor fi mari: panze, culori, transportul tablourilor la si de la Bruxelles, apoi transport, cazare, alte cheltuieli pentru zilele cat voi fi acolo etc.

Da, evident ca puteam sa renunt si sa nu mai organizez nimic, era cel mai simplu. Ma dadeam lovit, sau inventam ceva gen situatia mea medicala nu-mi mai permite bla-bla… Da, puteam s-o fac. Insa as fi regretat toata viata! Poate v-am mai spus, cand eram putoi de 18 ani si abia mijeam ochii in ale caricaturii, mentorul meu din acea vreme, un mare caricaturist, Claudiu Niculae, care avea 50 de ani, mi-a spus o vorba de-am tinut-o minte de-atunci: Mirceo, ai grija, cand ajungi la varsta mea o sa regreti doar lucrurile pe care NU le-ai facut!

Asa ca din acel moment timpul pentru mine s-a contractat, a avut o alta dimensiune. Brusc, am facut calculele si am vazut ca in fix doua luni trebuie sa creez 30-40 de tablouri. Si a inceput nebunia!

Unul din cei patru pereti organizati ca spatiu de expunere.

Am inceput sa caut o tema principala, un stil, o dimensiune comuna. Atunci a venit cea mai neagra perioada prin care am trecut in viata mea. Imi ieseau numai prostii, gri-uri, negru, albastru, nuante ingrozitoare, iar despre compozitie, proportii sau combinatii pe paleta nici nu mai zic: ingrozitoare. Pictam noaptea, treminam pe la 2-3, ma culcam, iar dimineata urcam in atelier cu speranta ca poate la lumina zilei, totusi, arata cat de cat bine. Erau un dezastru!!! Cateodata mai venea si Ana in atelier si ii vedeam privirea de cand intra. Atunci intelegeam ca, de fapt ce mi se parea mie groaznic, e muuult mai grav decat estimam eu. Era horrorrr! Am fost de multe ori pe muchie, sa cedez, sa renunt la expozitie. Ce sa caut eu acolo? Ma duc doar sa ma fac de ras, si asta big time, la nivel international, ca acolo sunt oameni din toata Europa, pentru ca fac numai cacaturi, mai bine stau acasa.

Ei,… si iata cat de usor o veste extraordinara – aceea ca voi avea timp de o luna o expozitie personala de pictura la Bruxelles – se transforma in cel mai mare cosmar al meu, ducandu-ma in pragul disperarii si in cea mai neagra depresie. Nu vreti sa stiti pe unde am trecut! Nu mai stiam sa pictez nimic, iar Ana nu intelegea cum de nu mai reusesc sa insailez niste culoare pe panza dupa ce am facut, totusi, cateva sute de picturi. Nu vreau sa va zic ce discutii aveam pe la 3 noaptea despre pictura, compozitie, culori calde, reci si combinatii de culori.

Nu mai dormeam decat cateva ore pe noapte, visam numai solutii si variante de rezolvare, cautam inspiratie cat de cat pe net, pe zeci de siteuri, nimic. Totul era URAT si nu-mi placea nimic din ce faceam. Ma dusesem total catre abstract, abandonasem orice altceva, insa mi-am dat seama ca nu ma pricep, nu-mi iese deloc ce vreau. Am incercat si tehnica de pouring acrylic, foaaarte interesanta. Mi-au iesit cateva misto, insa nu puteam merge acolo cu 40 de lucrari doar in stilul asta.

Un al doilea wall, plin si el cu 24 de lucrari

A trecut Craciunul, Anul Nou si eu inca nu aveam nici un tablou pe care sa-l consider 100% eligibil pentru a fi expus. Iar termenul de trimis lista finala pentru expozitie era 15 februarie.

Am obosit… revin maine! De data asta, promit 😊