Tag: amintiri

Posted on

Primul meu sarut – partea a doua

Prima parte o gasesti aici.

…A doua zi era Sfanta Maria, zi de targ. Era unul dintre cele mai importante repere ale verii in sat, asa ca tinerii, cel putin, mergeau cu totii intr-o comuna apropiata, la Izvoru. Acolo era un targ, de fapt balci in toata regula, unde gaseai orice, de la sepci de plastic, la turta dulce in forme de inimioare, sau bomboane din zahar colorat, in forme de spirale. Praf, multa lume, bere, pepeni, lautari, mici, tras cu pusca la tir, unde erau cam aceleasi figurine din tabla indoite si ruginite, pe care le gaseai mai peste tot in tara. Era 50 de bani glontul din plumb si luam mereu cate 6, pentru o moneda de trei lei. Erau si lanturi, ce se roteau destul de furtunos, in care se dadeau cei mai mari si fara frica. Stiam de la taica-meu ca in urma cu ani, fusesera accidente cu alea, pentru ca s-au rupt si i-au proiectat pe ghinioniosti hat-departe, la pamant, sau peste alti oameni, provocand rani destul de mari.

16 ani

La targul asta, impreuna cu mine a mers si Neluță. Era de varsta mea si statea chiar vizavi de bunicii mei din Catun, cei care erau „ai lu’ Mălăețu’”. Cu Neluță am stat, cred, in fiecare zi cand mergeam in vacante la bunici, el fiindu-mi cel mai aproape prieten. Pentru noi nu conta in ce casa eram la un moment dat, ca eram la el sau la mine, ne simteam fix la fel. Pe bunica lui o chema Ioana si femeile o strigau ga’ Ioană. Insa tot satul ii zicea Pârța, iar lui Neluță „al lu’ Pârța”. Nu am stiut niciodata de ce.

Pe el il trimiteau seara prin sat ori stra-bunica-mea, Ioana, ori bunica-mea, Didina, sa ma aduca acasa. Si cand il vedeam, venind de departe in lumina apusului, strigand catre mine acelasi mesaj: „A zis ga’ Ioana sa vii acasa, ca, daca nu, te bate de sus pana jos!” Asta era placa spusa de stra-bunica-mea. Cateodata ma chema bunica-mea, mama lu’ taica-meu, pe care o chema Gherghina, un nume atat de frumos! Insa eu, fiind mic si cu dificultati de vorbire, i-am zis mai-comodul Didina. Si uite-asa i-a ramas numele in neamul nostru…

Asadar, alaturi de Neluță, la targ am fost mai peste tot. Cascam gura la fiecare chioșc de acolo, ne zgaiam la orice taraba. Pentru noi copiii, totul era fascinant, dinamic, interesant si plin de culoare. Era plin de tot felul de sclipiciuri si cacaturi (vazute cu ochii de acum), insa atunci, era ceva… wow! Si-mi amintesc ca avea Neluță o camasa noua, alba, imaculata, de! ca pentru targ. Insa nu mai stiu de ce, am aruncat o para catre el, s-o prinda, dar cand el nu era atent, era cu spatele la mine. Si para aia, mare, zemoasa si galbena, i-a aterizat fix pe spate, asa ca i-am stricat bunatate de camasa, ca am auzit ca perele pateaza tare de tot… Am tinut legatura cu Neluta doar acolo, la tara, in vacantele de vara. Stiu ca, odata am fost si iarna, de un Craciun. Si eram la el in casa si ma uitam mirat cu poarta bocancii de iarna direct pe piciorul gol, fara ciorapi. Si mi se parea ca trebuie sa-i fie extrem de frig. Eh, fitele mele de bucurestean…

Asta-primavara, cand am fost la inmormantarea lui Didina, bunica-mea, cand eram la pomana, in fostul camin cultural, acum sala de festivitati si de orice eveniment a primariei, am aflat de la niste oameni din sat ca Neluță a murit acum cativa ani. Lucra cu ziua, undeva in Bucuresti, ducand o viata grea, vai mama lui. Zvonuri ca ar fi fost omorat, de fapt. O poveste cu alcool, in care se pare ca era implicat copilul lui, sau ginerele… Mai conteaza? Oricum, Neluță e in capul meu la locul lui, cu mine prin prunii din sat, cu camasa lui patata de o para malaiata… Ca tot mi se spunea mei „al lu’ Mălăețu”.

Acolo, la targ, era sa iau io prima mea bataie de baieti. Nu mai stiu in detaliu ce am facut, stiu oricum ca am baut o bere. Treceam dintr-a opta intr-a noua, deci aveam 15 ani. Iar berea asta a venit dupa ce mancasem niste pepene… Mama, m-a luat o ameteala si un rau, de n-aveam aer. Si m-am dus mai intr-o parte, retras, pentru ca imi venea sa vars. Dupa aia, ii vad pe unii – erau vreo trei – ca vin spre mine, iar unul avea un cutit in mana. Ziceau ca am facut ceva si ca trebuie sa mi-o fur, iar io nu intelegeam nimic. Chiar daca varsasem, nu ma lipezisem, inca aveam clei in cap, asa ca nu mi se legau deloc lucrurile. Si atunci, pur si simplu, am luat-o la fuga. La asta eram bun, ca eram slab ca paiu’ si destul de vioi. Si asa am scapat de prima bataie din viata mea si s-a terminat pentru mine marea zi de targ de Sfanta Maria…

Seara am ajuns in Raca intr-o caruta, la intamplare, ca m-au luat de la Izvoru unii din sat care ma cunosteau ca eram „al lu’ Popa Gogu”. M-am dus la bunicii mei din partea maica-mii. Ei stateau atunci langa biserica si langa caminul cultural, asa ca imi era convenabil. Eram plin de praf, transpirat, asa ca m-am spalat si m-am primenit, numa’ bun pentru marele bal. Spalat inseamna afara, in curte, la lighean, ca nu era apa curenta in sat. Abia se bagase curent de un an, doi…
In seara aia, la caminul cultural – nou pe atunci – se serba Sfanta Maria, chit ca oficial nu-i spunea asa, din cauza comunistilor, care nu prea le-aveau cu sfintii. Insa pica duminica seara, asa ca era oricum seara de bal. Acolo se tineau la fiecare sfarsit de saptamana asa-numitele discoteci si erau tipi care puneau muzica destul de ok. Pe langa muzica populara, incercau sa intercaleze si muzica noua, chiar Beatles sau Purple. Era un melanj pe care, daca l-am auzi acum, ar suna cel putin ciudat. Dar, daca ne gandim la ce playlisturi sunt pe la nunti, cu mix-uri din toate zonele din care vin invitatii, nu ar fi departe.

Ei, dar in seara aia aveam emotii mari! Era prima oara cand fusesem invitat de o fata, asa, pe fata, direct, fara aluzii sau subintelesuri. Si era si mai mare cu doi ani decat mine, deci sigur avea experienta necesara, asa ca ea stia ce face. Sau cel putina asta credeam, ca ma gandeam sa las totul in seama ei… Toata ziua, de fapt, inca de cu o noapte inainte, de cand am condus-o acasa prima oara, ma tot gandisem ce o sa facem, pana unde vom ajunge la acest bal. Aveam atatea filme in cap, incat deja incurcam scenele intre ele. Bineinteles ca in cea mai fericita dintre variante, in noaptea aia as fi facut dragoste pentru prima data! Ne-am vazut, eu ma tineam cat de cat calm, sa nu se vada cat de „flamand” eram. Am dansat mult, practic tot ce s-a cantat. Indiferent ca era rock, blues, sarba sau hora, eu eram acolo, in mijloc. Nu ca eram un mare dansator, sau ca stiam pasii, dar ce sanse as fi avut sa nu ma fac de ras, pe margine, ramanand singur cu ea? Niciuna.

Cred ca deja v-ati prins deja ca nu i-am pomenit numele. Pentru ca, sincer, nu mai stiu cum o chema… Ce trist! Desi, dupa aceea, ani de zile m-am gandit la ea si la tot ce s-a intamplat, nu-mi mai amintesc numele ei… Oricum, chiar daca stiam, nu l-as fi dezvaluit aici, dar acum pe bune, chiar ca nu-l mai stiu.

Nu am dansat doar cu ea, ci cu mai multe fete, unele mult mai mari, care, vazand ca ma misc mereu, iar baietii care erau perechile lor zaceau pe margine, ma luau la joc. De la una din fetele alea am aflat ca a doua zi, luni, e Sfanta Marie, sunt serbate toate Mariile si ca asta e ocazia cu care a venit atata lume la bal. Chiar a fost atata lume incat s-a iesit in curte, ca nu mai era loc inauntru. Oricum, era o noapte superba, de mijloc de august, cu multa lumina de la luna. Ce sentiment sublim era sa dansez afara noaptea, alaturi de zeci de tineri, sub cerul liber. Si aveam 15 ani…

Posted on

Primul sărut… la balul de Sfânta Maria

V-am mai povestit aici despre vacanțele mele de vară din copilărie, pe care le petreceam la țară, la bunici. Satul e la granița dintre Argeș și Teleorman (eheee, pe vremea aia nici nu bănuiam io ce importanță strategică va avea Teleormanul în istoria actuală a României…) și se numește Râca.


Era un sat destul de mare, însă sărăcăcios, dar cu ochii de-atunci nu vedeam asta. Vedeam doar copii și tineri care se aflau si ei in vacanță si umpleau viața rurală cu vitalitatea și veselia lor. Satul a fost electrificat după 1972, până atunci toți luminam cu lampa de pe pereți. Și acum îmi amintesc atât lumina palidă, umbrele alungite pe pereți, peretele afumat din dreptul lămpii, cât și mirosul de gaz ars.
Peste vară, cele mai importante evenimente pentru mine la țară erau târgurile de la Tătărăști, de Sfântul Ilie și de Sfânta Maria. Asta era la vreo 10 km pe câmp și prin păduri. Mulți mergeau cu căruțele si mă lipeam si eu de câte una, de fiecare dată. Nu tot satul mergea, dar cu siguranță toți tinerii din sat erau acolo. Era un fel de must see, un fel de UNTOLD local.
Îmi amintesc de-o anumită vară, era cel mai probabil cea dintre a opta și a noua, când tocmai reușisem la examenul de admitere la liceu, și tare eram mândru!
În vara aia veniseră unii de la județeana de partid, de la cultură, să propage proiecția de filme cât mai adânc în rural și în fiecare seară puneau câte un film, mutându-se în mai multe cătune ale satului. Neavând altceva de făcut, mergeam zilnic cu caravana aia și ajunsesem să știu toate filmele pe dinafară. Chiar mă învățaseră proiecționiștii cum să schimb rolele și am dat și eu o mână de ajutor. Ei stăteau la o bere și o țigară și eu le făceam treaba. Dar ce important eram, nu?  🙂

Îmi amintesc că filmul era o comedie, “Cel Alb, Cel Galben si Cel Negru”, cu Giuliano Gemma, Eli Wallach si cu… Sakura Shin Me 🙂 Filmele începeau seara, cam după nouă, pentru că fiind proiecții afară, era nevoie să fie întuneric cât de cât. Și mai era un motiv. Vara, peste zi, nu prea era nimeni în sat. Toți erau plecați să muncească la câmp, la CAP, sau la islaz cu vacile sau caprele.
După proiecție, tinerii se adunau la cineva acasă, de fapt în fața porții, de-a lungul șanțului, la ceea ce ei numeau “furcărie”, am făcut io analogia cu așa-numita șezătoare. Toți spuneau bancuri, sau se povesteau diverse chestii de peste zi. La spus bancuri m-am priceput mereu, așa ca nu a durat mult până să devin o vedetă a șanțului 🙂  Mai pe ascuns, băieții mai luau câte o gură de țuică, dar moderat și nu se întâmpla nimic mai mult de atât. Se simțea în aer că plutea un fel de excitare, cumva așa, de grup. Și fetele erau parte din joc, iar cele mai multe furcării erau în fața curților de fete. Nu știu de ce. Însă părinții lor nu ieșeau afară să ne controleze. Totul părea că este de la sine înțeles, toți acceptau asta. Mă gândeam că niciodată în București, la douășpe noaptea, vreun tată nu ar fi lăsat-o pe fata lui cu tot felul de golani adunați în fața scării.

