Draguță, dacă nu te superi, te-aș ruga, încă un pahar cu apă!

E unu si jumătate noaptea. Cald al dracu’, monser… te superi daca te-as ruga pentru-un pahar cu apa? Teribil mi-e de sete! Bineinteles ca in zilele astea, in lipsa de alte subiecte, toti cei din media aloca 60% din stiri vremii si se reped sa anunte iadul pe Pamant, cu calduri nemaintalnite, cu incendii, furtuni etc. Un cacat, m-am obisnuit cu schema lor de lucru. Le dau ignore. Neavand stiri, inventeaza subiecte. Cat mai catastrofale, cat mai incendiare… daca se poate, la propriu.

Am de desenat ceva in noaptea asta si-mi acum imi amintesc ca, undeva prin luna mai in 1981, eram tot asa, in crucea noptii, treaz. Incercam sa termin niste caricaturi pe care trebuia sa le predau a doua zi la 10 dimineata. Aveam ideile de mult timp, insa am tot amanat desenarea lor pana in ultimul moment. Pentru ca, nu stiu cum dracu’, asa fac mereu: aman pana la limita deadline-ului. Indiferent, ca e examen, caricatura, tablou, portret, sau chiar proiecte de business. Ma simt cel mai bine, poate cel mai creativ, atunci cand sunt sub presiune. A timpului, a informatiilor, a resurselor, nu conteaza. Presiune sa fie! Under pressure, cum bine ziceau baietii aia, alde Freddie Mercury si David Bowie.

Atunci era vorba de un Salon al Umorului nu-mai-stiu-unde, iar eu trebuia sa predau in dimineata aia 3 lucrari. Pe vremea aia eram student in anul intai, in sesiunea de vara, cu cinci examene grele, de an. TCM-ul era o facultate dificila, asa ca era mult de invatat. Pe mine, cumva, ma avantaja sesiunea, in sensul ca eram foarte atent in timpul semestrului la cursuri si le luam sarguincios, asa incat in sesiune doar repetam materia. Ok, de mai multe ori, pentru ca, in toti cei cinci ani de facultate NICIODATA nu am dormit in noaptea dinaintea examenului. Invatam pana in ultima secunda, pana sa intru in sala de examen. Si tocmai v-m explicat in paragraful anterior de ce… Under pressure, baby!

In anul ala, 1981, Bucurestiul organiza Universiada de Vara. Ceea ce, dupa Olimpiada si Campionatul Mondial de Fotbal, probabil era cel mai mare eveniment sportiv mondial, promovat si la noi, in Romania comunista. Initial, Ceausescu ar fi dorit sa organizeze o Olimpiada. Insa contextul era naspa, dupa ce in 1980 a fost Olimpiada de la Moscova, boicotata de americani, de Germania de Vest si de alte peste 60 de tari, din cauza invadarii in 1979 a Afganistanului de catre URSS. Apoi, peste 4 ani, la urmatoarea Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, Blocul Estic, dirijat de URSS a boicotat, mai putin naravasa Romania si Iugoslavia, care era de mult anti-URSS. Am aflat atunci o poveste tulburatoare. Dupa ce s-a luat decizia ca tarile comuniste sa nu participe la Olimpiada din SUA, aceasta a fost anuntata sportivilor din Germania de Est. Voleibalistii lor, care aveau un turneu pre-olimpic, de pregatire, cu romanii, cand au aflat, s-au tavalit pe jos de suparare, indignare si durere. Erau daramati, pentru ca ei, ca sportivi, se pregatisera patru ani pentru Olimpiada, iar cineva, un politruc de la Moscova, a decis ca nu vor participa. Ce drame pentru ei!

Noi, impartiali ca tot romanul, am participat la amandoua 😊 D’aia la Olimpiada de la Moscova am iesit pe locul 7, iar la cea americana, din ’84, Romania a iesit pe locul al II-lea pe natiuni la medalii!!! Dupa SUA, dar inaintea Germaniei de Vest, Chinei, Italiei sau Canadei. Nu vi se pare incredibil? In conditiile in care, cred ca la anu’, la Tokyo, nu vom lua mai mult de trei-patru medalii, probabil niciuna de aur.

Asadar, in iulie 1981 la noi avea loc Universiada. Cu ocazia asta, sesiunea mea de examene s-a decalat cu o luna in urma, in luna mai, pentru a se elibera caminele studentesti, menite a gazdui miile de sportivi, oficiali, ziaristi si invitati prezenti la Bucuresti. In acel mai a fost, timp de vreo 10 zile, o canicula teribila. La acea perioada faceam referire la inceputul povestii. Imi amintesc ca atunci cand desenam lucrarile alea eram in sort, cu geamurile complet deschise, dar era atat de cald ca, efectiv, curgeau apele pe mine. Heeei, atentie! Nu vorbim de aer conditionat in Romania anului 1981.

In acele zile era o caldura napraznica. Imi amintesc ca mi-am cumparat de la un Ferometal un ventilator, d-ala facut la Electro Arges, cu 75 de lei si il vopsisem asa cumva sa dea un efect de sprirala cand se invartea. Ana, care in perioada aia statea la camin in Grozavesti, imi povestea ca era atat de cald in camera, incat ea si toate colegele, mergeau la dusul de pe hol, faceau dus rece, apoi udau complet cate un cearceaf si se infasurau, goale, in cearceafurile ude, sa reziste la caldura sufocanta. Bine, eu cand auzeam asta, nu ma gandeam la caldura, ci doar la niste cearceafuri ude pe niste fete goale de 20 de ani…

La orele alea de noapte, ascultam la radio emisiunile de jazz pe care atunci mai aveai ocazia sa le prinzi, prezentate de „Sweet” Florian Lungu, in care aveai ocazia sa-ti mai clatesti urechile dupa ce toata ziua era imbacsita de tot felul de mizerii acceptate de cenzura comunista.

In vara aia, in Bucuresti s-a decalat sesiunea de vara cu o luna mai devreme, pentru ca in august incepea Universiada, iar multi sportivi si delegati erau cazati in caminele studentesti Cu ocazia aia s-au construit si P-urile din Regie, cele de pe malul garlei, care cu ocazia aia au fost inaugurate. Erau alt standard fata de cele vechi, aveau apartamanete cu doua camere-dormitor. Dupa Universiada, in toamna, era bataie pe ele, ca erau noi si cat de cat mai bine facute. La ele am pus gresie si faianta prin bai, in perioada de munca patriotica din vara. Devenisem mare mester faiantar 😊

Iar dupa practica, in special studentii din Bucuresti am fost convocati pentru pregatire, timp de o luna de zile, a spectacolului de deschidere a Universiadei. Aveam repetitii in fiecare zi cateva ore. Pe Studentesc, apoi pe vechiul stadion Republicii si, in ultima saptamana, chiar pe 23 August, unde era organizata ceremonia. Acolo faceam in ultimile zile „snururi” cu toata ceremonia, cap-cap. Show-ul nostru era pe muzica Rapsodiei Romane a lui Enescu, asa incat, dupa aceea, ani de zile cand ascultam Enescu, faceam involuntar miscarile de la specatcol. Hahaha, eram ca baietii aia din Full Monty, care isi improvizasera numarul lor de strip-tease pe Hot Stuff al Donnei Summer si, la coada la centrul de somaj, auzind melodia, au inceput sa se miste conform coregrafiei repetate 😊

Ok, a fost o luna de fun, pana la urma, eram adunati laolalta sute de studenti, baieti si fete. Desi ne rapeau o luna din vacanta, practic. Dar, asta era, nu puteai refuza, era sarcina de la UASCR, de importanta nationala, mondiala si universala etc. Eu eram si ales in tot felul de functii si cu atat mai mult nu ma puteam eschiva.

Ca de obicei la evenimente d-astea megalomane, stadionul 23 August a fost umplut cu 2-3 ore inainte sa vina Ceausescu si sa declare oficial deschise Jocurile. Caaald, betoanele alea pe care era gradenele incingeau si mai tare, asa ca multi au lesinat prin tribune si-i mai luau astia de la garzile patriotice si-i duceau in spatele tribunelor, pana la corturile medicale. Apoi ii aduceau inapoi, pentru ca fiecare om avea un rol acolo, avea o placuta pe care o ridica dupa o anumita schema. Asa apareau mozaicurile alea care astazi se mai vad doar la nord-coreeni, maestri absoluti in asa ceva.

Au fost mii de oameni pe gazon, ca sa formam diverse momente. Deschiderea in sine a durat vreo doua ore, pentru ca, pe langa show-ul nostru de vreo 25-30 de minute, a mai fost defilarea delegatiilor din tarile prezente, aducerea drapelului „olimpic”, imnuri si ceva speech-uri. Am cautat pe YouTube, dar singurul video pe cale l-am gasit cu ceremonia a fost asta. Asa ca, asta e singura dovada ca am fost acolo, pe gazon, unul din pixelii ce formau semnul U al Universiadei. Am mai fost eu pixel de cateva ori, de exemplu in marea de luminite, sau in „tricolorul” format la protestele de acum doi ani din Piata Victoriei, dar asta e o alta poveste.

