Revoluția furată… episodul al IV-lea. Ultimul…

Cand am revenit in Bucuresti, dupa Craciunul 1989, treceam intr-o zi pe la CC. Si, uitandu-ma in jur, m-a plesnit un gand: cum dracu se face ca absolut toate cladirile din jurul Pietei Palatului fumega, sunt arse, unele chiar zob (fosta arhiva a securitatii), ori ciuruite (Palatul Regal zici ca a fost atacat de talibani), cu o mare exceptie: BALCONUL CC. Adica exact acolo unde, in seara de 22, erau indreptate toate luminile, toate reflectoarele. Si, cel mai important, acolo erau adunate, buluc, toate personajele noii puteri, care, normal, ar fi fost de interes pentru asa-zisii teroristi. Of, ce teroristi prosti aveam si noi! Exact acolo sa nu tragi tu deloc? Bai, un glont nu era pe toata fatada aia!

Hm…. Asta a fost a doua MARE intrebare: de ce nu s-a tras inspre Balcon?

In zilele alea, cand inca erau tancuri si tab-uri plantate prin centru prin Bucuresti, totul era destul de confuz. Circula un zvon ceva gen „Craciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nostru”, care era atribuit securitatii. Asta era splitul atunci: securitatea era „ceausista”, declarata dusmanul poporului, in timp ce „armata e cu noi!”. In schimb, militia nu mai era nicaieri! Nimeni dintre militisti nu a mai purtat uniformele pana prin februarie, de rusine cred, ori sa nu se razbune lumea pe ei. Efectiv, Romania a trait fara militie cinci-sase saptamani. Deci, se poate!

Imediat, in comitetele FSN aparute la TV, atunci in voga, apareau nume din armata, sau din securitate, care s-au dat de trei ori peste cap si, din zmeii-zmeilor au devenit feti-frumosi. Mai, mai, ce transformare, ce dragalasi se dadeau ei acum! Pai, soro, nu ei comandasera, ani de zile, armata, militienii, sau securitatea? Nu ei te bagau la beci daca sopteai ceva impotriva? Brusc, acum, in trei zile de agitatie au uitat ce-au facut si si-au modificat toti CVul si au trecut acolo, cu caps, capitolul DIZIDENT, pe care l-au subliniat cu creionu’ chimic, ala de-l purtai dupa ureche si dadeai cu limba pe el ca sa scrie cu culoare movulie…

Hai, sa recunoastem pe bune, noi n-am avut dizidenta in adevaratul sens al cuvantului, cum au avut polonezii, cehii sau ungurii. Noi am avut o Ana Blandiana, o Doina Cornea, un Dinescu, si-or mai fi fost cativa, care mai scapau cate-o scrisoare la Europa Libera, sau cate-o poezie cu subinteles, sau cate-o „Balanta” lui Baiesu, citita in copie Xerox d’aia obosita si abia lizibila, ca era interzisa, din care ne mai hraneam noi sperantele…

Toti s-au vopsit si au imbracat imediat noile uniforme anti-ceausiste, incepand cu Iliescu, care a declarat ca Revolutia l-a prins in pijamale si ca au venit unii la poarta sa-l ia pe sus sa-l duca la Televiziune. Mai, mai, ce destin! Saracu’, fusese marginalizat, dat la o parte de bestia de Ceausescu, ca il batuse la cerculetele aruncate pe bat, cand se jucau in gradina impreuna! Saracu’, acum era „doar” director la editura tehnica, dupa ce fusese la Ape, iar inainte la judeteana de partid prin Iasi si Timisoara. Aaa, si parca era fost coleg cu Gorbaciov. Aici cred ca era subliniat cu rosu in CV. Cu trei linii! Majoritatea din conducerea FSNului erau din actuala sau fosta nomenklatura, fosti colegi de ideal politic cu Caeusescu, dar acum, el nu mai era eligibil, saracu’ tocmai ce i se terminase perioada de valabilitate si calcase pe bec, pentru ca „a intinat valorile socialismului”. Iar daca nu erau fostii, erau cooptati in conducerea FSNului fiii lor.

