Glossa,… sau cum mă ajută Cara să îl înţeleg pe Eminescu

Aseară, Cara a venit în casă cu niște pene pe bot. Am bănuit că a mâncat, sau cel puțin a atacat vreo pasăre și am ieșit afară, cu lanterna, să caut victima. Am găsit un gugustiuc, care nu mișca, așa de rănit sau înghețat era. L-am luat în brațe foarte ușor, l-am bagat undeva ferit de astia mici, într-o baie, i-am dat ce am crezut noi că l-ar ajuta: apa, paine, malai… Am mai intrat peste noapte, nu parea ranit. S-a urcat pe bara perdelei de la dus si a ramas acolo, cred, toata noaptea.

Gugustiucul
Peste noapte, gugustiucul a stat pe baza de la dus

Iar dimineață era vioi, a zburat imediat intr-o salcie din vecini și totul a fost ok până la final. Cel mai probabil, din cauza gerului, nu putea zbura, iar Cara a profitat de ocazie să il ciuguleasca puțin. Așa cum îmi face și mie, când mă linge pe fața sau pe cap. Din când în când, ciupește cu dinții din față câte-un fir de păr. Doar asa, cat sa ma simt bine 😜

Dimineata, ranitul a zburat bine-merci intr-o salcie din vecini
Dimineata, ranitul a zburat bine-merci intr-o salcie din vecini – close up!

Și, pentru că tot a fost ziua lui Mihai Eminescu în urmă cu ceva timp, mi-a venit în minte Glossa lui:
“Ce e rău și ce e bine,
Tu te-ntreabă și socoate.”
Și atunci am realizat că, de fapt, Cara nu i-a facut niciun rau pasarii! In realitate, i-a făcut un bine bietei innaripate. Dacă nu o vedeam venind in casa cu fulgi pe bot, evident nu aș fi știut că există și nu as fi cautat-o prin grădină. Astfel încât, e probabil ca, peste noapte, săracul gugustiuc să fi rămas înghețat pe undeva, poate chiar murind în final.
Nu-i interesant? Ce pare a fi rău, de fapt, se dovedeste ca ne este cel mai mare bine posibil.
Și uite așa, de la Cara învăț cum să-l înțeleg mai bine pe Eminescu…
“Tu te-ntreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine”.

La Steaua

Pentru mine, La Steaua (scrisa in 1884) mi se pare ca exprima cu mult mai mult decat o poezie foarte buna de patru strofe a lui Eminescu.

E un intreg univers! In care avem lumina si intuneric, stele si praf, iubire si despartire, uitare si amintire, religie si stiinta, el si ea, calatorie si asteptare, spatiu si timp, lucire si abis, suisuri si apusuri, culoare si eternitate, cer si pamant, filozofie si simtire, vizibil si infinit, aici si departe, relativ si absolut, visare si regret, dor si uitare…

De aceea am ales-o, e geniala!

PS. Recunosc, pentru acest video nu am recitat-o, ci doar am citit-o. Dar la bongos-uri eu am batut.

Aaaa,… si in timpul filmarii, niciun animal nu a fost ranit 🙂

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

La multi ani, Coane!

Azi, in toata media domina nu aniversarea poetului-nepereche, ci conflictul dintre doi neica-nimeni ai politicii romanesti. Doi aia, de care peste doi-trei ani nu vom mai sti nimic, unul chiar condamnat, ocupa toti timpul romanilor in ultima vreme. Ca ei se cearta la ei in partid, e treaba lor, nu sunt nici primii, nici ultimii. Dar ca ne trag si pe noi in hau cu dezastrul guvernarii PSD, asta chiar e o problema.

Mi-as fi dorit unele emisiuni cu teme legate de opera lui Eminescu, de genialitatea lui, de filozofia lui, chiar si despre faptul ca unele texte nu mai sunt azi „politically correct”. Poate-asa o fi, dar ele trebuie interpretate totusi in reperele si vremea de-atunci. Cu toate ca, daca ne uitam, unele versuri parca sunt scrise ieri:

„Îsi desbraca tara sanul,

Codrul – frate cu Românul –

De secure se tot pleaca

Si isvoarele îi seaca –

Sarac în tara saraca!”

