Month: December 2017

Posted on

Majestate, aiasta ce-a fost?…

Maiestate, nici nu stii ce lovitura le-ai dat tuturor bolsevicilor, comunistilor si urmasilor, urmasilor lor. Mortala. Au vazut si ei ce inseamna dragostea unui popor pentru adevaratele repere, adevaratii leaderi, adevaratele valori si adevarata istorie. Care nu iarta si nu uita.

Probabil 90% din populatia actuala a Romaniei, nu l-a prins pe Rege domnind. Deci, marea majoritate vorbim din povesti, amintiri de la ai nostri sau din familie, sau din ceea ce am vazut prin documentare, interviuri sau ce-am mai citit. Fiecare ce-o fi inteles, in legea lui. Insa toti, uniti, am iesit pe strazi, am stat la cozi, am aruncat cu flori, ne-am inchinat, am mers de-a lungul traseului, sau am stat de-a lungul sinei de tren, sau pe peroane prin gari, sa te zarim o clipa. O clipa de Speranta, de Lumina, de Mandrie, de Incredere. Ca parca-parca, putem sa ne ridicam din genunchi si sa ne uitam in sus. Tu ai putut, cand totul iti era impotriva. Si ne-ai aratat ca si noi putem, daca chiar ne dorim asta. Cu moartea pe moarte calcand… parca are un alt sens acum.

A! Si am plans si am jelit. Sincer!

Maiestate, ne-ai ridicat cu tine in stratosfera! Acum depinde doar de noi, de fiecare din noi, cat de mult stam aici, unde e aerul tare, dar atat de curat. Si lumina soarelui, atat de stralucitoare. Om sti sa planam, sa plutim, sa ne mentinem, asa, precum un copil care face primii pasi? Sau vom cadea, iar, in mocirla noastra?… Iar de-atat de sus, caderea uneori poate fi fatala.

Am mai remarcat ceva: oamenii au plans plecarea Regelui, indiferent de optiunile lor politice! Vedeti, exact asta inseama sa fii rege: sa te ridici deasupra mizeriei politicianiste, deasupra discursurilor sforaitoare si a promisiunilor cu salarii si pensii nemuncite si de nicaieri, sa nu ai legatura cu marsaviile care injunghie pe la spate exact esenta unei democratii, justitia, pe care unii o siluiesc din orice pozitie si dupa bunul plac! Sau dupa nevoi, ca asa i-au invatat pe ei comunistii, cu logo-ul lor: „de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi”! Exact asta aplica Dragnea acum in Parlament, comunismul cu fata umana. Dar si fardata cu esente scumpe, mai ales cu esente de ulei de palmieri (ca d-aia si-a cumparat omu’ in Brazilia plantatiile alea) si asortata cu vile somptuoase, si cu bolizi cat mai puternici, si cu averi in toata lumea. Scump, doamna, scump! Dincolo era mai ieftin… Pai, da, la Ceausescu comunismu’ era mai ieftin, ca era frica mare de Sefu’!

Bestia comunista a simtit lovitura! E ranita in orgoliu, simte mirosul de sange, isi arata fata hada si incepe sa-si ranjeasca coltii, sa se apere. Pai, cum adica? Sa dispara asa, intr-o zi, toata istoria masluita de ea, cu ajutorul tancurilor rusilor, timp de 70 de ani? A vazut ce impact enorm pentru Romania si prestigiul ei, ca aproape toate casele regale ale Europei, cel mai albastru sange posibil, s-a unit la Bucuresti si a venit, intr-o recunoastere sincera a valorii si anvergurii Majestatii Sale. Niciunul din cei invitati nu a jucat vreun rol cat de cat aproape de cel jucat de Mihai I in istoria celui de-al doilea razboi mondial, in istoria omenirii, pana la urma. Stiau ca vin nu doar obligati de legaturile de familie, ci si obligati de istorie. Si asta merita respectul nostru!

Hidra rosie a vazut milionul de oameni in toata tara plangandu-si Regele in strada! Restul de pana la 20, sau cati om mai fi, nu cred sa nu fi vazut la televizor Despartirea tarii de Regele sau. Toti cu regret, sau, cel putin cu un nod in gat. Nu poti fi altfel decat mandru, cand esti coplesit de atata bucurie ca Romania poate organiza asa ceva decent si de bun gust, prezenta onorata si de intreaga elita regala europeana, nu aia aleasa, ci aceea cu sange nobil si innobilat, de sute de ani.

Ooo, si ce diferenta mai evidenta decat cea dintre grupul invitatilor de afara si politicienii nostri, crispati, ciobani (sa ma scuze oamenii astia, care muncesc din greu), marlani. Multi la prima generatie incaltata in sandale, cu sosete albe, care s-au ajuns in fruntea unei liste de partid, apoi in fruntea tarii. Si care cred ca toti suntem la fel de prosti, pe cat sunt ei de smecheri. Si care-si fac legile cum vor, doar-doar vor putea sa fure cat vor si, apoi, sa se scape pe ei…

Acum am invatat de la Majestatea Sa un lucru: rabdarea si iertarea. Spunea, intr-un interviu, ca nu trebuie sa ajungem sa uram pe cineva, e gresit, ca asta nu ne face decat rau noua insine, nu celui pe care-l uram. Indiferent cat de ticaloase vor fi noile legi ale justitiei, indiferent ce rahaturi de legi fiscale vor baga astia, acum cred ca va veni, candva, un moment de decontare. In care toate li se vor intoarce in fata si atunci vor fugi, ca potarnichile, care incotro. Sunt convins de asta, dupa ce am vazut reactia Majestatii Sale la mizeriile facute de comunisti, inainte, dar mai ales dupa 90.

Iliescule, si tie iti va veni plata. Fii linistit, nu ma refer la moarte, ci la justitie. Zilele astea comemoram 28 de ani de la o revolutie care nu trebuia sa aiba victime. Era programata in toata Europa de Est, doar la noi a produs peste o mie de morti, ca sa le atarne Iliescu ca breloc, ca decoratie, sa se mandreasca cu ce ne-a mai salvat el de teroristi. Ganditi-va, acum, cand stiti ce inseama adevaratii teroristi prin lume si comparati cu ce definea „terorist” clica FSN in zilele revolutiei…

Cat de impertinent sa fii, ca sef al statului, sa declari ca venirea Regelui in 90 in tara nu a fost o idee buna? Bai, pai tu, cu tac-tu (alt comunist notoriu) si cu toti prietenii tai in crime, ati FURAT tot ce au construit in sute de ani casa regala, familiile boierilor, toate familiile instarite din tara, toti taranii care si-au rupt palmele pe camp ca sa lase ceva copiilor, pe care i-ati denumit chiaburi si repede le-ati pus dignosticul ca au supt sangele poporului. Apoi le-ati confiscat totul si v-ati impartit voi, palate, case, vile, pamanturi, paduri, fabrici, uzine, bijuterii, tablouri si tot ce s-a adunat prin munca atator generatii. Voi ati venit NOAPTEA cu Volgile rusesti, i-ati data afara din casele lor, i-ati trimis la inchisorile comuniste sau la canal, sau direct la executie. Iar pe rege, l-ati indesat intr-un tren de NOAPTE, ca sa dispara cu totul daca se putea, atat din tara, cat si din cartile de istorie.

Regele a renuntat la putere, semnand abdicarea sa, fortata si ilegala, sub santaj, pentru a impiedica impuscarea a peste 1000 de studenti inchisi de comunisti. Iliescu, in schimb, e acuzat de crime impotriva umanitatii, de omorarea a peste 1000 de oameni, acum 28 de ani, ca sa-si poate acorda titlul de “emanat al revolutiei” si sa preia puterea. Fortat si ilegal. Asta e diferenta!

Fiti mandri, comunisti! Traditia de „noaptea ca hotii” pe care ati importat-o de la rusi si implementat-o cu succes in anii de dupa razboi e respectata cu strictete si de Dragnea, Tariceanu si toti lingaii lor. E parte din ADNul lor. Era sa scriu in engleza, DNA… Ptiu, drace!

Pai, Dragnea, esti al treilea om in stat. (Sanchi, hai ca eu stiu ca asta e pentru prostime, sunt convins ca in mintea ta, tu esti al d-intai!) Te-a intalnit, vreodata de cand esti mare tutar, cineva mai cu staif din afara? Te-a primit, sau te-a vizitat? Hmmm,… nu-mi amintesc. Hai, sa-ti zic un pont: i-ai vazut pe invitatii de ieri? Niciunul nu vrea sa dea mana cu condamnati penal. Si nici aia de conduc tarile de unde vin ei, n-ar prea vrea. Te-ai prins?