Atunci a aparut o vorba atat de adevarata si azi: copiii sefilor nostri vor deveni sefii copiilor nostri!

Printre putinele personalitati care nu avea legatura cu nomenklatura, si de care auzisem ceva mai des la Europa Libera, era profesoara de franceza din Cluj, Doina Cornea, o dizidenta cunoscuta, care, cand a fost cooptata in FSN, al carui sef, „cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista”, s-a auto-ales Iliescu, a intrebat cu o sincera naivitate: „Da’ cine e acest domn Iliescu, eu nu am auzit de el?”…

Ce dovada mai clara de manipulare si de aranjament odios, sa dea bine la mase si sa vada lumea ca oamenii aia chiar merita sa fie in fruncea tarii, decat celebra faza “Mircea, fa-te ca muncesti!”? De atunci, se pare ca toti respectam asta, parca mereu ne facem ca muncim, d-aia parca tot batem pasul pe loc…

Prima discutie adevarata, de esenta, despre ce e vorba de fapt, despre „Jos Ceausescu”, sau de „Jos comunismul”, a fost in ziarul Romania Libera, intr-un editorial pe la inceputul lui ianuarie. Noi nici atunci, inca nu speram ca putem scapa de comunism, nu indrazneam sa credem 100% in asta, nu stiam sa interpretam ce se intamplase in toata Europa de Est. Toti esticii au carmit-o in ’89, erau pregatiti sa treaca la „comunismul cu fata umana” propovaduit de rusi cu glaznost si perstroika. Atunci, si-au scuturat capul mai bine popoarele si au zis, baaai, acum e momentul! Nicaieri, insa, nu au murit oameni. Fostii presedinti comunisti au fost lasati in viata, sau au fost lasati sa fuga din tara, bulgarii l-au arestat pe Jivkov la domiciliu, a murit de batranete in patul lui. La noi, ca la nimeni…

Daca stau bine sa ma gandesc, zilele trecute, cand a plecat Regele, s-a strigat „Jos comunismul!”, asa ca uite, dupa fix 28 de ani, noi tot o balabanim incotro s-o apucam…

Apropo de ruperea de comunism, prin februarie 90, a fost o tentativa a lui Iliescu, in balcon la Palatul Victoria, cand a fost fortat sa declare in afara legii partidul comunist, dar si-a inhibat-o destul de rapid dupa aceea…

Ei, si uite-asa, au aparut atunci, in ianuarie, si reprezentantii partidelor istorice: Coposu, Diaconescu si Ratiu de la PNT, Campeanu si Sandulescu de la PNL si Conservatorii lui Sergiu Cunescu. Ma uitam la ei si ma gandeam: de unde-au aparut frate si fosilele-astea? De ce vor ei sa strice noua ordine? Offf, ce papagal eram si cat de deformat gandeam! Dupa aceea am aflat istoria adevarata, nu aia spoita de comunisti, cine a fost Seniorul, Corneliu Coposu, secretarul lui Maniu, si cum a facut 17 ani inchisoare comunista pentru crezurile sale politice. Si-asa, usor-usor, parca mi se ridica un val de pe ochi. Ce val, ditamai plapuma! Parca nu vazusem soarele niciodata, acum descopeream adevarul si eram atat de avid sa-l caut. Imi amintesc cum citeam tot ce era legat de istoria redefinita, experimentul Pitesti, Gherla, Canal, arhive, articole documentare, tot. O frenezie a cititului ca niciodata inainte. Si adevarul nu era deloc cel pe care-l cunoasteam pana atunci.

