Insomniile băiețelului cu trotinetă – La Strada!

Cand eram mic, idealul meu de distractie era sa fiu lasat „la strada”. Adica la joaca, sa ma joc cu prietenii. Nu exista nimic peste asta, cand scapam dezlegat, eram in strada. Am si avut noroc de multi copii in zona, din aceeasi generatie, cred ca, fiind copiii celor nascuti imediat dupa razboi, era un avant demografic. Cam toti eram de acelasi status social, foarte mici diferente, iar ca si copii, nu prea le simteam, sau nu le luam in seama. Jucam toate jocurile din anii aia si eram destul de dibaci la unele din ele, adica la volei si la tenis cu piciorul. Se faceau gasti ca lumea, cateodata ne adunam aproape douazeci de copii, dar de regula nucleul dur eram cam de zece. Eu, printre cei mai loiali miscarii de strada. Poate de aceea acum, la petreceri stau ultimul, pana se inchide totul. Nu suport ideea sa merg sa somn si sa stiu ca acolo se petrece fara mine… De dormit, lasa, voi avea muuult timp „mai incolo”, nu-i asa?…

„Parca esti martie din post” imi zicea mereu maica-mea, ca nu puteam lipsi de la strada niciodata. Insa pentru asta, trebuia sa platesc un pret. Pana sa merg la scoala, tot ceea ce trebuia sa fac ca sa am liber sa ies la joaca era sa dorm la pranz. Iar dupa ce am inceput scoala, trebuia sa-mi fac lectiile. Imi amintesc cat ma chinuiam sa dorm, macar o ora. Uneori ma prefaceam, doar-doar pacaleam pe cineva si aveam greencardul sa ies La Strada!

Am o singura fotografie – asta postata – cu unii din prietenii mei: Ligia, Mioara, Dan, Marian, Vali. Unii vecini de pe ulicioara, altii de pe alte strazi, Dezrobirii, Conductei (acum Cetatea de Balta).

Daca nu dormeam, pedeapsa se putea mari. Odata a aflat taica-meu ca nu am dormit in ziua aia si, pe langa ca nu am iesit la joaca, am mai primit un bonus de chin. Poate ca mintisem ca am dormit, nu mai stiu. In orice caz, m-a pus in fata televizorului, cu el pornit, fara sonor, dar cu mine acoperit cu un cearșaf, sa nu pot vedea nimic. Doar ghiceam niste umbre prin camera. Si de auzit, il auzeam pe taica-meu, care, ca sa rasuceasca si mai tare cutitul in rana, mai scotea si sunete d-astea, gen „asa, da-i!, loveste-l, bravo!!” de parca ar fi vazut un super film cu batai. Poate ca el se uita la telejurnal, dar eu eram convins ca pierd o mare capodopera western – extrem de apreciate pe vremea aia. Chinu’ dracu’ si cu filmele astea!

Strada Bisericii (acum Orsova) era foarte frumoasa, poate cea mai frumoasa din zona in anii aia. Plina de vredeata, avea trotuare asfaltate, apoi un sir de tufe din alea care fac bilute albe prin septembrie, cand incepea scoala, pe care le culegeam si le spargeam aruncandu-le de pamant, unde pocneau destul de sonor. Iar copacii erau atat de mari si de stufosi, incat vara, ramurile li se uneau si, practic, acopereau toata latimea strazii, lasand o umbra atat de reconfortanta. Ani de zile mai tarziu, cand au asfaltat-o, au bagat canalizarea si i-au taiat copacii, i s-a pierdut toata maretia maiestoasa. Pentru totdeauna.