Scuze, am sarit peste al doilea om, Tariceanu, sluga perfecta a PSD. Despre slugi, numai de bine…

Pai, Nicolicea, acum ca esti tare, frate, seful comisiei nu stiu care, bagat in seama de reporteri si televiziuni, iti dai cu parerea despre legi, dreptate si adevar. De ce nu ai tinut si acum in Parlament acelasi discurs pe care l-ai tinut si-n ’94, cand l-ai vrut pe Rege „persona non grata”? De ce nu ai dat o lege, sau bagai o ordonanta, ceva, ca acum chiar era o urgenta, tocmai murise Regele, sa nu fie primit in tara? De ce nu l-ai intors de pe Otopeni, direct de pe pista, ca doar aveai experienta capatata in 1994? Ca nu era cetatean roman, n-avea pasaport, nu era membru de partid, gaseai tu o mangla, ceva. Ca esti baiat gigel.

Pai, Petrica, zici ca tara nu era pregatita in 1990 sa-l primeasca pe Rege? Da’ tu erai pregatit sa fii prim-ministru? Mmmm? Bai, io cred ca erai: ca doar erai tanar, smecher, oleaca de bataie stiai, limbi stiai, pulover aveai…. Ce mai! Numa’ bun pentru Apaca. Ca sa va dati seama ce hal de om, fosta nevasta a declarat ca Petrica (fara lupul!) mergea la vanatoare in anii lui Ceausescu, pentru ca era nevoit, nu aveau ce manca! Saracii… Cum, ma? Stai tu zeci de ani in vilele partidului, cresti in gasca cu toti copiii nomenclaturistilor, faci tu studii la Tolouse pe vremea lu’ Ceausescu, ai acces la magazinele speciale ale PCR si nu aveai ce manca? Apropo, cel mai misto titlu dupa 90, in Catavencu ala original, de-atunci: „Petrica, ai mancat salam cu Zoia?”

Dar vila de protocol in care ati stat, tu si fosta ta, Mioara (chiar, i-oi fi zis vreodata Miorita?), ea ramanand acolo fara drept si fara sa plateasca, muuulti ani dupa ce nu mai avea voie si dupa ce tu fugisi la alta mandra, era construita de taticul tau, de Walter? Sau era tot vila d-aia rechizitionata, adica furata NOAPTEA de la niste „dusmani ai poporului”?

Hai, pa! Te las, revin alta data la tine, apropos de 1 decmbrie 1990, la Alba Iulia, cand ai facut ce-ai facut Seniorului Coposu…

Pai, Olguto, cum se poate, fata, sa-ti tradezi in asa hal adevaratele repere morale si valori si sa organizezi tu ceremonie de depunere de coroane de flori pentru Rege, inconjurata de mii de…, care te urmeaza ca turma? Cand tu ai facut spume in partidul Tribunului Vadim, injurandu-l pe Rege cu toate cuvintele, abjectia si mizeria din dotare. Ca doar asa te-ai afirmat in politica, de-a dreapta lu’ Vadim. Care (culmea imbecilitatii) si-a numit partidul Romania Mare si-i injura cu stropi pe cei care chiar au infaptuit Romania Mare… Daca s-ar ivi Vadim acum, ar zice ca ai „intinat valorile comunismului”, exact cum a zis Iliescu, gurul sleahtei comuniste de dupa ‚’90, despre Impuscatul. Cred ca ti-ar crapa obrazul de rusine. Sau nu!

Of, mai copii, v-as mai povesti ca abia ce m-am starnit. Lista e lunga, din pacate, dar eu nu mai am vlaga acum, obosesc repede in zilele astea.

Din pacate, inertia maretiei momentului nu a tinut mult, nici macar cateva minute! Efectiv imediat dupa inmormantare, am vazut titluri: cum se imparte averea regelui, cine ce ia, ce si cui ii revina, adevarul crunt despre asa-zisa familie regala si alte cate si mai cate mizerii… Depinde de fiecare din noi cum plutim mai departe, cat de tare ne deschidem aripile, cat de mult luam aerul tare-n piept si cat de tare ne bucuram de stalucirea soarelui. Care de-aici, de sus, se vede mai aproape.  Cativa om cadea! Dar nu toti… Asta e Speranta!

D’aia Daia tot insista cu oaia: ei ne cred turma. Insa unii avem aripi…

Posted on

Majestatea Sa ne-a arătat Calea Victoriei!

(Imi cer scuze de la inceput: postul asta e dezlanat, dar l-am scris intr-o accentuata stare de emotie si oboseala, dupa excursia de azi la Palat. Poate aberez, insa sunt gandurile mele, ce-mi vin de-a valma, nu le pot randui … Puteam sa nu-l scriu? Evident. Dar am VRUT!)

Zilele acestea, Majestatea Sa a aratat poporului roman Calea Victoriei! Ne-a unit asa cum nu a facut-o nimeni si nimic dupa 1989, ne-a adus pe toti impreuna si ne-a aratat-o, clar, fara echivoc. Cu un gest simplu, cu mana, a dat perdeaua la o parte, sa alunge ceata, sa vedem Calea. Pentru el un gest simplu, direct, natural, asa cum si-a trait intreaga viata, cu principii sanatoase, puternice, de la care n-a abdicat niciodata. Indiferent pretul platit. Si-a platit!

Care e Calea Victoriei? Simplu: responsabilitate, cinste, loialitate, onoare, determinare, devotament, hotarare. Insa, oare vom sti s-o urmam?

Majestatea Sa a fost un rege al faptelor, al deciziilor dure, mai ales cand nimeni nu le indraznea. Nu a avut de luptat doar cu fascismul si cu comunismul, ci si cu tatal sau! Ce adversari mai redutabili poate avea un destin atat de tragic? Abia de acum inainte vom afla, rolul lui adevarat in istorie, nu ala spoit de comunisti si de urmasii lor de azi. Nu era un rege al cuvintelor, folosea putine. Dar cat de bogate de seva mesajele sale! Peste tot, gasim acum citate ale Regelui, de fapt gandurile lui de zi cu zi, nu erau destinate nemuririi, insa atat de concis si de elocvent le transmitea, incat raman nemuritoare, adevarate pilde. Cat priveste discursul din Parlament, la implinirea a 90 de ani, e de invatat pe dinafara. Veti observa ca nu poti scoate, ori adauga nicio virgula acolo, fara sa-l strici. E perfect!

De cateva zile, tot imi planificam cum as putea, cat de cat, sa ajung sa-mi prezint omagiul Majestatii Sale. Din pacate, exact in perioada asta, corpul meu m-a tradat si nu ma ajuta. Impreuna cu Ana, am reusit sa ajung la Palat, sa lasam o floare. Pentru mine, chiar drumul de unde am reusit sa parchez, pana la Palat si inapoi, a fost ca o escaladare pe Everest. Fara masca de oxigen. Mi-as fi dorit enorm sa pot intra, dar nu aveam cum sa rezist atatea ore la coada. Insa sunt atat de fericit ca am fost acolo, pentru ca am descoperit o alta Romanie. De fapt, mai multe Romanii!

Romania demna, care-si onoreaza cum se cuvine eroii, Romania civilizata, care pastreaza toate regulile bunului simt, Romania curata, chiar daca vorbim de prezenta a mii de oameni, Romania generoasa, care a umplut gardurile Palatului Regal cu milioane de flori, jerbe, coroane si mesaje, Romania viitorului, care si-a adus copiii sa vada Regele, Romania organizata, care incerca sa imparta florile pentru a impodobi toata lungimea gardului Palatului, Romania milostiva, plina de grija pentru cel de langa, Romania decenta, care trece pe langa tine in liniste si-ti respecta durerea, Romania eleganta, care poate organiza astfel de evenimente la un nivel de elita, impecabil…. Si am vazut, cu ochii mintii, si o Romanie a Sperantei, de parca maduva noastra de romani nu moare, nu e uscata, palpaie si poate reinvia.

Mii de oameni de toate varstele sau conditiile, tristi, insa demni: au venit la Rege! Copii imbracati in costume populare, din zonele lor…. Cata emotie iti poate transmite un astfel de moment, parca esti bombardat din toate partile, e greu de descris. Se poate simti doar acolo, in mijlocul oamenilor, unde vibratiile sunt percepute direct. Parca si Bucurestiul arata mai bine astazi.

Stiu ca un astfel de moment in viata, chiar daca trist, este UNIC. Nu l-am mai trait, nu-l voi mai trai, cu siguranta. Nimeni, in Romania, nu ne va mai aduna impreuna asa cum a facut-o Majestatea Sa.