Pe 12 ianuarie a fost un miting monumental (nu mai stiu daca ala a coincis cu prima aducere a minerilor in Bucuresti, veniti sa-l „salveze” pe Iliescu de taranisti si liberali si umblau prin Bucuresti cu un coșciug pe care scria Coposu), un moment ce ar fi putut fi crucial, in care Revolutia putea sa-si schimbe evolutia la 180 de grade. Era tot asa, o adunare cu Piata Victoriei full, iar Iliescu si altii din FSN in balcon la Palatul Victoria. Mazilu, care era un fel de VP al FSNului, dar se pare ca era reprezentant al „aripii americane”, in contradictie cu emanatii cu sange rosu, de la Moscova, pune o intrebare directa, inchisa, catre multime: „Il vreti jos pe Iliescu?” Pana sa se dezmeticeasca Piata si sa raspunda, apare o mandra de jos, din primele randuri din multime si striga: „Da’ dvs ce-ati facut in ultimii cinci ani, domnule Mazilu?” Ei, si uite-asa, s-a ratat o sansa posibila de „a-l vedea jos pe Iliescu”. Piata, in ce componenta era atunci, ar fi raspuns la unison DA! Si poate scapam de Ilici. Atunci si-a inceput cariera o intrebare celebra dupa aceea ani de zile: „Ce-ai facut in ultimii cinci ani?” Dupa aia, Mazilu a dat-o la-ntors, ca el s-a referit la faptul daca-l lumea il vrea pe Iliescu, acolo, jos, sa coboare in Piata… Hm!

Am aflat, ulterior, multe mizerii si grozavii care s-au intamplat, chiar zilele astea apar tot felul de declaratii, cum ar fi impuscat aia, alde Dan Iosif si Gelu Voican oameni in noaptea aia in CC, la intamplare, cu foc automat, adevarate carnagii (ce bine ca n-am intrat in CC!). Una peste alta, de fapt, reiese ca Revolutia nu prea a fost revolutie, a fost o miscare provocata de servicii, de unguri, rusi si americani, cu „turistii” rusi intrati in tara, cu simulatoare de foc pe cladiri, cu semnul distinctiv al revolutionarilor alesi, care era musai sa poate pulover, cu totul pus la punct de mult. Totusi, daca erau oameni in securitate care stiau din vara ca in decembrie va fi ceva, cum de nu stia Ceausescu? Sau stia si s-a crezut invincibil, iar cineva aproape de el si de maxima incredere l-a tradat total, exact cand trebuia?

Pentru mine, cea mai clara dovada de aranjament al securitatii, a fost articolul plin de mesaje cifrate din „Scanteia Tineretului” aparut pe 18 decembrie 1989: “Cateva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare”. Din 16, incepuse deja Timisoara, in 18 s-a tras acolo masiv, si urmau tragerile din Bucuresti.

Papagali si astia, sa puna un titlu atat de evident fals! ca doar nu era varf de sezon la mare, la plaja, in decembrie, nu? Plin de turisti care se aruncau in valuri si se mai si bronzau si trebuiau sa se intoarca de pe-o parte pe alta, sa nu se parleasca la soare…

Din pacate, ca urmare a acestor randuri, care transmiteau instructiuni clare securistilor si diversionistilor, peste o mie de oameni chiar au murit impuscati atunci.

„- Evitati expunerea intempestiva si prelungita la soare. E de preferat sa incepeti mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – cand pe-o parte, cand pe alta. Astfel, va veti asigura un bronzaj placut si uniform.

– Nu va avantati prea mult in larg. Oricum, in caz de pericol, nu strigati. Este inutil. Sansele ca prin apropiere sa se afle vreo persoana dispusa a va asculta sunt minime.

– Profitati de binefacerile razelor ultraviolete. Dupa cum se stie, ele sunt mai active intre orele 5,30 si 7,30. Se recomanda cu precadere persoanelor mai debile.

– Daca sunteti o fire sentimentala si agreati apusurile soarelui, librariile de pe litoral va ofera un larg sortiment de vederi cu acest subiect.

– Si inca ceva – daca aceste v-au pus pe ganduri si aveti deja anumite ezitari, gandindu-va sa renuntati in favoarea muntelui, inseamna ca nu iubiti in suficienta masura marea”

Erau proceduri detaliate, despre cum sa traga, sa nu se expuna prea evident, in ce intervale, faptul ca fiecare era pe cont propriu, nimeni nu stia pe nimeni, deci fara posibilitate de a fi ajutat sau salvat, iar daca nu sunt suficient de loiali cauzei, sa se lase pagubasi…. Chiar, astia nu aveau alt canal de comunicare, mai subtil?