Flacara universiadei a fost aprinsa de Nadia Comaneci, atunci inca in activitate, mai ales ca era eligibila pentru competitie, fiind studenta la IESF. Ea venea si dupa nebunia care s-a intamplat la rusi, cu un an inainte, la Olimpiada din ’80, cand arbitrele au stat peste jumatate de ora sa ii dea nota la barna, ca sa rezolve aranjamente politice sa castige sportiva sovietica, si nu Nadia. A primit 9,85 pentru acest exercitiu, ca sa iasa pe locul intai o rusoaica. Dirty politics… Am auzit tot felul de povesti ca Bela Karoly, care era antrenorul lotului roman, a primit telefon direct de la Ceausescu sa retraga echipa de gimnastica de pe teren…

La Universiada am fost si eu la cateva competitii. Una dintre ele stiu ca a fost un meci de baschet la Polivalenta, cu sala plina, intre Romania si SUA. Ce alta ocazie mai am sa vad un meci oficial, la baschet, intre noi si americani? Ok, parca ne-au batut, dar stiu ca am tinut destul de aproape…

Hei, prieteni! Deja e tarziu… promit sa revin maine cu continuarea.

Noapte buna!

A venit vacanţa / cu trenul din Franţa / Hai, copii, la joc / cărţile pe foc!

Asta cantam cand terminam scoala. An de an. Mai putin dupa clasa a XII-a, la serbarea de final de an de la Sf. Sava (pe vremea aia era liceul Nicolae Balcescu, ca nu era voie cu sfinti). Atunci am cantat Gaudeamus Igitur. Pe care l-am cantat sambata 15 iunie si la intalnirea de 40 de ani de la absolvire. Dar parca mult mai cu patos si mai intens, pentru ca deja ii intelegeam mai bine sensul si hai sa zicem ca la varsta asta am fi mai maturi si mai profunzi… Sau, cel putin, asa ar trebui 😊

40 de ani de la absolvirea Sf. Sava

O sa va impartasesc din ceea ce am simtit eu la aceasta intalnire, pe care am asteptat-o atat de mult. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut speciala. Poate ca o fi cifra rotunda, poate oi incepe sa imbatranesc si ma emotionez mult mai usor, sau de cand am cancer raportez totul altfel, in sensu ca nu mai am timp,… nu stiu. Cert e ca abia asteptam sa se intample. Pregatirea a fost ca niciodata, cu mult luni inainte, cand toti cei care aveau o adresa de e-mail unde puteau fi contactati au fost invitati sa voteze data cand sa se intample intalnirea. Pentru ca multi, parca mai multi ca pana acum, au venit din Europa de Vest, din SUA, Canada si alte tari si pentru ei era o problema destul de mare cu biletele de avion, concediile etc. S-a stabilit 15 iunie, ora 10, ca sa putem avea acces in liceu, pentru vizita salilor de clasa, a salii de festivitati, a celei de sport etc… Pentru ca de la ora 12 mai erau promotii ce serbau 10 ani de la absolvire, sau chiar… 60 de ani!

Aaaa, fiti atenti, sigur nu stiati asta! Sala de Festivitati a Colegiului National Sfantul Sava este unul dintre cele mai frumoase astfel de spatii detinute de liceele bucurestene, si nu numai. Cu o capacitate de aproximativ 370 de locuri, Sala de Festivitati, construita in anul 1937, a fost de-a lungul timpului si gazda spectacolelor Teatrului National, in perioada in care sediul institutiei s-a aflat in reconstructie, dupa bombardarea sa in 1944. Alcatuita din sala propriu-zisa si 12 loje, Sala de Festivitati este utilizata in mod curent pentru activitati specifice mediului scolar si pentru organizarea Festivalului anual de teatru “Eugen Ionescu” al liceului, insa poate fi folosita si pentru organizarea unor concerte de muzica clasica. (conform https://www.societateamuzicala.ro/locurileculturii/colegiul-national-sfantul-sava-sala-de-festivitati/)

Sala de festivitati Sf. Sava

In sala aia, la sfarsitul liceului, la serbarea din sfarsit de mai 1979, fiecare clasa avea dedicata o jumatate de ora pentru a-si prezenta spectacolul propriu de final de liceu. Imi amintesc de show-ul nostru, destul de haios, in care adaptasem diverse hit-uri la moda atunci cu versuri pentru profesori, diriginta, d-astea… Si, pentru ca in ‚’79 Village People erau faimosi cu al lor „In the Navy”, la noi eram „La Balcescu”. Normal ca eu, impreuna cu unii prieteni – nu dau nume, persoane importante, parol! – , cantam insistand mai mult pe „La Bă”…. Pork!

Poza pe care am pus-o in articolul anterior era de dinainte sa defilam pe strazi, prin Bucuresti, in costumele special create. Normal ca erau mari discutii aici  intre fetele din clasa, ce model sa aleaga, ce fuste, rochii sau ce-or mai fi fost alea. Costumele baietilor veneau la urma, pastrand tema principala a fetelor. Era traditia liceului, fiecare clasa isi desena propriiile costumatii, pe care le purtau toti cei din clasa la defilarea de final de clasa a XII-a.

In sala de festivitati, la show-ul de final, erau profesorii si parintii nostri. Nu avem filmari de atunci, dar credeti-ma ca a fost un super-show, mai ales ca actorii erau proaspeti absolventi de liceu, cu vise mari in cap, convinsi ca lumea va fi a lor. Pai, nu e asa intotdeaunna, la orice promotie?

Dupa show, parintii au plecat acasa, iar noi ne-am distrat la o discoteca in liceu, in marele hol. Cred ca il vedeti in pozele de la intalnirea de acum, de 40 de ani de dupa, chiar e un hol generos, cam rece cu romburile lui de marmura omniprezenta, insa in seara aia a fost extrem de cald si primitor. Atunci am dansat aproape non-stop. Si cele mai multe dansuri, cu o fata, cineva special! Nu insistati, nu voi spune niciodata cu cine…

Oricum, dupa party-ul de la liceu, care era obligatoriu sa se termine la 10 seara, ca in vremea aia se inchidea orice activitate la ora aia, am mers mare parte din clasa, in Cismigiu. Acolo mergeam mai mereu, acolo chiuleam, acolo era locul nostru preferat de evadare. Pentru mine era mai mult de atat, pentru ca eu veneam la liceu cu tramvaiul 2, coboram la cofetaria „Lamaita”, vizavi de liceul Lazar, apoi taiam Cismigiul de-a curmezisul. Zi de zi, dus-intors, timp de patru ani. De multe ori, calatoream in tramvaiul 2 alaturi de Florian Pittis, cu aerul lui misterios si inaltator, cu pletele lui unice, cu nelipsitul lui costum de blugi si cu tasca tot de blugi, atarnandu-i de umarul drept, in timp ce in mana tinea foile tiparite cu vreun rol, pe care-l repeta pana cobora tot cu mine la „Lamaita”, mergand inapoi o suta de metri pana la Sala Izvor a Teatrului Bulandra. Si tot acolo, prin fata liceului Lazar, ma intalneam aproape zilnic cu actorul Gheorghe Visu, in anii cand invatam in tura de dimineata.

Eee, cred ca a venit timpul sa va spun si despre intalnirea de 40 de ani. Poate gresesc, sau sunt sub impresia momentului, insa mi s-a parut intalnirea cu cel mai mare numar de colegi veniti de peste hotare. Parca toti ne-am simtit bine, sau asa am simtit, multa vibratie pozitiva, oameni plecati prin toate colturile lumii, care au in spate cariere deosebite, si care se reintorc in locul de unde a inceput totul: la liceu. Au fost colegi care au venit din strainatate cu sotii/sotiile si cu copiii, parca vrand sa le arate ce misto a fost generatia lor. Iar din discutiile pe care le-am avut cu invitatii straini, sunt sigur ca generatia noastra chiar a fost una de succes. Am vorbit cu invitati din State si din Viena, care nu se asteptau ca o intalnire de 40 de ani de la liceu sa se lase cu asa o petrecere, cu dans pana la epuizare…

Ok, recunosc, aici vorbesc si pentru mine, care sunt un narcisist notoriu, faptul ca sunt absolvent de Sava e o mare realizare, asa ma laud cu asta big time 😊

Garden-Party

Pe scurt, prima parte a zilei a fost la liceu. Ne-am fatait prin holul mare, apoi in sala de festivitati, am trecut prin clasele prin care ne-am tocit coatele patru ani, prin sala de sport de la subsol. Fiecare isi amintea diverse episoade, unde a facut sau patit nu-stiu-ce. Trebuie sa remarc holul mare, pentru ca acolo au aparut muuuulte plaici comemorative despre evenimente sau mari personalitati. Practic, e o importanta parte a istoriei culturale si politice a Romaniei. Pe langa Regele Mihai, multi prim-ministri au terminat Sf. Sava. Ceea ce, de fapt, ma face sa ma simt mic… mic de tot.

Sefi de stat si prim-ministri ai Romaniei, care au absolvit Sf. Sava

Dupa pozele oficiale de pe scarile din fata liceului, am mers cu totii la un garden-party organizat si gazduit, ca de fiecare data, de Liviu Jalba. Acolo ne-am destins, am spalat emotiile cu niste whiskey, bere, aperol-spritz, un roze, sau ce-a dorit fiecare, apoi ne-am pus pe povestit si depanat amintiri.

Pentru mine, cea mai mare (si placuta!) surpriza pe care a pregatit-o Liviu Jalba, cel care de fiecare data organizeaza intalnirile noastre si ne este si gazda primitoare, a fost prezenta renumitului profesor Octavian Stanasila. Dom’ Profesor si Liviu au scris o culegere de matematica cu totul speciala, ale carei coperti si ilustratii am avut onoarea sa le desenez.