Cei mai in varsta, au prins inmormantarea lui Dej, din 1965. Imi amintesc, aveam cinci ani, ca am vazut-o la televizor, aveau bunicii mei un televizor Rubin 102, rusesc, d-ala care avea si aparat de radio sub ecran. Atunci, pe toti i-a obligat scoala, facultatea, serviciul, partidul, sa vina la coada. Taica-meu imi spunea ca a stat la coada, de undeva de pe Splai, unde se termina Calea Victoriei, adica de la fosta Opereta (pe locul gemenilor Sitraco). Vedeti, asta este diferenta dintre dictatura comunista si o societate libera: atunci oamenii erau obligati sa stea la coada, acum vin de buna voie. Parca e, nu-i asa, razbunarea tuturor cozilor comuniste la care am stat, cu orele, cateodata toata noaptea, pentru ratia de ulei si zahar si carne.

Sunt si voci care comenteaza una si alta despre familia regala in zilele astea. Mai, oameni buni, in mod normal, cand moare cineva, familia are trei zile de rezistat pana la inmormantare, in care trebuie sa traverseze toate emotiile, oboseala, stresul, nesomnul, priveghiul, despartirea, organizarea, tot. Pai noi aici vorbim de 11 zile si atatea locuri si situatii in care oamenii astia trebuie sa reziste la tot acest calvar. Plus emotiile de toate felurile, mai ales cand stii ca vin la inmormantare atatea familii regale ale Europei si cand stii ca toti ochii sunt pe tine. Credeti ca e usor?

Si ia nu va mai mirati ca vremea a fost si va fi asa blanda, pana la inmormantare, desi e mijlocul lui decembrie: Regele e Unsul lui Dumnezeu pe Pamant, deci….

Multi intreaba de ce abia ACUM isi arata romanii dragostea fata de Regele lor? Ce-au asteptat pana acum atata amar de ani? Pai, imediat atunci dupa Revolutie, nu eram pregatiti. Eram deformati si virusati de 50 de ani de minciuni comuniste, ca Regele a fugit cu vagoane cu aur si tablouri. Acum au aparut profesori de istorie, care au venit la catafac si si-au facut „mea culpa” exact gestul facut de speakerii de la TVR imediat la Revolutie, explicand de ce au fost fortati sa minta in perioada comunista. Mi se pare ca istoria se repeta si, cine nu o intelege exact, este osandit sa o repete…

Totusi, de ce trebuie sa moara cineva, pentru a fi apreciat in Piata Mare? Eee, asta poate ca e legata de ideea de sacrificiu, care face parte din reteta, daca vrei sa construiesti ceva durabil. Credeti ca intamplator Mesterul Manole construieste „pe Arges in jos”, adica exact la Manastirea de la Curtea de Arges, unde maine Regele va fi inmormantat? Nu, totul este scris in carti si este semnul ca, de ce nu? poate Regele Mihai I este Christosul romanilor, care si-a jertfit viata pentru ei. Poate ca de aici ne va veni izbavirea si, la Centenar, Romania va fi mai unita, mai puternica. Nici nu ne dam seama ce forta avem, noi romanii, daca ni se arata Calea cea adevarata, Calea Victoriei noastre!

Sunt obosit, da’ fericit ca am fost azi la Rege, mi-a aratat o alta Romanie.

Stiti ce misto e?

Posted on

Insomniile băiețelului cu trotinetă… – prima parte

De când am fost operat, în fiecare noapte am avut insomnii. Câteodată câteva ore, undeva între 2 și 5 noaptea, alteori mai severe. Deși luam diverse somnifere, nu reușeam să dorm legat mai mult de trei-patru ore. Înainte de internare, nu am luat niciodată pastile pentru somn. O bere sau un vin, combinate cu oboseala de peste zi își făceau treaba și dormeam ca porcu’ până dimineața…

Singura noapte când am dormit mult, dacă aia se cheamă “dormit”, a fost imediat după operație, când m-au scos din sală pe la 12 noaptea și-mi amintesc așa, ca prin vis, sala de la reanimare. Eram plin de tot felul de accesorii și anesteziat puternic. Ana mi-a povestit că a venit să mă vadă și-mi cerea să deschid ochii, dar eu, să vezi fițe pe capul meu! îi deschideam și-i închideam instant. Cică am bălmăjit un “bună” sau ceva similar, dar acum nici măcar nu știu că Ana ar fi fost pe-acolo… Hai, s-o cred pe cuvânt 🙂

 

Când m-am externat am zis, gata, frate, lăsăm prostiile, fără pastile! Ori eu, ori el! (sau ea, sau ce-o fi aia de nu mă lasă să dorm). Prima noapte a fost cruntă, cred că am dormit juma’ de oră spre dimineață. Parcă mă curenta totul prin așternuturi, nu puteam sta liniștit, nu-mi găseam nicio poziție în care să stau mai mult de un  minut. Am dat drumul la televizor, mă uitam la filme, nu aveam răbdare mai mult de cinci minute, schimbam. Cum mă, să ai sute de programe și să nu te adoarmă niciunul? Am mai zis eu, dacă Daea ar inventa un program cu oi, ar avea cea mai mare audiență nocturnă.

Dădeam pe meciuri de fotbal. Chiar era unul, în crucea nopții, în reluare, cu Barcelona. Mi-am zis, hai să mă uit, că stiu că âștia-și adorm adversarii cu tiki-taka lor și apoi vine Messi și le-nțeapă câte-un gol. M-am uitat o repriza. Nimic, 0-0, eu tot cu ochii lipiți de tavan… De citit, nu se lega nimic, de desenat nici atât.

Pai, atunci, chiar, hai sa scriu…

Si am inceput sa-mi amintesc de mine, ca ma aveam proaspat in cap 🙂  De ce? Pentru ca in vara, cand s-a prapadit mama, am fost la ai mei sa caut o poza a ei, pe care s-o printez si s-o inramez, pentru ceremonia inmormantarii. Cu ocazia aia, am revazut albumul alor mei cu pozele de cand eram copil si efectiv, am fost napadit de amintiri. Nu asa, una-doua, ci kilograme bune de amintiri si retrairi, ca taica-meu avea aparat de marit, d-ala rusesc, de se facea geanta, si facea poze cu nemiluita. M-a invatat si pe mine, probabil ca d-aia fac milioane de poze cu telefonul. Insa acum nu mai trebuie sa ma inchid in baie, unde sa-mi amenajez laboratorul foto, cu lumina rosie (o lampa cu hartie rosie ca filtru, lipita cu scotch. Cand am gasit bec rosu eram smecher deja) si cu prosop in geamul usii, sa nu intre lumina de afara, sa-mi voaleze filmele sau pozele. Si nu mai am nevoie nici de tavile cu revelator si fixator, care se mai varsa pe-acolo pe jos si pata totul cu galben… Sau de uscator, pe care puneam pozele, pe o placa cromata incalzita, la urcat, pana se coceau si sareau pe jos. Aveam si ghilotina de aia cu model frumusel, zimtat asa, dar niciodata nu mi-a placut: mie-mi placeau pozele taiate drept. E drept, cu pozele mi-am facut mereu banii de ciunga, de film, sau de cico. Faceam poze cu clasa in diverse excursii etc si dadeam pozele mici, tip 8 x 5 cm cu 1 leu cincizeci. Sau moka, ca pe vremea aia nu stiam ce e aia salesman…

Ciunga luam de la niste tipe in varsta, de la o casa din cartier, care vindeau gume d-alea cu poze cu actori. Cele mai valoroase erau alea cu cowboy, era unul Roy Rogers, cred ca aparea in 80% din poze, mereu cantand la chitara, sau cu un cal langa el. Habar n-aveam cine pana mea e ala, eu voiam cu John Wayne, alea erau cele mai cool. Cu pozele faceam schimb cu copiii de pe strada. Evident, guma o cumparam pentru poze, nu pentru guma. Desi, imi amintesc ca era gustoasa, aromata, o lamela patratoasa, roz si care ramanea intr-o singura bucata, nu se faramita, ca altele. Nu se compara totusi cu aia in forma de tigari, Aia era cea mai meseriasa guma.