Nu erau excese, era perioada aia din adolescență cu atingeri nevinovate, la care după aceea te gândești ani de zile. Câteodată mai dispărea în porumb câte-o pereche, în grădinile alăturate, dar așa, pe ferite. Cele mai tari isprăvi pe care le auzeam mai apoi, de la băieții mai mari ca mine și mai lăudăroși, erau doar că s-au sărutat, sau că au reușit să-i mângâie sânii vreunei fătuce, sau maxim, să atingă pentru o secundă zona cea mai fierbinte și atractivă pentru visele adolescenței. Pe care n-o defineam, dar toți știam că e ACOLO!
Eram la una din furcării și la un moment dat vine lângă mine pe șanț o fată pe care o mai văzusem și chiar remarcasem în ultimele zile. Era înaltă, cam cât mine, cu o față mai băiețoasă, cu parul șaten, drept, tuns castron, la baza gâtului. Nu o știam și am aflat mai apoi stătea undeva în Betegi, cătunul în care se făcuse proiecția de film în seara aia. M-a întrebat ce fac, mi-a spus cine e ai a cui e.
Aici trebuie să intervin un pic. Pe vremea aia, la țară fiecare era “al cuiva”. Eu degeaba eram Mircea, nu știa nimeni. Dacă ziceam că sunt “al lu’ Mălăețu”, sau nepotul lu’ popa Gogu, abia atunci căpătam o identitate. Atunci lumea din sat știa cui să i te aloce, unde să te poziționeze.
I-am spus cine sunt si al cui, mi-a spus că știa deja 🙂 Făcea liceul la Pitești, era mai mare decât mine cu doi ani.
Am povestit apoi mult timp, iar cand s-a spart gașca, i-am propus să o conduc acasă. Așa văzusem io că se face în filme…
Am vorbit tot felul de baliverne, care în momentele alea era adevărurile universale ale omenirii! La sfarsit, eram la gard la ea, lângă poartă, înainte să fugă la ea-n curte, mi-a spus că să ne vedem a doua zi la Căminul Cultural, că va fi discotecă, pentru Sfânta Maria. I-am zis că da, sigur vin, mai ales că locul era lângă casa bunicilor mei.
In drum spre casă, pe ulițele intunecate, să vă mai zic că zburam? Nu mai conta nimic, nici bulgării de pământ de care mă loveam accidental, în șanțurile făcute de tractoare în glodul drumului, că nu vedeam nimic pe jos, nici nu ma mai speriam că treceam pe lângă cimitir în crucea nopții, nici câinii asmuțiți asupra mea de prin diverse curti.
Atunci m-a învățat un tip din sat cum să mă apăr de câinii agresivi. Săracu’, era beteag și avea un defect de mișcare care-l făcea o țintă ușoară și predilectă pentru copiii din sat când voiau să chinuie pe cineva. El era un om blând, dar atunci când era atacat devenea iritat și răspundea înjurând. Avea mereu un ciomag la el, în care se sprijinea ca să meargă, cât de cât, ca un baston. Stan Nebunul îl știa tot satul, dar eu îi spuneam domnu’ Stan, că venea mai mereu la bunică-meu să se spovedească, să mai vorbească de una-alta și uneori să mai primească colaci, prescură și altele, ce se dădea de pomană.
Bunicul, tatăl mamei mele, preot în sat de mulți ani, repartizat acolo imediat după ce a absolvit Seminarul, era un om blajin. Înalt, subțire, mulți dintre cei care l-au cunoscut spuneau că eu lui îi semăn. Ei au fost cinci frați. Două fete și trei băieți. O fată profesor, el preot, restul doctori. Foarte talentat, cânta la vioară nemaipomenit, era un om de o cultură rară. Citise mult și încă citea deseori când eram eu pe-acolo. Nu prea le avea cu munca fizică, dar se ajuta cu oamenii din sat, pe care-i chema la pomi, gradină și ce mai aveau ei acolo.
Pe el îl chema Gheorghe Cristea, dar toți în sat îi spuneau popa Gogu.

Duminica dimineața era nelipsit de pe terenul de fotbal din centrul satului. Acolo se jucau meciuri în divizia județeană, sau ce-o fi fost, iar el mereu era arbitru 🙂 Era respectat de toți oamenii din sat, iar eu simțeam așa, ca o onoare, să declar că sunt nepotul lui.
Pe vremea aia, pentru a primi parohie, trebuia să fii căsătorit. Așa că s-a însurat cu fata celui mai bogat om din sat, care avea magazinul de acolo. Parcă și cârciumă, nu sunt sigur. Oricum, au avut premisele unei căsătorii minunate. Până a venit războiul, apoi comuniștii, i-au trecut la chiaburi și le-au luat totul. Bunică-meu a scăpat de pușcărie, nu știu cum și a rămas preot în sat. Niciuna din fetele lui, nici maica-mea, nici mătușă-mea Diana, nu au avut voie să dea la facultate… Așa se scrie istoria.

Ohooo,… se vede că nu știu să scriu!!! Am început să povestesc despre primul meu sărut si am ajuns în bălării, la comuniști…
Scuze! E târziu, sunt obosit, sigur revin cu continuarea. 

Posted on

Adio, copilărie!

Bunica

Femeie apriga bunica-mea. Slaba, uscata, ridata, acum la batranete ajunsese sa mearga atat de aplecat, ca aproape se fransese de tot. Osteoporoza. Si grijile. Dar niciodata nu se lasa. Nu! Pe la optzeci si ceva de ani a cazut dintr-un corcodus. Urcase acolo dupa o gaina care ramasese blocata in pom…

Cand mergeam in vacantele de vara la tara si ma pierdeam prin sat pe la alti copii, de ma uita seara p-acolo, il trimitea sa ma caute pe Neluță, cel mai bun prieten al meu, de statea chiar vizavi, peste ulita. El venea mereu cu aceeasi placa: „Vino acasa, ca a zis ga Gherghina ca daca nu vii acum, te bate de sus pana jos!”

Bunica

Cred ca v-am mai povestit, satul bunicilor mei este Râca, undeva la granita Argesului cu Teleormanul, langa Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Acolo apelativul pentru femei era GA. Un fel de bre, sau fata, habar n-am de unde pana unde. Si nici nu l-am mai auzit in late parti. Cred ca de-acolo isi are radacina (patrata, evident!) si Lady GA-GA 😊

Cand eram copil, aveam dificultati de vorbire si pana si numele meu il stalcisem in Goghimiță, deviat de la Gheorghe Mircea, asa, ca la catalog. Asa ca nici bunica-mea n-a scapat de botezul meu. Pe ea, de fapt, o chema Gherghina – o, ce nume frumos! – dar eu il stalcisem in Didina. Asa ca toata viata asa i-am zis…

Deci, bunica-mea, fire dominatoare, ii ”alinia” pe toti. Nu doar pe cei din familie, cand zic pe toti ma refer la toti din jurul ei. Spirit puternic, adevarat leader, conducea tot si simtea nevoia de control absolut. Cred ca daca pe ea ar fi prins-o Revolutia cu vreo douaj’ de ani mai tanara, nu ca doar ar fi avut acum o mare firma, ci ar fi condus chiar un holding. International!

Femeie simpla, de la tara, mutata in Bucuresti prin anii ‚’50, unde l-a urmat pe bunica-meu, care era angajat aici. Era colosala. Intuia tot, fara sa aiba informatii prea multe. Am citit unele studii care arata ca marii leaderi iau decizii avand doar 75% din informatii, pentru restul fiind ghidati de fler, experienta, viziune. De exemplu, imi amintesc cand, pe vremea Radiotelului, cand vindeam primele pagere Motorala in Romania, Didina m-a intrebat ce fac si i-am spus cam ce sunt alea si cum functioneaza. Din doi timpi si trei miscari s-a prins care-i treaba si mi-a zis ca vrea si eu unul din ala. Ca are nevoie, ca vara, cat statea la tara acolo, n-avea telefon! Discutia s-a terminat cand i-am zis pretul…  Am avut directori de mari companii care, dupa jumatate de ora de explicatii, ma intrebau asa niste bazaconii, de-mi era clar ca n-au inteles nimic din ce e un pager.

Da’ haideti sa va spun o faza monumentala cu Didina. Eram in perioada armatei, internat la Spitalul Militar Central – SMC. Aveam 19 ani, eram terist, intr-o unitate militara de la Targoviste – nu aia unde l-au impuscat pe Ceausescu. Nebunatic, fara teme de casa, fara lectii sau examene, eram in sfarsit in Bucuresti, dupa multe luni de armata!!!

* Terist – termen ce vine de la TR – termen redus, adica baietii care intrau la facultate imediat dupa liceu, faceau armata la termen redus, doar noua luni. In loc de perioada standard de armata, un an si patru luni, sau chiar doi ani (la marina si parasutism). Astfel, noi intram in armata in octombrie si ieseam la sfarsitul lui mai, deci pierdeam practic echivalentul unui an scolar. De aceea, facultatea o incepeam cu un an dupa colegele noastre, care, intre timp, se cuplau cu noii lor colegi studenti in anul intai. Iar noi… peste un an, cu noile colege, cu un an mai mici. Smart sistem, nu?

La spital in rezerva, nimerisem – culmea! – cu un fost coleg de liceu, de la o clasa paralela, care-si aranjase, prin pile, cred – ca taica-sau era mare mahar – sa fie adus doua-trei saptamani in Bucuresti, chiar daca internat in spital. Se pare ca statutul asta de internat la SMC era destul de ravnit printre teristi, pentru ca multi m-au intrebat cum si cu cine am aranjat sa ajung acolo trei saptamani? Iar eu eram pe bune, aveam probleme cu urechile. Asa ca generalul dr. Predescu, ORL-istul lui Ceausescu (asa mergea vorba) m-a internat acolo instant. Eram interesant pentru el, adica, mai exact, il atragea urechea mea zbanghie 😊

Colegul meu de salon si cu mine aveam fiecare cate-un casetofon, ca atat puteai avea pe vremea aia. Fiecare cu casetele lui. El ma omora cu Nightingales & Bombers, al lui Manfred Mann’s Earth Band. Stiam pe dinafara toate pasajele, „spirits in the night”, „Countdown” – sigur o stiti! Si, mai ales, cum zicea el, cand se ridica in picioare, sarind in mijlocul patului, si striga „asculta, acum intra clapariiii!!!”…

Eu aveam ceva Purple, Stones, Zeppelin, Beatles, Uriah Heep si facusem rost de-o caseta cu The Wall, tocmai scos de Pink Floyd de cateva luni. Ce mai, sa tot stai in spital.

