Murim în România… și asta ne ocupă tot timpul

Așadar, ceea ce am scris în urmă cu câteva zile, a primit azi și o confirmare oficială. Venită de la cel mai înalt nivel, adică de la Președinte. Faptul că instituțiile statului sunt putrede, cotropite și conduse de mufloni incompetenți, numiți acolo de politic.
Evident, toți sunt în perioada asta în campanie electorală pentru Cotroceni și deja sunt în perioada în care își dau coate, ca atunci când ești în stația de Piața Victoriei la ora 8:30 și vrei să te strecori și tu să prinzi metroul de Pipera. Mai au până la stadiul de lupte de stradă, dar se vor antrena în concediu și vor veni in toamnă cu chef de cafteală, d’ăla ca-n Ferentari.

Autoportret

Însă toți trebuie să recunoască eșecul sistemic în care am ajuns după 30 de ani de alegeri libere. Pentru că da, trebuie să recunoaștem că NOI i-am ales. Deci si noi suntem parte a eșecului. Nu putem ca noi să îi alegem, apoi doar ei să fie de vină. Fără noi, ei nu ar fi acolo, nu și-ar putea numi toate rudele, amantele și obligațiile la conducere.
Așadar, în România secolului XXI (Veo, asta se citește “douăzeci și unu”!) mor copiii în maternități. Nu mai pomenim de cele din fundu’ țării, ci de aia din Giulești, centrală cum am zice. Mor tinerii în cluburi, în centrul Bucureștiului. Iar dacă supraviețuiesc, are grijă sistemul sanitar de la noi să-i omoare cu zile. Paranteză: Colectiv s-a întâmplat acum cinci ani. A fost cineva condamnat?
Cad oamenii cu avionul, dar motivul morții a fost înghețul. Pentru că super-autoritățile române nu au reușit să îi localizeze timp de două zile. Paranteză: a fost găsit cineva vinovat?
Mor bolnavii de cancer. Pentru că e cineva care într-un minister sau în CNAS decide soarta lor, trecând SAU NU niște medicamente pe niște liste. Deci, într-un fel, ăia au drept de viață și de moarte asupra bolnavilor.

Aici, trebuie să recunosc că, în cazul meu, am avut norocul să găsesc mereu injecțiile necesare tratării cancerului meu. Altfel, nu mai scriam aici, nu?
Mor bătrânii în fața, pe holurile, sau în curtea spitalelor, abandonați de ambulanțe. Eeeei, asta e! Sunt bătrâni, și-au trăit viața, ce mai vor acuma? Cât s-o mai ducă? Vorba ăluia de era purtator de cuvânt la CNAS: oamenii mor și cu sistem și fără
E vorba de un sistem citit cardurile de sănătate și care de aproape o lună nu merge! Paranteză: a zis madam ministru că îi dă pe mâna DNAului, că e clar că acolo s-a furat. Ați văzut până acum vreun fost sef CNAS vinovat?
Și apropo de DNA. Una dintre puținele instituții din țara asta care mergea și a dat rezultate cât de cât notabile, recunoscute de multe ori și in străinătate. Era mai curată decât celelalte instituții. Se știe că orice sistem, cand e atacat din interior, încearcă să “scuipe” afară pericolul. Așa că a fost decapitata de PSD, pentru că le amenința toate capetele cele corupte si putrede ale balaurului. Și le strica feng-shui-ul. Mai mult, România Coruptă i-a pus și încă îi pune cele mai mari frâne numirii LCK în fruntea procurorilor europeni.
Acum, odată cu detaliile ce vor rezulta în urma ororilor de la Caracal, vom realiza nu numai cât de nepricepuți, neinteresați și proști sunt oamenii din sistemul românesc integrat ce ar trebui să ne garanteze siguranță și încredere, ci și nivelul absolut grotesc în care s-a ajuns să se mintă oficial. Și să se dea pisica dintr-o parte în alta.
Ok, dar care ar fi soluția?
Păi sa începem cu tânăra generație, s-o educam si s-o aducem pe alte coordonate si valori adevarate. Cu cine vom face asta? Cu profesorii ăia adevărați, care iau nota 2 la examenele de titularizare. Și apoi vom crește și nivelul celor care nu iau bacul, dw la 45 la 50%. Sa, da, dar uiți câți olimpici avem? Ecact! Așa e, cei mai mulți din Univers. Însă unde se duc la facultăți olimpicii astia? Și unde vor lucra? În niciun caz în România, care va rămâne tot mai părăsită de valori și de valoare. Și credeți că ceilalți tineri vor rămâne?

Covrig cu seminte

Pai, hai sa va zic. Dimineață am fost sa-mi fac analizele si centrul de recoltare e langa Piata 16 Februarie din Bucurestii-Noi. Pentru ca nu am mancat nimic inainte de a-mi lua sange, dupa aceea mi-am luat un covrig cu seminte din piață și am întrebat-o pe doamna care m-a servit de ce e supărată. Domnule, îmi plesnește capul de durere. Probabil din cauza căldurii excesive de la cuptor. Eee, cu asta m-am obișnuit, însă de ieri lucrez numai singură, fetele astea tinere nu mai vor să vină la muncă. Pleacă afară la lucru. Of, așa m-as duce și eu,… dar nu pot, că îl am pe ăla micu’ în clasa a doua. Unde să plec acuma cu el? Lasă, sunt convins că că s-a gândit guvernul la o strategie grozavă, în locul muncitorilor români vor aduce vietnamezi, pakistanezi, că ei muncesc mai bine și sunt mai serioși.
Un căcat! Tot acolo ajungem, nicio șansă… Murim în România și asta ne ocupă tot timpul.
Totuși, recunosc ca sunt un sunt inconstient optimist și nutresc la o licarire de speranță din partea tinerilor, să facă ei un fel de revoluție, sau o resetare, sau ce-o fi și să inventeze o Românie Curată. De acolo, mai departe, drumul va fi simplu…

Suntem complici. Cu toții!

Toată grozăvia petrecută în Caracal putea fi evitată. În orice țară normală la cap, în maxim o oră  poliția îl sălta pe dement și salva fetele. Vedem în toate filmele, de zeci de ani încoace, că dacă se vorbește la un telefon mai mult de 30 de secunde, acesta poate fi localizat. Precis!

Statul român, care după ’90 a mers pe principiul “nu ne vindem țara”, a preferat să controleze cât mai multe dintre instituții, pentru că politicienii aveau șpăgi de dat înapoi celor care i-au sprijinit să fie aleși. Așa că nu ne-am vândut țara, am dat-o gratis! Celor de aici, care au devalizat tot, au căpușat tot și și-au pus oamenii lor în funcții, ca să le facă treaba cât mai ușoară. Și legală.