Am avut colectii de fotografii cu actori, de servetele, de capace de bere, de capace de chibrituri, evident de timbre. Si-mi amintesc ca erau niste masuri, destul de bine definite, acceptate de toata lumea in privinta schimburilor, Desi, cateodata mai era loc de negociere si, pentru un capac de bere Radeberger puteai primi trei sau chiar patru capace Bucegi. Astea, de obicei le jucam la “țaca”, adica puneam fiecare miza (timbre, capace de bere sau de chibrituri) intr-un loc pe trotuar, care devenea tinta. Apoi stabileam o linie la vreo cinci metri, de la care dadeam cu niste pietre, neaparat plate, sau cauciucuri din talpa de pantofi, cat mai aproape pe tinta. Cine isi plasa cel mai aproape aruncarea, castiga potul. Intr-o vreme, fiind destul de nepriceput si pierzand masiv, mai ales la baietii mai mari, am inventat cea mai tare moneda: un fel de bitcoin! Diamantele. Am vazut eu ca pot demonta din pietrele din margele, cercei, brose si ce mai avea maica-mea prin cutiile ei de bijuterii si am inceput sa julesc una de aici, una de colo, pietre cat mai stralucitoare. Evident, valoarea era derizorie, dar chestia asta avea darul de a creste valoarea marfii mele pe piata. Si de a descompleta niste podoabe. Mama, ce mi-am furat-o cand s-au prins ai mei de ce erau stirbite toate siragurile… si nu din cauza ca erau prost prinse pietrele, ci din cauza ca devenisem un mic giuvaergiu… Asta e, arta cere sacrificii!

Noi stateam undeva in Militari, pe o ulicioara, se chema Cismelei (exista si acum), pe strada Bisericii, iar in capul strazii chiar era o biserica. Eee, numele asta nu cred ca i-a placut lui Ceausescu, prea il zgaria la urechi, era un afront prea mare, si atunci l-a schimbat in Orsova. Noi ii spuneam ulicioara. Cand au venit unii si au pus niste placute pe garduri cu denumirea oficiala de INTR. CISMELEI, maaama, m-am simtit ca acum, cand aprinde Firea luminile in Bucuresti, de Craciun. Au pus si vizavi placute, acolo era Intr. Bolobocului.

Deci, asta vara, cand am revazut pozele, nu numai ca stiam toate secventele si ipostazele fiecarei fotografii, sau momentele in care s-au facut, dar aveam in nari pana si mirosurile din ele. Mi-am amintit brusc de trotineta mea, cea mai tare de pe strada! Era nemteasca, bleu metalizat si avea roti d-alea cu cauciucuri gonflabile, cu camera, ca la biciclete, un avans tehnologic fenomenal pentru sezonul competitional de strada 1964-65 🙂 Cei mai juliti genunchi din cartier, cine-i avea? Hai, ghiciti, aveti o singura incercare… Mama, da’ ce mai goneam cu aia. Chiar asa ziceam atunci, ca prind o goneta…

Ca dovada, uitati-va la foto: apar eu, cel mai smecher, alaturi de bolid. Cu ceas la mana (nu cred ca era real, mai degraba de jucarie), iar de gat imi atarna un arc, pe care-l facusem dintr-o creanga de alun, tensionata cu o sfoara incolacita meserias. Sageti aveam tot din crengute, cat mai drepte, taiate in unghi, sa se infiga. Bineinteles, mandru ca se instalase placuta cu numele ulicioarei, sa nu care cumva sa ma ratacesc.

Ce mai, razboinicul luminii era nimic pe langa mine!

Posted on

Din nou acasă!…

GATA!!! In sfârșit, după 15 zile de spitalizare, azi plec acasă! Au fost, probabil, cele mai intense zile din viața mea, cu emoții, spaime, cu temeri, cu gânduri de toate culorile, cu îndoieli, cu vise, dar și cu coșmaruri. Nu mai contează, acum sunt toate în urmă, nu-mi rămâne decât să mă bucur de restul vieții mele, atâta cât va mai fi.

Am înțeles atât de multe aici în spital, nu doar despre cancer, despre mine, sau despre corpul meu, ci despre lumea din jurul nostru și cât de importante sunt lucrurile când le vezi cu “ochelarii de spital”. Mai ales cànd vorbim de cancer. Aici nu există certitudini, nu există 100% și atunci trebuie să fiu pregătit pentru orice. La fel și toți cei din spital, care au forfotit pe lângă mine în continuu, chiar când dormeam sau nu eram conștient. Tuturor celor din spital doresc să le spun MULȚUMESC! Cu dedicația și priceperea lor m-au traversat peste cea mai dificilă graniță a vieții, pentru că acum, în viața mea, s-au separat distinct două etape: ÎNAINTE și DUPĂ.

Cât va fi partea de după, depinde în primul rând de rezultatele de la anatomopatologie care analizează dacă celulele canceroase au rămas în interiorul prostatei extrase, sau au reușit să străpungă spre exterior. Dacă au ieșit, pot fi mai multe variante de continuare a tratamentului. Vom vedea atunci.

Nu o mai lungesc acum,  sunt prea fericit (poate așa se simte și cine e Prea-Fericit) că să îmi pot aduna într-o ordine cât de cât logică milioanele de gânduri ce-mi zboară prin minte.

Așadar, vreau să le transmit cele mai sincere gânduri de recunoștință tuturor ce m-au luat de mână și m-au trecut GRANIȚA!

Dr. Cristian Surcel, care mi-a căpătat încrederea totală în primele minute după ce l-am cunoscut, in holul spitalului. Dacă în secunda aia îmi zicea ” Hai, că facem acum operația!”, mergeam! Mereu realist in pronosticuri și crearea așteptărilor. Foaarte important când vorbim despre cancer. Măiestria lui în îmblânzirea robotului da Vinci, cel mai tare tool împotriva cancerului, transformându-l din balaurul  cu șapte capete în Croitorașul cel Viteaz, m-a adus la Spitalul Monza.

Dr. Victor Mihai, optimist, dinamic, mereu cu un zâmbet pentru fiecare pacient. Te încarcă cu energie pozitivă întotdeauna. Astăzi, când mi-a extras drenul pentru externare, mi-am dat seama ce mâna “ușoară” are și că aproape nu am simțit.

Dr. Alexandra Manoleli, femeia în mâinile căreia mi-am pus viața – la propriu! Timp de aproape opt ore am fost anesteziat (două ore și jumătate pregătirea robotului, cinci ore și jumătate operația propriu-zisă. După operație am ajuns la reanimare, sau ATI, nu mă pricep, am deschis ochii și am văzut că arătăm exact că în Avatar, cand intra eroul principal în sarcofagul ăla să se transfere: Atâtea fire, cabluri senzori și tuburi aveam lipite de corp.

Dr. Najjar Ali, care, cu un calm deosebit, îți explică orice situație, indiferent cat de dificilă și nu se dă îndărăt să pună mâna să rezolve imediat.

Dr. Nicoleta Dumitru, mereu cu zâmbetul pe buze, cu ochii mereu în patru, preocupată să fie totul perfect, chiar dacă oboseala îi dă târcoale. Sâmbătă sau duminică seara? Nu contează, te trezești cu ea in salon 🙂

Dr. Laura Lihatchi, prima persoană care, în urma unui control de capacitate pulmonară (obligatoriu înaintea unei astfel de intervenție) mi-a zis că e posibil să am astm. Never knew about it! Revin la control peste o lună.

Dr. Roxana Ionașcu, cea care mi-a confirmat (cu argumente, EKGuri și cu grafice, nu așa… 🙂 ) că inima mea e pregătită pentru marea încercare.

Acum urmează toți cei care au avut grijă de mine noapte și zi, monitorizând parametrii, luându-mi analizele, punându-mi perfuzii, sânge, fier și ce-o mai fi fost prin sticluțele alea fermecate ale lor, schimbându-mâ când eram lac de transpirație, sau ajutându-mă să merg, să fac primii pași, exact că un copil. Chiar! Ca un copil care pășește în noua lui viață 🙂

Daniela Șerban, Gabriela Bastoreala, Magdalena Budoiu, Cristina Botogan, Laura Gașpar, Corina Pascu, Mădălina Barbu, Gherghița Badea, Dănuț Duță, Andrei Cintiuc, Violeta Vâtoiu, Mirela Morgoci, Georgeta Preotu, Diana Stoiculescu, Mihaela Stănescu, Florentina Petcu, Monica Simona Neagu, Florentin Cristea, Adriana Ilie, Crina Cavaleru, Ana Țugui și Mihai Verban (vă mulțumesc mult pentru sfaturi, le voi urma întocmai!). Nu știu ierarhiile, sau rolurile, pentru mine ei au fost, toți, mereu ALĂTURI.