Ei, si din cand in cand mai veneau la mine in vizita foste colege de clasa din liceu, care acum erau studente, deci smechere! Eu nu eram nimic, eram un terist nenorocit, nici macar sanatos, internat in spital. Mai multe colege care intrasera la medicina au trecut pe la mine, ele faceau practica si pe la Militar, dar si alte colege. Nu o sa dau nume! Si una din ele, cand a venit, tusti, direct in varful patului meu! Hai, pune muzica, ce ai? Nu mai stiu ce am pus dar am stins toate luminile, am acoperit geamurile si am lasat aprins doar neonul ala mov, care era la moda atunci, tocmai aparut, si care am inteles ca, de fapt, folosea la sterilizarea rezervei…

Deci, am creat o adevarata atmosfera de discoteca! Ei, si cand e viata mai dulce, paaac! Iti trage cineva una de nu te vezi! Cine deschide usa salonului? Chiar EL, generalul Predescu, seful sectiei ORL, care a ramas interzis! Normal. Era sectia lui, el era maharul, responsabil de disciplina si de tot ce se intampla. In spitalele militare, pe langa procedurile din cele civile, se mai suprapun si ierarhiile ce tin de grade, subordonare si de ordinea cazona. Asa ca, el, ditamai generalul, intra in salon si-l gaseste pe un putoi de soldat terist cu o fata tanara, frumoasa, cocotata in pat! Doar a aruncat o privire cu care a spus tot, s-a intors si a iesit din rezerva. Nu stiu cum de nu m-a externat, nu mi-a facut o injectie letala, sau sa ma sanctioneze macar, sa-mi faca un raport catre unitate,… nu mi-a zis nimic dupa aceea. Asta e cel mai nasol, doare cel mai tare. Daca-mi facea observatie, mi-o luam, asta e, o asumam. Dar asa, nu prea poti sa dai „la perete” ca intr-o gaura neagra…

Hai, ca, usor-usor, revin si la ideea principala, ce doream de fapt sa va transmit. In perioada aia, eram prieten cu o fata de varsta mea. Ea era deja studenta, dar nu in Bucuresti. Pentru discretie, nu voi pomeni nume si nici nu voi spune unde… Ne stiam de cativa ani, ieseam impreuna, dar nu eram 100% impreuna – intelegeti voi. Nu stiu de ce, asa a fost sa fie.

Dar pana sa vina fata la mine, intr-o duminica vin ai mei, cu toata familia: maica-mea, taica-meu, Catalin frate-meu, bunica-mea, bunica-meu, matusi-mea… O mare familie, ca la italieni, toti in vizita. Cand se apropie ora de terminare a programului de vizita si pleaca, merg cu ei la lift. Erau lifturi d-alea mari, de 12 persoane. Iar duminica, erau ca fluxul si refluxul oceanului, asa erau de pline. Cobor la parter, ies in curte si-i conduc pana la poarta. Acolo, vreau sa ii las si sa dau sa plec inapoi in spital. Maica-mea zice: da’ unde te grabesti asa? Nici nu apuc sa raspund, ca imediat bunica-mea intervine: Pai, il asteapta fata lui, n-ai vazut ca a venit la el?

Am facut o fata mirata, sincer!!! Whaaat? Nu venise nimeni! Pe cuvantul meu de onoare (de militar terist, pe vremea aia!) ca nu pricepeam neam ce zice bunica-mea! Am mai stat cu ei pana au plecat, apoi am urcat la mine in salon. Pe marginea patului, ma astepta prietena mea! Eu NU o vazusem cand a venit, insa ea ma vazuse cand a iesit din lift la mine pe etaj, iar eu ma pregateam sa intru in lift, impreuna cu ai mei. Dar Didina ii prinsese privirea, sunt sigur, si i-a descifrat-o imediat intr-o nota corecta. Ceea ce eu, cu capu-n nori, chiar nu stiam in secunda aia! Va jur, chiar nu o vazusem pe prietena mea ca venise, avea si niste ochelari mari de soare sub care se ascundea, asa ca, berbec cum eram, a trecut pe langa mine fara sa simt nimic. Ea si-a dat seama de situatie si nu a reactionat vizibil. Sau, nu pentru mine…

Ei, din momentul ala am realizat ca intuitia feminina nu rateaza nimic: vede si simte TOT! Si a trebuit sa invat asta de la bunica-mea.

Didina avea doar patru clase. Si a trait 98 de ani. Acum tocmai m-am intors de la Râca, unde am fost la inmormantarea ei…

Astazi s-a terminat copilaria mea.

 

PS. Ilustratia este verso-ul unei fotografii a lui bunica-meu, pe care am gasit-o astazi prin casa bunicilor.

Posted on

Insomniile adolescentului cu bascheți

Imi cer scuze, pauza a fost mai mare decat estimasem initial. Revin la povestea mea!

…Și ne tot hârjoneam noi așa, că nu eram suficient de prieteni asa incat sa ne permitem sa ne știe ceilalți, dar nici separați nu prea stăteam. V-am spus într-o altă postare că in fiecare dimineața o asaltam cu telefonul, după ce îl duceam la grădiniță pe Dan, fratele meu. Într-o dimineața am sunat-o și mi-a spus că de ce nu vin pe la ea? Hopa!!! Va dati seama ca a fost cea mai tare invitatie din viata mea. Evident am zburat până la ea la bloc, iar când am ajuns in scară, nu mai aveam aer, atat de tare-mi bătea inima. Sau de la astm? Ca, de curand, cand am fost internat pentru a-mi opera cancerul de prostata, am aflat la controlul de la pneumologie ca e foarte probabil sa am astm, desi pana acum nu am stiut.

Am stat un pic să îmi revin și dupa ce am urcat cele trei etaje, ajuns in fata usii ei, tremuram tot. Nu știu de ce, sau ce mi-oi fi închipuit că se va-ntâmpla, oricum eram ud de emoție când am apasat soneria de la ușă. Mi-a deschis, bună, bună, apoi mi-a luat ceva timp să mă comport normal. Stiu ca era imbracata intr-o chestie cam ca un halat, asa, nu ma pricep la haine. Dar era ceva semitransparent, asta stiu sigur, ca tot asteptam sa treaca prin, sau sa se aseze in diverse pozitii si unghiuri fata de lumina soarelui, ca sa intrezaresc ceva nedefinit, ce era mai mult de ghicit. Am stat cred vreo oră și am vorbit despre de toate, exact ca de obicei, nimic special pentru așa o ocazie. După ce-am plecat, zile întregi m-am gândit la milioane de alte scenarii pentru așa un eveniment de next level.
Apoi au mai apărut și alte ocazii, din ce in ce mai des, practic după același scenariu. Alergam ca nebunul, gafaiam in fata usii, eram crispat inauntru, iar apoi ma tot gandeam ca mai bine ziceam aia sau ailalta, sau faceam aia sau ailalta. Imi alergau prin cap variatii cu scene din filme cu saruturi, sau imbratisari teatrale, dramatice, dar o data, nu eram eu atat de viteaz incat sa initiez un asa episod, iar a doua, nu cred ca l-as fi dus pana la capat fara sa ma fac de ras, si asta in cel mai penibil mod. Niciodată, dimineata, nu puteam anticipa când mă cheamă și niciodată nu eram mulțumit după vizita mea cu rezultatele. Of! Grea perioadă si adolescenta asta pentru mine, nu știu cum a fost la altii…
Odată mi s-a intamplat chiar sa am o maaare surpriză: am intrat în apartament, m-am asezat si am inceput sa discutam, apoi am auzit pe cineva. Am înțepenit!!! (cred ca v-am mai spus ca sunt fricos, nu?) Și chiar nu înțelegeam cum de m-a chemat la ea când era cu cineva acasă. Pe ai ei nu îi știam decât din vedere, iar ei pe mine deloc, evident! După ce vorbisem la telefon și mi-a spus să vin, sosise bunica ei. Iar ea nu avea cum să ma mai anunțe… Ca n-aveam mobilul la mine 😊 Prezentări, bunica mea, el e Mircea, colegul meu etc, nimic suspect. Ufff! Am scăpat 🙂

Cea mai tare experienta a fost într-a opta!

Într-o dimineață o sun, ca de obicei, și-mi spune că “e liber” și dacă nu vreau să vin pe la ea. Ohooo, evident că mă duc. V-am spus, ori de câte ori urcam la apartamentul ăla de la etajul al treilea, pe stânga, îmi bătea inima-n piept ca la criza de tahicardie.

Întru, începem discuțiile noastre obișnuite, de ăla, de aia, de filme, prostii copilărești. Totuși, era o anumită încărcătură in aer, pe care o simțeam destul de prezentã. Iar multe replici erau cu subinteles, asa, nevinovat, ca la niste copii de 14-15 ani. Și am stat ore inregi așa, într-o stare de aproape-excitare nedefinită. Nici nu știam “ce e aia”… așa că-mi era greu să realizez. Dar sunt sigur ca si tu ai trecut prin momentele alea cand erai la un party la care nu puteai decat sa stai putin, ca la zece seara trebuia sa fii acasa si in mod normal ajungeai in 45 de minute. Insa cand se apropia noua si-un sfert, ziceai what the fuck, pot sa ajung si in 40 de minute, apoi chiar si in juma de ora, daca vine troleul la timp, apoi pleci pe la fara douazeci si fugi de rupi pamantul, ca sa ajungi pe la si-un sfert. Iar ai tai se uita la televizor si nici macar nu stiu cat e ceasul cand intri tiptil…

Asa si eu. Trecea timpul, dar dulceata discutiei parca era mai aromata spre final, de parea ca acolo se concentrau toate simturile. Iar timpul se dilata si o jumatate de ora ti se parea prea mult pentru ce ai de facut, ca poti rezolva si in cinci minute. Erau niste curenti prin aer care scurtcircuitau totul si simteai prin tine, prin intregul corp, orice vibratie. Era asa o stare de surescitare, incat insasi simtirea asta parca era placerea maxima. Fara sa mai urmeze nimic dupa…

Orele le aveam după amiază, de la unu, deci pe la doișpe trebuia să fiu acasă, ca pe la și jumate să plec spre școală. Dar în ziua aia aveam doar lucru manual două ore și sport două ore, cred ca era sambata. Și, pentru că simteam CEVA in plus in aer în ziua aia, am hotărât să mai raman acolo, cu ea. Oricum eram in siguranta, maica-mea nu stia unde sunt, sigur inventam eu o poveste uimitoare sa-mi scot intarzierea. Chiar daca asta însemna SĂ CHIULESC! Eram clasa a opta și nu chiulisem niciodată. Gata, am luat decizia, fie ce-o fi. Merita orice risc. Simteam așa, un anume miros, chiar și material, parcă aerul era mai încins, parcă eram mai aproape, tot mai aproape. Nu știam de ce, dar era cu siguranta ceva acolo…

Și la un moment dat, cineva sună la ușă! Din priviri, o întreb CINE? NU STIU! Convinși amândoi că a venit unul dintre ai ei, eram electrizați. Eu mă ascund după frigiderul din bucătărie și aștept să treacă momentul. Deja ma vedeam luat la bataie de taica-sau, venit la ai mei acasa, ca de ce nu vi-l tineti legat, ca uite pe unde umbla, pe la fete cuminti, sa le suceasca mintile… Ea se uită pe vizor, apoi vine să mă liniștească: o doamnă, nu știu cine e, cred că a greșit, scap repede. După frigider, mă simțeam ca in capra cu trei iezi, de parcă eram iedul cel mic, ascuns dupa covată.