Ce dacă n-ai fost în viață decât o profă de ore de atelier? Treci aici și ia-ți răsplata! Du-te europarlamentar la Bruxelles. 9 ani. În care nimeni nu știe de tine. Apoi, pentru că ești o femeie civilizată, neconflictuală, deosebit de comunicativă”, care “nu s-a dezis niciodată de inițiativele noastre de îmbunătățire a legilor justiției, dă-te-ncoa’ să te fac și prim-ministru. (caracaterizarea e făcută de Dragnea insuși)

Ce dacă nu ai fost decât o secretară de școală? Nu-i așa că ești cel mai bun ministru de interne? Hai aici și organizează și tu un 10 august 2018 exploziv, de excepție, niște servicii ale poliției în care papagalii ăștia sunt trimiși la moarte pentru că nu știu proceduri și nu au echipamentele necesare pentru a întra într-o casă unde un criminal înarmat își făcea somnul de frumusețe.

Pune la CNAS pe unul care e urmărit penal pentru delapidare, că e normal, omul se pricepe ce să facă atunci când are bugete de miliarde pe mână.

Și exemplele pot continua.

Însă toate astea se întâmplă cu complicitatea noastră, a tuturor. De ce? Pentru că unii poate i-am votat pe ăștia care sunt acum la putere. Alții, e drept, nu i-am votat. Credeți că ăștia suntem mai breji? Sau ăia de nu au votat deloc, care se pișă pe el de vot?

Suntem toți complici la ceea ce a-a întâmplat, pentru că am permis politicului să cangreneze societatea noastră.

La revoluție a apărut o vorbă, tare adevărată: copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri! Ia uitați-vă unde sunt angajate loazele celor mai mulți politicieni. Toate instituțiile statului sunt căpușate de soții, amante, prieteni și rude ale politicului. La fiecare schimbare, cei nou veniți își pun oamenii lor in posturile călduțe. Așadar, ne-am obișnuit cu astfel de rotații de 30 de ani încoace. Nu ni se mai par aiurea, sau ceva anormal. Toată protipendada asta de numiți de politic conduce toate instituțiile statului. Corupția este endemică, e în ADN-ul nostru (era să scriu DNA), deja suntem imuni la ea, nu mai reacționăm.

Mergem la un spital de stat, știm că trebuie să dăm. Mergem la frizer? Dăm. La doamna învățătoare sau la profesor? Evident. La instalator, că-ți repară robinetul de la calorifer! Sigur. Dacă te prinde poliția că ai trecut pe roșu, prima tentație este să vezi cum aranjezi cu el. Iar fetele tinere și frumoase încearcă să-și deschidă câțiva nasturi de la bluziță sau să încerce să apeleze la arma plânsului (nu săriți pe mine, mi-au spus asta chiar niște fete frumoase :))

Știiiiu, știu, asta nu e corupție. Dar ce e?

Mergem pe strada și unul o bruschează pe o tipă. Sau de la un vecin de pe scara blocului se aude cum o bate pe nevastă-sa. Ori niște puști îl caftesc pe unul mai slab dintre ei. Ori cineva îi fură geanta unui bătrân în autobuz și tu te faci că nu vezi, de frică că ăla ți-a făcut un semn că dacă spui ceva, te taie. Nu mai continui, ați înțeles ideea. Întoarcem privirea. Nu e treaba noastră…

Acum în ultima vreme au început să apară pe social media filmări și poze cu  anomalii sesizate de diverși cetățeni. Știți care sunt cele mai vehemente reacții? Ce te bagi, dom’ ne, ești polițist, ce te doare-n cur de ce face ăla?

Eu însumi eram cu bicicleta, încercam să ajung în parcul Mogoșoaia la plimbarea de dimineață, iar trotuarul era complet ocupat de o furgoneta parcată aiurea acolo. Am coborât pe strada, deși zona e destul de aglomerată și strada strâmtă pentru o bicicletă și un tir pe o singură banda. După ce am depășit-o, am urcat iar pe trotuar să îi fac o poză. În timp ce fotografiam, unul dintre șoferii care stăteau în coadă pe sens opus, a început să țipe la mine: de ce-i faci poze, băi, nemernicule! Ăla poate își pierde jobul din cauza ta. El își face treaba și nu are unde parca. Ce să facă, unde să-și pună mașina. Așa sunteți voi, vă găsiți toți proștii!…

Toate astea fac din noi complici. Direcți, indirecți, sau cum vreți să-i numiți.

Știm toți, instituțiile statului român sunt praf. De ce avem totuși așteptări de la ele? Nu vedem cum se mișcă lucrurile? Fără șpăgi, nimic nu crește în țara asta. Ne supărăm când ăia de afară ne numesc corupți. Dar nu au dreptate? Toți șoferii români care aici sunt șmecherii șoselelor, kings of the road, acolo respectată viteza limită și linia continuă ca pe Biblie. De ce? Pentru că știu că acolo legea e lege, amenzile sunt aspre și se aplică oricui încalcă regulile.

Păi, aici, când vine Daddy și dă comanda de-o ordonanță c-așa vrea mustața lui, ce să mai înțeleagă țugulanu’ român? Că se poate, frate! Legea e făcută după chipul și asemănarea Lui.

Suntem învățați că mereu trebuie să facem altfel, încă de la școală. Profesorul nu predă la ore cum trebuie, ca să aibă elevi la meditații (asta în cazul în care se pricepe cât de cât la materia aia). Dacă te prinde că faci meditații cu altul, ai belit-o: din șase nu te scoate.

Nu mai zic de șpăgile pentru a-ți primi copilul la grădiniță, sau la școala din apropiere. Sau să fie repartizat la clasa A, unde sunt ăi mai buni.

Toți cei care citiți aici sunt convins că aveți nenumărate exemple de șpăgi care se dau în viață. Mă gândeam odată să scriu un fel de ghid ajutător, cam ce sume se dau începând cu portarul care te lasă să intri în afara orelor de vizită de la spital, sau asistenta care îți ia sânge pentru analize, până la doctor, anestezist, sora șefă, sau brancardier. Cred că ar fi foarte util în România de azi.

Cancerul societății românești este sistemic. Atâta timp cât toate licitațiile au ca și criteriu de selecție “se va selecta oferta cea mai ieftină“, la ce să ne așteptăm mai mult? Cine a făcut toate softurile aplicațiilor cu statul? Nu cumva niște firme dedicate, indicate de partid? Păi și atunci, de ce-am vrea performanță?

Credeți că softurile de la STS de localizare a apelurilor sunt performante? Cum să dea, frate, rază de probabilitate de zeci de kilometri? Toate fetele de fițe din loft-uri se pot localiza imediat cu un “shared location” ca să indice că sunt disponibile la budă, la ieșirea din club, sau în parcare. Iar noi, cu toată tehnologia pământului, nu reușim să-i localizăm pe ăia de cad cu avionul, care fac trafic de țigări cu elicopterul venit din Ucraina și găsit în pădure de un pădurar, sau pe fetele astea, săracele, care au sunat disperare la 112. Am refuzat să văd detalii despre caz zilele astea, pentru că nu-mi pot imagina cum au fost ultimele clipe de viață, știind că Alexandra a riscat enorm și a făcut tot ce trebuia, adică să apeleze 112. Iar ăia au și răspuns. De trei ori!