Masinile erau rare pe atunci si jucam toata ziua in strada fotbal, volei, „tarile”, „flori, filme, fete sau baieti”, „tara, tara, vrem ostasi!”, „v-ati ascunselea” (adica „fatea”, sau „pitita”). Pitita era de mare tinuta, pentru ca tufisirile alea care margineau strada cresteau atat de inalte, incat erau locuri in care nu vedeai cine trece pe trotuar. Deci perfecte pentru ascuns, mai ales cand se lasa noaptea. Mai erau locuri bune si prin iedera de pe garduri, foarte bogata si numai-buna de strecurat printre frunze. Șotronul, coarda, picuri (sa tii mingea pe picior, lovind-o, fara sa cada, de cat mai multe ori), tenis cu piciorul, țaca, capra (lapte gros!), bâza, sau chibrițelul, astea le jucam pe trotuar, acolo era destul loc.

Odata, cand jucam fotbal, mi-am furat-o, de la un tip mai mare. Dintre toti de-acolo, m-a ales pe mine. Oi fi fost eu mai fraier, sau ca eram mai inalt, nu stiu de ce… Intr-o pauza, a facut el o smecherie si mi-a spus ca, din ce-a aflat el, sub pietrele cu care era pavata strada noastra, erau ascunsi bani! Singurii bani pe care-i puteam aduna de pe strada erau atunci cand mai murea cineva in cartier si-l duceau pe ultimul drum pe strada noastra. Atunci, la toate intersectiile, se oprea convoiul, popa facea o cruce mare si tinea o slujba-instant, iar rudele sau unii oameni din cortegiu aruncau cu bani in sus. Eram expert in strecurarea printre picioarele oamenilor, ca sa adun cat mai multi bani…

„Du-te, ma, d’aici!” „Da, pe bune, Goghimiță, hai sa vezi, ca gasim bani!” Si ne apucam sa sapam in jurul unei pietre din carosabil destul de mare, cam 20 de cm lungime si cateva kile. Strada nu era cu pavaj d’ala smecher, cu pietre cubice, erau pietre de toate formele si marimile. Sapam noi in jurul ei, scoatem piatra de acolo, o ridicam si, ce sa vezi? Minune! Sub piatra aia chiar erau cateva monede!!! Toti copiii de pe strada, adunati ca la urs! Am recunoscut ca a avut dreptate, apoi am continuat fotbalul pana seara. A doua zi de dimineata, cine scotea pietre din carosabil si apoi le indesa la loc, sa nu se vada ca s-a umblat la ele? Dupa ce mi-am dat seama cat am fost de papagal, ma tot gandeam in ce moment o fi strecurat tipul ala monedele sub piatra, sa mi-o traga…

Ce de prostii mai faceam si eu! Fiind toata ziua afara, foarte slab, inalt, mobil si zglobiu, aveam o abilitate destul de buna la ce insemna miscare si ma prindeam repede de figuri. La gimnastica, de exemplu, eram printre cei mai tari din scoala. Am si avut un profesor bun de sport, Ion Rotaru, care ne-a invatat sa stam in cap, in maini, sa sarim la lada, cu rostogoliri si alte figuri, incat ajunsesem sa punem placa aia de bataie la vreo 3-4 metri de lada. Ma descurcam chiar si sa merg pe barna 😊

Si ma bunghisem de cum sa fac o anumita miscare, pe care o invatasem vara la tara, la bunici, si apoi o repetam si aici, in Bucuresti, unde aveam ocazia. Fetele erau cu mobilitatea si de obicei ele faceau roata asta pe spate cu mare usurinta. De la ele am invatat-o. Eram mici, oamenii la tara la bunicii mei in sat erau destul de saraci, nu aveau bani, multi copii umblau desculti toata vara, iar cei mici de tot, cateodata erau doar cu cate-un maiou, sau chiar goi pe marginea santului. Asa ca, in multe cazuri, unele fetite aveau fustite sau rochite… si cam atat. La varsta aia, inca nu ne erau dezvoltate rusinile de mai tarziu, sau falsele pudori. Cand fetitele se dadeau peste cap si partea ce trebuia acoperita devenea vizibila cat o clipita, singura remarca ale celorlalte fete din grup era „poza, ai facut poza!”. Apoi radeam cu totii.