Asa ca, la garden party-ul pregatit dupa intalnirea de la liceu, am stat si acordat autografe, pe cartile care au fost oferite gratuit tuturor colegilor prezenti. A fost o incantare pentru mine, cu atat mai mult ca multi dintre colegi nici macar nu stiau ca mai si desenez. Unii au stat si depanat amintiri unice din tinerete, pe care le-au impartasit cu acest OM MINUNAT care este prof. univ. dr. Octavian Stanasila.

Impreuna cu colegul meu din generala si din liceu, Liviu Jalba si alaturi de un dascal si un om minunat, profesorul Octavian Stanasila

Credeti-ma, o dupa-amiaza intreaga de intalnire cu fostii colegi nu a fost suficienta! Pe seara, cand ne-a invitat Liviu inauntru, sa continuam petrecerea unde organizase ringul de dans, ni se parea ca abia incepusem sa vorbim. Pe la zece-unspe seara, am inceput sa parasim locul faptei, rupti dupa douaspe ore de cand ne intalnisem, dimineata.

Dar, pentru unii dintre noi, nu a fost suficient! Stiti bancul ala cu un rus, sa zicem Ivan, care pescuia pe malul Volgai si prinde in undita pestisorul de aur? Pestisorul ii spune: ok, hai, stii povestea, ai trei dorinte pe care ti le-ndeplinesc daca ma lasi din nou liber. Pentru prina dorinta, Ivan ii spune ca ar vrea ca toata Volga sa fie doar votca. Puffff! Si pestiucul ii tranforma pe loc toata Volga in votca. Gusta Ivan asta, incredibil! Chiar bea votca de cea mai buna calitate direct din fluviu. Ok, a doua dorinta? Toata Marea Caspica, in care se varsa Volga, sa fie din votca! Puffff! Si toata Marea Caspica devine o mare de votca. Si a treia dorinta? Se gandeste Ivan… si pana la urma se decide: Te rog, pestiucule, se poate inc-un pahar de votca?

Eeee, exact asa si noi. Am plecat spre Atheneu, la Chocolat, numai ca nu am gasit acolo mese, asa ca ne-am dus mai incolo, pe colt, la o alta terasa. Am mai combatut cu niste bere sau inghetata pana pe la doua-trei in noapte, dupa care au cedat. Important e ca am ajuns acasa pe la patru dimineata, sau nu stiu cat era, ca eram… hai sa zicem confuz 😊 si am avut noroc ca Doamna mea nu mi-a ridicat podul, am putut intra in casa si n-am dormit pe pres, in fata usii de la intrare 😊

In concluzie, a fost MISTO rau de tot, cu oameni frumosi, adunati de peste tot de pe unde au fost rasfirati. Au fost adusi de cei patru ani in care am fost impreuna, cu bune, cu rele, dar cu mandria de a fi fost parte a unei traditii, ce speram sa nu moara. Nici macar odata cu noi…

Asadar, o intalnire de-asta mareata pentru mine este atat de importanta pentru ca imi demonstreaza, o data-n plus, ca din radacinile alea bune ale romanilor cresc ramuri ce sunt raspandite peste tot, dar fac ce fac si, din cinci in cinci ani, se intalnesc iar si iar, la origine.

Iar asta ne da speranta!

40 de ani de la absolvirea Sf. Sava… Când au trecut, soro?

Maine va fi intalnirea mea de 40 de ani de la absolvirea liceului Sf. Sava. O tinem din cinci in cinci ani si participa colegi care vin din toata lumea! Asa ca… ma gandesc sa ma pregatesc cum trebuie. De unde stiu ca nu va fi ultima pentru mine?

Ce-mi amintesc despre anii de liceu?

1979 – Clasa a XII-a B, in costumele de absolvire. Ne pregateam sa defilam pe strazi

Mai intai, o mare bucurie ca am reusit examenul de admitere. Stiu ca, dupa ce am vazut rezultatele, am mers cu parintii mei la un restaurant de langa liceu, undeva intre Catedrala Sf. Iosif si Calea Victoriei, pe dreapta. Am luat carnati oltenesti, care pe vremea aia erau asa, o delicatesa…

Apoi, ai mei mi-au cumparat o bicicleta. Imi dorisem mereu in ultima perioada, insa ma santajau cu admiterea: intri la liceu, primesti bicicleta! Simplu. Cu cateva luni inainte de examen, chiar m-am ambitionat sa ma pregatesc intens. Mai ales ca mai erau colegi nu doar din promotia mea, dar chiar din clasa a 8-a A in care eram la Scoala Generala 174 din Militari, dadeau tot la Balcescu – asa se numea atunci Sf. Sava, ca nu era voie cu sfinti. Si Phoenix-ul din Timisoara la inceput au vrut sa se numeasca Sfintii, dar nu le-a acceptat nimeni.

Pe vremea aia, era considerat cel mai tare liceu din Bucuresti. Se pare ca si acum , dupa 45 de ani, tot cel mai tare a ramas, cel putin dupa mediile de la admitere. Eu nu dadeam admiterea acolo ca aveam ambitii d-astea, dar taica-meu facuse tot liceul ala…

Asa ca m-am ambitionat si cam din luna martie a clasei a opta am inceput sa trag tare la romana. Am avut parte de profesori exceptionali, pe bune! „Scoala din porumbi” cum era denumita, pentru ca era cumva la capatul civilizatiei, avea parte de un corp profesoral nemaipomenit. La romana, Profesorul Petre Voican – un lord in adevaratul sens al cuvantului. La desen, domul Gheorghe Ionita, cel care chiar era un artist plastic renumit si pe care l-am intalnit mai apoi ca fiind profesor la Centrul Cultural sau de Arte Plastice al Ministerului Apararii. La gramatica cred ca eram unul dintre cei mai tare din scoala, nu era problema. Insa la literatura, cacaturile alea de rezumate cu Dan Capitan de Plai, Toma Alimos si alte asemenea, trebuia sa le invat pe dinafara. Nu era alta metoda, nu se lipea nimic…

Of,… ca niciodata nu m-am priceput sa scriu!

La mate eram ok, in special la geometrie, aveam vreo sapte note de zece pe trimestru. In zilele cu teza, cand invatam dupa-amiaza, eu ma plimbam cu bicicleta toata dimineata 😊 Pe bune, ce poti sa inveti la matematica in ultima zi?

Imi amintesc ca am fost selectat sa reprezint sectorul 7 (pe vremea aia, cartierul Militari era in sectorul 7) la o emisiune TV pentru elevi, „Sapte Contra Sapte”. Era duminica dimineata, sub forma de concurs intre doua echipe de cate sapte elevi, pe mai multe materii, fiecare smecher pe cate una. Eh, insa exact in vacanta aia de iarna in care trebuia sa ma duc sa ma antrenez pentru concurs – la sediul Primariei Sectorului 6 in prezent, pe Plevnei – luasera ai mei bilete in vacanta de Revelion la Borsec. Asa ca nu m-am prezentat. Si pana la urma, cel care a reprezentat Bucurestiul a fost Cecil Folescu. Cel care, in clasa a IX-a si a X-a mi-a fost coleg de clasa la Sf. Sava. Ha! ce mica-i lumea. Imi amintesc cum cantam cu el, improvizat, Smoke on The Water, al lui Deep Purple. El imita cu vocea chitara si cu zornaitul cheilor de la apartament – stiu ca statea undeva pe Dorobanti – imita cinelul. Eu faceam percutia, batand in banca… Vocea o faceam impreuna. Nu stiu ce iesea, ca eu nu aveam voce deloc! Dar era suficient ca ne simteam misto, iar asta ne ne placea. Mai aveam noi un hit ce ne placea pe vremea aia, destul de exotic. In Zaire cu Johnny Wakelin, care se preta stilului nostru de chei, voce si batut in banca 🙂

Tot asa, stiu ca intr-a noua am cucerit cu batutul in banca o fata dintr-a zecea, mai mare ca mine cu un an. Imi iesea bine de tot imitand treaba aia la tobe a lui Cozy Powell. Dar asta-i o alta poveste… poate o s-o spun altadata.

Asaaaa,… deci ma pregateam la romana. Era-n luna mai, deja cald, si nu mai aveam aer in casa. Tzup!, m-am suit pe casa. Ca sa stau si la soare in timp ce toceam la mizeriile alea de rezumate. Acum, ca va povestesc toate amintirile astea, realizez ca, de fapt, de mic imi placea sa ma prajesc la soare. Si la mare, cand mergeam cu ai mei la Eforie Sud, ma asezam pe prosop pe balustradele alea de beton de pe faleza, Stateam mai mult pe burta, de aceea, spatele meu era numa’ bun de uns cu iaurt si un motiv temeinic sa nu dorm noaptea decat in degete 😊Iar pe fata eram aproape alb complet.

Hai, ca m-am labartat rau de tot cu povestea… Deci, eram pe casa, invatam stand la soare, sa ma bronzez.  La un moment dat, simt o miscare jos in curte, printre crengile pomilor. Ma uit si incremenesc! Era chiar dirigintele meu, profesorul Ion Rotaru. Profesor de sport cu o mare vocatie, un adevarat coach, asa cum am zice in zilele astea. Am coborat imediat, pe undeva prin podul casei si in doua secunde am fost jos. Rosu ca racul, plin de emotii. Era prima data cand dirigul venea la mine acasa! Voia sa vada daca ma pregatesc si daca am nevoie de ceva pentru a fi 100% la admitere. E? nu stiu daca ati avut astfel de experiente , dar eu am mai vazut doar in filme genul asta de profesor.