Eu cred că și asta cu marea dotare a armatei române care ne apară e un maaare bullshit. Noroc că nu interesăm pe nimeni, că altfel, ne-am da seama că la primul atac am fi ocupați. Normal, acum vor sări de cur în sus cei care au încredere în armată. Vorba aia, instituția cu cea mai mare cotă de încredere la români. Și pe aproape e și biserica. Cea care are un decan la nu știu ce institut teologic, care declară nonșalant că, în cazul sarcinii ce ar rezulta în urma unui viol, victima ar fi, de fapt, de acord. Adică, nu ar mai fi viol, ci un act consimțit. Dacă în cazul de la Caracal, după viol fata nu ar fi fost ucisă și ar fi rămas însărcinată, în logica acelui specimen înseamnă că ea ar fi fost de acord cu violul!

Cât de ticălos să fii să declari așa ceva? Teologic sau nu, e o instituție a statului. Iar conducerea este reprezentată de elita noastră intelectuală, nu?

Ce elită? Care intelectuali?

Când ai un prim-ministru care dă adevărate bătălii cu limba română, e clar ce ai sub nivelul ăsta. Dragnea a aplicat exact metoda managerilor slabi, să-și angajeze sub el numai oameni slabi, ce nu vor avea inteligența și abilitatea să se evidențieze în fața lui, sau să îl sape. Acum, că el e la zuhaus puțin, ăștilalți își fac de cap. Dar tot proști sunt. Cred că, atunci când va ieși din închisoare, Dragnea va zice exact cum a spus și Brâncuși la revenirea în țară: V-am lăsat săraci și proști, acum va găsesc și mai săraci, și mai proști…

Am vorbit de armată, de biserică, dar de poliție? Uitați cum era printre ei un pedofil care ataca prin lifturi și, în ciuda faptului că era cunoscută meteahna lui, timp de șapte ani a fost trecut cu vederea?

Sincer, nu mai am putere să mă concentrez, așa că voi încheia aici. Sunt convins că ați prins ideea, că fiecare dintre noi avem o parte din vina eșecului în care ajuns. Da, și eu mă includ printre complici. Și nu voi da vina pe sistemul comunist în care petrecut jumătate din viață, ci pe lașitatea mea, manifestă câteodată în multe din cazurile de care scriam mai sus.

Cred că singura șansă a sistemului nostru general de societate pervertită este generația tânără. Ea are o șansă istorică de RESET, să ne scoată căruța din noroi și s-o împingă mai departe pe drum. Unde o duce drumul,… asta vom vedea. Cei care mai apucăm schimbarea.

De ce va câștiga Dăncilă alegerile

MGxG - Since 1960

Răspunsul simplu e pentru că suntem o țară de proști!

  • Țara în care suni de trei ori la 112, iar autoritățile intervin la locul faptei după 19 ore! Între timp te plictisești și te omoară un descreierat.
  • Țara în care pici cu avionul, supraviețuiești căderii, însă autoritățile intervin după două zile. Între timp te plictisești și mori de frig.
  • Țara în care o sută de mii de oameni țin un miting pașnic, iar autoritățile consideră că vrei să dai o lovitură de stat și intervin imediat. Cu gaze, cu bâte, cu tunuri cu apă,… numai bunătăți.
  • Țara în care politicienii cei mai bogați sunt cei de stânga, care îi reprezintă pe cei mai săraci din societate!
  • Țara în care penalii își fac singuri legi, pe care le votează cu voioșie în parlament.

  • Țara în care sistemele IT sunt la pământ, cardurile de sănătate țin bolnavii fără tratament și medicamente, dar are probabil cei mai valoroși IT-iști din lume.
  • Țara în care premierul declară nonșalant că timp de șase luni nu a putut lua decizii, ci doar i-au fost impuse.
  • Țara în care de 30 de ani ne căcâm pe noi să facem și noi o autostradă de 80 de km să treacă munții, dar dăm vina pe alții pentru că nu am putut.
  • Țara în care în spitale îți mor tinerii arși în cluburi cu autorizație de funcționare, pentru că tu te fălești că ai de toate și nu ceri ajutor străinilor, pentru că nu dă bine în campania electorală.
  • Țara în care noul ministru de interne declară sus și tare că să moară mama, niciun jandarm nu mai bate de aici înainte decât pe cei care încalcă legea. Cât de idiot să fii să gândești așa? Și cât de cretin s-o mai și declari public?
  • Țara în care șeful partidului de guvernare își dărâmă propriul guvern. De două ori!!! Și ar fi făcut-o și a treia oară, dar nu s-a grăbit, iar acum schimbă tobe de eșapament la atelierul auto de la Rahova. Că tot îi plăceau lui tobele pe vremea când cânta în trupa aia de-o avea în facultate, atunci când a rămas repetent.
  • Țara în care tot el, unul dintre cei mai bogați oameni din țară, fură bani de la copiii săraci.
  • Țara care ar face orice să o împiedice pe LCK să devină șeful procurorilor europeni, în timp ce alte țări o apreciază și sprijină fățiș.
  • Țara în care numărul de angajați de la primăria Bucureștiului este cu mult mai mare decât cel al primăriei Berlinului.
  • Țara în care a avut loc o revoluție, sau ce-o fi fost ea, la care au murit peste o mie de oameni, dar procesul durează de 30 de ani și e departe de a fi finalizat.
  • La fel si cu mineriada din ’90.
  • Țara în care este o nevoie crunta de infrastructura, Europa iți pune banii pe masă, dar tu nu-i iei, pentru că din banii ăia nu poți fura și nu pot fi date șpăgi.
  • Țara în care, când se întâmplă astfel de catastrofe ca mai sus, imediat apar unii care spun ca se va face o comisie de anchetă și se vor face cercetări. Ați văzut vreun rezultat al acestora? De un an de zile, niște gigei ne-au gazat în Piața Victoriei. Ați auzit de vreun vinovat?

Din păcate, sunt multe alte exemple despre prostia țării românești, dar sunt atât de indignat acum, încât nu-mi vin acum in cap.

Tocmai ieri am fost la evaluarea psihologică pe care o fac periodic, în legătură cu starea mea mentală, vizavi de cancerul meu. Și mi s-a recomandat să fiu vesel, optimist, cu încredere în viitor… Pe bune??? Cum aia mă-sii să fiu optimist, când știu că în noiembrie muflonii români o vor alege pe a mai dășteaptă dintre academiciencele lumii (știți că am mai avut una, da…?) ca să ne fie președinte?

Semnat:
Un prost.

BUCHO

Ce smecher Facebook-u’ asta! Iti aduce aminte de postarile de-acu’ cativa ani. Ceea ce, pentru mine de multe ori starneste amintiri puternice. Normal, d-aia au j’de mii de psihologi angajati, sa stie un’ sa loveasca mai tare voinicul 😊

Azi mi-a pus fotografia asta cu Bucho, unul din fostii nostri motani. E abia trecut de douaspe noaptea, am ceva de lucru pentru un business-case al unuia din partenerii mei si, pentru inspiratie, ascult Spargatorul de Nuci. Insa toata concentrarea mea – ca sa nu zic corporatistul “focus”! – se duse dracu’ cand imi aparu in fata poza lui BUCHO.