Figura era cam asa: stateam in fund pe o bara de la un podet de pe marginea santului, sau pe o creanga cat de cat orizontala, dar nu mai sus de un metru – un metru treizeci, asa. Cu mainile ma tineam de craca in lateral, stanga-dreapta, si ma rostogoleam inspre inapoi, tragand in sus de picioare sa vina peste cap, asftel incat dupa o rotire de aproape 360 de drage, aterizam in picioare. Eram expert la asta si de multe ori ii surprindeam pe cei care erau in jur, ca o faceam cand discutam, sau cand nimeni nu era atent. Evident ca ma dadeam mare cu figura mea, mai ales in fata fetelor! Ehe,… de mic m-am inteles foarte bine cu ele 😊

Ma plictisisem deja de figura, nu mai erau nicio excitare, cand mi-a venit un gand sa incerc s-o fac mai spectaculoasa, de mult mai de sus. Si am ginit un copac de pe strada, care avea o astfel de creanga orizontala, cum imi trebuia mie, dar cam pe la 3 metri inaltime. Si era bine ca era la marginea trotuarului, deci jos era asfalt, nu era pamant denivelat, asa ca aterizarea era stabila. M-am tot invartit eu pe langa copacul ala cateva zile, pana m-am hotarat. Gata, o fac! M-am suit in el, m-am asezat in pozitia de start, ma uitam in jos si ma apucase un pic panica. Ma tot gandeam ce ar putea sa merga prost? Eventual, daca ma invart in aer mai mult decat trebuie, cadeam din picioare si ma rostogoleam inapoi inca o data. Nimic special, deci hai! Adrenalina era la maxim.

Si am facut-o! Perfect!!! Niciodata nu as fi crezut. Eram atat de incantat, nu va dati seama. Cred ca asta simt si baietii aia care sar cu placa sau cu bicicleta si fac j’de mii de salturi mortale si apoi aterizeaza intregi. Era cam pe la trei dupa amiaza, inca nu erau copii iesiti la joaca, asa ca nu m-a vazut nimeni. Eee, daca erau telefoanele de-acum, o puneam live pe Facebook… Si am zis, hai s-o mai fac o data, ca sa o invat si sa le arat diseara tuturor ce tare sunt. M-am suit iar, deja stiam procedura, miscarile, unde sa pun piciorul. Nu am ezitat deloc, aproape ca am sarit nepregatit.

… Cand m-am trezit, nu stiam de cat timp zaceam acolo. Oricum, se pare ca nu trecuse nimeni pe strada, ca m-ar fi ridicat, cred. Marele meu noroc a fost ca, atunci cand am picat, efectiv m-am lipit cu spatele de asfalt si doar asa, din inertie am lovit si cu capul, scurt. Eram destul de in ceata, dar m-am sculat repede, sa nu fiu vazut acolo, intins pe asfalt. Atunci m-a apucat cu adevarat frica si, si mai tare, ameteala… Pentru ca, mi-e clar acum (atunci am bagatelizat, evident!) ca un unghi doar un pic diferit m-ar fi infipt direct cu capul in asfalt si in cel mai bun caz imi rupeam gatul si ramaneam paralizat. Am avut zile. M-am ridicat, am plecat acasa, cu o atitudine de parca as fi fost catelusa mea, Lili-Blue, cand face o prostie si-o cert, iar ea simte ca e ceva ce nu facut bine. Acasa, bineinteles ca nu am spus nimic…

Nu a aflat nimeni de isprava asta. Pana acum…

Insomniile băiețelului cu trotinetă… – prima parte

De când am fost operat, în fiecare noapte am avut insomnii. Câteodată câteva ore, undeva între 2 și 5 noaptea, alteori mai severe. Deși luam diverse somnifere, nu reușeam să dorm legat mai mult de trei-patru ore. Înainte de internare, nu am luat niciodată pastile pentru somn. O bere sau un vin, combinate cu oboseala de peste zi își făceau treaba și dormeam ca porcu’ până dimineața…

