Selfie la minut…

Selfie Mircea Gheorghe

FOTOGRAFUL LA MINUT

“Au trecut multi ani de cand

Un maestru vrajitor

Pe cartonul lucitor

Faurea portrete.

Cu uimire il priveau

Si baieti si fete.

Fotograful la minut,

Cu miscari ascunse,

Inchidea-n cutia lui

Taine nepatrunse.

– Fac poze colorate, intr-o clipa,

Fac poze minunate intr-o clipa!

Fotograful la minut

Sta pe-o banca-n Cismigiu

Si ofteaza, abatut,

Asteptand clientii.

Multi din ei l-au si uitat,

Au alte pretentii.

Aparatul, demodat,

Doarme pe trei bete.

Fotograful la minut

Canta cu tristete

-Fac poze minunate intr-o clipa!……

Si crezand ca e-n zadar

Sa stea pan-la asfintit,

Fotograful, solitar,

Catre casa pleaca.

Dar doi tineri il opresc

Si-l intreaba daca

Nu le face, la minut,

O fotografie.

Fotograful canta, iar

Plin de bucurie:

– Fac poze colorate, intr-o clipa,

Fac poze minunate intr-o clipa!”

 

Întrebabila iubire…

Iubito, de-as vrea sa vad cu ochii tai, oare ce-as vedea? Ce culori te-ar incanta, cu care te-ai imprieteni si cu care ai vrea sa faci dragoste? Ce lumina iti face pielea sa tresara si care ti-e stinghera? La care te-ai insenina si la care te vei incrunta?

Iubito, de-as vrea sa gust cu buzele tale, oare ce-as simti? Care ti-e gustul perfect, de roua de dis-de-dimineata? Si care ti le-ar intredeschide, tremurande, pentru iubirea-ntreaga?

Iubito, de-as vrea sa miros cu nasul tau, oare ce arome m-ar ameti? Cele dulci, suave, sau miresmele cele tari si puternice? Moscul, iarba, lemnul, focul, marea sau pamantul?

Iubito, de-as vrea sa merg cu pasii tai, unde oare ma vor purta? Voi merge ziua, pe-nserat, sau noaptea-n luna plina? Si mersul tau va fi dublat, ori singur, ca de zana? Ma vei duce la alt iubit, sau intr-o alta lume?

Daca te-as vedea cu ochii tai, te-as gusta cu buzele-ti si te-as adulmeca peste tot cu nasul tau, de-as fi purtat de pasii tai oriunde-n univers, oare tot atat de tare te-as iubi? Sau mai mult?

Of,… atatea intrebari. Si niciun raspuns.

La Steaua

Pentru mine, La Steaua (scrisa in 1884) mi se pare ca exprima cu mult mai mult decat o poezie foarte buna de patru strofe a lui Eminescu.

E un intreg univers! In care avem lumina si intuneric, stele si praf, iubire si despartire, uitare si amintire, religie si stiinta, el si ea, calatorie si asteptare, spatiu si timp, lucire si abis, suisuri si apusuri, culoare si eternitate, cer si pamant, filozofie si simtire, vizibil si infinit, aici si departe, relativ si absolut, visare si regret, dor si uitare…

De aceea am ales-o, e geniala!

PS. Recunosc, pentru acest video nu am recitat-o, ci doar am citit-o. Dar la bongos-uri eu am batut.

Aaaa,… si in timpul filmarii, niciun animal nu a fost ranit 🙂

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

La multi ani, Coane!

Azi, in toata media domina nu aniversarea poetului-nepereche, ci conflictul dintre doi neica-nimeni ai politicii romanesti. Doi aia, de care peste doi-trei ani nu vom mai sti nimic, unul chiar condamnat, ocupa toti timpul romanilor in ultima vreme. Ca ei se cearta la ei in partid, e treaba lor, nu sunt nici primii, nici ultimii. Dar ca ne trag si pe noi in hau cu dezastrul guvernarii PSD, asta chiar e o problema.

Mi-as fi dorit unele emisiuni cu teme legate de opera lui Eminescu, de genialitatea lui, de filozofia lui, chiar si despre faptul ca unele texte nu mai sunt azi „politically correct”. Poate-asa o fi, dar ele trebuie interpretate totusi in reperele si vremea de-atunci. Cu toate ca, daca ne uitam, unele versuri parca sunt scrise ieri:

„Îsi desbraca tara sanul,

Codrul – frate cu Românul –

De secure se tot pleaca

Si isvoarele îi seaca –

Sarac în tara saraca!”

Pe bune, vi se pare ca suntem prea departe fata de-acum 150 de ani?

Asa ca, in loc sa vedem dezbateri despre interpretarea lumii eminesciene, sa ne respectam si noi odata adevaratele valori, macar in asa-zisul an al centenarului, vedem circ politic. Si, de ce nu, ca tot e de ras, chiar putem intra in istorie cu singurul partid din lume care-si tranteste propriul guvern. DE DOUA ORI! Hai, Liviu, ca se poate!

Epigonii astia de politicieni ne-au creat o lume in care elevii nu mai stiu versuri de Eminescu, insa pot canta pe dinafara zeci de manele. Pentru ca asta e cultura de care au nevoie, cat mai jos, oamenii sa nu-si puna prea multe intrebari, sa-i voteze fara sa clipeasca. Sa-si poata face ei jocurile, sa fure in voie.