Perioada colectarii de motani a inceput undeva in 2002-2003. Anul nu-l mai stiu sigur, insa ziua mi-o voi aminti toata viata. Era CHIAR de 23 august! Cum puteam uita asa ceva, doar era fosta noastra sarbatoare nationala. Aia de-am intors armele impotriva fascismului & hitlerismului, aia cu insurectis armata, devenita mai apoi revolutia anti-fascista si anti-hitlerista. Te pui cu istoria? 😊

Pe seara, eram inca la birou – pe vremea aia eram la CONNEX – si mai aveam ceva de lucru. Ploua cu spume! Ma suna Ana si-mi spune ca aude afara un mieunat de pisoi si, cand ajung acasa, sa-l caut prin tufele din fata blocului. Pe bune? Come on! Cum sa-l gasesc noaptea, dupa ce mai si ploua de rupe? Am ajuns acasa, m-am dus prin zona, nu se mai nimic, asa ca am urcat, noi stateam la etajul patru. In casa am avut surpriza sa gasesc un vierme mic, mai mult negru, care mieuna grozav. Ana il luase din tufisuri, nu a mai avut rabdare sa ajung eu acasa. A coborat cu o lanterna si o umbrela, sa caute bestia. L-a gasit, iar acum era terminata, il pusese pe jos in bucatarie, se uita la el si zicea: Uite, acum moare! Eu, abia picat in peisaj, eram din alt film. Nu mai avusesem pana atunci pet-uri, in afara de niste pesti pe vremea cand inca stateam la ai mei, dar pe care ii ingrijea mai mult frate-meu, Catalin. Si mereu imi spunea cum carasul auriu se batea cu pestele beta. Aaaaa, si am mai avut si un papagal – v-am mai povestit despre el – pe care i l-am luat cadou lui Mircea cand a implinit 14 ani.

(Aici trebuie neaparat sa deschid o paranteza, poate nitel mai mare: cand am cumparat papagalu’, am aflat ca, pentru a vorbi, cei mai potriviti sunt masculii de Agapornis – Love Birds – care sunt cei mai blanzi si iubitori, de unde si numele. Tipul care ni l-a vandut ne-a asigurat ca e un mascul istet – uite, dom’ne ce cioc portocaliu are si penele sunt cu rosu, deci e mascul. L-am botezat MACHE. Iar daca il lasati singur, fara pereche, vorbeste cu siguranta. Insa daca ii luati pereche o papagala (sau cum s-o chema), nicio sansa. Ramane mut ca o lebada 😊 Insa daca vorbiti cu el, in doua saptamani incepe si vorbeste! I-am vorbit, frate!… de mi s-a uscat gura. Ii citeam zilnic, chiar si povestea de seara pentru micutiI de la bulgari. Tot degeaba: o vorba n-a scos! In schimb, peste un timp, MACHE a inceput sa faca oua! Asadar, toata paradigma noastra se dusese dracu’…

Mai mult, citeam despre agapornis ca e atat de bland, ca-ti mananca din mana. E foarte adevarat, iti mananca din mana. La propriu! Avea un cios atat de puteernic si muscatura atat de taioasa, incat daca ii dadeai o foaie de hartie A4, o facea franjuri, identic cu un schreder, in fisiute din alea mici si lungi, Spagetti, ce mai! )

Deci sa refacem cadrul povestii: eu abia intrat pe usa, Ana disperata in pragul usii bucatariei, motanul – mult spus, arata mai degraba ca un vierme supradimensionat – intins pe jos, pe gresia din bucatatrie. Langa el am vazut ca se rostogolea o sticla de jumate cu apa in ea. Aan a aflat de pe net ca la astia mici, in lipsa mamei, e recomandat sa le pui o sticla de apa calda langa ei – simulacru de pisica-mama – ca sa se lipeasca de ea si sa adoarma.

Pana la urma a supravietuit. L-am numit MISHU si a stat cu noi cativa ani. L-am carat si la casa noastra de la Belciugatele, unde imi amintesc ca mergea prin curte de ii tremurau picioarele din spate, asa de micut si scump era. Apoi ne-am mutat cu el de la apartament la casa unde stam si acum. Mishu era king of the road, sau stapanul inelelor, cum vreti voi.

Dupa un an de la mutarea de la apartament, intr-o seara, cand Ana venea spre casa, a auzit un mieunat, mai mult un scancet. Evident, era un mic pisic ratacit de ma-sa, pe care l-a adus acasa. A oprit masinile pe sosea, intr-o noapte ploioasa, ca sa-l poata pescui pe de linia continua. Ghemotocul ala mic a devenit TITI, al doilea motan pe care il aveam, impreuna cu MISHU.

Dupa un timp, MISHU a plecat de acasa. Ei erau liberi, noaptea dormeau in casa, dar ziua se duceau unde voiau, asa ca de multe ori lipseau de acasa mai multe zile. Si nopti! Motani, de 😊

TITI cred c-a fost cel mai destept motan pe care l-am cunoscut. Tigrat, un fel de Pif din zilele noatre, mi-a dovedit ca e un super-smart. Cand aveam treburi in bucatarie si mirosea a mancare, dadeam motanii afara si inchideam usa spre hol. TITI, bestia de porc, se urca pe caloriferul din hol, cat sa vada prin usa bucatariei, care are gream, ce se petrece in bucatarie! Io stiu ca se spune curiosity killed the cat, dar nici chiar asa, frate! Asta a fost singurul care s- catarat in locul ala ca sa sa aiba perspectiva asupra a ceea ce se intampla in bucatarie.

Insa, intr-o zi, MISHU nu s-a mai intors. L-a mai vazut Ana pe gardul unei curti vecine, l-a chemat, insa nu a vrut sa vina. Asta e! Soarta. Se spune ca motanii pleaca dupa fete. Normal, ca-n viata!

Apoi a disparut si TITI. La fel, fara vreun preaviz…

Ei,… si in succesiunea asta de feline a aparut intr-o zi in viata noastra si BUCHO. Chiar nu mai stiu de unde, insa super-smecher, cu parul portocaliu, asa, ciufuluit, de ziceai c-ar fi un Trump al motanilor 😊 Iar coada lui era ceva… absolut exploziv. De cinci ori mai expandata decat a oricarui motan pe care il vazusem pana atunci. Ce mai, era unica! Ne-am lipit total de el, ca si de ceilalti de dinainte. Era rasfatatul familiei, pe vremea aia si baietii stateau cu noi, asa ca toata suflarea umana din casa ii era la picioare.

Fiind motan, vara statea mai mult pe afara, mai ales naptea, iar dimineata venea acasa. Mereu, inainte sa plec la job, il chemam si aparea de undeva, de pe aleea sau de dincolo de garduri, din cartier.