Și aud vorbele astea: “MIRCEA E AICI?” Eu am înlemnit, că am recunoscut vocea. Prietena mea, normal, cu prezență de spirit la ea, a negat: Nuuu, de ce ar fi aici? Nu a venit niciodată. Dar știi unde ar putea fi? Nu…

Chiar când să închidă prietena mea ușa, apar eu, triumfal, ieșind de după frigiderul din bucătărie, direct pe hol: EU SUNT!

Când mă vede, maică-mii, că ea era, îi vine inima-n piept și-mi zice doar atât: Hai acasă!

Pe drum, mi-a spus la cati prieteni de-ai mei a trebuit sa intrebe si, din aproape in aproape, la cate apartamente nu a incercat, pana a dat de mine. Apoi n-am mai vorbit nimic. Eu, parca eram un criminal in serie prins de politisti, asa eram de turtit. De acasă, m-a dus bunică-meu până la școală (s-au gandit ca daca plec singur, cine stie ce dracu’ fac), m-a băgat în clasă la lucru manual, m-a scuzat și a mințit pentru mine, că a fost plecat nu știu unde cu mine și că el a întârziat…

Of, greu e să fii băiat…

Posted on

Insomniile băiețelului cu trotinetă… acum și cu bascheți

Cred că eram printr-a șaptea… V-am mai povestit, acum câteva săptămâni, că-mi plăcea de o colegă de școală, cu un an mai mică. Nu eram prieteni în sensul ăla clasic, comun. Ci în ăla confuz, în care nimic nu e definit. Nici măcar nu știu să fi discutat vreodată împreună despre asta, dar avem așa, o atracție pe care o simțeam câteodată că ar fi reciprocă, sau cel puțin așa mi se părea mie. Alteori, însă, eram destul de abătut. Ori nu vorbea cu mine, ori nu mă băga în seamă, ori nu o mai vedeam… Offf, cred că știți îndoielile alea de te cuprind la vârsta aia dificilă.


Cert e că ieșeam în fiecare seară când puteam la joacă, în zona ei, de la blocuri. Pentru ca erau câteva blocuri nou construite, prin anii șaptezeci, acolo ne adunam zeci de copii din cartier și era multă agitație, de toate generațiile, de la preșcolari, până la liceeni. In perioada aia era în mare formă si vogă Ilie Năstase, care, împreună cu Țiriac, ajunseseră în finala Cupei Davis, și încă de trei ori! Două la americani și una la București. Pierdute de noi, cu un mare regret, dar care a lansat un nou sport in Romania: tenisul de câmp. Abia apăruseră in magazine rachetele de tenis, erau unele românești, parcă Reghin, care erau cam o sută cincizeci de lei. Nu aveau toți copiii părinții așa de darnici, așa că străzile erau invadate de jucători dotați cu… funduri de lemn. Nu râdeți! Ăsta era nivelul. Dar entuziasmul era enorm, iar puștii voiau să ajungă cel puțin un al doilea Năstase, dacă nu și mai și. Chiar si cu bâtacele-alea în mână. Să vedeți ce demonstrație de cunoștințe dădeau unii mai mari, că știau cum se tine scorul în tenis. Cei mici, jucau ținând scorul ca la ping-pong, in seturi mici până la 11, sau mari până la 21.
Evident, nu erau terenuri, așa că se foloseau curtea scolii, sau străzile asfaltate. Fileul era o sfoară legată între doi pomi, iar când treceau mașini, destul de rar, se desfăcea doar un capăt… Chiar a fost atunci o perioadă în care se refăceau străzi și se lucra la structura, temeinic, începând de la fundație. Practic, strada devenea o chestie așa,… cam la un metru sub nivelul trotuarelor, destul de bine nivelată, dar pe unde nu mai treceau mașini. Numai bine pentru înflorirea tenisului de camp, practicat de noi, copiii 😊
Erau destule constrângeri din acest punct de vedere, al locului unde puteai juca. Iar eu nu aveam răbdare, niciodată n-am avut. Mereu repezit, în agitație permanentă, deși întotdeauna lumea în jurul meu mă percepea mai degrabă liniștit, sau chiar mult prea calm. Ori bleg. Și atunci m-am orientat mai degrabă spre badminton. Mi-au cumpărat ai mei o racheta, aia era mai ieftina, doar 50 de lei, chinezeasca. A ținut mulți ani și în final a ajuns in formă de “lingură”, dar eu mi-am făcut treabă cu ea. Mă specializasem atât de mult in badminton, încât puteam juca chiar și singur 🙂 Duminica, vara, mai mereu mergeam cu ai mei ori la ștrandul Ciurel, ori la pădure la Roșu, undeva pe malul Dâmboviței, înainte de intrarea în București. Ștrandul nu era unde e acum, ci cam pe unde este actualul baraj al lacului Ciurel. Nici lacul nu exista, a fost făcut de Ceaușescu după inundațiile din 1975, când a luat decizia să sacrifice cartierul Crângași, pentru a salva centrul orașului de la inundare. Atunci a venit el personal să vadă dezastrul, chiar pe dealul pe unde ne făceam veacul prietenii mei și cu mine. când mergeam la gârlă. Cu ocazia aia, la 15 ani, l-am văzut prima oară in fata mea pe Ceaușescu.
Deci, la pădure la Roșu erau niște plopi uriași și, fiind pe malul apei, mereu era curent sau vânt. Eu trimiteam cât mai sus fluturele, dar cumva împotriva vântului, că să mi-l returneze. Deci, se poate spune și că, practic, jucăm cu un jucător imaginar, de sus 🙂
Aveam niște prieteni care știau și ei bine jocul și, la blocuri, încingeam niște schimburi destul de lungi, iar noi ne îndepărtam treptat unul de celălalt, până ne plasam cam la 40 de metri distanța dintre noi. Asta puteam face doar cu fluturi mai grei, care aveau o bila cauciucată in vârf. Ăia ne permiteau să jucăm chiar și pe vânt.
Ei, revenind acum la prietena mea, evident că mă dădeam cât mai rotund in locurile pe unde era ea, sau pe la blocul ei, in cazul in care nu era pe-afara. De cateva ori am reușit să joc chiar și cu ea, dar mult mai puțin decât aș fi vrut. Aș fi făcut orice să-i atrag atenția. Știu că odată, nu mai îmi amintesc de unde a apărut ideea de rezistență la alergare și am dedus eu, dintr-o discutie a ei cu fetele, că îi plac cei care sunt rezistenți, nu cei rapizi. Ahaaa! Ii plac aia buni la rezistenta… Fiindca la varsta aia n-ai minte, mi-a si venit, pe loc, ideea cum s-o impresionez. Știți că în seara aia (era o duminică, iar duminica maica-mea mă îmbrăcă mai frumos) am alergat o oră întreagă în jurul blocurilor, facand multe ture, așa încât să mă vadă? Ce contează că eram total neechipat de sport și deja după zece minute curgea transpirația de pe mine? Eram in pantalonii aia buni si o bluza. Noua. Dar aveam bascheții in picioare și asta era suficient 😊

Aaa, neapărat să vă spun de bascheții ăștia. Erau d-ăia chinezești, de 75 de lei, care erau peste tot, până să apară varianta românească, de la Finca Drăgășani. Și-mi cumpara maică-mea, in fiecare an, la începutul școlii. Miroseau atât de mișto, încât mereu în prima noapte dormeam cu ei la cap, pe perna. Pe bune!
Apoi, prin clasa a opta, a apărut moda tenișilor albi complet, tot chinezești, de 40 de lei. Aia au prins nemaipomenit, pentru că puteau fi desenați sau pictați. Era in plina perioadă hippie, și atunci se picta orice, de la tricouri, cămăși, până la pantaloni și teniși. Și fiecare își marca teritoriul după gust. Un fel de cover de profil de Facebook de acum. Cel mai des întâlnit era desenul ăla celebru cu chipul lui Jimi Hendrix, cu efectul ăla pe care-l obții când supraexpui contrastul umbrelor pe față. Și avea el si coafura aia afro, absolut circulara. Iar dacă nu voiai să-ți strici cămașa sau tricoul, îți puneai o insignă rotunda cu desenul ala. Mamă, câte insigne n-am mai făcut cu asta. Le făceam că-mi placea, așa, pentru prieteni. Uite-acum chiar nu mai știu dacă i-am dat și Ei o insigna, sau dacă nu cumva m-a refuzat…

Ba da, i-am dat! O insignă unică, specială, cu limba celor de la Rolling Stones. Că, tot așa, aflasem de la o bună prietenă de-a Ei, că-i place mult Mick Jagger…

S-a făcut târziu, adică… devreme! Mâine vă spun continuarea.

Pa!

Posted on

La multi ani, Coane!

Azi, in toata media domina nu aniversarea poetului-nepereche, ci conflictul dintre doi neica-nimeni ai politicii romanesti. Doi aia, de care peste doi-trei ani nu vom mai sti nimic, unul chiar condamnat, ocupa toti timpul romanilor in ultima vreme. Ca ei se cearta la ei in partid, e treaba lor, nu sunt nici primii, nici ultimii. Dar ca ne trag si pe noi in hau cu dezastrul guvernarii PSD, asta chiar e o problema.

Mi-as fi dorit unele emisiuni cu teme legate de opera lui Eminescu, de genialitatea lui, de filozofia lui, chiar si despre faptul ca unele texte nu mai sunt azi „politically correct”. Poate-asa o fi, dar ele trebuie interpretate totusi in reperele si vremea de-atunci. Cu toate ca, daca ne uitam, unele versuri parca sunt scrise ieri:

„Îsi desbraca tara sanul,

Codrul – frate cu Românul –

De secure se tot pleaca

Si isvoarele îi seaca –

Sarac în tara saraca!”

Pe bune, vi se pare ca suntem prea departe fata de-acum 150 de ani?

Asa ca, in loc sa vedem dezbateri despre interpretarea lumii eminesciene, sa ne respectam si noi odata adevaratele valori, macar in asa-zisul an al centenarului, vedem circ politic. Si, de ce nu, ca tot e de ras, chiar putem intra in istorie cu singurul partid din lume care-si tranteste propriul guvern. DE DOUA ORI! Hai, Liviu, ca se poate!

Epigonii astia de politicieni ne-au creat o lume in care elevii nu mai stiu versuri de Eminescu, insa pot canta pe dinafara zeci de manele. Pentru ca asta e cultura de care au nevoie, cat mai jos, oamenii sa nu-si puna prea multe intrebari, sa-i voteze fara sa clipeasca. Sa-si poata face ei jocurile, sa fure in voie.

Nu cred ca sufera comparatie policitienii de azi cu cei de acum 150 de ani, de pe vremea lui Eminescu! No way! Aia de atunci aveau traditie, cultura, seva, eruditie, eleganta, onoare, le pasa de renume. Si se duelau cu stil. Stiti, probabil celebra scrisoare trimisa de Hasdeu lui Maiorescu, cand acesta era ministrul Instructiunii. „Adrisantul” era scris astfel: E. S. Min. Tit Maiorescu – adica Excelenţei Sale, Ministrului Titu – intre prieteni i se spunea Tit – Maiorescu), dar datorită prescurtărilor se citea si „E smintit Maiorescu!”

Asta o stiu de la proful de romana din clasele 5-8, un dascal super bun, domnul Voican (Petre?). Punea suflet in meseria lui, chiar avea har si ne-a invatat lucruri extraordinare.