Singura noapte când am dormit mult, dacă aia se cheamă “dormit”, a fost imediat după operație, când m-au scos din sală pe la 12 noaptea și-mi amintesc așa, ca prin vis, sala de la reanimare. Eram plin de tot felul de accesorii și anesteziat puternic. Ana mi-a povestit că a venit să mă vadă și-mi cerea să deschid ochii, dar eu, să vezi fițe pe capul meu! îi deschideam și-i închideam instant. Cică am bălmăjit un “bună” sau ceva similar, dar acum nici măcar nu știu că Ana ar fi fost pe-acolo… Hai, s-o cred pe cuvânt 🙂

 

Când m-am externat am zis, gata, frate, lăsăm prostiile, fără pastile! Ori eu, ori el! (sau ea, sau ce-o fi aia de nu mă lasă să dorm). Prima noapte a fost cruntă, cred că am dormit juma’ de oră spre dimineață. Parcă mă curenta totul prin așternuturi, nu puteam sta liniștit, nu-mi găseam nicio poziție în care să stau mai mult de un  minut. Am dat drumul la televizor, mă uitam la filme, nu aveam răbdare mai mult de cinci minute, schimbam. Cum mă, să ai sute de programe și să nu te adoarmă niciunul? Am mai zis eu, dacă Daea ar inventa un program cu oi, ar avea cea mai mare audiență nocturnă.

Dădeam pe meciuri de fotbal. Chiar era unul, în crucea nopții, în reluare, cu Barcelona. Mi-am zis, hai să mă uit, că stiu că âștia-și adorm adversarii cu tiki-taka lor și apoi vine Messi și le-nțeapă câte-un gol. M-am uitat o repriza. Nimic, 0-0, eu tot cu ochii lipiți de tavan… De citit, nu se lega nimic, de desenat nici atât.

Pai, atunci, chiar, hai sa scriu…

Si am inceput sa-mi amintesc de mine, ca ma aveam proaspat in cap 🙂  De ce? Pentru ca in vara, cand s-a prapadit mama, am fost la ai mei sa caut o poza a ei, pe care s-o printez si s-o inramez, pentru ceremonia inmormantarii. Cu ocazia aia, am revazut albumul alor mei cu pozele de cand eram copil si efectiv, am fost napadit de amintiri. Nu asa, una-doua, ci kilograme bune de amintiri si retrairi, ca taica-meu avea aparat de marit, d-ala rusesc, de se facea geanta, si facea poze cu nemiluita. M-a invatat si pe mine, probabil ca d-aia fac milioane de poze cu telefonul. Insa acum nu mai trebuie sa ma inchid in baie, unde sa-mi amenajez laboratorul foto, cu lumina rosie (o lampa cu hartie rosie ca filtru, lipita cu scotch. Cand am gasit bec rosu eram smecher deja) si cu prosop in geamul usii, sa nu intre lumina de afara, sa-mi voaleze filmele sau pozele. Si nu mai am nevoie nici de tavile cu revelator si fixator, care se mai varsa pe-acolo pe jos si pata totul cu galben… Sau de uscator, pe care puneam pozele, pe o placa cromata incalzita, la urcat, pana se coceau si sareau pe jos. Aveam si ghilotina de aia cu model frumusel, zimtat asa, dar niciodata nu mi-a placut: mie-mi placeau pozele taiate drept. E drept, cu pozele mi-am facut mereu banii de ciunga, de film, sau de cico. Faceam poze cu clasa in diverse excursii etc si dadeam pozele mici, tip 8 x 5 cm cu 1 leu cincizeci. Sau moka, ca pe vremea aia nu stiam ce e aia salesman…

Ciunga luam de la niste tipe in varsta, de la o casa din cartier, care vindeau gume d-alea cu poze cu actori. Cele mai valoroase erau alea cu cowboy, era unul Roy Rogers, cred ca aparea in 80% din poze, mereu cantand la chitara, sau cu un cal langa el. Habar n-aveam cine pana mea e ala, eu voiam cu John Wayne, alea erau cele mai cool. Cu pozele faceam schimb cu copiii de pe strada. Evident, guma o cumparam pentru poze, nu pentru guma. Desi, imi amintesc ca era gustoasa, aromata, o lamela patratoasa, roz si care ramanea intr-o singura bucata, nu se faramita, ca altele. Nu se compara totusi cu aia in forma de tigari, Aia era cea mai meseriasa guma.