Pana intr-o dimineata! Cand, e adevarat, a aparut. Insa parca nu era el. Se misca asa, in reluare, parca sovaia sa vina spre mine. Atunci nu stiam de ce… Insa m-am uitat la atitudinea lui, parca era cea a unui om bolnav. Am realizat ca, practic, el isi taraste coada. Coada lui, care era podoaba cea mai pretioasa, atarna pe pamant in urma lui. Mi-am dat seama ca e rupta. Am merc cu el la Institutul de Medicina Veterinara. I-au facut radiografie si verdictul a fost sumbru, cel asteptat: are coada rupta. Nu se stie cum, daca a cazut de undeva, sau l-a lovit o masina,sau cineva i-a tras un sut, ori a dat cu piatra-n el… Doctorul mi-a zis. Poate ramane asa cu ea, s-o tarasca dupa el, insa mereu va exista posibilitatea sa se murdareasca de fecale, pentru ca el nu o mai poate controla, sau ridica. In plus, cand se va catara pe garduri sau in pom, cel mai probabil il va incurca. Sau,… o amputam.

Greu e sa iei decizii pentru altii. Cand iei pentru tine, stii ca tu ai luat-o si traiesti cu ea. Ca intr-o casatorie: Bai, am luat-o, asta e! E decizia mea.

L-am bagat in operatie si apoi asteptam pe holurile alea lungi. Cand mi l-a adus in cutia aia de transport, cu care il adusesem, parca era un lemn ce se balanganea inauntru, fara nicio reactie. L-am luat, am ingaimat doctorului ceva a multumesc sau asa ceva, apoi m-am pus pe o banca de pe hol si am deschis capacul cutiei. Bucho al meu era dupa operatie, inca anesteziat total, complet inert, iar coada lui, fala lui, era langa el. Ca o frunza uscata, cazuta dintr-un artar, ajunsa acolo adusa de vant. Suficient de voluminoasa ca sa umple un volum, insa incredibil de nemiscata, ca sa resemneze. Baaai,… cat am plans atunci parca n-am mai plans niciodata.

Insa in viata trebuie sa iei decizii majore pentru altii, chiar animale fiind si atunci ai o responsabilitate in plus. Am decis ca ii taiem coada! Si, uite-asa, Bucho al nostru a devenit iepuras, fara coada, practic avand ramasa doar un ciot.

Eeee, se pare ca nici macar asta nu l-a impiedicat sa plece si el, ca si ceilalti dinainte, lasandu-ne cu buza umflata si cu o mare lectie insusita: daca aveti motan, e musai sa il sterilizati! Doar dupa ce are 12 luni! Asa, nu va mai fuge de-acasa…

Vaaai, deja e doua jumate noaptea! Baga-mi-as, iar nu mi-am terminat temele, asa ca mai stau acum sa lucrez ce mai am.

Dar, asta e, cand vad poza lui Bucho, cu ochii aia superbi si cu ciotul ala din coada aia de iepuras, nu ma pot abtine. Dragul de el, unde-o fi acum?…

Vise, taică!… sau Premiul Nobel de la trei noaptea

E trei noaptea si eu dorm, sforaind ca un porc. Abia simt ca Lili-Blue ma tot atinge cu laba, doar-doar ma trezeste. Dupa ce ma dezmeticesc cat de cat, imi dau seama ca afara tuna si fulgera, ceea ce stiu ca pe ea, saraca, o sperie grozav. E atat de marcata de tunete, incat a fugit de acasa de cateva ori, evadand pe undeva prin gard. A gasit ea ceva sparturi pe acolo, cat sa-i dea Anei subiect de un nou task pentru mine si sa-mi dea de lucru pentru luni de zile. Am tot innadit cu sarma gaurile din gard, cu speranta ca nu mai are loc sa treaca prin ele.

Oricum, pentru ca eu nu aud deloc bine, tunetele sunt aproape inexistente pentru mine, cu exceptia cazurilor in care ar trazni direct in casa. Asadar, simt cand vine furtuna doar atunci cand vad ca Lili-Blue sta lipita de mine, indiferent unde ma duc prin casa.

Asa,… deci trei noaptea, o vad ca prin ceata si pe Ana in spatele bestiei de caine ce ma toaca marunt, enervant, cu laba. Ana-mi zice ca abia acum a intrat si Pif in casa, aparand de undeva de sub masina. Ok, deci toata lumea e on board, avand in vedere ca Doamna Pisi doarme de mult cu mine in pat. Mai precis, lipita strans de mine. Eu nu am mai pomenit asa animal, desi am mai avut multe pisici – e drept, motani! – sa se lipeasca atat de strans de mine. Si, mai ales, sa se muleze pe fiecare miscare a mea din timpul somnului. Si s-o accepte.

Dar, ce era mai important, abia acum urmeaza. I-am spus Anei ca tocmai am fost trezit dintr-un vis in care se facea ca luasem Premiul Nobel pentru literatura! Heeei, atentie! Nu e de gluma, exact asta visasem. Ciudat e felul in care s-a acordat. Am dat mai multi un fel de examen, o lucrare cam ca un extemporal, cu un subiect pe care trebuia sa-l dezvoltam. Nu mai stiu detalii, insa sigur am luat premiul, iar acum asteptam doar sa fie anuntat si sa iau laurii. Stiam ca am castigat si ma tot frecam prin vis, in asteptarea marii vesti. Care urma sa ma propulseze in topul popularitatii si al recunoasterii nationale, daca nu chiar si mai mult. Ha! E clar ca latura mea narcisista actioneaza din plin si in vis, nu doar in realitate 😊

Oricum, totul s-a frant cand am simtit laba lui Lili-Blue batand puternic si sperita pe spatele meu. Am mangaiat-o, incercand s-o calmez, insa pana nu s-a linistit furtuna nu am reusit, asa ca mi-a luat ceva timp. Ceea ce m-a trezit de-a dreptul. Apoi am incercat sa ma culc si sa iau visul de la capat. Canci! Ce vis, cepremiu, ce capat? Nu se mai lega nimic, totul era vraiste, premiul meu Nobel fugise odata cu norii, ploaia si furtuna.

Si uite-asa, am ramas fara un bine-meritat premiu, care mi-ar fi atestat dreptul meu de a scrie astfel de articole pe blogul meu. Vedeti? Daca as fi visat pana la capat si ar fi fost anuntat premiul meu, altfel ati fi citit aceasta postare, nu-i asa? 😊

Asa ca nu pot decat sa va doresc sa va visati visele. Pana la capat!