Din scoala, am dat patru baieti la Sava: Ioan (Nutu) Enescu, Dan Golcea, Liviu Jalba si cu mine. Era o mare concurenta, am intrat cu media generala opt, parca. Si, cadoul promis de ai mei, o bicicleta Pegas, dar d-aia normala, nu din cele la moda atunci, cu rotile mici si saua alungita, model american.

Mandru nevoie mare, imediat dupa ce aduc acasa bicicleta de la magazin, o montez repede si ies „la blocuri”. V-am mai povestit pe-aici ca langa casa mea erau niste blocuri nou construite, de patru etaje, unde se adunau mai toti copiii. Ma sui pe bicla, bag o goneta d-aia barosana si, unde am vazut cel mai mare grup de prieteni, direct inspre ei m-am indreptat, cu gandul sa pun o frana smechera, asa, in derapaj, cu roata din spate intr-o parte.

Cred ca banuiti deja ca nu au tinut franele, am intrat direct in ei, noroc ca nu a fost nimeni ranit… in afara de orgoliul meu. Bicicleta aia niciodata nu a avut franele bune 😊

Ok, recunosc, m-am luat cu altele si in realitate nu prea am vorbit deloc despre anii de liceu. Cu siguranta voi vorbi maine la liceu de la 10 dimineata, toata ziua, cu colegii si colegele mele. Abia astept!

PS. Hahaha, ia ghiciti care eram eu, acum 40 de ani?

COMUNISM – CERNOBÎL – CANCER

Cernobîl

– Alo!
– Alo, bună, eu sunt! Ce faci?
– Bună! Uite, mă pregăteam să merg până la piață, să cumpăr salată, ridichi, ceapă si ce-oi mai găsi. Tu?
– Nu mai cumpăra nimic!!! Și să nu cumva să mănânci nimic proaspăt, ce crește la suprafața pământului… Să bei doar apă minerală, îmbuteliată. Nimic de la robinet!
– Cum adică, nu înțeleg nimic! Și ce să mănânc, că exact în perioada asta am nevoie de multe  vitamine, iar astea sunt cea mai bogată sursă. Chiar, ce-ți veni așa, dintr-o dată?
Cam așa ceva a fost dialogul meu cu Ana undeva pe la sfârșitul lui aprilie, în 1986. Amândoi eram În primul an de stagiatură, lucram la IMU (Întreprinderea de Mașini-Unelte) Bacău. Eu eram trimis într-o delegație la București, iar Ana era la părinții ei, la Onești.
Aaaa… și incă ceva, extrem de important în contextul ăsta: Ana era gravidă în trei luni cu Mircea, primul nostru copil.

Cernobîl

Prin niște surse sigure, dar și de la Radio Europa Liberă, aflasem cu o noapte înainte despre catastrofa de la Cernobîl. Nu știam mare lucru, ci doar că dezastrul este atât de mare încât era posibil, dar și foarte probabil, să fie contaminată de particule radioactive toată suprafața României. De aceea, trebuia evitat orice aliment proaspăt expus afară.

Cenzura era atât de mare – și frica la fel – încât te fereai să vorbești pe șleau la telefon. Încercai să transmiți mai mult printre rânduri, sperând ca interlocutorul tău să intuiască mai degrabă mesajul corect. Până la urmă, i-am spus Anei direct ce aflasem, indiferent dacă ar fi fost urmări. Prioritatea era copilul, no matter what!

– Păi și ce să mănânc? Că m-am săturat de coajă de ou pisată, amestecată cu miere.
Pe vremea aia, pentru a avea calciu, atât de necesar pentru o femeie însărcinată, nu găseai decât calciu lactic. Eventual mai cumpărai ceva pastile de la cineva care aducea din Germania, la niște super-prețuri. Ana citise undeva o metoda alternativa de a suplimenta calciul. De aceea, strângea toate cojile de la ouă, le pisa în râșnița de cafea (că oricum la cafea nu o foloseam, că găseai doar nechezol, amestecat cu paie), până se făcea o pulbere, pe care, ca să o poată înghiți, o amesteca cu miere.

Imediat după ce s-a aflat de Cernobîl, pe căi neoficiale, desigur, toată lumea parcă intrase în vrie. Si, exact ca și acum când apare un subiect important, toți păreau că se pricep la uraniu, izotopi și timpi de înjumătățire! Europa Liberă difuza non-stop toate informațiile disponibile atunci în Vest. Dar erau atât de sumare, iar cele mai multe erau doar presupuneri, pentru că însăși sursa, URSS-ul, nu oferea decât fake news. Evident diminua cifrele reale ale nivelului de radiații și efectele posibile. Iar asta abia după ce a fost forțată să recunoască că a fost ceva, pentru că Suedia a constatat un nivel foarte mare de radiații și i-a indicat pe sovietici ca sursă.

La vreo săptămână după accident, îmi amintesc că a avut loc o plenară a PCR, în care s-a trasat un plan de măsuri pentru a diminua efectele “incidentului” de la Cernobîl. Indirect, Partidul a recunoscut catastrofa, pe care, însă oficial nu a anunțat-o niciodată…

Nu știa nimeni urmările, pentru că nimeni nu avea acces la datele corecte. Însă mulți specialiști le bănuiau. De aceea, când rușii au organizat, la câteva săptămâni de la explozie, o cursă de ciclism internațională, organizată la ei, ca să dovedească faptul că totul e în regulă, cicliștii din Vest au boicotat. Premiile erau foarte mari, au participat doar cei din țările comuniste, forțați mai mult de autoritățile lor de la partid. Cât cinism să ai să organizezi așa ceva, doar să-ți speli imaginea, știind că poți, probabil, afecta iremediabil niște sportivi?

Marie Curie, cea care descoperise radioactivitatea, nu avea de unde să știe că efectele sunt devastatoare. Pentru ca lucra cu bucățile de uraniu cu mâna goală, a ajuns să moară fără mâini și fără picioare. Se pare că și acum sicriul ei este o sursă de radiații și va mai fi încă pentru mii de ani… Săraca femeie! Dar știința a evoluat, savanții știu exact urmările și efectele asupra celor expuși radiațiilor.
Sovieticii aveau probabil cei mai mari savanți.. Care știau situația. Dar care nu au spus-o…

Toți eram isterizați, în lipsa informațiilor cât de cât oficiale. Prietenul meu Călin Cristescu, care în vremea aia lucra la IFA (Institutul de Fizică Atomică) Măgurele, a venit atunci la mine acasă, cu un aparat ce măsura nivelul de radiații. Parcă era în roentgeni, sau așa ceva. Îmi amintesc că la pragul apartamentului era o valoare mai mare decât cea din living. Oricum, ambele peste normal. Știu că în perioada aia s-au distribuit pastile de iod, pentru a limita efectele asupra glandei tiroide.

Mult timp după, am aflat că în România am avut cât de cât noroc, pentru că norul radioactiv cel mai încărcat a fost transportat de vânt mai întâi deasupra Scandinaviei, apoi a coborât spre Europa de Vest, ajungând în final și la noi.

Am avut mari emoții până în octombrie 1986, când s-a născut Mircea, dar totul a fost perfect! Și Mircea, dar și Dan, născut peste doi ani, au fost și sunt perfect sănătoși, Doamne-ajută!

Însă vom afla vreodată dacă numărul din ce în ce mai mare de cancere din jurul nostru, sau bolile glandei tiroide, or avea legătură cu Cernobîl? Probabil că nu. Evident, în sensul asta, nu pot să nu mă-întreb, oare cancerul meu de acolo s-o fi generat?

Toate amintirile de mai sus mi s-au reactivat când am văzut serialul HBO dedicat catastrofei. Vi-l recomand, este un serial de excepție, dar mai ales un document prețios, ce vine după doi ani de cercetări minuțioase a numeroase arhive. Filmul aduce fapte, argumente și exemple clare desprinse din realitatea acelei lumi și a ceea ce înseamnă un sistem comunist, ticălos.

Știu, există multi nostalgici care regretă acele vremuri de dinainte de 1989. Probabil că-și regretă, de fapt, tinerețea, puterea, pozițiile și privilegiile avute… Multi din cei tineri, care nu le-au trăit, chiar le apreciază. Ei sunt mai de iertat, pentru că nu știu decât o parte a realităților, povestită de cei din primul grup, sau văzută pe diverse filmulețe de propagandă din anii comuniști găsite pe YouTube. Filmul este un must see pentru toți aceștia. Spre aducere aminte despre cum erau tratați oamenii, cum erau sacrificate destine, sau chiar vieți pentru ca rapoartele să dea bine la Partid și oamenii să-și câștige, cu mândrie, un loc mai călduț, o poziție mai înaltă, sau un titlu de Erou al Socialismului.

Cernobîl

Era de așteptat ca filmul, care a ajuns serialul cu cea mai mare nota pe IMDB, să iște controverse uriașe, mai ales în Rusia. Oamenii, probabil, acum află cât de cât exact ce s-a întâmplat atunci. Normal că propaganda a lansat o poziție oficiala cum că filmul este un circ și vor sa realizeze și ei un film, cu varianta lor. Că, de fapt, totul a fost provocat de un agent CIA. Poate o fi fost așa, nu știu… însă, indiferent cine sau ce l-a provocat, dacă se luau măsuri imediate și se raporta exact magnitudinea catastrofei, iar apoi dacă s-ar fi solicitat și acceptat ajutor internațional, urmările ar fi fost mult limitate.

Pentru că, e drept, shit happens! Și în alte locuri s-au produs accidente nucleare, vezi Fukushima. Însă japonezii au fost primii care au anunțat imediat, au luat toate măsurile și au dat acces la toate datele din secunda unu, pentru a reduce, cât de cât urmările și a salva populația.

