Insomniile băiețelului cu trotinetă – partea a doua…

M-am nascut cu o hemipareză facială stânga, care mi-a afectat mare parte a mușchilor din zonă și cine mai știe mai ce. Mi-amintesc că mergeam periodic “la raze” când eram copil. Ajungeam cu tramvaiul 14, pe care-l luam de la capat, de la podul Ciurel, până pe Splai, în Cotroceni, la vestitul 303 (corect trebuie citit “trei-gaura-trei”), unde era ceva cabinet medical. Acolo erau si niste camine studentesti, iar inainte fusesera grajdurile regale, parca. Îmi puneau niste ochelari d-ăia negri, ca la înotători, cu elastic, să se potrivească pentru cât mai mulți pacienți. Stăteam cu fața-n sus și deasupra, in tavan, erau multe becuri puternice, rânduite circular. (chiar, poate de atunci obisnuinta sa ma uit in tavan 🙂 Probabil au rezolvat mare parte din starea inițială, dar am mai rămas cu niste sechele, urme de asimetrie facială, printre care un mod defectuos de a pronunța unele sunete și, vizibil evident, cu gura strâmbă. Chiar și acum, câteodată, prietenii se distrează cerându-mi să repet unele cuvinte, mai ales pe cele ce conțin sunetul Ș 🙂

Stiti cum sunt copiii, cand se cunosc, ei au doua intrebari: Cum te cheama? Si cati ani ai? Asta asa, ca sa-si ia imediat reperele, sa stie sistemele de referinta intre ei. Asadar, toți copiii de pe stradă mă știau drept Goghimiță (așa răspundeam eu, în mod deformat, când mă întreba lumea cum ma cheamă, în loc de Gheorghe Mircea). Si asta mi-a fost si prima porecla. Inlocuita, cateodata, de varianta mai descriptiva/sugestiva, Gură Strâmbă. Uneori, erau folosite si combinat, dar mai rar, ce-i drept.

Începând cu Goghimiță, poreclele mele au avut o evoluție destul de zglobie: Goghi, Moghi, Boogie, apoi în liceu și-a făcut apariția Gyorfi, transformat si derivat multiplu in armata, în Ghiorfanul, Borfanul, Ghioarfa, Boarfa etc. Astea, mare parte au ramas si-n facultate, pentru ca multi baieti imi fusesera colegi si de armata. In Connex, insa, era altceva, aer corporatist, serios, si acolo, intr-un astfel de mediu, pana si porecla se comporta altfel. Si s-a stabilizat in ‘nea Puiu! Pentru ca eram odata cu echipa la Moeciu, la Garbacea, de unde in timp au evoluat Cheile Gradistei, si “le-am dat” niste ture de stadion 😊 Iar pentru ca la nationala de fotbal, coach era ’nea Puiu… gata porecla.

Apropo de sistemele de referinta ale copiilor. Eu stiam ca, odata ce un copil e mai inalt, e clar ca e mai mare si ca ani. Ceea ce, la varstele alea de patru-cinci ani, se cam verifica statistic. Dar eu am extins si la adulti, aplicand acelasi principiu. Si tare mi-a fost mirarea, cand am aflat ca taica-meu, care era mult mai inalt decat bunicu’, avea, de fapt, mai putini ani…. Hmm, complicata lume pentru un copil.

Nu am stiut niciodata, si cu-atat mai putin acum, care era nivelul de control al tratamentului “cu raze”, în anii ’60, sau ce efecte secundare ar fi putut avea. Cert e că, ani de zile după aceea, mai toate problemele mele au fost in zona capului. Coincidenta? Habar n-am…

În fiecare vară mergeam cu ai mei la mare. Ma bagam cu capul in toate valurile, unul nu ratam. În septembrie eram abonat la ORL, pentru că mereu aveam otită. Era o clinică de copii la intersecția Știrbei Vodă cu Berzei, o casă veche, boierească, luată de comuniști și făcută policlinică. Cabinetul era la subsol, pe niste scari in spirala, si avea un geam cu niște gratii groase din fier forjat răsucite măiestrit, ce dădea spre stradă și pe unde vedeam, într-o perspectivă unică, chiar de la nivelul trotuarului, tramvaiul ce venea dinspre Cișmigiu și urca panta spre Berzei. Parca tramvaiul era mai mare vazut de pe scaunul de consultatii, pentru ca-l vedeam de la nivelul sinelor. Un meșter dibaci, bineînțeles că i-a tras acelui grilaj de artă câteva bidinele bine simțite, îmbibate în vopseaua aia galben-bolnav, prezentă în toate clinicile și spitalele românești ale epocii. Pe vremea aia, arta era un moft!