David impotriva lui Goliat – un regal al tenisului

Federer – Nadal, un regal al tenisului! Ce pacat ca s-a terminat… Lovituri incredibile, tehnica, tactica, asi, vole-uri, smash-uri, passing-uri, cross-uri, greseli, emotii… de toate.
Dupa 11 ani de la meciul epic, considerat cel mai frumos meci de tenis ever, infruntarea de astazi a fost, deasemenea, de referinta. O tensiune, o viteza a executiilor si o indarjire nemaipomenita intre cei doi buni prieteni.
Totusi, in meciul asta, e prima oara cand am asistat la un moment ciudat. La 2-1 la seturi si 5-4 pentru Roger, era 40-40, servea Rafa. Serveste pe linie, Federer returneaza super pe linia de fund, minge buna, niciun arbitru nu zice nimic. Insa, inainte sa anunte arbitrul de scaun avantaj pentru Roger, acesta se grabeste si cere challenge. Howkeye arata ca serviciul lui Nadal a fost bun, deci i se da punctul lui Rafa. Putea fi minge de meci pentru Roger, daca nu cerea challenge… Cum era vorba aia: daca taceai, filozof ramaneai 🙂 
Oricum, a mai avut cateva mingi de meci dupa aceea, in acelasi game, si a fructificat-o pe a cincea. Ce finala va fi Nole cu Roger!
Duminica e o mare sansa ca Nole sa castige, ceea ce il aduce in pozitia de a cuceri toate cele 4 GS consecutiv. Doar 4-5 oameni au reusit asta in istoria tenisului.
Ma gandeam, cat de norocos sunt fiind contemporan cu astfel de sportivi colosali. Sa ii vad cum evolueaza in perfectiunea lor. In aceeasi categorie ii includ si pe Serena Williams, sau pe Messi si Ronaldo, care vor ramane, cu siguranta, pentru totdeauna niste repere in istoria sportului.
Da, da, inclusiv Serena! Ce daca e adversara Simonei maine? Ce daca a batut-o de noua ori din zece? Ce daca este deosebita? A aratat, de douazeci de ani incoace, ca isi merita locul de frunte in istoria tenisului. Stie cineva cat s-a chinuit in viata pentru recordurile ei? Impreuna cu sora ei, Venus, a rabdat milioane de antrenamente, conduse initial de tatal lor. Imi inchipui ca nu le-a fost prea usor…
Noua ne e simplu sa stam in fotoliu si sa comentam, ca, uite, e asa si-asa, ca una ca alta. Cati dintre cei care fac sport cu adevarat comenteaza dezaprobator carierele lor?  Cred ca niciunul. Pentru ca ei stiu cata munca e in spatele acelui as, acelui vole, sau acelui cross pe linie. Dai de o mie de ori pana iti reuseste.
Portret Simona Halep – acuarela, 20 x 30 cm
La fel, si Simona. Cat o fi muncit fata asta ca sa ajunga aici! Milioane de antrenamente, de la cinci ani incoace, in care nu a vazut nimic altceva decat terenul, fileul, racheta si adversarul. Citesc toate articolele de sport si vad, ingrozit, comentariile romanilor. Cele mai rautacioase, pline de ura si de desconsiderare. De ce? Se pare ca asa suntem noi, nu agream valorile romanesti, ne put. Mirosim doar aromele fine, de afara. Toate commenturile strainilor sunt favorabile, sau, in cel mai rau caz, obiective. Nimic urat, jignitor, sau degradant. Mereu imi zic ca tine de educatie. Probabil, mai avem de lucru aici. Insa cand ne va trece? Stiu, nimeni nu a fost profet in tara lui, insa de la asta la jigniri e o cale destul de lunga.
Cred ca am vazut toate meciurile dintre Serena si Simona. Si, in unele, Simona a fost acolo, aproape, dar parca a avut frica de victorie. In acela memorabil, de la Singapore, de la Turneul Campioanelor, ma uitam si nu-mi venea sa cred ce vad. Imi era atat de frica, incat credeam ca Serena poate intoarce rezultatul de la 6-2 si 5-0 pentru Simona. Nu s-a intamplat, iar victoria aia chiar m-a facut sa plutesc! Era un rezultat neverosimil. Am sentimentul ca maine Simona poate castiga. Statistic, logica spune ca Serena este favorita, toti o dau cu cota cea mai buna la castigarea trofeului. Insa ce am vazut in ultimele doua meciuri ale Simonei, dar in special in semifinala cu Svitolina, ma face sa cred ca are un plan pregatit si pentru Serena. Chit ca nu-i va intra primul serviciu, cu al doilea, daca Serena nu o plesneste la retur cu opt sute la ora, poate are o sansa sa o paseze putin si s-o plimbe. Sansa lui David impotriva lui Goliat. Asadar, exista precedent 🙂
Acum cativa ani, cucerit de evolutia Simonei, i-am facut un portret. Am zis ca, odata, o sa merg la baza Stejarii cand aflu ca se antreneaza acolo, sa i-l dau. Poate o sa ajung si voi avea norocul s-o felicit pentru castigarea Wimbledonului. N-ar fi fabulos?
HAI, SIMONA!

BARI – imbinarea perfecta a istoriei cu prezentul

Bari, vechi port la Adriatica, a rezistat invaziei grecești, însa a fost cucerit de romani, care l-au numit municipium. Ocupat mai apoi de longobarzi, sarazini si normanzi, fiecare lasand urme in cetate, Avand o deosebita importanta, orasul a avut un rol deosebit nu doar in Antichitate, dar si in Al Doilea Razboi Mondial, cand a servit ca punct strategic de referinta. Aeroportul a fost si el folosit intens de nemti, pentru tot ce insemna razboiul in aer in aceasta zona a Europei, sau in Nordul Africii.

Partea veche a orasului, splendida, conservata perfect. Strazile inguste, cu ziduri inalte, oferind umbra necesara in timpul caniculei, au farmecul lor specific. Poate cel mai bine intelegi spiritul orasului cutreierand asa, brambura, prin labirintul orasului vechi.

Cea mai mare atractie este Basilica Sf. Nicolae, unde se gasesc moastele acestui sfant, aduse de marinarii din Bari in timpul Cruciadelor, din vechea biserica din Mira. Acolo Sf. Nicolae a fost episcop si se aflau initial mostele sale. Fiind in pericol dupa cucerirea cetatii de catre musulmani, soldatii si marinarii trimisi de papalitate au luat ramasitele pentru a fi salvate si le-au adus in Italia. Bari s-a batut cu Venetia pentru aceste relicve si a avut castig de cauza. Ceea ce a insemnat apoi, de-a lungul istoriei, un mare pelerinaj din toata lumea crestina la acest loc sfant.

Constructia catedralei, un exemplu de arhitectura al stilului romanic, a inceput imediat ce au fost primite moastele, in 1087 si a durat peste 100 de ani pana la desavarsirea ei in forma finala.

Partea noua are bulevarde largi pe care te poti plimba lejer datorita trotuarelor generoase, are o artera pietonala ce traverseaza toata zona centrala, de la Orasul Vechi, pana la gara centrala. Orasul nou, cu arhitectura echilibrata, este aerisit si se imbina minunat cu cel vechi, inglobandu-l si parca protejandu-l, totodata.

Si, pentru ca in Bari sunt multi palmieri, ceea ce pentru mine reprezinta un criteriu important de frumusete, m-a cucerit pentru totdeauna.

Am adaugat aici o bogata galerie foto, pentru cei interesati de aceste frumuseti. Enjoy!