Aaa…, stai, ca acum mi-am amintit o faza cu el, legata chiar de Eminescu 😊 Eram intr-a sasea, sau cand se studiaza „Scrisoara a III-a”. Ei, si domnul Voican incepe sa recite. Avea prestanta, un talent deosebit, il ajuta si vocea puternica. Probabil savura momentele cand putea sa-si arate, pe langa memoria foarte buna si talentul actoricesc, intrepretand unele poezii exact ca un mare artist. Mereu cand il ascult pe Gheorghe Cozorici, sau pe George Calboreanu recitand, il am in minte pe dom’ profesor.

Si ajunge la partea „- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” Iar eu continui, din ultima banca: „HA!!!”…

Eram atat de patruns de atmosfera pe care o crease, incat intrasem in rol si mi-a scapat continuarea logica a replicii lui Baiazid (asa suna in creierii mei!), pe care eram convins ca ar fi pus-o insusi Eminescu, daca nu era fortat de rima si versificatie 😊

Profesorul s-a blocat, clasa amutita, totul inghetat! Imi dau seama de prostie si ma dezumflu imediat, facandu-ma mic… „Cine-a indraznit?” Ma ridic asa, parca tras cu scripetele. „Tu esti, Mircea? Ai nota 1!” Ma cunoastea bine, stia ca sunt cel mai bun elev al lui la gramatica, cu toate ca la literatura nu treceam de opt… Ce mai conta? Degeaba i-am explicat eu dupa aceea ce si cum, e clar, ii stricasem momentul de glorie, pe care il astepta un an intreg. Ori asa ceva nu se iarta, no matter what. Nota a ramas. Si uite-asa am capatat eu singura nota de unu din toti anii mei de scoala…

…

Ma gandesc, ce randuri le-ar fi dedicat Eminescu, in cazul in care mizeriile astea de politicieni i-ar fi atras atentia. De fapt, stai! Ca le-a scris deja… cititi versurile de mai jos, finalul Scrisorii a II-a, ce parca sunt scrise ieri despre politicienii de-acum si, mai mult, ai impresia ca e si cu referire directa la DNA, Soros, legile justitiei, multinationale, agramati, hoti, plagiatori 😊

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Asa ca, mie mi se pare ca Eminescu nu a murit. E vecinul nostru si-si scrie cronicile zilnic, pe blogul lui. Trebuie doar sa-l citim. Of, tare mi-ar fi placut sa-l intalnesc asa, la o cinzeaca, faceam io cinste…

La multi ani, Coane!

Posted on

Insomniile băiețelului cu trotinetă – La Strada!

Cand eram mic, idealul meu de distractie era sa fiu lasat „la strada”. Adica la joaca, sa ma joc cu prietenii. Nu exista nimic peste asta, cand scapam dezlegat, eram in strada. Am si avut noroc de multi copii in zona, din aceeasi generatie, cred ca, fiind copiii celor nascuti imediat dupa razboi, era un avant demografic. Cam toti eram de acelasi status social, foarte mici diferente, iar ca si copii, nu prea le simteam, sau nu le luam in seama. Jucam toate jocurile din anii aia si eram destul de dibaci la unele din ele, adica la volei si la tenis cu piciorul. Se faceau gasti ca lumea, cateodata ne adunam aproape douazeci de copii, dar de regula nucleul dur eram cam de zece. Eu, printre cei mai loiali miscarii de strada. Poate de aceea acum, la petreceri stau ultimul, pana se inchide totul. Nu suport ideea sa merg sa somn si sa stiu ca acolo se petrece fara mine… De dormit, lasa, voi avea muuult timp „mai incolo”, nu-i asa?…

„Parca esti martie din post” imi zicea mereu maica-mea, ca nu puteam lipsi de la strada niciodata. Insa pentru asta, trebuia sa platesc un pret. Pana sa merg la scoala, tot ceea ce trebuia sa fac ca sa am liber sa ies la joaca era sa dorm la pranz. Iar dupa ce am inceput scoala, trebuia sa-mi fac lectiile. Imi amintesc cat ma chinuiam sa dorm, macar o ora. Uneori ma prefaceam, doar-doar pacaleam pe cineva si aveam greencardul sa ies La Strada!

Am o singura fotografie – asta postata – cu unii din prietenii mei: Ligia, Mioara, Dan, Marian, Vali. Unii vecini de pe ulicioara, altii de pe alte strazi, Dezrobirii, Conductei (acum Cetatea de Balta).

Daca nu dormeam, pedeapsa se putea mari. Odata a aflat taica-meu ca nu am dormit in ziua aia si, pe langa ca nu am iesit la joaca, am mai primit un bonus de chin. Poate ca mintisem ca am dormit, nu mai stiu. In orice caz, m-a pus in fata televizorului, cu el pornit, fara sonor, dar cu mine acoperit cu un cearșaf, sa nu pot vedea nimic. Doar ghiceam niste umbre prin camera. Si de auzit, il auzeam pe taica-meu, care, ca sa rasuceasca si mai tare cutitul in rana, mai scotea si sunete d-astea, gen „asa, da-i!, loveste-l, bravo!!” de parca ar fi vazut un super film cu batai. Poate ca el se uita la telejurnal, dar eu eram convins ca pierd o mare capodopera western – extrem de apreciate pe vremea aia. Chinu’ dracu’ si cu filmele astea!

Strada Bisericii (acum Orsova) era foarte frumoasa, poate cea mai frumoasa din zona in anii aia. Plina de vredeata, avea trotuare asfaltate, apoi un sir de tufe din alea care fac bilute albe prin septembrie, cand incepea scoala, pe care le culegeam si le spargeam aruncandu-le de pamant, unde pocneau destul de sonor. Iar copacii erau atat de mari si de stufosi, incat vara, ramurile li se uneau si, practic, acopereau toata latimea strazii, lasand o umbra atat de reconfortanta. Ani de zile mai tarziu, cand au asfaltat-o, au bagat canalizarea si i-au taiat copacii, i s-a pierdut toata maretia maiestoasa. Pentru totdeauna.

Masinile erau rare pe atunci si jucam toata ziua in strada fotbal, volei, „tarile”, „flori, filme, fete sau baieti”, „tara, tara, vrem ostasi!”, „v-ati ascunselea” (adica „fatea”, sau „pitita”). Pitita era de mare tinuta, pentru ca tufisirile alea care margineau strada cresteau atat de inalte, incat erau locuri in care nu vedeai cine trece pe trotuar. Deci perfecte pentru ascuns, mai ales cand se lasa noaptea. Mai erau locuri bune si prin iedera de pe garduri, foarte bogata si numai-buna de strecurat printre frunze. Șotronul, coarda, picuri (sa tii mingea pe picior, lovind-o, fara sa cada, de cat mai multe ori), tenis cu piciorul, țaca, capra (lapte gros!), bâza, sau chibrițelul, astea le jucam pe trotuar, acolo era destul loc.

Odata, cand jucam fotbal, mi-am furat-o, de la un tip mai mare. Dintre toti de-acolo, m-a ales pe mine. Oi fi fost eu mai fraier, sau ca eram mai inalt, nu stiu de ce… Intr-o pauza, a facut el o smecherie si mi-a spus ca, din ce-a aflat el, sub pietrele cu care era pavata strada noastra, erau ascunsi bani! Singurii bani pe care-i puteam aduna de pe strada erau atunci cand mai murea cineva in cartier si-l duceau pe ultimul drum pe strada noastra. Atunci, la toate intersectiile, se oprea convoiul, popa facea o cruce mare si tinea o slujba-instant, iar rudele sau unii oameni din cortegiu aruncau cu bani in sus. Eram expert in strecurarea printre picioarele oamenilor, ca sa adun cat mai multi bani…

„Du-te, ma, d’aici!” „Da, pe bune, Goghimiță, hai sa vezi, ca gasim bani!” Si ne apucam sa sapam in jurul unei pietre din carosabil destul de mare, cam 20 de cm lungime si cateva kile. Strada nu era cu pavaj d’ala smecher, cu pietre cubice, erau pietre de toate formele si marimile. Sapam noi in jurul ei, scoatem piatra de acolo, o ridicam si, ce sa vezi? Minune! Sub piatra aia chiar erau cateva monede!!! Toti copiii de pe strada, adunati ca la urs! Am recunoscut ca a avut dreptate, apoi am continuat fotbalul pana seara. A doua zi de dimineata, cine scotea pietre din carosabil si apoi le indesa la loc, sa nu se vada ca s-a umblat la ele? Dupa ce mi-am dat seama cat am fost de papagal, ma tot gandeam in ce moment o fi strecurat tipul ala monedele sub piatra, sa mi-o traga…

Ce de prostii mai faceam si eu! Fiind toata ziua afara, foarte slab, inalt, mobil si zglobiu, aveam o abilitate destul de buna la ce insemna miscare si ma prindeam repede de figuri. La gimnastica, de exemplu, eram printre cei mai tari din scoala. Am si avut un profesor bun de sport, Ion Rotaru, care ne-a invatat sa stam in cap, in maini, sa sarim la lada, cu rostogoliri si alte figuri, incat ajunsesem sa punem placa aia de bataie la vreo 3-4 metri de lada. Ma descurcam chiar si sa merg pe barna 😊

Si ma bunghisem de cum sa fac o anumita miscare, pe care o invatasem vara la tara, la bunici, si apoi o repetam si aici, in Bucuresti, unde aveam ocazia. Fetele erau cu mobilitatea si de obicei ele faceau roata asta pe spate cu mare usurinta. De la ele am invatat-o. Eram mici, oamenii la tara la bunicii mei in sat erau destul de saraci, nu aveau bani, multi copii umblau desculti toata vara, iar cei mici de tot, cateodata erau doar cu cate-un maiou, sau chiar goi pe marginea santului. Asa ca, in multe cazuri, unele fetite aveau fustite sau rochite… si cam atat. La varsta aia, inca nu ne erau dezvoltate rusinile de mai tarziu, sau falsele pudori. Cand fetitele se dadeau peste cap si partea ce trebuia acoperita devenea vizibila cat o clipita, singura remarca ale celorlalte fete din grup era „poza, ai facut poza!”. Apoi radeam cu totii.

Figura era cam asa: stateam in fund pe o bara de la un podet de pe marginea santului, sau pe o creanga cat de cat orizontala, dar nu mai sus de un metru – un metru treizeci, asa. Cu mainile ma tineam de craca in lateral, stanga-dreapta, si ma rostogoleam inspre inapoi, tragand in sus de picioare sa vina peste cap, asftel incat dupa o rotire de aproape 360 de drage, aterizam in picioare. Eram expert la asta si de multe ori ii surprindeam pe cei care erau in jur, ca o faceam cand discutam, sau cand nimeni nu era atent. Evident ca ma dadeam mare cu figura mea, mai ales in fata fetelor! Ehe,… de mic m-am inteles foarte bine cu ele 😊

Ma plictisisem deja de figura, nu mai erau nicio excitare, cand mi-a venit un gand sa incerc s-o fac mai spectaculoasa, de mult mai de sus. Si am ginit un copac de pe strada, care avea o astfel de creanga orizontala, cum imi trebuia mie, dar cam pe la 3 metri inaltime. Si era bine ca era la marginea trotuarului, deci jos era asfalt, nu era pamant denivelat, asa ca aterizarea era stabila. M-am tot invartit eu pe langa copacul ala cateva zile, pana m-am hotarat. Gata, o fac! M-am suit in el, m-am asezat in pozitia de start, ma uitam in jos si ma apucase un pic panica. Ma tot gandeam ce ar putea sa merga prost? Eventual, daca ma invart in aer mai mult decat trebuie, cadeam din picioare si ma rostogoleam inapoi inca o data. Nimic special, deci hai! Adrenalina era la maxim.