Asta e marea diferență. În sistemul comunist, totul era minciună, totul era fals, totul era propagandă, iar populația nu conta. Ea trebuia să se sacrifice pentru conducători și pentru Viitorul de Aur al Omenirii.

Dar dacă acei curenți de aer aduceau norul radioactiv direct către noi, în România? Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat. Un posibil răspuns îl găsiți chiar în informațiile de la sfârșitul filmului…

Tot de acolo am aflat că Gorbaciov a declarat ulterior că, în opinia lui, Cernobîlul a declanșat procesul ce a sfârșit cu căderea comunismului. Ha! Ce paradox: cancerul comunist, la nivelul societății să fie tratat prin provocarea unui altfel de cancer, la nivelul individului…

Pentru că, nu-i așa? Indiferent ce greșeli fac politicienii, tot noi plătim!

HABEMUS PAPAM!

HABEMUS PAPAM!

Azi a inceput a doua vizita a unui PAPA in Romania, in doua mii de ani! Sunt atat de norocos, incat le-am trait pe amandoua. Se pare ca pentru pentru romani s-au aliniat mii de planete deoarece, in mai putin de o luna de zile, am fost cumva centrul universului: summit-ul de la Sibiu in 9 mai, avand toti greii Europei, apoi Papa in vizita la noi. Intre timp, duminica trecuta am dat si noi dovada ca suntem europeni, votand masiv pro-eurpean, pentru a arata inca o data, tuturor, cat de doritori suntem ai valorilor adevarate.

Prima vizita a unui papa intr-o tara ortodoxa, ce a reprezentat chiar un miracol, a fost cea a lui Ioan Paul al II-lea. Papa Wojtyla, in 1999. Se pare ca el, prin politica lui abila la cel mai inalt nivel, a daramat comunismul. Era un fost cardinal polonez, fiind primul papa provenit dintr-o tara comunista.
Vizita lui la Bucuresti a fost uimire generala. Imi amintesc ca eram in CONNEX, in sediul din CBC. La etajul 10, in sala de consiliu, era un televizor in fata caruia ne-am adunat cativa colegi sa urmarim primirea de la Otopeni pentru prima vizita a unui Papa intr-o tara ortodoxa. Dupa ce a coborat scarile avionului, Papa a cazut in genunchi si a sarutat pamantul romanesc. Spre admiratia tuturor, toate discursurile sale au fost citite IN LIMBA ROMANA! Desi suferind, Papa avea o energie si o sclipire intelectuala senzatioanala. Batran si bolnav, fiind victima a unui atac armat, in urma unei tentative de atentat facuta in 1981 de un turc, se pare drogat. Suveranul Pontif a supravietuit atacului, insa cu urmari iremediabile. Cativa ani mai tarziu, a avut puterea sa-si ierte atacatorul in mod public!

In urma acelui atentat s-a inventat PAPA-MOBILUL, ca un instrument de a-l ajuta sa se deplaseze cu usurinta, spre a fi vazut de cat mai multi pelerini.

Acum 20 de ani s-a tinut o slujba comuna, ortodoxa si catolica in Piata Unirii, unde se credea ca va fi locul in care va fi amplasata viitoarea Catedrala Romana. Cea care ulterior sa va construi in spatele Casei Poporului. La acea slujba au asistat peste 100.000 de oameni, care in multe momente au strigat UNITATE, UNITATE! Cu referire la unirea celor doua biserici. Acest aspect a fost amintit in mai multe momente astazi , atat de papa Francisc, cat si de Patriarhul Daniel.

Las aici, cadou pentru voi, pozele facute de mine acum 20 de ani, cu ocazia primei vizite a unui Papa in Romania. Atentie! in 1999 nu erau telefoane smart, care sa faca fotografii 😊 Asa ca pozele astea le-am facut cu un aparat foto pe care-l aveam permanent la mine in masina, in torpedo. Au fost realizate pe film, care a fost mai apoi developat – vintage style 😊

Fiind pe Podul Mihai Voda, am avut norocul sa il vad pe Papa Ioan Paul al II-lea trecand prin fata mea in renumitul Papa-mobil.  Dupa cum vedeti, Papa a trecut prin fata mea si chiar m-a salutat! Conduceam singura masina oprita de politisti pe pod. Am coborat din masina si am apucat sa fac fotografiile astea. Aaaaaa, v-am mai spus ca sunt un norocos? Sunt!
Astazi, din pacate, nu am putut iesi pe traseu sa-l vad pe minunatul si unicul Papa Francisc prin Bucuresti. Dar am urmarit cat de cat la TV, a fost totul atat de emotinoanat, incat parca m-am simtit acolo!

Vorbeam de alinierea planetelor. Azi am vazut un Bucuresti fericit, pentru ca era binecuvantat de Papa. Ce sa-ti doresti mai mult in viata asta decat starea de beatitudine? Cred, de fapt sunt convins  ca pentru noi incepe o era a fericirii.

Va rog eu frumos, haideti sa fim impreuna calatori prin ea!

… adica SA MERGEM IMPREUNA!

Vot populi, vot (derbe)dei…

Nu-i așa că a fost simplu? Atât de simplu, încât nu știu de ce a trebuit să răbdăm să îndurăm atâta. Totul, într-o singură zi! Pur și simplu, prezența masivă la vot a dat peste cap toate calculele clasei politice și a trântit în șanț pesedeu’, iar apendicele lor alde Tăriceanu a fost chiuretat și aruncat la deșeurile istoriei. Ok, a dat o mână, sau chiar două de ajutor și tineretul, care nu s-a mai pișat pe el de vot, ci l-a prețuit cum se cuvine. Și cum au dreptul, pentru că, din păcate, ei nu apreciază valoarea formidabilă pe care o are votul lor.
Probabil au ajutat și lungile mitinguri din Piață, în care eram degerați, bătuți de ploaie, zăpadă sau viscol, în care ne-am demonstrat puterea. Atâția câți am fost, dar a fost suficient să trezim România și chiar Europa!

Cei tineri să-și întrebe părinții sau bunicii cum votau ei. Îmi amintesc că, pe vremea când eram student, într-un cămin din Regie, una din studente o avea pe maică-sa candidată la parlament din partea județului Suceava sau ceva de genul. Tipa avea un afiș electoral d-alea comuniste, toate la fel, în care se schimba doar poza. Era lipit pe perete în cameră, deasupra patului ei. Poza îți arăta o coafură d-aia cu multe sarmale, de sub care răsărea o figură de colhoznică, dură și rea. Poate femeia nu era așa, dar astea erau guidelines venite de la centru, pentru propaganda vremii.

În ziua votului, veneau ăia de la partid prin cămine imediat după ora 6-7, să îi trezească pe toți studenții să meargă la vot. Scopul era ca fiecare facultate sau institut, de fapt orice instituție publică să raporteze cât mai devreme participarea integrala la vot. Erau județe care până în orele 11-12, finalizau votul. Variantele de vot erau după cum urmează: nu erau! Puteai să pui DA pe cel propus, sau nu. Nu aveai mai multe opțiuni de vot. Mereu când se centralizau voturile, procentele erau 99% și ceva, pentru că, în caz că unii își băgau picioarele-n el de vot (pe vremea aia, lumea nu se pișa) sau dacă se trezea vreun bezmetic (pardon, dușman al poporului) să declare că el nu a votat sau că a votat împotrivă, să fie inclus în acel zero și ceva la sută de NU.

Unul din dezideratele Revoluției din ’89 a fost și „alegeri libere”. Deși tinerii poate nu cred, dar unii chiar au murit pentru a putea exista așa ceva în România. Așa-zișii derbedei au ieșit în stradă și au arătat că se poate. Poporul chiar are putere!

Când am ieșit la revoluție în 22 decembrie dimineața, v-am mai povestit (mai multe postări aici), eram câțiva oameni. Cu riscul să fim blamați de conducerea institutului de cercetări unde lucram și-apoi dați afară, am adunat tot mai mulți oameni de pe stradă și apoi, în drumul spre CC am devenit o masă de oameni vehemenți, gri și enormă. Când am văzut elicopterul decolând cu Ceaușescu, l-am întrebat pe un coleg de lângă mine: Cum, mă, doar pentru că ne-am adunat zeci de mii de oameni, a fugit Ceaușescu? Așa de simplu a fost?

Sigur că nu doar asta, au fost în spate multe resorturi pe care în acele vremuri nu le știam, unele dintre ele aflate pe parcurs în cei 30 de ani, iar altele, poate, nu vor fi aflate niciodată. Însă, dacă nu eram noi, poporul de pe străzi, e sigur că Ceaușescu nu cădea.
La fel ai acum, pesedeu’ nu se făcea cu ciocu’ mic dacă nu ieșeam atâția la vot.

Dancila, demisia!

Mai ales Diaspora, care nu e otrăvită de Antene, trăiește în democrații reale și e clar că ii urăște. Și reciproca e valabilă, de aia PSDul își bate joc de bieții oamenii de atâtea ori, la fiecare vot.

Coșmarul de doi ani și jumătate, în care era târâtă România de PSD și ALDE s-a curmat brusc pentru că ne-am adunat mulți, foarte mulți la vot. În condițiile în care în România sunt din ce în ce mai mulți analfabeți, asistați social și alte categorii atotsprijinitoare de pesedeu, prezența masivă la vot e garanția că românii nu vor mai adormi din nou pe marginea patului, riscând să cadă în cap peste noapte.

Acum, că tot ne-a trezit din coșmar și am făcut ochi, hai să bem o cafea și să ne apucăm de treabă!