A

ALBEROBELLO, sau lumea poveștilor cu Ștrumfi, Oblio și ANAF

Framantata istorie a Italiei a insemnat si multe schimbari si adaptari la noile conditii. Ca erau grecii, apoi romanii, lombarzii, sau spaniolii, mai toti care s-au perindat pe acolo si au cucerit locurile, au facut-o pentru a castiga ceva: marmura, roade, cetati, puncte strategice de aparare, porturi. Si, in final, taxe. Pe comert, pe transport, sau pe case.

In timpurile in care acele sate din regiunea Apulia din sudul Italiei apartineau de Regatul de Napoli, viceregele spaniol, care era mahar acolo, a introdus impozitul pe case. Astia din Alberobello, au inventat o smecherie, pentru a evita taxele. Au construit aceste case doar din piatra din partea locului, ce era din belsug la dispozitie, dar fara sa foloseasca nici un liant. Asadar, fara ciment, lut, sau alte materiale. Asociatia de locatari l-a spaguit pe unu’ care stia cand vine ANAF-ul in control. Cand tipul asta dadea semnalul, cei din case trageau de o sfoara bine amplasata, care declansa daramarea imediata a caselor. Efectiv, acoperisurile se „scurgeau” transformandu-se intr-o gramada de pietre. Apoi, ca pe piesele Lego, le reconstruiau cu usurinta. Si uite-asa, mai scapau de platit darile pentru inca un an…

Aha! Ati vazut? Sa nu-mi mai spuneti mie ca romanii fac tot felul de smecherii sa evite taxele si ca noi suntem cei mai corupti, asa si pe dincolo. Asta are istorie, frate!

Exista totusi si ipoteza ca oamenii erau convinsi ca acele forme conice erau magice si ii protejau de boli si de necazuri si de aceea le foloseau. Casele sunt varuite in alb pe partea de jos, care se baza pe o fundatie sapata circular, sau rectangular in pamant. Acoperisurile sunt identice ca forma, multe dintre case au varuite pe acoperis diferite simboluri, sa zicem mistice, mesajul principal al fiecarei case. De cele mai multe ori, moturile difera, pentru ca fiecare familie avea propriile semne de recunoastere.

E foarte interesanta plimbarea prin satuc, de parca esti intr-o poveste si te astepti, ca dupa fiecare colt, sa apara cate-un Strumpf. Denumirea caselor este de trulli (trollo la singular), iar baietii s-au tinut de strategia lor chiar si la constructia bisericii din sat, care are, tot asa, turlele tuguiate.

Cei care au vazut minunatul film Oblio / The Point, creat dupa albumul lui Harry Nilsson, stiu ca acolo totul era conic, casele, copacii si chiar capatele oamenilor. Singurul nascut „defect” era Oblio, care pleaca in lume impreuna cu catelusul sau Arrow, evident, tot conic. Asa si aici, totul e conic, de aceea si senzatia misto de fairy tail.

Si acum, ca tot vorbeam de filme, treaba cu daramarea caselor si reconstruirea lor imi aminteste de un film italian, din anii ’60, in care, dupa razboi, cand era saracie mare in Italia, multi migrau catre Roma in speranta unui job sau a unei vieti mai bune. Dar nu aveau case, isi alegeau un loc pe un camp undeva si isi construiau casa peste noapte, astfel incat dimineata sa fie gata. Altfel, erau prinsi de carabinieri si expulzati. Si atunci, oamenii isi adunau toate rudele si prietenii, ca sa-si ridice casa intr-o singura noapte. Ok, poate casa e mult spus, era asa, mai mult o camera. Am tot cautat filmul, dar nu mai stiu cum se chema, poate ma ajuta cineva cu titlul.

Pana atunci, am pus aici un album cu muulte poze din Alberobello, un loc pe care va recomand sa-l vedeti, dar doar atunci cand sunteti in dispozitia de a intra in lumea povestilor.

Draguță, dacă nu te superi, te-aș ruga, încă un pahar cu apă!

E unu si jumătate noaptea. Cald al dracu’, monser… te superi daca te-as ruga pentru-un pahar cu apa? Teribil mi-e de sete! Bineinteles ca in zilele astea, in lipsa de alte subiecte, toti cei din media aloca 60% din stiri vremii si se reped sa anunte iadul pe Pamant, cu calduri nemaintalnite, cu incendii, furtuni etc. Un cacat, m-am obisnuit cu schema lor de lucru. Le dau ignore. Neavand stiri, inventeaza subiecte. Cat mai catastrofale, cat mai incendiare… daca se poate, la propriu.

Am de desenat ceva in noaptea asta si-mi acum imi amintesc ca, undeva prin luna mai in 1981, eram tot asa, in crucea noptii, treaz. Incercam sa termin niste caricaturi pe care trebuia sa le predau a doua zi la 10 dimineata. Aveam ideile de mult timp, insa am tot amanat desenarea lor pana in ultimul moment. Pentru ca, nu stiu cum dracu’, asa fac mereu: aman pana la limita deadline-ului. Indiferent, ca e examen, caricatura, tablou, portret, sau chiar proiecte de business. Ma simt cel mai bine, poate cel mai creativ, atunci cand sunt sub presiune. A timpului, a informatiilor, a resurselor, nu conteaza. Presiune sa fie! Under pressure, cum bine ziceau baietii aia, alde Freddie Mercury si David Bowie.

Atunci era vorba de un Salon al Umorului nu-mai-stiu-unde, iar eu trebuia sa predau in dimineata aia 3 lucrari. Pe vremea aia eram student in anul intai, in sesiunea de vara, cu cinci examene grele, de an. TCM-ul era o facultate dificila, asa ca era mult de invatat. Pe mine, cumva, ma avantaja sesiunea, in sensul ca eram foarte atent in timpul semestrului la cursuri si le luam sarguincios, asa incat in sesiune doar repetam materia. Ok, de mai multe ori, pentru ca, in toti cei cinci ani de facultate NICIODATA nu am dormit in noaptea dinaintea examenului. Invatam pana in ultima secunda, pana sa intru in sala de examen. Si tocmai v-m explicat in paragraful anterior de ce… Under pressure, baby!

In anul ala, 1981, Bucurestiul organiza Universiada de Vara. Ceea ce, dupa Olimpiada si Campionatul Mondial de Fotbal, probabil era cel mai mare eveniment sportiv mondial, promovat si la noi, in Romania comunista. Initial, Ceausescu ar fi dorit sa organizeze o Olimpiada. Insa contextul era naspa, dupa ce in 1980 a fost Olimpiada de la Moscova, boicotata de americani, de Germania de Vest si de alte peste 60 de tari, din cauza invadarii in 1979 a Afganistanului de catre URSS. Apoi, peste 4 ani, la urmatoarea Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, Blocul Estic, dirijat de URSS a boicotat, mai putin naravasa Romania si Iugoslavia, care era de mult anti-URSS. Am aflat atunci o poveste tulburatoare. Dupa ce s-a luat decizia ca tarile comuniste sa nu participe la Olimpiada din SUA, aceasta a fost anuntata sportivilor din Germania de Est. Voleibalistii lor, care aveau un turneu pre-olimpic, de pregatire, cu romanii, cand au aflat, s-au tavalit pe jos de suparare, indignare si durere. Erau daramati, pentru ca ei, ca sportivi, se pregatisera patru ani pentru Olimpiada, iar cineva, un politruc de la Moscova, a decis ca nu vor participa. Ce drame pentru ei!