Mai, copii, io cam atata am avut de povestit despre Revolutie. Asa cum am vazut-o si trait-o eu, chiar daca astia acum zic ca a fost un mare aranjament, iar noi eram doar papagalii, pionii care trebuiau sa iasa la numar si, de ce nu, sa fie sacrificati, pentru bunul mers al istoriei.

Initial, aveam doar vagi amintiri de-atunci. Insa, pe masura ce m-am aplecat asupra lor, sa le srciu, mi-au venit in cap, buluc, toate cele pe care vi le-am spus. Or fi ele amestecate, nestructurate, sau neordonate, poate… dar sunt adevarate.

Ok, recunosc, mi-au furat Revolutia, asa cum au furat mai totul in tara asta. Dar din ce-am trait, din Revolutia MEA, nu regret nimic, indiferent dupa ce scenariu oi fi jucat si io, fara sa-mi dau seama. Iar asta n-o pot ei fura.
Niciodata!

Foto – articolul din Scanteia Tineretului cu mesajele cifrate ale Securitatii….

Revoluția furată – episodul al III-lea

… dupa ziua de 22 decembrie 1989

Istovit, atat fizic, dar mai ales emotional, am plecat din fata CC-ului inainte sa apuna soarele. Imi amintesc ce zi superba a fost, 17 grade in decembrie, cu un soare plin, parca de toamna. Asta cu vremea, poate a fost si unul din IF-urile care au trebuit sa fie bifate pentru a reusi Revolutia.

Altul, poate cel determinant, a fost faptul ca l-a convins cineva pe Ceausescu sa tina acel miting. Mare greseala tactica a lui ‘nea Nicu, de incepator. Adica, dupa ce, cu cateva zile inainte, institui tu stare de urgenta, sau de necesitate, nu mai stiu, si interzici adunarea pe strazi a oamenilor in grupuri mai mari de trei persoane, tu vii, ca berbecu’, si aduci in Piata o suta de mii. Ca sa ce? Sa le faci “na, na!” celor din Timisoara si sa promiti o suta de lei la salarii, pensii si la bursele studentesti? Jalnic… Iar efectele erorii le-a vazut instant. Cred ca in mometul ala si-a dat seama de tradare! Dupa miting, a ramas lumea la Inter, apoi se stie ce-a urmat. Evident, Timisoara a avut rolul de declansator, de deschizator de drum, de „uite ca se poate”. Ce-a fost acolo, cu Tokes si evacuarea lui, nu stiu. Am auzit atatea variante, incat deja nu ma mai intereseaza. A fost, a avut rolul lui in formarea bulgarelui, pe care apoi timisorenii curajosi l-au rostogolit mai departe, trimitandu-l in Bucuresti. Iar aici, sa stai noaptea la Inter, sa faci Baricada impotriva militiei si armatei, dotati cu tancuri, tab-uri si AKMuri, mi se pare un curaj ireal. Inarmati cu ce? Cu mese de la restaurante, scaune, cauciucuri de la masini, borduri, pietre din pavaj si alte improvizatii. Cred ca oamenii aia trecusera de mult de starea de frica, deja erau atat de sus cu adrenalina incat nimic ce s-ar fi putut intampla nu i-ar mai fi atins.

Coincidenta face ca am facut cele 9 luni de armata la TR (termen redus) chiar in Targoviste, acolo unde avea sa fie impuscat cuplul prezidential…

 

Acum dupa atatia ani, incep sa ma indoiesc de faptul ca aia de la armata chiar nu au putut sa-i lichideze. Poate asa era jocul, trebuia creata o legenda credibila, usor de vandut, a unei revolutii. Poate vorbesc cu pacat, sa ma ierte eroii veritabili din acea noapte.