Si am facut-o! Perfect!!! Niciodata nu as fi crezut. Eram atat de incantat, nu va dati seama. Cred ca asta simt si baietii aia care sar cu placa sau cu bicicleta si fac j’de mii de salturi mortale si apoi aterizeaza intregi. Era cam pe la trei dupa amiaza, inca nu erau copii iesiti la joaca, asa ca nu m-a vazut nimeni. Eee, daca erau telefoanele de-acum, o puneam live pe Facebook… Si am zis, hai s-o mai fac o data, ca sa o invat si sa le arat diseara tuturor ce tare sunt. M-am suit iar, deja stiam procedura, miscarile, unde sa pun piciorul. Nu am ezitat deloc, aproape ca am sarit nepregatit.

… Cand m-am trezit, nu stiam de cat timp zaceam acolo. Oricum, se pare ca nu trecuse nimeni pe strada, ca m-ar fi ridicat, cred. Marele meu noroc a fost ca, atunci cand am picat, efectiv m-am lipit cu spatele de asfalt si doar asa, din inertie am lovit si cu capul, scurt. Eram destul de in ceata, dar m-am sculat repede, sa nu fiu vazut acolo, intins pe asfalt. Atunci m-a apucat cu adevarat frica si, si mai tare, ameteala… Pentru ca, mi-e clar acum (atunci am bagatelizat, evident!) ca un unghi doar un pic diferit m-ar fi infipt direct cu capul in asfalt si in cel mai bun caz imi rupeam gatul si ramaneam paralizat. Am avut zile. M-am ridicat, am plecat acasa, cu o atitudine de parca as fi fost catelusa mea, Lili-Blue, cand face o prostie si-o cert, iar ea simte ca e ceva ce nu facut bine. Acasa, bineinteles ca nu am spus nimic…

Nu a aflat nimeni de isprava asta. Pana acum…

Posted on

Alte insomnii… despre eternul feminin

Acu’ vreo noua ani, intr-o vara, a venit la noi in curte o pisica. Io, milos, i-am dat de mancare, am mangaiat-o, d-astea casnice, de om bun. A venit azi, a venit maine, gata! M-a adoptat. A ramas la noi. Peste o luna, a facut trei pisoiasi 😊 Eram atat de speriat, nu stiam ce sa fac, nu mai avusesem pana atunci decat motani. Doi i-am dat, unul a ramas cu noi, pana a plecat si el. Acum trei ani, am adoptat o catelusa. Singura conditie a fost sa fie acceptata de stapana casei, doamna Pisi. A fost dragoste la prima vedere, Lili-Blue a ramas cu noi. Vorba aia ca se au ca si cainele si pisica, eu nu prea vizualizez cum e… Ca la mine se au bine.

De exemplu, sunt momente cand doamna Pisi sta pe langa Lili-Blue, se linge pe blanita si, la un moment dat, incepe sa o linga si pe ea. Sau, cel mai tare e cand mananca ceva Pisi, iar Lili vine si-o miroase pe bot, sa vada ce-a mancat. Se mai harjonesc, dar e clar ca in joaca.

Eee, insa partea de gelozie e la locul ei. Am observat-o in momentele in care o mangai pe Pisi. Indiferent unde e prin casa, Lili-Blue se infiinteaza si se lipeste cu capul de mana mea, s-o mangai si pe ea. Si m-am obisnuit ca, atunci cand Lili-Blue sta in camera ei pe canapea si o strig in living, daca nu vine, o strig asa, la sanchi, pe Pisi: imediat apare Lili-Blue!

Bai, deci gelozia intre femei e… ceva maxim! Poate si la barbati o fi la fel, insa nu cred ca la nivelul asta de finete…

Asta-mi aduce aminte de o chestie de smecherie, pe care am testat-o in copilarie. Nu stiam nimic despre firea femeilor (nu ca acum as sti mai multe), dar cred ca ori sub influenta lecturilor de atunci, sau a filmelor etc, am actionat asa, cumva instinctiv. Sau, cel mai probabil, pentru ca eram un mic ticalos 😊

Acum, ca tot m-am pornit, hai sa va zic povestea…

V-am mai spus ca mi-am petrecut copilaria undeva pe-o ulicioara, Cismelei, in Militari. Cartier doar de case, multe modeste tare. Insa eu le vedeam cu ochii de-atunci, adica nu contau decat copiii din fiecare: „asta are, asta n-are! Asta e castigatoare!” 😊 Eram multi copii in zona si ne adunam impreuna de pe mai multe strazi. Prin anii 1970, s-au facut vreo opt blocuri de patru etaje undeva pe strada Desisului – actuala stada Cetatea de Balta.  Ala era, clar, noul centru de joca al cartierului, pentru ca densitatea de copii era covarsitoare: aproape la fiecare apartament. Ei, si acolo mi-a picat mie cu tronc o fata… Ok, hai sa fim seriosi, nu o sa pomenesc nume aici! … ca nu stiu cine citeste 😊 Ideea e sa retineti ca tot ce va spun e purul adevar.

Era tot la 174, cu mine, un an mai mica. Cred ca eram printr-a sasea si, atat eu, cat si ea invatam dupa-amiza, ca dimineata invatau aia de la 1-4. Eram la concurenta cu un coleg de clasa de-al meu (el statea intr-un bloc vecin cu Ea) si, nu stiu cum dracu’, facusem o intelegere in trei: seara, cand ne potriveam sa iesim ambele clase la aceeasi ora, mergeam in trei acasa. Dar, cu o procedura! Pentru ca amandoi ne doream sa mergem impreuna cu ea, cu bratul imprejurand-o peste umeri, faceam cu randul: o zi eu, o zi colegul meu. Si era doar o zona mai pustie, pe Apeductului, unde aveam curaj sa mergem asa. Daca veneau oameni pe strada, retrageam discret mana… Toti trei eram de acord. Evident, voiam mai mult de atat… Nu-mi era clar CE, dar sigur stiam ca poate fi mai mult. Dar asta cu tinutul dupa umeri pe strada (seara, ca ziua ne vedeau oamenii!) era cel mai mult ce-mi puteam dori.

Odata, eram “elevul de serviciu”, adica un ala care erai scutit de la ore, stateai la cancelarie toata ziua si sunai pauzele, inchideai usa dupa ce se suna, d-astea. Iar la urmatoarele lectii te scuzai “pai, eu n-am fost la ora trecuta, stiti, am fost de serviciu…”. In ziua aia insa, aveau nevoie de un ajutor, pe langa electrician, sa fie inlocuite nu stiu ce neoane… exact in clasa unde erau cele doua prietene ale mele. Eu eram destul de inalt, asa ca m-am suit pe scara, sa-l ajut pe om. Dimineata nu stiu ce-mi venise mie sa-mi confectionez un fel de bratara din piele intoarsa (tarziu s-a prins taica-meu ca nu mai are bucata aia de piele intoarsa pentru a sterge lentilele de la aparatul de marit), ceva cam ca un soare, cu multe raze decupate, care atarnau cam ca niste franjuri d-alea de la haine indiene din filmele cu Winnetou. Si tare mandru purtam chestia aia la mana, care era complet anapoda, dar ceva ce atragea ochiul clar. Dupa ore, cand am plecat acasa cu prietena mea, mi-a zis ca a vazut bratara mea, ce e aia, ce misto arata. Eeeeee, un punct castigat…. Touche!

Imi amintesc ca, invatand dupa-amiaza, dimineata eram liber… sa-l duc pe frate-meu la gradinita. Asa s-au scos ai mei, sa nu-l mai duca ei! Si uite-asa, in fiecare dis-de-dimineata mergeam pana undeva in zona Iuliu Maniu – Apusului, cam juma’ de ora, iar cand ma intorceam, o sunam pe EA. Stiam ca e singura, ca ai ei plecau devreme la serviciu, asa ca… stiam pe de rost toate telefoanele publice de pe drum. Nu mai retin cum faceam rost de atatea fise de telefon. Noi nu aveam telefon acasa, asa ca nu prea stiam cum e cu sunatul si cu bill-ul pentru telefonie. In creierii mei de elev de-a sasea, atunci cand ma certam cu ea (si erau destule momente) ma gandeam ca, pe masura ce-o sun mai mult, ii voi incarca factura si va avea probleme cu ai ei. Oha! Mi-a spus ca, oricat as suna-o, eu sunt singurul care platesc. Si uite-asa, se duceau banii mei de suc si de film… pe femei 😊 Ha! Veeezi, se pare ca asa-ncepe! Pe de alta parte, nu-mi imaginez ce motive de cearta sa poti avea la varsta aia, cand sexul nici macar nu apare in discutie?

Pe vremea nu erau oferte cu pachete cu “minute incluse” la telefonie. Asa ca, la fiecare call, bagai 25 de bani. Cat un bilet la tramvai la clasa a doua. Un bilet la film era 1,25 lei pentru elevi, asa ca fiecare fisa de telefon conta pentru mine. Invatasem o metoda de fraudare a companiei de telefonie – PTTR (de mic eram “fraudac” 😊 ) Telefoanele publice aveau doua orificii pentru fise: unul de introducere, sus, iar altul in partea de jos a cutiei de telefon, pentru recuperarea fise in cazul in care suna ocupat, sau nu se efectua call-ul. M-a invatat cineva cum sa introduc fisa prin partea de jos, impingand-o cu un bobarnac. In acelasi timp, intr-o coordonare destul de precisa, trebuie sa dau drumul parghiei de care era atarnat receptorul. Si astfel vorbeam moka, la sfarsitul convorbirii aparatul iti dadea inapoi fisa introdusa contra naturii. Cateodata, chiar si mai multe fise, anterior ramase blocate in telefon. Meserias!!!

Asaaa, sa revin la poveste, intr-o vacanta de primavara, aveam eu chef sa ma vad cu mandra. La matineu, la cinema Pacea, adica unde acum e teatrul Masca, pe Uverturii, era un film RDG-ist parca, „Dragoste la 16 ani”. E? Deci, apropo, pe vremea aia, chiar si-n comunism, era mai relaxata treaba cu varsta minima…

Filmul incepea la zece. Io-mi facusem planurile de dimineata, diabolic, ce mai! Pe la noua o sun, hai la film, uite, e misto, de dragoste. Nu, ca tocmai m-am spalat pe cap, am treaba, bla, bla, nu pot sa plec…. Bine, eu oricum sunt aici si raman sa vad filmul, daca te hotarasti pana la urma, pa! Inchid.

Ooops! Ce fac, frate?

Of, s-a facut deja patru dimineata! Hai ca mai stau sa va termin povestea totusi…

Am uitat sa va spun, in clasa cu ea era o fata, cred ca premianta clasei, o fata extrem de desteapta, spirt. Vorbisem cu ea de mai multe ori, ras mult, dar atat. Povestea era simpla de tot, in sensul ca ei am impresia ca-i placea de mine, iar tipa asta a mea stia, sau mai degraba se bunghise de treaba. Mai, si eu cam simtisem ceva, dar, de! baiat de 13 ani, cu capu-n traista, insensibil, nu vedeam prea clar nuantele, ma prindeam doar daca-mi flutura in fata ochilor o carpa rosie si mare cat reclama de pe magazinul Unirea.