Nu puteam încheia fără să amintesc de Oana Adina Ralea, mai pe scurt, Oana!  Într-o zi, am sunat-o pe la prânz, explicându-i disperarea mea în a căuta un spital unde să mă operez urgent, laparoscopic asistat de robot. Pentru că aflasem că este de top, cea mai sigura tehnologie. In alte locuri unde sunasem, am fost trecut pe liste de așteptare, de unde nu am primit niciun telefon înapoi nici până azi. M-a ascultat și m-a întrebat: “Puteți veni azi la 17:00, să vă întâlniți cu dl. dr. Surcel?”

Whaaaaat? Eu și la doctorul meu urolog, la care eram in urmarire de ani de zile, dacă ceream o programare, mă primea peste patru, cinci săptămâni…

De atunci, Oana este singurul meu contact cu Spitalul Monza, la care apelez oricând și pentru orice problemă. Mereu având un zâmbet ștrengăresc la îndemână, care te destinde și ți se pare că orice problemă, cât de grea, are o soluție, imediat devenind extrem de serioasă și concentrată pe modul de rezolvare. Soluțiile vin atât din toate cunoștințele pe care le are la îndemână, cât și din sprijinul pe care se bazează, oferit de Echipa Monza.

Tuturor, VĂ MULȚUMESC CĂ SUNT ACASĂ!

În încheiere, îmi cer scuze vouă, tuturor prietenilor mei, pentru că, exact în perioada cea mai frumoasă a anului, a Sărbătorilor, când familiile se adună să împodobească brazii și casele, eu v-am agresat cu boala mea, cu povestea mea. Dar asta este realitatea, nu e totdeauna pe placul nostru, este ceea ce mi se-ntâmplă și am făcut-o doar cu gândul de a-i ajuta pe alții care se află în momente critice și poate le e mai greu să le împărtășească. Poate pe unii îi ajută să vadă cum se vede dinăuntru și că, dacă ceri ajutorul, prietenii adevărați sigur vin în jurul tau. Sau, pentru cei care vor trece prin așa ceva  și pot înțelege că  este posibil să răzbești. Sutele de mesaje primite m-au încurajat să merg mai departe, chiar dacă, repet, poate că momentul nu e potrivit. Pe de altă parte, pentru cancer, niciodată nu este un moment potrivit…

 

 

 

Posted on

LOVE STORY … sau Cum ne petrecem cancerul în familie

15 septembrie 1980 – început de an universitar, prima mea zi de studenție. O mare îngrămădeală la avizierul facultății, să ne luăm orarul. Habar n-aveam ce să caut și unde să mă uit, m-a ajutat și pe mine cineva sa aflu ce ore am…

16 septembrie 1980 – prima zi de cursuri. In fața facultății, văd o tipă absolut deosebită și mă duc la ea, abordând direct metoda clasică: “Nu te supăra, nu cumva ai să-mi schimbi pentru o fisă de telefon?”. N-a avut. La cursuri, am stat lângă ea in amfiteatru, în primul rand, stânga. Acolo era mult spațiu, cei mai mulți se îngrămădeau în ultimele rânduri.

17 septembrie 1980 – nimic! Aveam lucrări și seminarii și nu eram in aceeași grupă.

Septembrie, octombrie, noiembrie 1980 – la toate cursurile stăteam alături. Discutam mult, multe și despre orice. Și despre Love Story, o carte în care afli din primele rânduri că fata va muri, însă o citești pe nerăsuflate sperând că nu va fi așa. Fata adora Beatles.

29 octombrie 1980 – noaptea, vorbim o oră la telefon. Timp în care îi pun la magnetofon să asculte Beatles, evident, “Norwegian Woods”, “Michelle”, dar și Deep Purple, “Mistreated”, “Fools” și “Child in Time”. Îi cânt “Norocul Inorogului” la blockflote, tocmai ce-mi cumpărasem unul. Cu asta am omorât-o 🙂

22 noiembrie 1980 – primul sărut! Pe holurile Politehnicii, în B-uri, după ce am ieșit de la cursul de geometrie descriptivă. Ea a luat inițiativa!

8 decembrie 1980 – este asasinat John Lennon. Suntem devastați! Cum adică să fie împușcat de un fan??? Și noi adoram Beatles…

Vacanța de Crăciun, 1980 – ea pleca acasă, la ai ei. Prima despărțire pentru o perioadă atât de mare: doouăăă săptămâââni!….

2 – 12 septembrie 1981 – prima tabără studențească la Costinești, împreună. Plajă la nudiști, la Epavă, exact după ce treceam de gardul ăla pe care era un semn cu “Nudismul Interzis”.

15 septembrie 1981 – am făcut solicitare la secretariatul facultății să trec în grupa ei, să fim și la seminarii împreună. S-a aprobat.

Vara 1982 – 1984 – în fiecare an, tabere la Costinești.

27 iulie 1984 – căsătoria civilă!

28 iulie 1984 – prima ceartă babană. Suntem deja în pragul divorțului! Subiectul era de unde pleacă mireasa la biserică?

29 iulie 1984 – căsătoria religioasă și nunta. De poveste, deși erau vremurile când totul înceta la orele 22:00. Am obținut o derogare până la 24:00.

Iunie 1985 – dublă repartiție pentru amândoi, la finalul facultății. Pentru că eram căsătoriți, statul trebuia să ne repartizeze în același loc. Cel cu media mai mare, îl trăgea pe celălalt după el. Ea a terminat a doua pe țară, eu al șaselea 🙂 primul loc de muncă ales la IMU – Bacău, după doi ani la CCSIT MFS – București.

Octombrie 1985 – mutat la Bacău, într-un cămin de familiști. Era amplasat aproape de intrarea în URA – uzinele de reparații avioane. Buda pe hol, groaznic, în cameră aveam doar o chiuvetă. Și aia, mai mult cu rol decorativ, că apa în Bacău era mai mereu întreruptă. Adunam de backup într-un borcan d-ăla mare de murături, de 15 litri. Îmi amintesc că toamna, când veneam seara de la muncă patriotică, cules de porumb mai exact, plini de praf și noroi, nu era apă și ne spălam la borcan. Apoi, când se făcea noapte, se lua curentul, normal. Ieșeam în oraș, așa degeaba, la pierderea timpului, că acasă oricum nu puteai face nimic.

19 octombrie 1986 – se naște Mircea.

Octombrie 1987 – mutare la București.

05 decembrie 1988 – se naște Dan.

August 1989 – ni se repartizează de la institutul de cercetări un apartament cu trei camere în 13 septembrie.

22 decembrie 1989 – Revoluția.

Ianuarie 1992 – ea își dă demisia de la Institut și pleacă la Arexim. Prima oară, de când ne știm, când nu suntem colegi sau când nu lucrăm în același loc.

Aprilie 1992 – plec de la Institut, la Radiotel.

Aprilie 1997 – ne reîntâlnim colegi în aceeași firmă: CONNEX. Ea venise din martie.

August 2008 – plec din Vodafone. Din acel moment, nu am mai lucrat împreună…

De când am cunoscut-o pe Ana, de la acea fisă de telefon, inexistentă dealtfel, modelul meu în viață a fost Ana. Este cea mai inteligentă persoană pe care am cunoscut-o. Perseverența ei, rigoarea, câteodată dusă la extrem (ne mai și râcâiam pe tema asta), ambiția, dorința de a fi cel mai bun, tenacitatea cu care-și urmărește toți pașii, puterea de muncă, toate astea sunt mereu în admirația mea. Iar pentru mine sunt repere, pentru că Ana face mereu totul la superlativ. Probabil e și o combinație potrivită, pentru că eu sunt leneș, delăsător, exact opusul: lasă, că sun mâine, merge și așa, improvizații care țin forever, d-astea… 🙂 Ana știe mereu cum să mă reseteze și, deși zic că rezolv mâine ce-mi spune ea, mă apuc de-acum. Just in case.

În lupta mea cu cancerul, este foarte important pentru mine să-mi fie Ana alături, ea este punctul ferm pe care ma sprijin, pilonul central fără de care simt că aș intra în derivă. Fără a fi emotivă, e extrem de calculată și-și urmărește toți pașii cu maximă rigurozitate și precis. Controlul ei dus până la virgulă este exact ceea ce am nevoie acum, când pașii trebuie bine calibrați și executați.

Vă dați seama că-n ultimele luni am  avut muuulte de discutat. Mereu, Ana știe ce trebuie să fac, nu ce-ar mi-ar fi mai comod, sau ce-aș vrea să fac. Cele mai multe decizii le-am luat împreună. Nu totdeauna suntem de acord, însă o dată o decizie luată, mergem pe ea. Și dacă nu dă bine, nu e învinovățit cel care a venit cu ea. Că acum, vorba aia, avem suficientă încredere unul în celălalt să știm că ideea a venit din dragoste, nu din răutate.