Nu cred ca sufera comparatie policitienii de azi cu cei de acum 150 de ani, de pe vremea lui Eminescu! No way! Aia de atunci aveau traditie, cultura, seva, eruditie, eleganta, onoare, le pasa de renume. Si se duelau cu stil. Stiti, probabil celebra scrisoare trimisa de Hasdeu lui Maiorescu, cand acesta era ministrul Instructiunii. „Adrisantul” era scris astfel: E. S. Min. Tit Maiorescu – adica Excelenţei Sale, Ministrului Titu – intre prieteni i se spunea Tit – Maiorescu), dar datorită prescurtărilor se citea si „E smintit Maiorescu!”

Asta o stiu de la proful de romana din clasele 5-8, un dascal super bun, domnul Voican (Petre?). Punea suflet in meseria lui, chiar avea har si ne-a invatat lucruri extraordinare.

Aaa…, stai, ca acum mi-am amintit o faza cu el, legata chiar de Eminescu 😊 Eram intr-a sasea, sau cand se studiaza „Scrisoara a III-a”. Ei, si domnul Voican incepe sa recite. Avea prestanta, un talent deosebit, il ajuta si vocea puternica. Probabil savura momentele cand putea sa-si arate, pe langa memoria foarte buna si talentul actoricesc, intrepretand unele poezii exact ca un mare artist. Mereu cand il ascult pe Gheorghe Cozorici, sau pe George Calboreanu recitand, il am in minte pe dom’ profesor.

Si ajunge la partea „- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” Iar eu continui, din ultima banca: „HA!!!”…

Eram atat de patruns de atmosfera pe care o crease, incat intrasem in rol si mi-a scapat continuarea logica a replicii lui Baiazid (asa suna in creierii mei!), pe care eram convins ca ar fi pus-o insusi Eminescu, daca nu era fortat de rima si versificatie 😊

Profesorul s-a blocat, clasa amutita, totul inghetat! Imi dau seama de prostie si ma dezumflu imediat, facandu-ma mic… „Cine-a indraznit?” Ma ridic asa, parca tras cu scripetele. „Tu esti, Mircea? Ai nota 1!” Ma cunoastea bine, stia ca sunt cel mai bun elev al lui la gramatica, cu toate ca la literatura nu treceam de opt… Ce mai conta? Degeaba i-am explicat eu dupa aceea ce si cum, e clar, ii stricasem momentul de glorie, pe care il astepta un an intreg. Ori asa ceva nu se iarta, no matter what. Nota a ramas. Si uite-asa am capatat eu singura nota de unu din toti anii mei de scoala…

Ma gandesc, ce randuri le-ar fi dedicat Eminescu, in cazul in care mizeriile astea de politicieni i-ar fi atras atentia. De fapt, stai! Ca le-a scris deja… cititi versurile de mai jos, finalul Scrisorii a II-a, ce parca sunt scrise ieri despre politicienii de-acum si, mai mult, ai impresia ca e si cu referire directa la DNA, Soros, legile justitiei, multinationale, agramati, hoti, plagiatori 😊

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Asa ca, mie mi se pare ca Eminescu nu a murit. E vecinul nostru si-si scrie cronicile zilnic, pe blogul lui. Trebuie doar sa-l citim. Of, tare mi-ar fi placut sa-l intalnesc asa, la o cinzeaca, faceam io cinste…

La multi ani, Coane!

Of, Kevine, Kevine, che vine?

Băi, Kevine, ce dracu’ te apucă acu’ s-o dai pe față, frate? Cand toata viata erai obisnuit pe la spate, acum te-a gasit? De mi-ai stricat ditamai portretu’ pe care tocmai ti-l lucram. Ca-mi placea de tine, actor enorm, baiat finut, ditamai Kevin Spacey, mereu vedeam afise cu tine prin Londra la diverse piese, versatil (chiar că 😊), talentat cu caru’ nu mai zic. In plus, aproape leat cu mine. Baiat gigea! Hai, io ca io, nu e pierderea prea mare, ca e doar un portret si oricum nu-mi dadeai banii pe el. Ba, da’ cu baieteii aia ce-ai avut?

Acu’, cu toate filmele tale, alea cu suspectii de serviciu, LA Confidential si House of Cards, ce facem, frate? Lucram ca pe vremea lu’ Ceausescu, cand fugea un actor in vest si disparea de pe generic si erau taiate toate scenele cu el? De a ajuns „Mihai Viteazu” sa dureze in comunism 45 de minute…

Aaa, si ia stai asa, ca la faza asta m-ai enervat maxim! Pai, in American Beauty nu te omori, ma, ala rau’, vecinul, care, culmea! era homo? Pai de ce nu i-ai zis ca si tu… ca poate scapai cu viata. Pe bune, mi-ai stricat tot filmul. Si ce misto zbura punga aia! The most beautiful thing ever filmed!

“Sometimes there’s so much beauty in the world, I feel like I can’t take it.”

Si cum suna melodia aia la pian… Cum ma mai uit io la filmu’ asta care-mi era atat de drag, cand stiu ca tu…? De fapt, ia stai! Si in film te-ai dat la fata aia, colega lu’ fii-ta si erai pe felie si cu prietenul ei… Ahaaa, acum m-am prins, filmul era un prequel 😊

Vedeti? Uite-asa se pierd valorile umanitatii, ca noi tinem seama de ce fac oamenii astia cu (scuzati!) aia a lor. Si aici ajung cu discutia pe alt culoar, dar care se leaga de asta: oare e bine sa stim viata personala a artistilor si s-o suprapunem peste operele lor? Cum oare erau oamenii Shakespeare, Michelangelo, Eminescu, Mozart, sau Caragiale? De cate ori nu dezamageste persoana, pentru ca nu se ridica la nivelul creatiei proprii? Ne dam seama ca, in realitate, sunt si ei, niste bieti oameni, cu slabiciunile, fricile, viciile si micimile lor.

Ca noi toti.