Noi, impartiali ca tot romanul, am participat la amandoua 😊 D’aia la Olimpiada de la Moscova am iesit pe locul 7, iar la cea americana, din ’84, Romania a iesit pe locul al II-lea pe natiuni la medalii!!! Dupa SUA, dar inaintea Germaniei de Vest, Chinei, Italiei sau Canadei. Nu vi se pare incredibil? In conditiile in care, cred ca la anu’, la Tokyo, nu vom lua mai mult de trei-patru medalii, probabil niciuna de aur.

Asadar, in iulie 1981 la noi avea loc Universiada. Cu ocazia asta, sesiunea mea de examene s-a decalat cu o luna in urma, in luna mai, pentru a se elibera caminele studentesti, menite a gazdui miile de sportivi, oficiali, ziaristi si invitati prezenti la Bucuresti. In acel mai a fost, timp de vreo 10 zile, o canicula teribila. La acea perioada faceam referire la inceputul povestii. Imi amintesc ca atunci cand desenam lucrarile alea eram in sort, cu geamurile complet deschise, dar era atat de cald ca, efectiv, curgeau apele pe mine. Heeei, atentie! Nu vorbim de aer conditionat in Romania anului 1981.

In acele zile era o caldura napraznica. Imi amintesc ca mi-am cumparat de la un Ferometal un ventilator, d-ala facut la Electro Arges, cu 75 de lei si il vopsisem asa cumva sa dea un efect de sprirala cand se invartea. Ana, care in perioada aia statea la camin in Grozavesti, imi povestea ca era atat de cald in camera, incat ea si toate colegele, mergeau la dusul de pe hol, faceau dus rece, apoi udau complet cate un cearceaf si se infasurau, goale, in cearceafurile ude, sa reziste la caldura sufocanta. Bine, eu cand auzeam asta, nu ma gandeam la caldura, ci doar la niste cearceafuri ude pe niste fete goale de 20 de ani…

La orele alea de noapte, ascultam la radio emisiunile de jazz pe care atunci mai aveai ocazia sa le prinzi, prezentate de „Sweet” Florian Lungu, in care aveai ocazia sa-ti mai clatesti urechile dupa ce toata ziua era imbacsita de tot felul de mizerii acceptate de cenzura comunista.

In vara aia, in Bucuresti s-a decalat sesiunea de vara cu o luna mai devreme, pentru ca in august incepea Universiada, iar multi sportivi si delegati erau cazati in caminele studentesti Cu ocazia aia s-au construit si P-urile din Regie, cele de pe malul garlei, care cu ocazia aia au fost inaugurate. Erau alt standard fata de cele vechi, aveau apartamanete cu doua camere-dormitor. Dupa Universiada, in toamna, era bataie pe ele, ca erau noi si cat de cat mai bine facute. La ele am pus gresie si faianta prin bai, in perioada de munca patriotica din vara. Devenisem mare mester faiantar 😊

Iar dupa practica, in special studentii din Bucuresti am fost convocati pentru pregatire, timp de o luna de zile, a spectacolului de deschidere a Universiadei. Aveam repetitii in fiecare zi cateva ore. Pe Studentesc, apoi pe vechiul stadion Republicii si, in ultima saptamana, chiar pe 23 August, unde era organizata ceremonia. Acolo faceam in ultimile zile „snururi” cu toata ceremonia, cap-cap. Show-ul nostru era pe muzica Rapsodiei Romane a lui Enescu, asa incat, dupa aceea, ani de zile cand ascultam Enescu, faceam involuntar miscarile de la specatcol. Hahaha, eram ca baietii aia din Full Monty, care isi improvizasera numarul lor de strip-tease pe Hot Stuff al Donnei Summer si, la coada la centrul de somaj, auzind melodia, au inceput sa se miste conform coregrafiei repetate 😊

Ok, a fost o luna de fun, pana la urma, eram adunati laolalta sute de studenti, baieti si fete. Desi ne rapeau o luna din vacanta, practic. Dar, asta era, nu puteai refuza, era sarcina de la UASCR, de importanta nationala, mondiala si universala etc. Eu eram si ales in tot felul de functii si cu atat mai mult nu ma puteam eschiva.

Ca de obicei la evenimente d-astea megalomane, stadionul 23 August a fost umplut cu 2-3 ore inainte sa vina Ceausescu si sa declare oficial deschise Jocurile. Caaald, betoanele alea pe care era gradenele incingeau si mai tare, asa ca multi au lesinat prin tribune si-i mai luau astia de la garzile patriotice si-i duceau in spatele tribunelor, pana la corturile medicale. Apoi ii aduceau inapoi, pentru ca fiecare om avea un rol acolo, avea o placuta pe care o ridica dupa o anumita schema. Asa apareau mozaicurile alea care astazi se mai vad doar la nord-coreeni, maestri absoluti in asa ceva.

Au fost mii de oameni pe gazon, ca sa formam diverse momente. Deschiderea in sine a durat vreo doua ore, pentru ca, pe langa show-ul nostru de vreo 25-30 de minute, a mai fost defilarea delegatiilor din tarile prezente, aducerea drapelului „olimpic”, imnuri si ceva speech-uri. Am cautat pe YouTube, dar singurul video pe cale l-am gasit cu ceremonia a fost asta. Asa ca, asta e singura dovada ca am fost acolo, pe gazon, unul din pixelii ce formau semnul U al Universiadei. Am mai fost eu pixel de cateva ori, de exemplu in marea de luminite, sau in „tricolorul” format la protestele de acum doi ani din Piata Victoriei, dar asta e o alta poveste.

Flacara universiadei a fost aprinsa de Nadia Comaneci, atunci inca in activitate, mai ales ca era eligibila pentru competitie, fiind studenta la IESF. Ea venea si dupa nebunia care s-a intamplat la rusi, cu un an inainte, la Olimpiada din ’80, cand arbitrele au stat peste jumatate de ora sa ii dea nota la barna, ca sa rezolve aranjamente politice sa castige sportiva sovietica, si nu Nadia. A primit 9,85 pentru acest exercitiu, ca sa iasa pe locul intai o rusoaica. Dirty politics… Am auzit tot felul de povesti ca Bela Karoly, care era antrenorul lotului roman, a primit telefon direct de la Ceausescu sa retraga echipa de gimnastica de pe teren…

La Universiada am fost si eu la cateva competitii. Una dintre ele stiu ca a fost un meci de baschet la Polivalenta, cu sala plina, intre Romania si SUA. Ce alta ocazie mai am sa vad un meci oficial, la baschet, intre noi si americani? Ok, parca ne-au batut, dar stiu ca am tinut destul de aproape…

Hei, prieteni! Deja e tarziu… promit sa revin maine cu continuarea.

Noapte buna!