Am avut colectii de fotografii cu actori, de servetele, de capace de bere, de capace de chibrituri, evident de timbre. Si-mi amintesc ca erau niste masuri, destul de bine definite, acceptate de toata lumea in privinta schimburilor, Desi, cateodata mai era loc de negociere si, pentru un capac de bere Radeberger puteai primi trei sau chiar patru capace Bucegi. Astea, de obicei le jucam la “țaca”, adica puneam fiecare miza (timbre, capace de bere sau de chibrituri) intr-un loc pe trotuar, care devenea tinta. Apoi stabileam o linie la vreo cinci metri, de la care dadeam cu niste pietre, neaparat plate, sau cauciucuri din talpa de pantofi, cat mai aproape pe tinta. Cine isi plasa cel mai aproape aruncarea, castiga potul. Intr-o vreme, fiind destul de nepriceput si pierzand masiv, mai ales la baietii mai mari, am inventat cea mai tare moneda: un fel de bitcoin! Diamantele. Am vazut eu ca pot demonta din pietrele din margele, cercei, brose si ce mai avea maica-mea prin cutiile ei de bijuterii si am inceput sa julesc una de aici, una de colo, pietre cat mai stralucitoare. Evident, valoarea era derizorie, dar chestia asta avea darul de a creste valoarea marfii mele pe piata. Si de a descompleta niste podoabe. Mama, ce mi-am furat-o cand s-au prins ai mei de ce erau stirbite toate siragurile… si nu din cauza ca erau prost prinse pietrele, ci din cauza ca devenisem un mic giuvaergiu… Asta e, arta cere sacrificii!

Noi stateam undeva in Militari, pe o ulicioara, se chema Cismelei (exista si acum), pe strada Bisericii, iar in capul strazii chiar era o biserica. Eee, numele asta nu cred ca i-a placut lui Ceausescu, prea il zgaria la urechi, era un afront prea mare, si atunci l-a schimbat in Orsova. Noi ii spuneam ulicioara. Cand au venit unii si au pus niste placute pe garduri cu denumirea oficiala de INTR. CISMELEI, maaama, m-am simtit ca acum, cand aprinde Firea luminile in Bucuresti, de Craciun. Au pus si vizavi placute, acolo era Intr. Bolobocului.

Deci, asta vara, cand am revazut pozele, nu numai ca stiam toate secventele si ipostazele fiecarei fotografii, sau momentele in care s-au facut, dar aveam in nari pana si mirosurile din ele. Mi-am amintit brusc de trotineta mea, cea mai tare de pe strada! Era nemteasca, bleu metalizat si avea roti d-alea cu cauciucuri gonflabile, cu camera, ca la biciclete, un avans tehnologic fenomenal pentru sezonul competitional de strada 1964-65 🙂 Cei mai juliti genunchi din cartier, cine-i avea? Hai, ghiciti, aveti o singura incercare… Mama, da’ ce mai goneam cu aia. Chiar asa ziceam atunci, ca prind o goneta…

Ca dovada, uitati-va la foto: apar eu, cel mai smecher, alaturi de bolid. Cu ceas la mana (nu cred ca era real, mai degraba de jucarie), iar de gat imi atarna un arc, pe care-l facusem dintr-o creanga de alun, tensionata cu o sfoara incolacita meserias. Sageti aveam tot din crengute, cat mai drepte, taiate in unghi, sa se infiga. Bineinteles, mandru ca se instalase placuta cu numele ulicioarei, sa nu care cumva sa ma ratacesc.

Ce mai, razboinicul luminii era nimic pe langa mine!