Pentru mine, La Steaua (scrisa in 1884) mi se pare ca exprima cu mult mai mult decat o poezie foarte buna de patru strofe a lui Eminescu.
E un intreg univers! In care avem lumina si intuneric, stele si praf, iubire si despartire, uitare si amintire, religie si stiinta, el si ea, calatorie si asteptare, spatiu si timp, lucire si abis, suisuri si apusuri, culoare si eternitate, cer si pamant, filozofie si simtire, vizibil si infinit, aici si departe, relativ si absolut, visare si regret, dor si uitare…
De aceea am ales-o, e geniala!
PS. Recunosc, pentru acest video nu am recitat-o, ci doar am citit-o. Dar la bongos-uri eu am batut.
Aaaa,… si in timpul filmarii, niciun animal nu a fost ranit 🙂
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
ÃŽncet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, ÅŸi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.