Mai fusesem impreuna cu diverse ocazii, chiar si pe la ea pe-acasa, eu complet nevinovat. Ma stiam deja si cu ai ei, si cu sora ei mai mare, care era la liceu – smechera, nu asa! Aia de la liceu pentru niste astia de clasa a sasea, erau zei. Parca era la un liceu cu informatica, sau ce era pe vremea aia informatica, pentru ca-mi amintesc – ha! uitasem faza asta, dar acum firul povestii vine de la sine cu amintiri recuperate! –  ca mi-a cerut sa-i desenez, pe o foaie de bloc d-aia mare (A3, cred), separat, pe Fred si pe Barney. Eu aveam ceva talent la desen si imi desenam toate copertile de caiete si de blocuri de desen cu diverse: de la limba Rolling Stone, sau Fireball al lui Purple, sau Tubular Bells al lui Mike Oldfield, pana la Fred, Wilma, Barney, sau personajele din Aristocats. Deci, lumea stia ce pot 😊 Dupa ce i-am facut desenele, in cateva zile mi-a adus niste listing-uri uriase de imprimanta d-aia continua, de pe vremea aia, cu desenele mele, facute la calculator in diferite caractere, care sa imite diversele umbre. A fost primul meu contact cu ce insemna „print” si eram tare mandru ca aveam desenele facute la calculator…

Deci, ele doua colege in aceeasi clasa, iar eu, masculul alfa, cu un an mai mare. Simteam ca ar fi ceva racaiala intre ele in legatura cu mine, dar nu eram atat de subtil incat sa vad mai mult, sau sa stiu sa gestionez asa ceva. Imi faceau amandoua aluzii mai acide referitor la cealalta, dar nu le inregistram decat ca sa fac poante in replica, chiar nu dadeam importanta.

In sfarsit, dupa un refuz atat de frontal, o mai sun o data si-i zic: uite, inteleg ca nu poti sa vii, dar te rog, da-mi si mie numarul de telefon al lui – si-i zic numele colegei ei de clasa – ca o s-o chem pe ea, poate ca reuseste sa vina. Aaaa, sigur, stai putin sa-l caut! In sfarsit, imi da numarul, pa, pa.

Evident, nu o sun pe cealalta colega. Ei, cine credeti voi c-a aparut la cinema in jumatate de ora, cu toate ca tocmai isi spalase parul?

…

Asa si cu Pisi si cu Lili-Blue… Cand vreau musai sa vina Lili, o strig pe Pisi!

Sunt convins ca femeile au ceva special al lor, ce noi barbatii n-o sa pricepem niciodata… Iar cand ne prindem, e cam tarziu, nu?

Posted on

Facebook, sau Fakebook?

Buna, sunt Mircea – Buna, Mircea! – si sunt dependent de Facebook!

Am vazut niste articole si studii ce arata clar cum Facebook ne poate spala creierele si induce, treptat, o stare de deprimare. Pe undeva normala, de fapt, daca ne gandim ca toti ne aratam aici fata frumoasa, zambitoare, succesele si diplomele sclipicioase, sau petrecerile cele mai spumoase, ori vacantele de vis in care ne ducem. In general, oamenii nu prea vor sa fie vazuti ca loseri, nu? De ce oare? Desi, in sinea noastra, stim ca multe din postari sunt nereale, spoite, sau exagerate. Insa acceptam, pe sest, acest statement de la vie en rose postat de toata lumea.

E ca bancul ala: ce-ai mancat azi? Pai, icre negre, foie gras, somon fumee, stropite cu sampanie roz etc. Ok, hai zi-mi pe bune, ca nu pun pe Facebook. Chipsuri!

Acum, in perioada sarbatorilor, milioanele de mesaje au fost doar cu urari de bine, de sanatate, de un an mai bun, succese, alea-alea, lumea toata era o dulceata, ba chiar una extrem de siropoasa. Te gandesti ca omenirea a devenit dintr-o data un loc mai bun, ca ne-am mai inmuiat si noi si nu mai suntem la fel de coltosi si gaunosi. Aiurea! Ia uitati-va la statistici in timpul sarbatorilor: crimele, rafuielile, razbunarile, jafurile si sinuciderile mereu au un peak in perioada asta a anului. Tocmai a aparut cazul agresorului din lift. Si se pare ca nu e singurul, din pacate…

Desenul pe care l-am facut pentru cover-ul acestui post e exact despre diferenta dintre lumea ce pare vesela sub lupa Facebook si cealalta, reala, cu tristetile si supararile ei.

Deci, care e adevarul? Vorbim de Facebook, sau de Fakebook?

E clar ca, pe undeva, pe Facebook traim intr-o lume paralela fata de cea reala, intr-o anumita masura. Nu ma refer, ca idiotii aia de politicieni, la statul paralel, ci de un fel de dedublare, in varianta romantata a vietii normale. Ceea ce, intr-un fel, poate fi mai bine. De ce sa vad mereu mizeria umana in plina actiune, mai bine deschid Facebook si vad floricele, pisicute si mesaje pilduitoare. Ma gandesc ca macar asa poate ca se mai prinde un dram de cultura de unii si altii, invatand citate celebre.

Se spune ca oamenii nu mai citesc, ca avem cel mai mare grad de analfabeti etc. Eu cred ca acum se citeste mult mai mult decat oricand inainte. La coada, in tramvai, in metrou, pe strada, la restaurant, in parc, pe buda, toata lumea citeste! Ca e Facebook, ca sunt mesaje, stiri, sau barfe, toti citim, pentru ca acum ne e mult mai la indemana si nu mai vrem sa pierdem timpul, sa mai asteptam pana la primul jurnal de stiri, sau pana la birou sa vedem mailul la calculator. Vrem acum sa stim totul! Deja daca nu dai reply la un mesaj intr-un sfert de ora, e motiv serios de stricare a relatiei cu iubita.

Ajuta Facebook-ul? Evident, DA! Comunicarea e la alt nivel, informatia e atat de rapida, cum n-a fost niciodata, direct de la sursa. Uitati-va ca in ultima vreme majoritatea stirilor din media preiau, de fapt, postari de pe Facebook. La pachet insa, vine sa partea urata, a dezinformarii si minciunii abjecte, ce din pacate nu prea poate fi verificata. Incearca astia acum tot felul de metode sa elimine astfel de surse, dar e greu de decelat adevarul. In plus, poate fi o postare care este pur si simplu o parere personala, care, chiar daca e gresita, nu inseamna neaparat ca este cu intentie ticaloasa.

Tine tot de noi sa selectam ce citim, exact ca la televizor, cand alegi pe ce canale te uiti si ce ignori.

Si mai nou au aparut curente care dau vina pe internet si, in special pe Facebook, pentru multele esecuri ale societatii de azi, depresii, insingurare, izolare, refulare. E ca si cum, pentru ca Hitler si-a tiparit Mein Kampf ai da vina pe Gutemberg, ca a inventat tiparul. Mi se pare puerila abordarea. Vina, daca e, hai s-o cautam in noi, nu in afara. Noi sa facem cenzura noastra interna, sa ne punem filtrele de aparare necesare, astfel incat sa ne construim viata pe care ne-o dorim.

Ma gandeam cum ar fi fost sa fi existat Facebook pe vremea lui Ceausescu! Cine stie partea asta, sa treaca de ce e scris cu italic…  (am postat in urma cu cateva zile un video pe tema asta, vedeti acolo mai multe detalii)

Evident, nu era decat intern, in Romania, fara nicio posibilitate de acces in afara. Bineinteles, cand iti faceai cont, erai obligat sa dai like si follow paginii lui nea’ Nicu. Altfel nu ti se crea contul. Iar butonul de unlike nu era activat.

Dimineata, mai intai iti intrau automat in news feed cateva citate ale Marelui Conducator, luate din Congresul al XIV-lea al PCR. La astea nu aveai decat butoane de like, love, si unele nou adaptate pentru varianta romaneasca: unul de aplauze, al doilea de urale si ovatii. Ambele cu sonor la maxim! Daca nu le apasai pe toate, nu puteai vedea in continuare ce au postat prietenii tai.

La pranz, Tovarasul isi posta un status mai de studiu, gen „lucreaza pentru tine”, adica ceea ce a fost copiat mai tarziu si a devenit la Revolutie celebrul „Mircea, fa-te ca lucrezi!”, iar mai apoi, sloganul publicitar care a adormit un popor intreg, in timp ce il jefuia: „FNI lucreaza pentru tine!”.

Dupa amiaza, dupa efortul depus, Marele Carmaci lua o masa copioasa, la care singurul buton activ era „Pofta buna, Stimate Tovarase Nicolae Ceausescu, Conducatorul Suprem si fiu de nadejade al poporului roman!” … si era apasat by default!

Iar ziua nu se putea incheia decat cu mesajele de seara ale Tovarasului, in mai multe citate, cu celebrele teze de la Mangalia (astea era pe cultura!). Si baga si ceva video, partial color, cu telejurnale si cantece patriotice, la care cele mai multe like-uri erau la smash-hitul „Partidul-Ceausescu-Romaniiiia / Poporul-Ceausescu-Romaniiiia!”, adica o interpretare exhaustiva a initialelor PCR. Paradoxal, aici numarul de like-uri era mai mare decat populatia Romaniei, adica numarul posibil de conturi Facebook. Pentru ca, am uitat sa spun, era omu’ si contul, nu puteai sa faci cate conturi voiai. Erau doar pe baza de buletin, la ratie… Gata cu aberatiile😊

…

Deci, recunosc, sunt dependent de Facebook, care, pentru mine, e singura legatura cu VOI! Voi care ma ajutati cu mesajele voastre de fiecare zi, ma incurajati sa scriu sau sa pictez, unii chiar imi faceti onoarea de a-mi distribuiti postarile, si sunteti singurii care mai vedeti, din cand in cand, tablourile pe care le pictez, sau caricaturile mele. Fara Facebook, cum altfel ati fi stiut de mine, sau de ce fac?

Unica mea antena, care-mi receptioneaza mesajele, sunteti voi, prietenii mei de pe Facebook. Asa ca sunt dependent de like-uri si de share din partea voastra. Si recunosc asta 😊

Si mai sunt doua tool-uri, la fel de importante, despre care sunt fericit ca am trait vremurile sa le apuc.

Unul ar fi Google, care stie totul si care, in scurt timp, va schimba fata lumii, daca nu cumva a facut-o deja. Toate sistemele de invatamant ar trebui regandite acum. Pentru ca, de mii de ani, oamenii se duceau la scoala ca sa afle informatii noi. Acum, Google iti ofera totul pe tava. Nu trebuie decat sa ceri. Mai mult, el ghiceste inaintea ta ce vrei si-ti ofera sugestii de cautare…

Alt tool fenomenal este YouTube, care, pe langa faptul ca a devenit biblioteca audio si video a omenirii, ma invata totul. E cel mai mare si exhaustiv trainer din lume, care-mi arata de la cum se schimba stopul dreapta la Golf V, pana la cum sa pictez un trandafir rosu in ulei pe panza, cu cutitul de pictura.

Asadar, sunt dependent de lucrurile astea pe care nu le consider nocive si consider ca sunt cele mai valoroase dependente din viata mea. De care o sa mai profit si in continuare, ca mai am de gand sa postez destule, nu va las prea curand 😊

La revedere, sunt Mircea – Buna, Mircea! – si sunt dependent de Facebook!

Posted on

Rezoluția mea de anul nou era vara…

Mai, la mine nu prea a prins partea asta cu rezolutiile de Anul Nou. „Pe vechi” nu-mi amintesc sa fi fost la noi obiceiul asta, am auzit de ele cam in ultimii douazeci si ceva de ani, dar niciodata nu le-am adoptat. Sigur, imi puneam un gand asa, pe scurt, in clipa aia unica, de revelion la douaspe noaptea, cand, imediat dupa anul nou incepeai sa te pupi cu toata lumea. Dar imi trecea repede, iar mai tarziu, nu prea mai stiam exact care imi fusese dorinta.