O zi bună, România!

Nopțile Simonei

Nu stiu cum se face, ca toate marile rezultate sportive romanesti, alea de ne mandrim cu ele de generatii intregi, au venit noaptea.

Nationala de fotbal a fost muuult peste nivelul ei evoluand in „grupa mortii” de la Guadalajara, din Mexic, jucand noaptea. Am vazut meciurile de atunci, aveam 10 ani si era ceva nemaipomenit sa vezi o transmisiune la televizor la doua noaptea. Romania a fost singura echipa care i-a dat Braziliei – cu legenda Pele in teren – doua goluri la acel Campionat Mondial. Brazilia avea sa si castige editia din 1970. Dar vedeta a fost victoria noastra cu Cehoslovacia, dintr-un 11 m reusit de Dumitrache, zile intregi lumea vorbind doar despre asta. Generatiei evolutiei lor, mai apoi, li s-a spus fotbalistilor acelei echipe Mexicanii.

Eu frecventam atunci un cerc de desen de la Palatul Copiilor – actualul Palat Cotroceni – si-mi amintesc ca primul desen pe care l-am facut la cerc a fost exact momentul in care s-a executat acel penalti castigator. Ar trebui sa mai am pe undeva desenul, stiu insa ca portarul ceh era teapan rau de tot in desenul meu 😊

Aici mai trebuie sa amintesc si despre o alta emotie televizata noaptea, desi nu are legatura cu romanii sau cu sportul.  Aselenizarea din 1969 am vazut-o in direct. TVR a transmis-o, comentata din studio de renumitul Andrei Bacalu, un om de stiinta care avea si abilitatea de a prezenta pe intelesul tuturor evenimentul colosal la ce asista o planeta intreaga.

Apoi a fost Nadia Comaneci, care a uimit lumea cu al ei Perfect Ten, devenind Zeita de la Montreal in 1976, la Olimpiada. Tot noaptea.

Generatia de Aur, in ’94, ne-a scos pe strazi la Universitate tot in crucea noptii, dupa uimitoarele meciuri de la World Cup din State. Si vreau sa va spun ca am iesit in Piata chiar si dupa infrangerea dureroasa, la penalti-uri, cu Suedia. Atunci cand am fost la fix cinci minute de o semifinala de vis cu Brazilia…

Simona Halep – portret de MGxG

Iar acum, de cand exista nemaipomenita Simona Halep, vedem unele turneee, cele nord-americane, tot noaptea.

In noaptea asta, Simona are un meci extrem de important la Miami. Nu pentru ca ar castiga acest mare turneu, ori nu stiu cati bani, sau un Mare Slem, ci pentru ca are sansa de a REVENI pe locul 1, dupa cateva luni in care a parasit acest loc. Din punctul meu de vedere, meciul de azi e mai important decat atunci cand a devenit numarul unu. In sport, e o vorba ca e mai usor sa devii numarul unu, decat sa te mentii numarul unu. Perfect adevarat.

Simona ne ofera atata bucurie si ne arata ca SE POATE ca, fiind din Romania, fara niciun alt ajutor financiar, doar cu eforturile familiei (considerabile, e adevarat!) sa ajungi prima din lume. E adevarat, a fost nevoie de mult talent, determinare, decizii majore si iremediabile – ma refer la cele medicale. Si peste toate astea, multa, multa munca! Fata asta n-a avut papusi, avea mereu cu ea racheta de tenis.

In concluzie, eu ma voi uita la meciul Simonei, pentru ca vor mai fi atat de putine ocazii sa vedem mari rezultate sportive romanesti noaptea, incat nu vreau sa pierd niciunul! Meciurile Simonei trebuie urmarite, atat cat mai putem sa ne bucuram de valoarea ei si de savoarea victoriilor ei. Tare mi-e teama ca dupa aceea, iar vor veni cateva zeci de ani de seceta in care vom vorbi, cu nostalgie, de ce meciuri colosale si ce rezultate a facut Simona.

De ani de zile, i-am urmarit aproape toate meciurile. Am suferit la infrangeri odata cu ea, iar la victorii am explodat de bucurie si de mandrie. De parca eu serisem, sau dadusem voleul sau reverul in lung. Mie, personal, imi fac bine victoriile ei, ma incarca cu energie, cu optimism. Ii admir tenacitatea, ambitia, puterea de a lupta importiva oricarui adversar. Chiar si impotriva naturii. E cea mai mica jucatoare din top, probabil din circuit si totusi, printr-o munca absolut colosala, reuseste sa se deplaseze si sa fuga pentru a acoperi tot terenul. Poate asta este motivul pentru care arata asa picioarele ei, dar si pentru care o lasa genunchii si gleznele.

Stiu ca sunt multi hateri impotriva ei, care insa au din ce in ce mai putine puncte de care sa se lege. Nu ca ar fi avut vreodata motive reale… Initial a fost ca nu a invins marile jucatoare de legenda, Serena si Sharapova. Dupa ce le-a batut, ca degeaba e numarul unu daca nu are Grand Slam. Apoi, dupa RG 2018, ca nu… poarta sapca 😊 Simona este cea mai longeviva jucatoare activa in top 10, 270 de saptamani, adica mai mult de CINCI ANI! Na, mai ziceti la asta ceva! Iar asta e pe cifre concrete si puncte acumulate, nu e pe interpretari subiective.

Of, asa tare nu stim sa ne pretuim valorile…. Abia cand nu mai sunt ne dam seama de ce insemna pentru noi.

Acum-mi dau seama ca titlul postarii asteia imi aminteste de un celebru film, de cand eram eu copil. Federico Fellini a realizat „Noptile Cabiriei”, in care juca Giulietta Masina, minunata lui sotie, o actrita cu figura de copil, extrem de expresiva. Si acolo era vorba de petrecut nopti, dar intr-un anume fel, pe strazile Romei…

Chiar! Dupa Miami, incepe sezonul de zgura, iar daca Simona castiga la Roma, va fi ziua 😊

Hai, Simona!

Ce am învățat de la noul meu trainer, cancerul

A trecut un an de când m-am operat de cancer (vezi postarile de aici, aici, aiciaici și aici). Cam repede, ce-i drept. Dar de la o vârstă, așa trece timpul, din ce în ce mai pe fugă. Am citit undeva că timpul, deși este extrem de precis calculat și are absolut aceeași măsură, este perceput diferit de fiecare dintre noi. Iar creierul nostru îl interpretează în funcție de cât timp am trăit până atunci. De exemplu, când îi spui unui copil de cinci ani că la anul vine Moș Crăciun, pentru el este o eternitate, pentru că reprezintă douăzeci la sută din întreaga lui viață. Mie, dacă-mi spui că la anul am de făcut o expoziție, mă gândesc la ea cu groază, de parc-ar fi mâine…
Mai era și varianta mai scurtă, care definea percepția diferită asupra timpului, arătând că cinci minute înseamnă altceva pentru fiecare: depinde doar de care parte a ușii de la baie te afli 🙂

Într-o ședință de training

Așadar, ce am învățat eu în ultimul an?
Vă împărtășesc aici, într-o ordine aleatorie, câteva aspecte pe care mi s-a părut că le-am deprins mai bine. Poate ele or fi pur și simplu de la îmbătrânire și vin odată cu vârsta, iar eu dau vina pentru ele pe bietul meu cancer… Săracu’ de el, că acum îmi este atât de apropiat, doar e al meu, nu? Indiferent dacă e de la boală sau de la vârstă – și nici nu mai contează. Sigur e că asta am trăit și învățat în ultimul an.

1 – Am învățat să trăiesc cu cancerul. Asta poate e cel mai important aspect. Înainte, sincer, îmi era groază să mă gândesc la posibilitatea de a avea cancer. Eram speriat de moarte, la propriu. Mergeam pe filozofia “mie nu mi se poate întâmpla” și, pur și simplu refuzam să iau în calcul varianta că m-aș putea îmbolnăvi. Dar perioada asta trece repede, mai ales când vezi în față analizele pe care apare cuvântul “malign”. Te trezești brusc la realitatea lumii noastre, în care cancerul este din ce în ce mai prezent în jurul nostru. Pentru simplul motiv că este din ce în ce mai ușor de depistat. Ceea ce e bine, deoarece așa mai avem o șansă de vindecare, mai ales dacă îl descoperim din timp.

2 – Am învățat să prețuiesc timpul. Nu știu cât voi mai avea, așa că pentru mine a devenit extrem de prețios. Poate că e cea mai valoroasă resursă de care încă mai dispun. Niciun doctor nu mi-a spus cât mai am de trăit, nimeni nu se riscă cu un asemenea pariu, așa că am învățat să trăiesc mult mai intens decât înainte. De aceea, prețuiesc mult mai mult fiece clipă, orice experiență trăită, de orice fel. Nu știi niciodată dacă nu cumva e ultima de acel gen…
Prețuiesc altfel întâlnirile pe care le am. Încerc să le selectez si sa le fac cât mai valoroase, să iau cât mai mult din ele. M-am aruncat în toate proiectele ce mi s-au ivit în față. Nu am refuzat niciunul, vreau să fiu nonstop ocupat. Bine, am câteva restanțe, de exemplu comenzi de portrete sau diverse tablouri, pe care încă nu le-am onorat. Simt că încă nu le-a venit vremea… Poate dacă le mai amân, voi fi mai inspirat atunci când le voi picta. Oricum, acum nu ar ieși ce mi-aș dori… și nu vreau asta.