Ei, doctorul ăla orelist de-acolo era singurul la care abia așteptam să merg! Deși controlul urechilor era un chin, cu toate pâlniile alea pe care ți le tot îndesa și rotea prin ureche, de aveam impresia că ieșea cu ele prin cealaltă parte si apoi se uita prin oglinda aia mare, rotunda, pusa pe ochi de ziceai ca-i alta dihanie, mereu plecam de la el cu un dinozaur, sau porumbel, sau o broscuță din hartie, origami adevarat! Nu știu cum făcea, de unde le avea, sau dacă le făcea el, mereu plecam de acolo cu trofeul. Mereu albe, niciodata colorate. Nu am știut niciodată dacă avea pentru fiecare copil, sau doar pentru cei pe care simțea că îi doare mai tare urechea sau consultația. Cert e că a fost singurul doctor de la care primeam și altceva în afară de rețetă…

Rețetă care, invariabil, includea penicilina injectabilă, în fese, la fiecare șase ore, timp de o săptămână. Nu știu dacă ați făcut așa ceva. Fratele meu, mă urcam pe pereți de durere, nici nu puteam coborî imediat de pe pat, sau unde-mi facea, stăteam puțin să-mi revin. Cateodata mai faceau eu pe viteazul si ziceam ca nu doare, da’ numa’ io stiam ce e-n sufletu’ meu… Iar la fiecare înțepătură, in locul ăla se făcea cate-un guguloi, tare ca o nucă. Și după primele trei-patru zile, începeai să mergi crăcănat, nu puteai să-ți aduni picioarele.

Cabinetul medical unde mi se făceau injecțiile era undeva în capul străzii Bisericii (actuală Orșova) și avea deschis de la 08:00 la 20:00. Așa că programarea injecțiilor era 08, 16, 20, 02, ca să merg in extra-program doar o dată, la două noaptea, la o asistentă în vecini să mă înțepe. Costa cinci lei injecția. N-o sa uit niciodată cum arăta trusa aia de injecție, care cred ca avea aproape de juma’ de kil, sunetul metalic când se asamblau pistoanele alea și capacele și cum se fierbea juma de ora cel putin, învelită în tifon, pentru a se steriliza. Ăsta era template-ul meu meu de fiecare septembrie.

Am facut clasele 1-8 la scoala 174, din Militari. O scoala foarte buna, cu toate ca “era-n porumbi”, la capatul Bucurestiului. Atunci, in Militari, pe Armata Poporului (Iuliu Maniu acum), erau blocuri doar pe partea dreapta cum vii dinspre Leul. Pe stanga s-au construit prin alii ’70, alea direct in trotuar. Nu stiu de ce le inghesuiau asa-n strada, de parca nu aveau pamant, sau ii costa terenul. Ati vazut ce spatii verzi sunt pe dreapta, la blocurile vechi, departe de sosea, iar pe stanga e oribil. Cateva blocuri au fost ocupate de refugiati chilieni, nu stiu ce deal avusese Ceausescu cu vreo revolutie din America de Sud, ca au venit in zona cateva sute. Imi placeau jachetele lor specifice, cu carouri mari, protocalii, galbene, rosii, superbe. Toti aveau d-alea. Iar parul, des, extrem de drept si lucios, de un negru care vira spre albastru. Unii din copii veneau la noi la scoala.

Am avut profesori exceptionali si, asa apreciam eu la varsta aia, foarte inimosi si dedicati (de fapt, si acum am ramas la aceeasi impresie). La matematica si la gramatica eram cel mai bun din clasa. Nu si la desen. Acolo era un coleg, Cristian Dinculescu (de care nu am mai stiut nimic dupa clasa a opta), cu un talent fenomenal. Avea o mana si o lejeritate a liniei, care ma lasau masca. Eu aveam linii crispate, cacaite, nesigure. El era un adevarat artist. De la noi din scoala, in promotia mea, vreo sase-sapte am reusit la examenul de admitere la Sf. Sava (pe vremea aia se numea N. Balcescu si era cel mai cotat liceu in epoca), ca sa va dati seama de nivelul scolii.