In schimb, am in minte cu claritate, ce-mi doream in fiecare vara in clipa cand se termina concediul si plecam de la mare. Pentru mine, aia era o adevarata rezolutie pe care o asteptam sa se implineasca peste an, dar a carei implinire, of! mereu se lasa asteptata, din nou, pentru la anu’…

Cand eram copil, aproape in fiecare an se respecta un acelasi pattern al vacantei de vara. Aproape imediat cum incepea vacanta, dupa 15 iunie, plecam la tara la bunici, pentru cam vreo luna, 6 saptamani. Aveam ambele perechi de bunici in acelasi sat, asa ca nu aveam doua „la tara”. Satul se cheama Raca, e in Arges, la granita cu Teleorman, vecin cu Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Parca in Delirul scrie de „a lui Parizianul”, care avea o ruda in Raca… Acolo stiu ca mergeam, in fiecare an, la Tatarasti, la targul de sfantul Ilie, pe 21 iulie, ceea ce era, pentru viata satului, un mare un reper al verii, mai ales pentru tineri: mergeam acolo si ne dadeam in cap! Rar am prins acolo si targul de sfanta Maria, pe 15 august. Ala era cel mai mare al verii si acolo era sa iau odata o bataie ca lumea de la unii care erau beti si aveau cu ei cutite. Aia erau flacai in toata firea, horatati si in gasca. Eu, un putoi de Bucuresti, fara sa stiu a ma bate, mi-as fi furat-o rau de tot, dar am avut noroc, m-am strecurat cumva si am reusit sa fug…

Cam pe la 1 august reveneam in Bucuresti si plecam cu ai mei in concediu, in fiecare an, pana la facultate. Mai intai la mare, apoi sambata ne intorceam in Bucuresti si duminica plecam la munte. V-am mai povestit problemele mele cu marea, cu valurile, cu urechile mele si otitele repetate… Nu reuseam sa ies din modelul asta deloc. La mare, ai mei nu mergeau niciodata „cu bilet”, ca sa nu depindem de vreme si sa stam acolo toate zilele, desi ar fi plouat. Si intotdeauna, la Eforie Sud. Motivul era ca acolo aveam si marea si lacul Techirghiol, pentru efectul terapeutic al namolului. N-o sa uit niciodata mirosul de namol, sau senzatia aia cand te ungeai si se usca pe tine, de te strangea si te ustura, mai ales cand te dadeai pe partile care oricum te jenau, inrosite deja de la bronzul excesiv. Insa ai mei insistau ca treaba asta ajuta, ca e sanatos etc… Cand veneam la mare cu trenul de la Bucuresti, aveam doua repere pe drum, pentru care ieseam la geamul vagonului. Unul era Dorobantul, perechea de statui de la capul podului Cernavoda, pe care doar din tren le poti vedea atat de aproape. Al doilea, mai pacatos, ce-i drept, dar, hei! vorbim de mintea unui un adolescent, da? …erau femeile de la bai, la ghiol, la Eforie Sud, care se vedeau din tren, intinse pe nisip, sau in picioare, absolut goale. Insa erau date cu namol, de sus pana jos… ca niste statui. Abia acum realizez ca, atat statuile dorobantilor, cat si femeile de la namol, erau la fel de negre si maiestouase, lucind in soare 😉

Apropo de namol, erau ani in care eu mai luam o portie de sejur cu namol, cand mergeam cu bunicii la Amara. Acolo, bunica-mea cauta camere la particular si pentru ca era un bun negociator, erau ani in care platea doar 8 lei pe noapte pe camera!

In Eforie, dimineata mergeam la plaja la mare, apoi la masa de pranz la vreo autoservire prin oras, unde stateam cel putin o ora la coada la „plimba tava”, iar dupa amiaza la ghiol, la namol. Era acolo un teren de fotbal, cu gard d-ala din placi orizontale de beton, spart intr-un loc in spate, inspre calea ferata. Pe acolo te puteai strecura, traversai calea ferata si, peste un damb, ajungeai la ghiol. Fara bilet de intrare, toalete sau dusuri, nimic amenajat, mai erau unii acolo care vindeau namol in paharele de plastic, 1 leu paharul. Taica-meu numea locul ala la milogu’… In apa intrai tot acolo, pe malul acelui damb si-mi placea ca te tinea apa la suprafata, era foarte sarata. Acolo ma dadeam si eu mare ca stiu sa inot si nu imi mai intra apa in urechi, ca la mare, unde erau valuri.

Cateodata, mergeam pe unul din digurile de la mare si cumparam pesti prinsi de pescarii plecati din zori pe mare, care pe la zece se intorceau. Mai luau ai mei din piata ce era necesar si, dupa amiaza ne mutam acolo, pe marginea terenului de fotbal, la umbra gardului de beton. Acolo taica-meu amenaja un gratar dintr-o tabla sau sarme, pietre, eu mergeam, cateodata cu frate-meu, sa cautam lemnele de foc la care frigeam pestii, maica-mea facea legumele, usturoiul si zeama. Nu stiu cum, da’ iesea o saramura atat de gustoasa, de vorba aia, dadeai cu caciula dupa caini! Saramura ca aia, asa, la botu’ calului, nu am mai mancat niciodata!

Nu mergeam in fiecare dupa amiaza la ghiol, mai mergeam si la mare. Seara faceam turul tuturor restaurantelor si teraselor, sa vedem unde ne asezam, de fiecare data in alt loc. Stiu ca era o terasa mare, frumoasa, undeva peste sosea de posta, unde seara de seara canta Aurelian Andreescu. Cred eu, cea mai buna si puternica voce masculina romaneasca. Ascultati „Oameni”, care cred ca bate la cur orice piesa de gen americana. Mai pierdeam apoi timpul pe la jocuri, luna parc sau locurile unde se mai aduna lumea la tarabe, pe langa cazinoul din Eforie. Cam ala era principalul centru de atractie. De exemplu, era un tip, destul de in varsta, pitic, care avea un cantar. 25 de bani cantaritul. Dar ce show putea sa faca si ce comentarii apropo de fiecare client si greutatea lui, se aduna lumea in jurul lui ca la urs. Un adevarat stand-up gratuit. Multi se cantareau doar ca sa vads show-ul, nu ca ar fi avut nevoie. L-am mai vazut dupa aceea si prin Bucuresti, dar acolo era altceva: un om cu un cantar. Anonim…

In fiecare an era cate-o zi mai naspa, cu ploaie sau nor. In ziua aia se stia, toti faceau turul litoralului. Mama, ce aglomeratie era prin autobuzele alea care mergeau intre statiuni, nu va puteti imagina! Nu era ca in alea de Bucuresti, clasice, alea erau parfum. Aici ganditi-va ca, na! toti carau cu ei sacose si plase cu alea de plaja, cu betele de cort, cu oale de noapte pentru copii, colaci, mingi sau chiar saltele umflate. Si stateai in statie cateva ture pana reuseai sa urci intr-unul…

In vara in care am intrat la liceu, deci dupa a opta, am avut prima oara voie sa ma duc singur la discoteca, era acolo la etajul cazinoului, se auzea muzica tare afara si aveau la intrare un neon d-ala violet. Pe vremea aia, ala iti lua mintile, credeti-ma! Era musai sa intri inauntru 😊 Acolo, in anii aia, am vazut prima oara o orga de lumini.

Plaja la Eforie Sud e foarte ingusta, erau putine locuri. Cele mai ravnite erau nu cele aproape de apa, ci cele de la perete, de langa faleza. De ce? Habar n-am… Cred cu lumea, venind cu multe bagaje la plaja, le mai putea agata de peretii aia si era mai usor sa faci „cort”: adica alea patru bete din lemn, de se infigeau in nisip ei de care legai orizontal un cearșaf, ca acoperis. Pe vremea aia, umbrelele de soare erau rarisime, asa ca solutia asta era cea mai la indemana. Uitati-va la pozele de atunci si sa numarati cate umbrele de plaja erau. In schimb, acum nu mai vezi plaja de umbrele 😊 parca e un acoperis non-stop! Frate, ce paradox: sa vii la plaja, dar sa vrei sa o acoperi pe toata, ca sa fii la umbra!

Ca sa prinzi un loc la plaja, la perete, trebuia sa vii cam pe la cinci jumătate, sase era deja tarziu. Nu venea toata familia, de obicei barbatii erau trimisi la inaintare. Cateodata mai veneam si eu cu taica-meu, ca sa prind rasaritul. Sotiile si copii veneau pe la opt. Si trebuiau sa aduca ceva gogosi si cafea, ca barbatii, odata ajunsi la plaja, nu puteau parasi locul tocmai capturat. Unii incercau sa rezerve mai multe, dar nu prea se putea. Depindea de tupeu. Se furau locurile de plaja si sa vezi dupa aia scandaluri. Se uneau mai multi barbati dintr-un grup si luau locuri invecinate, ca sa stea in gasca la plaja. Dupa amiaza, cand lumea pleca la masa de pranz, mai rugai pe unul-altul sa-ti tina locul, dar in general se pleca de la zid, ca soarele se muta spre vest si venea umbra, deci locurile se mai eliberau, lumea se muta spre apa…

Lumea pestrita pe plaja, multi ambulanti, cu de toate, cu piatra ponce – piatra de baie, cu gogosi, cu maimute, cu colorata / maine-i gata, cu nu dati banii pe prostii / faceti poze la copii, cu namol, cu porumbelul fiert, cu siraguri din melci sau cutiute si suveniruri din scoici lipite pe niste cutii din carton, imbibate in nisip. Dar mai erau si unii care, pur si simplu, erau la ciordit. Se furau de toate, cele mai pretioase capturi erau noile radiouri cu tranzistori Mamaia, sau cele Albatros. Alea rusesti au aparut mai tarziu…

Normal, ca adolescent, incercam sa fac si eu diverse agatamente pe plaja, niciodata nu mi-a iesit nimic. Ma mai lipeam de grupurile care jucau volei pe plaja, sau pe faleza. La volei ma pricepeam, si eram repede acceptat in grup. Chiar plonjam bine si, de cate ori jucam ceva, imi placea sa dau totul pentru joc. Asa ca la impresia artistica, ieseam bine. Dar apoi, odata terminat jocul, nu stiam ce ar trebui facut sa incep o discutie cu o fata din grup pe care o ochisem, sa continui sa ma plimb cu ea, macar s-o conduc pana la cerceaful ei. Nimic, frate! In ani de zile, nu am fost in stare sa agat si eu pe cineva la mare… Cand ajungeam in toamna la scoala sau la liceu, baietii colegi de clasa mereu se dadeau mari si povesteau ce-au facut la mare, ce agatamente care mai de care mai remarcabile reusisera, unii chiar mersesera mai mult de atat, pana la capat!!! Eu, cu buza umflata  🙁  Si nu ca nu mi-as fi dorit. Oho!!!

Mereu, cand era ultima zi de plaja si trebuia sa plec, ma opream pret de un minut acolo sus, unde era cazinoul si se vedea in vale toata plaja. Acolo avea loc rezolutia mea de fiecare an. Am si-acum in cap, clar, cum imi ziceam: Mirceo, gata, e timpul! Pana vin din nou la vara la mare, trebuie sa fiu deja barbat, sa fiu si eu in stare s-o fac pentru prima oara! Sigur, pana la vara se intampla!

Ani de zile am repetat aceeasi rezolutie… Si ce daca?

🙂