De multe ori, când vine Ana și mă scoate la plimbare pe holuri, că e foarte important să mă mișc, să nu stau in pat, povestim și râdem in hohote. I-am și zis că dacă se uită ăștia pe camere și ne văd, o să creadă că la altă secție trebuia să fiu internat. Pleacă apoi seara târziu, mă sună de acasă și mai râdem o oră și la telefon. Așa suntem noi, iar cu așa arme se poate învinge ORICE! Împreună.

Sincer, nu știu cum aș trăi fără Ana. Sigur că ne mai certăm, na, ca-n orice familie. Dar e vorba aia “împreună, la bine și la rău, până moartea ne va despărți”. Nimic mai adevărat. Ea a fost mereu leaderul și eu follower. La facultate a terminat cu medie mai mare decât a mea. Normal, eu mai dilaila, cu caricaturi și cu presă studențească în cap, ce-mi trebuia mie carte? 🙂

Pe lângă Ana, am avut marele noroc și ajutor sa am și FAMILIA împreună, alături în zilele astea. Ana a venit să mă vadă zilnic, chiar dacă era ruptă după job și la noapte avea alt meeting și urma să doarmă doar câteva ore. Băieții noștri, Mircea și Dan, au fost și ei cu mine. Fratele meu, Dan, împreună cu tatăl meu, Ilie, au fost lângă mine. Sunt convins că m-a vizitat și mama mea, Jeni, pe care am visat-o de câteva ori. Poate e mai bine că s-a prăpădit in iunie, să nu afle că fiul ei are cancer. Cred că este cea mai cruntă veste pentru un părinte…,

În mintea mea, eu chiar vizualizez că, în războiul meu pe bune cu cancerul, FAMILIA e primul scut de protecție și face un cerc în jurul meu să mă apere. Apoi mai vine un cerc mai larg, în care se înlănțuiesc prietenii, cei adevărați. Și, mai pe urmă, doctorii, asistentele și tot personalul medical, pentru că, de fapt, ei trebuie să apere castelul, ei trebuie să fie cercul exterior, care se luptă frontal, chiar pe viață și pe moarte cu cancerul, pentru mine!

Ooops, trebuie să închei repede, că acum imediat vine Ana și începe și mă târască p-aici pe holuri, să-mi fac porția zilnică de pași… 🙂

Dragilor, așa cum spuneam, eu am avut norocul să-mi găsesc perechea, de la o fisă de telefon. Acum nu mai sunt telefoane cu fise, așa că trebuie să inventați alte metode sa va găsiți perechea de viață.

Dar merită!

PS la jumătate de oră de când am postat asta, mă sună o foarte bună prietenă din New York, să mă încurajeze și să mă țină de mână. Și-mi spune că, acum, acolo, ninge. Prima ninsoare din iarna asta. Asta așa, că tot vorbeam mai sus de cartea Love Story, da? Nimic nu e întâmplător…

Posted on

România a abdicat de Rege… Ne iartă, Majestate!

Copii, azi vă voi vorbi despre o poveste. Căci ce cuvânt poate fi mai potrivit atunci când este vorba despre viața unui REGE. A fost Regele României în două rânduri, ambele complet nepotrivite. Prima dată, copil, era doar un aranjament al adulților din jurul lui. Deciziile erau luate de altii, in timp ce Mihăiță era în camera lui de joacă de la Palatul Peleș, de la etajul al doilea, plină de jucăriile și căluțul de lemn nelipsit din viața oricărui băiețel. Am vizitat camera aia și m-a marcat simplitatea și eleganța locului.

A doua oară a fost la 18 ani, după abdicarea tatălui său, Carol al ll-lea. Erau cele mai cumplite vremuri care s-au abătut vreodată asupra Europei, al doilea război mondial. Deci vă dați seama ce decizii trebuia să ia un puști de 18 ani, in acele vremuri, și cu ce responsabilitate pe umeri. Tatăl său n-a reușit să facă față, s-a dat la o parte.

Iar, ca povestea sa fie și mai dramatică, in câțiva ani trebuia să treacă de la a negocia cu Germania lui Hitler, la URSSul lui Stalin. Cele două cancere ale secolului XX.

Și asta în doar câțiva ani. Nu cred să existe în istorie un caz de un dramatism asemănător…

Și asta nu avea să se termine aici. Forțat să abdice și să plece în exil, unde-și reînceapă viața de la 0-0, muncește orice, să-și țină familia. Propaganda comunistă a băgat-o p-aia că a plecat din țară cu un tren plin cu tablouri și cu aur. Păi, atunci, ce rost avea să lucreze broker pe Wall Street?

La revoluție, când am auzit că Regele vine in țară, am avut un șoc. Pentru mine, tot ce însemna al doilea război mondial și perioada, era preistorie, toate erau moarte și învelite-n ziare.

A venit în 1990 Principesa Margareta, a bătut palma cu Petre Roman, premierul de-atunci și au stabilit că Regele poate veni în țară. In buna tradiție bolșevică, instalată ca putere FSN după revoluție, una vorbim si-alta facem. Așa încât, când a venit Regele la Otopeni, a trecut cu greu, totuși, de vamă și a plecat spre Curtea de Arges. Atunci s-a întâmplat cel mai îngrozitor lucru imaginabil: l-au oprit pe autostrada București-Pitești, cu armele, și l-au escortat înapoi la Otopeni, pentru a-l expulza!!! Cât de josnic, mizerabil, fără inimă să fi fost Ion Iliescu, să acționeze în acest cel mai oribil mod cu putință?

Îi era frică de Rege? Bineînțeles. Dacă era băiat deștept, trebuia să facă un referendum, atunci în 1992, când a venit Regele de Paști si a venit un milion de oameni să-l vadă. Cu TVR Liberă în control total FSN, ca televiziune unică, cu o mișcare regalistă coagulată doar in București, iar în țară doar niște rămășițe, rezultatele nu ar fi ridicat mai mult de 12-15% doritori de monarhie. Apoi se liniștea toată treabă și Ilici apărea ca un mare democrat. De ce n-a făcut-o? Pentru că se… aia pe el de frică. Aaa,… și că n-a fost băiat gigel.

L-am văzut pe Majestatea Sa, prin 97-98, la Putna, de Sfânta Mărie Mare. Venise lumea, câtă frunză, câtă iarbă, odată că era hramul Bisericii, da’ mai ales că asista la slujbă Regele României. Nu am văzut în viața mea atâtea trăsuri ce coborau de pe pantele din jurul Putnei,  toate împodobite cu macatele “ale bune”, armăsarii toți frumos țesălați,  cu ciucurii lor  roșii la urechi, ca să fie de deochi, atâtea straie de sărbătoare purtate cu mândrie de oamenii buluc. Acolo văzut un bătrân, cred că așa, pe la 70, îmbrăcat în ițari de un alb ca laptele, o ie brodată bogat, total albă, opinci de-alea de pe vremea lui Ion Creangă. Cea mai tare piesă era un brâu de piele, lat la vreo 30  cm, pe care-l purta maiestos. Parul alb, fără chelie și o mustață d-aia răsucită la vârfuri. Mergea pe uliță, parcă venind din ale lumi, nu se uita decât înainte, toți îi făceau loc, parcă cu respect. De multe ori, împreună cu Ana, ne amintim de acea apariție.

Când eram copil, mereu ii ceream bunicului meu să-mi povestească din război. El era născut în 1916, cu cinci ani mai mare decât Regele, a făcut războiul la geniu și avea multe de povestit. Cel mai mult îmi plăcea un episod pe care-l povestea cu o emoție deosebită. El  conducea un pluton ce lucra la drumul dintre Sinaia și Cota 1400, ăla prin pădure. Era în timpul războiului, nu știu anul. De multe ori, prin pădure, venea la ei, călare pe un cal bălan, însuși Regele Mihai l. Venea să vadă mersul lucrărilor, bunicul meu, fiind comandant de  pluton îi raporta, saluta, iar apoi Regele dădea mâna cu el. Niciodata Regele nu era însoțit, deși era  vreme de război. Și, așa povestea bunicul,  mereu calul era bălan, nu alb….

 Regele Mihai I al României a plecat. S-a tras cortina peste cea mai glorioasă pagina a României: Monarhia. Cea care a modernizat tara, până când au venit comuniștii și-au făcut-o țăndări.

Viața Regelui Nostru a acoperit cele mai extreme evoluții ale istoriei românilor. De la cea mai rapidă modernizare a țării în perioada antebelică, la cel mai devastator război al omenirii, de la cea mai modernă Constituție europeană, până la cea mai neagră gaură a istoriei, comunismul.