3 – Am învățat să nu mai pierd vremea cu prostii, zgomote, sau lucruri reziduale. Nu merită timpul meu. Cred că sunt suficient de mulți alții să se ocupe de ele. Sper să ajungă și ei la aceeași concluzie. Și nu cred că trebuie să te îmbolnăvești ca să ai revelația asta.

4 – Am învățat, în sfârșit, să spun NU. Da, știu, mi-a luat câteva zeci de ani, dar am ajuns pană la urmă să mă simt confortabil când o fac. În general, când ești bun cu toată lumea, sau cel puțin încerci să fii, oamenii te iau de fraier. E valabil atât în viață, cât și la job. Am trăit-o pe pielea mea și știu ce vorbesc. Așa că am ajuns, în sfârșit, la maturitatea să decid singur ce e de făcut și ce de refuzat. NU chiar este o opțiune.

5 – Am învățat să am cât mai mulți prieteni, să nu mă ascund. E un risc foarte mare pentru cei bolnavi de cancer retragerea, însingurarea, abandonul sau renunțarea la viața socială. Chiar si la cea virtuală. Mi-am făcut conturi pe Facebook, unde am sau administrez vreo șase profiluri, pe LinkedIn, pe Instagram, mi-am facut blog, canal video pe YouTube. Respir peste tot, cât mai larg, mi se pare că așa, cumulat, parcă aș avea mai multe vieți, poate îmi creează senzația că trăiesc mai mult…
Nu mă ascund, ba chiar mă expun mai mult decât oricând înainte. Poate și pentru a arata altor oameni care sunt suferinzi că este posibil să ai o viață normală, chiar intensă, cu toate că, înăuntru, undeva, cancerul își face treaba. Sau poate că nu! Am citit multe despre atitudinea necesară în aceste situații. Multe materiale trimise chiar de prieteni de pe Facebook, cărora le mulțumesc și aici pentru gândurile bune. Se pare că există o legătură între atitudine și vindecare, dincolo de tratamente, proceduri și medicamente.

6 – Am mai învățat ceva în acest an, ceva legat de frică și de reacția oamenilor în fața unui bolnav de cancer. Am prieteni, chiar apropiați, care au recunoscut că nu m-au sunat, de frică. Și mare le-a fost surpriza să vadă că, in linii mari, sau poate uneori în totalitate, eram cam același ca și înainte. Ok, de acord, mai forțam și eu și mă dădeam mare, însă în general mă țineam la un nivel apropiat de normalitate. Poate că asta vine și din lipsa noastră de educație. În România, oamenii bolnavi de cancer, cei cu dizabilități, sau suferind de alte boli grave, sunt priviți diferit.  Mulți consideră că ar trebui izolați undeva, pe principiul că, dacă nu-i vedem, ei nu există. Nu este așa, CREDEȚI-MĂ!
De exemplu, în primele luni după operația de cancer de prostată, este prezentă o stare de incontinență urinară. Pentru că, prin eliminarea prostatei, nu mai ai aceiași “robineți” care să închidă circuitul, însă, în timp, corpul tău își dezvoltă alții. Asta în cazul în care operația a fost reușită și nu apar alte complicații. Așadar, o perioadă am purtat pamperși. Asta insă nu m-a împiedicat să am o viață normală, să călătoresc, chiar și peste hotare. Deci, prieteni, se poate!

7 – Am învățat să râd! Însă asta este o lecție mult prea importantă, așa că o voi trata separat, altcândva…

Gata, am obosit. Mâine revin cu celelalte lucruri (vezi partea a doua aici) învățate de la noul meu trainer, cancerul.

Primul meu sarut – ultima parte…

Bunicii mei

Prima parte o gasesti aici, iar a doua, aici.

… Cand s-a terminat totul, am plecat impreuna catre casa ei. Era destul de departe, cativa kilometri, tocmai in Betegi, un alt „cartier” al satului. Dar ce putea fi mai frumos decat sa mergi pe ulitele satului, sub cerul senin si o luna ce-mi aduc aminte ca era maiestoasa, alaturi de o fata despre care ti-ai facut atatea vise. Si care, in clipele alea era idealul tau de adolescent. Pentru ca nu v-am zis, era inalta aproape cat mine, insa un corp atletic de 17 ani, parca-mi spusese ca facea handbal la liceu. Avea parul saten deschis, drept, tuns „castron”. Si mai avea ceva: niste ochi la care niciodata nu am putut sa lipesc o culoare… virau in verde, caprui deschis, cateodata chiar spre galben, ca de pisica. Cu o atitudine atat de hotarata si de directa, incat uneori ma lasa fara replica. Desi, mai mereu am avut cuvintele la mine. Facea apropo-uri de care ma prindeam tarziu, poate cateodata deloc. Adevarul e ca mereu m-au atras fetele pe care le simteam mai destepte decat mine…

Bunicii mei

Bunica mea, Maria Cristea si bunicul meu, preotul Gheorghe Cristea (Popa Gogu)

Aveam senzatii amestecate, as fi vrut ca drumul pana la ea acasa sa tina toata noaptea, pe de alta parte mi-as fi dorit sa zbor cat mai repede pana acolo. Nu stiam ce ma astepta, insa tocmai asta cred ca ma incita incredibil. Am ajuns la ea la poarta, unde ne-am asezat pe pat – adica acea banca lipita de gard, care era la toate portile din zona aia. Daca va uitati la filmul „Morometii”, veti intelege exact cum aratau. Filmul ala mi s-a lipit de suflet, de parca ar fi fost filmat de mine, la Râca, in copilaria mea… Sper ca si partea a doua a filmului, ce are azi avanpremiera si se va lansa national acum, in noiembrie, si care e tot in regia lui Stere Gulea, sa fie la fel de reusita.

Ea stia exact ce face. Eu eram un putoi de cinspe ani, cu doi ani mai mic decat ea (la varsta aia conteaza enorm!), care nu stiu de ce ii cazuse cu tronc, si, probabil, faptul ca eram din Bucuresti o facuse curioasa sa vada ce hram port. Sau, poate, chiar ii placea de mine? Acolo, pe acel pat am fost sarutat prima oara! Imi amintesc de tot ce era in jurul meu, satul, casele, pomii, reprezenta un singur contur negru. Iar deasupra era cerul luminat de milioane de stele. Din cand in cand, pe acest cer aparea silueta ei, care se apleca peste mine sa ma sarute si imi intuneca toata privirea. Ohoo,… si tot creierul! Ca eram in al miilea cer, deja aveam in cap toate filmele de dragoste din anii aia, muzica zbarnaia in creierii mei, iar cuvinte nu prea mai aveam. Tot limbajul meu se redusese, de fapt, la body language 😊 Cu mainile si cu degetele plimbandu-le peste tot, cu limba, ascultam, invatam si spuneam o poveste despre cum e sa descoperi primele clipe de saruturi ale unui adolescent.

Nu mai tin minte nimic altceva… doar ca ea, acolo, intre doua saruturi si imbratisari, mi-a aratat Carul Mare, Carul Mic si Steaua Polara. Erau singurele repere pe care le puteam gasi in noapte. Si pe care in noaptea aia de mijloc de august le-am invatat pentru toata viata.  De atunci, mereu le recunosc in secunda unu cand ma uit pe cer noaptea. Spre dimineata am plecat spre casa bunicilor mai mult fugind decat mergand, eram the king of the world, nu mai aveam loc in mine de cat de fericit eram.

Ne-am mai intalnit dupa aceea la ea acasa, peste cateva zile. Era ziua, cu toata lumea acolo, dar nu mai avea farmecul acelei nopti, desi toti din casa isi faceau de treaba pe-afara, prin curte si prin gradina, noi fiind lasati singuri in casa. Nimic. Dupa aceea, milioane de regrete pe capul meu, ca trebuia sa fac aia sau ailalta, sau sa zic altceva, sau sa profit de cate-un semn primit sau aluzie facuta…

In toamna, a venit ea in Bucuresti si m-a sunat sa ne vedem. Statea o noapte in oras impreuan ca maica-sa si luasera o camera la Hotel Astoria, ala exact de langa Gara de Nord. Mi-a spus sa vin dupa amiaza, cat era mama ei plecata sa rezolve nu stiu ce. Cu chiu cu vai am ajuns la ea in camera, pentru ca pe atunci nu puteai intra in hotel daca nu erai cazat acolo, decat daca aratai buletinul si dovedeai ca stai acolo. Sau daca dadeai un bacsis la portar. In camera batea un soare crancen, iar eu nu stiam cum sa fac intuneric, ca doar-doar reluam seria de saruturi de unde o intrerupsesem… La hotelul ala, la geamuri,  erau jaluzele exterioare, care aveau o banda textila verticala in camera, pe langa geam, de unde manevrai jaluzelele. Pentru a le ridica trageai de banda inspre jos, dar pentru a le cobori, nu stiam cum se procedeaza. Si tot am tras de banda aia in sus, de mi s-au inrosit mainile. Un milimetru nu s-au miscat alea! Reusisem doar sa ridic jaluzelele la maxim, iar soarele lumina din plin camera de hotel, Asa, ca… nicio sansa la intimitate. Iar pe lumina aia, la varsta aia, eram atat de rusinat, incat nu eram in stare sa misc nimic. Multi ani dupa aceea, am aflat cum se proceda: trageai de banda aia textila din partea de jos, de la perete spre tine si ele coborau singure, datorita greutatii lor… Atat de simplu, iar eu atat de fraier. Asa am ratat poate o alta experienta de neuitat.