Pe bune, vi se pare ca suntem prea departe fata de-acum 150 de ani?

Asa ca, in loc sa vedem dezbateri despre interpretarea lumii eminesciene, sa ne respectam si noi odata adevaratele valori, macar in asa-zisul an al centenarului, vedem circ politic. Si, de ce nu, ca tot e de ras, chiar putem intra in istorie cu singurul partid din lume care-si tranteste propriul guvern. DE DOUA ORI! Hai, Liviu, ca se poate!

Epigonii astia de politicieni ne-au creat o lume in care elevii nu mai stiu versuri de Eminescu, insa pot canta pe dinafara zeci de manele. Pentru ca asta e cultura de care au nevoie, cat mai jos, oamenii sa nu-si puna prea multe intrebari, sa-i voteze fara sa clipeasca. Sa-si poata face ei jocurile, sa fure in voie.

Nu cred ca sufera comparatie policitienii de azi cu cei de acum 150 de ani, de pe vremea lui Eminescu! No way! Aia de atunci aveau traditie, cultura, seva, eruditie, eleganta, onoare, le pasa de renume. Si se duelau cu stil. Stiti, probabil celebra scrisoare trimisa de Hasdeu lui Maiorescu, cand acesta era ministrul Instructiunii. „Adrisantul” era scris astfel: E. S. Min. Tit Maiorescu – adica Excelenţei Sale, Ministrului Titu – intre prieteni i se spunea Tit – Maiorescu), dar datorită prescurtărilor se citea si „E smintit Maiorescu!”

Asta o stiu de la proful de romana din clasele 5-8, un dascal super bun, domnul Voican (Petre?). Punea suflet in meseria lui, chiar avea har si ne-a invatat lucruri extraordinare.

Aaa…, stai, ca acum mi-am amintit o faza cu el, legata chiar de Eminescu 😊 Eram intr-a sasea, sau cand se studiaza „Scrisoara a III-a”. Ei, si domnul Voican incepe sa recite. Avea prestanta, un talent deosebit, il ajuta si vocea puternica. Probabil savura momentele cand putea sa-si arate, pe langa memoria foarte buna si talentul actoricesc, intrepretand unele poezii exact ca un mare artist. Mereu cand il ascult pe Gheorghe Cozorici, sau pe George Calboreanu recitand, il am in minte pe dom’ profesor.

Si ajunge la partea „- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” Iar eu continui, din ultima banca: „HA!!!”…

Eram atat de patruns de atmosfera pe care o crease, incat intrasem in rol si mi-a scapat continuarea logica a replicii lui Baiazid (asa suna in creierii mei!), pe care eram convins ca ar fi pus-o insusi Eminescu, daca nu era fortat de rima si versificatie 😊

Profesorul s-a blocat, clasa amutita, totul inghetat! Imi dau seama de prostie si ma dezumflu imediat, facandu-ma mic… „Cine-a indraznit?” Ma ridic asa, parca tras cu scripetele. „Tu esti, Mircea? Ai nota 1!” Ma cunoastea bine, stia ca sunt cel mai bun elev al lui la gramatica, cu toate ca la literatura nu treceam de opt… Ce mai conta? Degeaba i-am explicat eu dupa aceea ce si cum, e clar, ii stricasem momentul de glorie, pe care il astepta un an intreg. Ori asa ceva nu se iarta, no matter what. Nota a ramas. Si uite-asa am capatat eu singura nota de unu din toti anii mei de scoala…

Ma gandesc, ce randuri le-ar fi dedicat Eminescu, in cazul in care mizeriile astea de politicieni i-ar fi atras atentia. De fapt, stai! Ca le-a scris deja… cititi versurile de mai jos, finalul Scrisorii a II-a, ce parca sunt scrise ieri despre politicienii de-acum si, mai mult, ai impresia ca e si cu referire directa la DNA, Soros, legile justitiei, multinationale, agramati, hoti, plagiatori 😊

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Asa ca, mie mi se pare ca Eminescu nu a murit. E vecinul nostru si-si scrie cronicile zilnic, pe blogul lui. Trebuie doar sa-l citim. Of, tare mi-ar fi placut sa-l intalnesc asa, la o cinzeaca, faceam io cinste…

La multi ani, Coane!