Ca să puteți vedea diferența dintre elitele României din regalitate și din comunism și post-comunismul de-acum, comparați oamenii politici începând cu Regele Mihai, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, cu oricare alții, de sorginte bolșevică, din ultimii șaptezeci de ani. Terminând cu mizeria aia de senator, Șerban Nicolae, pe care l-ați auzit cum vorbea sub cupola Parlamentului.

Sub aceeași cupola unde Regele Nostru a ținut, în doar câteva cuvinte, un discurs ce ar trebui săpat în stâncă!

Sper să pot ieși din spital să asist la trecerea cortegiului funerar. Coincidența face că am mai fost într-o astfel de situatie: la moartea lui Corneliu Coposu, când a fost un mare marș prin București, ultimul lui drum.

Hei, copii, asta a fost povestea tristă de azi, despre un rege și regatul lui, adormit…

Noapte bună, copii!

 

Posted on

Un prim PAS: PSA! -repost

 – Dom’ doctor, puteam schimba ceva, sau face ceva diferit, ca să nu ajung la cancer?

– NU!

Așadar, nu am influențat cu nimic apariția și dezvoltarea bolii. Pur și simplu, acum câțiva ani, la una din ecografiile parte din analizele generale anuale, a reieșit că prostata mea se cam dă mare. Literalmente, mi s-a spus că e gigantică, similară cu cele întâlnite la persoanele de peste 70 de ani.

De atunci, am fost regulat la control, iar ăsta vară, când analiza PSA (Prostate Specific Antigen, adică antigenul specific prostatei) a crescut alarmant s-a declanșat un proces de alte analize mult mai aprofundate, care să determine, fără niciun dubiu, diagnosticul final. În cazul meu, a fost cancer.



Însă totul începe cu acest banal PSA. Este o analiza normala de sânge, care ridică un steguleț și ne spune că la prostată E CEVA. Nu neapărat cancer, poate fi adenom (ceea ce s-a bănuit și la mine niște ani), sau altele, nu mă pricep la medicină…

Ideea de care vă tot spun, și care mi-a venit pe patul ăsta de spital, este să demarez o campanie de conștientizare, de  popularizare, de prevenire, de… spuneți-i voi cum vreți: efectuarea analizei PSA de toți bărbații de peste 40 de ani! Când merge omu’n crucea dimineții să-și ia sânge, să bifeze/voteze și alea trei litere. Gestul ăsta simplu, e posibil să-i salveze viața!

Bărbații sunt fricoși! Știu asta foarte bine, eu însumi fiind unul dintre cei mai mari. Asta cu sexul tare e scornită tot de noi, să ne dăm mari în fața fetelor. Femeia este cea puternică, duce mult mai multe decât putem sa ne imaginăm noi, masculii feroce.

Așadar, când aud de analize se sânge, bărbații cu greu le fac: n-am timp, nu-mi trebuie, mă simt perfect, n-am nimic, cine știe ce-oi mai afla, după aia mă mai pune sa mai fac și altele etc. Milioane de motive sa nu faci analizele… Cunoaștem, am trecut pe-acolo!

Însă dacă ai sânge-n instalație și ajungi să ți se ia se ia sânge, BIFEAZĂ , fratele meu, și la căsuța cu PSA de pe formularul de analize. Atât reprezintă întregul efort, să bifezi o căsuță pe lista de analize!

E ca la vot: votați PSA, votați viața! Sau, dacă vreți: PSA – să vină să vă dea! (tot viața). Cu în PSA toți suntem datori 😉

Pe bune acum, bifa aia poate chiar să vă salveze viața, sau cel puțin, v-o va face mult mai ușoară, INDIFERENT CE REZULTATE OBȚII la analiză! Dacă cifra e-n grafic, ești ok, cel puțin încă un an, când refaci analiza. Dacă nu, nu înseamnă neapărat că ai cancer: dar este un reper pentru medic sa meargă pe firul apei, să clarifice cauza. In final, dacă ai cancer, crede-mă, vei fi foarte fericit că l-ai descoperit devreme și se rezolvă simplu și repede!

Cancerul ăsta nu știe să dea înapoi. Și are două viteze: înceeet și… fast and furious! Inceeet acționează la cei care-l depistează la peste 70-75 și trăiesc cu el. Nu mor de el, ci cu el. Unii nici nu știu că l-au avut.

Varianta fast and furious e rezervată, normal, exclusiv pentru cei tineri – în sfârșit, există o categorie în care să fiu și eu tânăr :). Aici se ard etapele și trebuie luate decizii și acționat rapid.

Incidența bolii e din ce mai mare la varste tot mai tinere. Eu deja am vorbit cu băieții noștri, Mircea și Dan, că pentru ei din păcate, probabilitatea crește și mai mult, pentru că eu am boala. Și i-am sfătuit că, dacă vor copii, să rezolve asta până la 40, când ar trebui să înceapă și ei controalele. Credeți-mă, nu a fost o discuție plăcută, sau confortabilă, dar necesară. Eu, ca părinte, sunt obligat s-o am. Și nici nu pot delega. Prefer să fie informați și cred în puterea prevenției, a depistării precoce.

DOAMNELOR! Am un mesaj și pentru dumneavoastră. Cum recunoșteam cinstit, bărbații sunt fricoși, chiar dacă se dau ei cocosi prin sufragerie. Am aflat că în mare parte, primul contact pe care îl face cineva cu medicul urolog, prima programare, sau primele întrebări adresate vin de la soțiile, prietenele, sau amantele bărbaților suferinzi. Uitați-vă la commenturile articolelor  de pe paginile de urologie: mare parte din ele încep așa: soțul/prietenul meu are/face  nu știu ce,… ce mă sfătuiți?

Voi, doamnelor, vedeți că e ceva ce nu e-n regulă, dar El: Lasă, dragă, nu am nimic, mă simt bine, sunt in formă, nu mă doare nimic! Cancerul ăsta e al dracu’ de parșiv: nu-l simți! Acționează în modul “tiptil”. Toate reclamele la medicamente pentru prostată merg pe ideea de urinări frecvente, mai ales nocturne. La mine nu era cazul: terminam noaptea de pictat, odată cu un pahar de vin sau o bere, mergeam la baie, la nani, apoi până dimineața dormeam ca porcu’. Lemn, ce mai! Deci, dacă mă luam după starea mea generală extraordinară (sic!), sau după semnele astea nocturne,… ohooo, ce țeapă-mi luam! Finală!

Așadar, doamnelor, mă bazez pe dumneavoastră să îl convingeți pe EL să “voteze” PSA și-i salvați viața. Aaaa, doar dacă vreți 😉 Sunt convins că aveți toate metodele să-l obligați ca în termen de…, sau până la următoarea “întâlnire”, sa vă arate tema făcută. Mai ales că acum rezultatele se dau și pe mail.

Ne place, sau nu, cancerul este din ce in ce mai prezent în viața noastră, trebuie să ne obișnuim. Vestea buna este că au apărut SOLUȚIILE să-l răzbim și să auzim din ce in ce mai multi oameni în jur care spun AM AVUT CANCER!

In final, va rog să trimiteți mesajul ăsta, sau ideea de a-și face PSA anual către toți bărbații de peste 40. Dacă noi împreună,  măcar unuia singur îi vom salva viața, înseamnă că ne-am atins scopul! Și cât m-am chinuit eu să scriu ditamai articolul ăsta pe un amărât de telefon, nu a fost degeaba.

Luați-o ca pe o lecție pe care mi-o dă viața și o dau și eu mai departe, sau o povață dată de pe patul de spital de cineva care are cancer și trăiește cu speranța ca analiza PSA făcută ăsta vară, să fie posibil să-i salveze viața!

Posted on

Un prim PAS: PSA!

 – Dom’ doctor, puteam schimba ceva, sau face ceva diferit, ca să nu ajung la cancer?

– NU!

Așadar, nu am influențat cu nimic apariția și dezvoltarea bolii. Pur și simplu, acum câțiva ani, la una din ecografiile parte din analizele generale anuale, a reieșit că prostata mea se cam dă mare. Literalmente, mi s-a spus că e gigantică, similară cu cele întâlnite la persoanele de peste 70 de ani.

De atunci am fost regulat la control, iar ăsta vară, când analiza PSA (Prostate Specific Antigen, adică antigenul specific prostatei) a crescut alarmant s-a declanșat un proces de alte analize mult mai aprofundate, care să determine, fără niciun dubiu, diagnosticul final. Pentru mine a fost cancer.