In noaptea aia fermecata, am ajuns acasa la bunici tarziu, bajbaind pe intuneric pe ulitele satului, mai mult saltand de fapt, obosit, plin de praf si glod, dar si atat de plin de mine, incat eram in stare sa ii trezesc pe bunici sa le povestesc ce tare sunt! Nu am facut-o. Si nici nu le-am povestit. Nici lor si nimanui altcuiva… pana la voi. Acum, dupa 40 de ani, banuiesc ca s-a prescris, nu?

Asta imi amintesc, ca era spre dimineata, deja luni si m-am dus la patul unde dormea bunica mea si am trezit-o usor. M-a intrebat, usor speriata „ce e, ce s-a intamplat?” Am pupat-o si i-am zis: „La multi ani!”. O chema Maria.

Primul meu sarut – partea a doua

Prima parte o gasesti aici.

…A doua zi era Sfanta Maria, zi de targ. Era unul dintre cele mai importante repere ale verii in sat, asa ca tinerii, cel putin, mergeau cu totii intr-o comuna apropiata, la Izvoru. Acolo era un targ, de fapt balci in toata regula, unde gaseai orice, de la sepci de plastic, la turta dulce in forme de inimioare, sau bomboane din zahar colorat, in forme de spirale. Praf, multa lume, bere, pepeni, lautari, mici, tras cu pusca la tir, unde erau cam aceleasi figurine din tabla indoite si ruginite, pe care le gaseai mai peste tot in tara. Era 50 de bani glontul din plumb si luam mereu cate 6, pentru o moneda de trei lei. Erau si lanturi, ce se roteau destul de furtunos, in care se dadeau cei mai mari si fara frica. Stiam de la taica-meu ca in urma cu ani, fusesera accidente cu alea, pentru ca s-au rupt si i-au proiectat pe ghinioniosti hat-departe, la pamant, sau peste alti oameni, provocand rani destul de mari.

16 ani

La targul asta, impreuna cu mine a mers si Neluță. Era de varsta mea si statea chiar vizavi de bunicii mei din Catun, cei care erau „ai lu’ Mălăețu’”. Cu Neluță am stat, cred, in fiecare zi cand mergeam in vacante la bunici, el fiindu-mi cel mai aproape prieten. Pentru noi nu conta in ce casa eram la un moment dat, ca eram la el sau la mine, ne simteam fix la fel. Pe bunica lui o chema Ioana si femeile o strigau ga’ Ioană. Insa tot satul ii zicea Pârța, iar lui Neluță „al lu’ Pârța”. Nu am stiut niciodata de ce.

Pe el il trimiteau seara prin sat ori stra-bunica-mea, Ioana, ori bunica-mea, Didina, sa ma aduca acasa. Si cand il vedeam, venind de departe in lumina apusului, strigand catre mine acelasi mesaj: „A zis ga’ Ioana sa vii acasa, ca, daca nu, te bate de sus pana jos!” Asta era placa spusa de stra-bunica-mea. Cateodata ma chema bunica-mea, mama lu’ taica-meu, pe care o chema Gherghina, un nume atat de frumos! Insa eu, fiind mic si cu dificultati de vorbire, i-am zis mai-comodul Didina. Si uite-asa i-a ramas numele in neamul nostru…

Asadar, alaturi de Neluță, la targ am fost mai peste tot. Cascam gura la fiecare chioșc de acolo, ne zgaiam la orice taraba. Pentru noi copiii, totul era fascinant, dinamic, interesant si plin de culoare. Era plin de tot felul de sclipiciuri si cacaturi (vazute cu ochii de acum), insa atunci, era ceva… wow! Si-mi amintesc ca avea Neluță o camasa noua, alba, imaculata, de! ca pentru targ. Insa nu mai stiu de ce, am aruncat o para catre el, s-o prinda, dar cand el nu era atent, era cu spatele la mine. Si para aia, mare, zemoasa si galbena, i-a aterizat fix pe spate, asa ca i-am stricat bunatate de camasa, ca am auzit ca perele pateaza tare de tot… Am tinut legatura cu Neluta doar acolo, la tara, in vacantele de vara. Stiu ca, odata am fost si iarna, de un Craciun. Si eram la el in casa si ma uitam mirat cu poarta bocancii de iarna direct pe piciorul gol, fara ciorapi. Si mi se parea ca trebuie sa-i fie extrem de frig. Eh, fitele mele de bucurestean…

Asta-primavara, cand am fost la inmormantarea lui Didina, bunica-mea, cand eram la pomana, in fostul camin cultural, acum sala de festivitati si de orice eveniment a primariei, am aflat de la niste oameni din sat ca Neluță a murit acum cativa ani. Lucra cu ziua, undeva in Bucuresti, ducand o viata grea, vai mama lui. Zvonuri ca ar fi fost omorat, de fapt. O poveste cu alcool, in care se pare ca era implicat copilul lui, sau ginerele… Mai conteaza? Oricum, Neluță e in capul meu la locul lui, cu mine prin prunii din sat, cu camasa lui patata de o para malaiata… Ca tot mi se spunea mei „al lu’ Mălăețu”.

Acolo, la targ, era sa iau io prima mea bataie de baieti. Nu mai stiu in detaliu ce am facut, stiu oricum ca am baut o bere. Treceam dintr-a opta intr-a noua, deci aveam 15 ani. Iar berea asta a venit dupa ce mancasem niste pepene… Mama, m-a luat o ameteala si un rau, de n-aveam aer. Si m-am dus mai intr-o parte, retras, pentru ca imi venea sa vars. Dupa aia, ii vad pe unii – erau vreo trei – ca vin spre mine, iar unul avea un cutit in mana. Ziceau ca am facut ceva si ca trebuie sa mi-o fur, iar io nu intelegeam nimic. Chiar daca varsasem, nu ma lipezisem, inca aveam clei in cap, asa ca nu mi se legau deloc lucrurile. Si atunci, pur si simplu, am luat-o la fuga. La asta eram bun, ca eram slab ca paiu’ si destul de vioi. Si asa am scapat de prima bataie din viata mea si s-a terminat pentru mine marea zi de targ de Sfanta Maria…

Seara am ajuns in Raca intr-o caruta, la intamplare, ca m-au luat de la Izvoru unii din sat care ma cunosteau ca eram „al lu’ Popa Gogu”. M-am dus la bunicii mei din partea maica-mii. Ei stateau atunci langa biserica si langa caminul cultural, asa ca imi era convenabil. Eram plin de praf, transpirat, asa ca m-am spalat si m-am primenit, numa’ bun pentru marele bal. Spalat inseamna afara, in curte, la lighean, ca nu era apa curenta in sat. Abia se bagase curent de un an, doi…
In seara aia, la caminul cultural – nou pe atunci – se serba Sfanta Maria, chit ca oficial nu-i spunea asa, din cauza comunistilor, care nu prea le-aveau cu sfintii. Insa pica duminica seara, asa ca era oricum seara de bal. Acolo se tineau la fiecare sfarsit de saptamana asa-numitele discoteci si erau tipi care puneau muzica destul de ok. Pe langa muzica populara, incercau sa intercaleze si muzica noua, chiar Beatles sau Purple. Era un melanj pe care, daca l-am auzi acum, ar suna cel putin ciudat. Dar, daca ne gandim la ce playlisturi sunt pe la nunti, cu mix-uri din toate zonele din care vin invitatii, nu ar fi departe.

Ei, dar in seara aia aveam emotii mari! Era prima oara cand fusesem invitat de o fata, asa, pe fata, direct, fara aluzii sau subintelesuri. Si era si mai mare cu doi ani decat mine, deci sigur avea experienta necesara, asa ca ea stia ce face. Sau cel putina asta credeam, ca ma gandeam sa las totul in seama ei… Toata ziua, de fapt, inca de cu o noapte inainte, de cand am condus-o acasa prima oara, ma tot gandisem ce o sa facem, pana unde vom ajunge la acest bal. Aveam atatea filme in cap, incat deja incurcam scenele intre ele. Bineinteles ca in cea mai fericita dintre variante, in noaptea aia as fi facut dragoste pentru prima data! Ne-am vazut, eu ma tineam cat de cat calm, sa nu se vada cat de „flamand” eram. Am dansat mult, practic tot ce s-a cantat. Indiferent ca era rock, blues, sarba sau hora, eu eram acolo, in mijloc. Nu ca eram un mare dansator, sau ca stiam pasii, dar ce sanse as fi avut sa nu ma fac de ras, pe margine, ramanand singur cu ea? Niciuna.

Cred ca deja v-ati prins deja ca nu i-am pomenit numele. Pentru ca, sincer, nu mai stiu cum o chema… Ce trist! Desi, dupa aceea, ani de zile m-am gandit la ea si la tot ce s-a intamplat, nu-mi mai amintesc numele ei… Oricum, chiar daca stiam, nu l-as fi dezvaluit aici, dar acum pe bune, chiar ca nu-l mai stiu.

Nu am dansat doar cu ea, ci cu mai multe fete, unele mult mai mari, care, vazand ca ma misc mereu, iar baietii care erau perechile lor zaceau pe margine, ma luau la joc. De la una din fetele alea am aflat ca a doua zi, luni, e Sfanta Marie, sunt serbate toate Mariile si ca asta e ocazia cu care a venit atata lume la bal. Chiar a fost atata lume incat s-a iesit in curte, ca nu mai era loc inauntru. Oricum, era o noapte superba, de mijloc de august, cu multa lumina de la luna. Ce sentiment sublim era sa dansez afara noaptea, alaturi de zeci de tineri, sub cerul liber. Si aveam 15 ani…