Eram printr-a patra, cred, cand a venit la noi in clasa o noua colega, o tipa din America. Parintii ei se ocupau cu ceva folclor, sau niste chestii culturale si, cateva luni cat au stat ei in Romania, Emy, fata lor, venea la noi la ore. Evident, nu pricepea o iota. Asa ca era insotita, mereu, de profa de engleza care-i traducea lectiile. Altfel, o fetita bruneta, ’naltuta, subtirica, cu par lung, prins in doua cozi laterale, baietoasa si destul de bataioasa. Era in conflict cu unii baieti din clasa, nu stiu de ce, insa intr-o pauza a pus stapanire pe cismeaua din curtea scolii. Le stiti, erau cismelele alea verzi, intr-un picior, care curgeau nonstop. Eu nu aveam treaba cu baietii. De cand ma stiu, m-am impacat foarte bine cu fetele. Nu stiu de ce, dar si ele m-au acceptat, in general si de multe ori le stiam cele mai mari secrete. Faptul ca de la mine nu transpirau mai departe, cred ca le-a capatat increderea si mai mereu imi spuneau toate problemele care le macinau. Sa stiti ca, chiar si la varsta aia erau probleme… de dragoste! eheee, serioase, nu asa 🙂 Le dadeam si eu sfaturi, atat cat ma pricepeam. Cred ca, mai degraba, ma dadeam mare, ala important… In realitate, habar n-aveam.

Atunci insa, in toata pauza mare jucasem fotbal, nu stiam ce se intampla si, atunci cand s-a sunat, in goana spre clasa, am tras o tura pe la cismea, sa beau apa. Beam cu mare placere si simteam cum se amesteca gustul ala al apei de la cismea cu senzatia de transpiratie de copil amestecat cu cel de praf si de alergatura (mie-mi placea combinatia, imi dadea o stare nemaipomenita de confort), asa incat imi amintesc ca apa aia de cismea, dupa efort, era cea mai gustoasa apa pe care am baut-o vreodata in viata mea.

Beau io, chiar ma adap, si, exact cand sa ma ridic de deasupra jetului de apa, simt o lovitura in cap care ma darama! La propriu. Nu stiam ce s-a intamplat si ma trezesc intins pe jos, plin de sange siroind pe fata mea. Emy, americanca, de, mi-a aruncat cu o caramida in cap, tintindu-ma de la vreo 4-5 metri. Direct in cap! Vin unii colegi, ma taraie in fuga la cabinetul medical, cand ma vede asistenta aia de-acolo, sa lesine. Ma panseaza asa, cu fo’ doua kile de fese, in jurul capului, de aratam ca un ou de pasti, dar alb, nevopsit. Si-mi zice sa plec acasa, sa ma duca ai mei la un doctor. Eu, nu si nu! Voiam sa raman la orele urmatoare, ca aveam sportul! Cum sa ratez cea mai placuta ora a saptamanii, care era ultima din orar, sambata? (pe vremea aia se muncea si se facea scoala si sambata) De cele mai multe ori jucam baschet si ne lasa proful de sport mingea asa, pret de vreo doua ore.

In sfarsit, trist (pentru ca lipseam de la sport, nu ca aveam un gauroi in cap!), plec acasa. Maica-mea, cand m-a vazut la poarta cu capul cat o banita, ambalat complet in pansament, sa moara de inima! I-am povestit ce si cum, m-a luat si m-a tarat la spitalul de copii, la Grigore Alexandrescu, unde mi-au pus aia cateva copci. Anestezie? Ce-i aia?

Retrospectiv, acum imi dau seama ca, poate razele alea mi-or fi facut bine, ca mi-or fi intarit teasta. Ca pe partea stanga mi-a spart capul, exact unde avusesem pareza. Bine insa ca nu m-a nimerit caramida un pic mai jos, asa, pret de cativa centimetri. Ca tampla, sigur nu mi-au intarit-o…

Nu-mi amintesc ca fata aia sa-si fi cerut vreodata scuze, sau ceva asemanator. Sau poate a facut-o, da-n legea ei, ca io nu pricepeam boaba de engleza. Insa in ultima zi de scoala a trimestrului, inainte de vacanta de iarna, mi-a dat un pachet de ciunga american, original, d-ala baban, de sapte lame! Mama, ce smecher eram!!!

In foto, cum ma chinuiam eu sa imit pozitia statuii de la Peles… 🙂