Însă totul începe cu acest banal PSA. Este o analiza normala de sânge, care ridică un steguleț și ne spune că la prostată E CEVA. Nu neapărat cancer, poate fi adenom (ceea ce s-a bănuit și la mine niște ani), sau altele, nu mă pricep la medicină…

Ideea de care vă tot spun, și care mi-a venit pe patul ăsta de spital, este să demarez o campanie de conștientizare, de  popularizare, de prevenire, de… spuneți-i voi cum vreți; efectuarea analizei PSA de către toți bărbații de peste 40 de ani! Când merge omu’n crucea dimineții să-și ia sânge, să bifeze/voteze și alea trei litere. Gestul ăsta simplu, e posibil să-i salveze viața!

Bărbații sunt fricoși! Știu asta foarte bine, eu însumi fiind unul dintre cei mai mari. Asta cu sexul tare e scornită tot de noi, să ne dăm mari în fața fetelor. Femeia este cea puternică, duce mult mai multe decât putem sa ne imaginăm noi, masculii feroce.

Așadar, când aud de analize se sânge, bărbații cu greu le fac: n-am timp, nu-mi trebuie, mă simt perfect, n-am nimic, cine știe ce-oi mai afla, după aia mă mai pune sa mai fac și altele etc. Milioane de motive sa nu faci analizele… Cunoaștem, am trecut pe-acolo!

Însă dacă ai sânge-n instalație și ajungi să ți se ia se ia sânge, BIFEAZĂ , fratele meu, și la căsuța cu PSA de pe formularul de analize. Atât reprezintă întregul efort, să bifezi o căsuță pe lista de analize!

E ca la vot: votați PSA, votați viața! Sau, dacă vreți: PSA – să vină să vă dea! (tot viața)

Pe bune acum, bifa aia poate chiar să vă salveze viața, sau cel puțin, v-o va face mult mai ușoară, INDIFERENT CE REZULTATE OBȚII la analiză! Dacă cifra e-n grafic, ești ok, cel puțin încă un an, când refaci analiza. Dacă nu, nu înseamnă neapărat că ai cancer: dar este un reper pentru medic sa meargă pe firul apei, să clarifice cauza. In final, dacă ai cancer, crede-mă, vei fi foarte fericit că l-ai descoperit devreme și se rezolvă simplu și repede!

Cancerul ăsta nu știe să dea înapoi. Și are două viteze: înceeet și… fast and furious! Inceeet acționează la cei care-l depistează la peste 70-75 și trăiesc cu el. Nu mor de el, ci cu el. Unii nici nu știu că l-au avut.

Varianta fast and furious e rezervată, normal, exclusiv pentru cei tineri – în sfârșit, există o categorie în care să fiu și eu tânăr :). Aici se ard etapele și trebuie luate decizii și acționat rapid.

Incidența bolii e din ce mai mare la varste tot mai tinere. Eu deja am vorbit cu băieții noștri, Mircea și Dan, că pentru ei din păcate, probabilitatea crește și mai mult, pentru că eu am boala. Și i-am sfătuit că, dacă vor copii, să rezolve asta până la 40, când ar trebui să înceapă și ei controalele. Credeți-mă, nu a fost o discuție plăcută, sau confortabilă, dar necesară. Eu, ca părinte, sunt obligat s-o am. Și nici nu pot delega. Prefer să fie informați și cred în puterea prevenției, a depistării precoce.

DOAMNELOR! Am un mesaj și pentru dumneavoastră. Cum recunoșteam cinstit, bărbații sunt fricoși, chiar dacă se dau ei cocosi prin sufragerie. Am aflat că în mare parte, primul contact pe care îl face cineva cu medicul urolog, prima programare, sau primele întrebări adresate vin de la soțiile, prietenele, sau amantele bărbaților suferinzi. Uitați-vă la commenturile articolelor  de pe paginile de urologie: mare parte din ele încep așa: soțul/prietenul meu are/face  nu știu ce,… ce mă sfătuiți?

Voi, doamnelor, vedeți că e ceva ce nu e-n regulă, dar El: Lasă, dragă, nu am nimic, mă simt bine, sunt in formă, nu mă doare nimic! Cancerul ăsta e al dracu’ de parșiv: nu-l simți! Acționează în modul “tiptil”. Toate reclamele la medicamente pentru prostată merg pe ideea de urinări frecvente, mai ales nocturne. La mine nu era cazul: terminam noaptea de pictat, odată cu un pahar de vin sau o bere, mergeam la baie, la nani, apoi până dimineața dormeam ca porcu’. Lemn, ce mai! Deci, dacă mă luam după starea mea generală extraordinară (sic!), sau după semnele astea nocturne,… ohooo, ce țeapă-mi luam! Finală!

Așadar, doamnelor, mă bazez pe dumneavoastră să îl convingeți pe EL să “voteze” PSA și-i salvați viața. Aaaa, doar dacă vreți 😉 Sunt convins că aveți toate metodele să-l obligați ca în termen de…, sau până la următoarea “întâlnire”, sa vă arate tema făcută. Mai ales că acum rezultatele se dau și pe mail.

Ne place, sau nu, cancerul este din ce in ce mai prezent în viața noastră, trebuie să ne obișnuim. Vestea buna este că au apărut SOLUȚIILE să-l răzbim și să auzim din ce in ce mai multi oameni în jur care spun AM AVUT CANCER!

In final, va rog să trimiteți mesajul ăsta, sau ideea de a-și face PSA anual către toți bărbații de peste 40. Dacă noi împreună,  măcar unuia singur îi vom salva viața, înseamnă că ne-am atins scopul! Și cât m-am chinuit eu să scriu ditamai articolul ăsta pe un amărât de telefon, nu a fost degeaba.

Luați-o ca pe o lecție pe care mi-o dă viața și o dau și eu mai departe, sau o povață dată de pe patul de spital de cineva care are cancer și trăiește cu speranța ca analiza PSA făcută ăsta vară, să fie posibil să-i salveze viața!

 

Posted on

Indestructibilii… :)

De când am aflat că voi fi internat, am zis că voi lua o pauză de la tot ce înseamnă Facebook, YouTube, LinkedIn și altele. Câteva zile după operație, chiar nu am fost deloc “viu”, eram cam pierdut fizic. Însă odată cu recuperarea, mi-au revenit puterea, cheful și – zic unii – inspirația.

Și am început să postez zilnic, fiind împins din spate…. de VOI! pe lângă comment urile pe care le vedeți pe Facebook sau aici pe blog, am mai primit sute de mesaje private, cu întrebări, cu cazuri de cancer similar, sau de altă natură, pe lângă, bineînțeles, încurajări și gânduri bune.

E dovada clară că subiectul este de interes major, dar, din varii motive, fiecare îl ține pentru el. Eu sunt mai transparent, v-am promis că aici pe blog va fi 100% MGxG, așa că nu am prejudecăți și cred că, împreună, chiar putem face ceva măreț.

Uite, va arăt și statistica la acest moment a acestui blog, ce confirmă creșterea abruptă de views de când am abordat onest subiectul CANCER. E nevoie sa fie tratat deschis, în gura mare!

Și uite-așa, peste noapte practic, dintr-o”legumă”,  am devenit o ditamai sera! Îmbibată și mustind de mesajele, încurajările și poveștile voastre.

Când stăteam io așa noaptea, de nu puteam să dorm, cu ochii-n tavanul rezervei, numărându-i plăcile (sunt 67!), mi-a venit ideea că poate ce mi se întâmplă mie e un semn, un semn că pot ajuta! Și salva vieți!

I-am povestit și colegului meu de insomnii de care v-am mai povestit, dl. Prof. Dr. Doc. CM Drăgan, membru al Academiei, cel mai simpatic academician pe care l-am cunoscut, despre ideea mea și, ca om de știință de-o viață, mi-a spus că “ține apa”.

Aaa, ca să vedeți cât de deosebit și de puternic este dom’ profesor, vă zic că amândoi am venit aici pentru aceeași intervenție, el a făcut-o la o zi după mine, și deja azi s-a externat. La 81 de ani, l-a depășit cu muuulte ture de stadion pe unul de 57…

Schiați, dom’ profesor? Da! Și când ați schiat ultima oară? Acum doi ani. Dar anul trecut, de ce nu ați mers la schi? Păi, dacă nu m-a invitat nimeni!….

În fotografie, ne puteți vedea împreună: așa arată doi pacienți de curând operați de cancer de dr. Cristian Surcel. Poate așa veți înțelege mai bine atmosfera din rezerva noastră.

La revedere, dom’ profesor, multă sănătate!

Cât despre ideea de care va povesteam, permiteți-mi să v-o spun mâine, azi a fost o zi foarte încărcată pentru mine și am obosit puțin…