Strabat Cismigiul, ies dincolo, pe 6 Martie (actualul bulevard M. Kogalniceanu), la cofetaria „Lamaita”, sa iau un autobuz sa ma scoata la Academia Militara (ce frica-mi era dimineata cand am auzit ca de-acolo trimite armata tancurile dupa noi), apoi sa ajung acasa la ai mei. Acolo, dupa ce ne imbratisam bucurosi – ei nu mai stiau nimic de mine, nu ii sunasem – o sun pe Ana, care era la Onesti cu copiii. Ii tip in telefon, gajait, fara voce in realitate „Oleee, ole, ole, ole! Ceausescu nu mai eeee! A fugit Ceausescu! E cea mai frumoasa zi din viata mea!”, apoi ma corectez, politically correct: dupa ziua nuntii si cele ale nasterii copiilor 😊 Iar Ana imi spune, fericita: Copiii nostri nu vor mai trebui să învețe la gradinita poezii cu ode pentru Ceausescu si pentru Coana Leana…
Vedeti? Asta ne macina pe noi!

Era ingrijorata, normal, nu stia nimic de mine de cateva zile si se intamplasera atatea. Mai ales ca ma stia ca nu stau potolit si, de obicei, cand incepe sa gandeasca o situatie, e genul care pune raul inainte… Just in case, sa fie pregatita, in cazul ca e asa.

Pe seara, plec de la ai mei. Am luat de la ei un televizor d-ala mic, mobil, care mergea si la bateria de la masina. Era rusesc, intr-o carcasă albastra de tabla, o forma mai lunguiata. Ecranul era micut, cam 15 x 15 cm. Cu ala, instalat la mine acasa, am urmarit toate evenimentele acelei perioade tulburi. Normal c-am stat cu nasul lipit de ecranul lui, non stop.

Ca sa va dati seama in ce gaura neagra traisem, veneau in studioul patru al TVR, unde a aparut “Fratilor, am invins!”, tot felul de grupuri, cu liste de revendicari acum, ca nu mai era Ceausescu. Una din ele suna asa: sa avem voie sa circulam cu masina in fiecare duminica! Hei, copii, voi cei tineri, va dati seama in ce lume ne adusese imbecilitatea lui Ceausescu? Pe langa faptul ca aveai ratie si la benzina, 20 de l lunar, nici macar nu aveai drept de circulatie decat o data la doua duminici, separarea fiind facuta dupa numarul masinii, par sau impar.

Deseori m-am gandit ca Ceausescu, pana la urma, a fost prost. Da’ prost, nu asa! O fi fost istet, descurcaret, smecher, o fi stiut sa intoarca situatiile in favoarea lui, nu stiu, nu l-am cunoscut. Dar sa tii tu cu tot dinadinsul sa-ti infometezi in halul asta poporul, sa-l tii in frig si intuneric, rupt de exterior cu totul, in bezna cea mai crunta, de ce? Si, in acelasi timp, ii puneai pe toti sa il linga, de sus pana jos, pe el, Conducatorul Unic, dar si pe Ea, Academician de renume mondial. Toate interviurile la televizor erau parca scrise de aceeasi persoana de la Propaganda, toti erau filmati citind de pe un carton care era in spatele camerei TV, ca li se vedeau ochii urmarind randurile, totul era dedicat Conducatorilor iubiti, cei mai iubiti fii ai poporului. Toata nebunia a plecat de la dorinta lui de a-si plati creditele externe, si atunci toata strategia era de cut costs si de cumparare de valuta. Romanii nu aveau mancare, pentru ca tot ce producea, era vandut afara, pe dolari. Ieftin, evident, ca altfel, cine ar fi cumparat de la noi? Imi amintesc, in fiecare inceput de octombrie era TIBul la pavilion, la Romexpo. Desi, asa cum ii spunea numele, era targ international, cele mai mari cozi la staduri erau la firmele romanesti. Cele de export, care expuneau mancare! Lumea statea la coada ca la moastele sfintei Paraschieva, un pic mai putin timp, dar la fel de consistenta coada, ca sa ajunga sa vada fructe, legume, branzeturi, mezeluri, ce nu vazusera multi niciodata in viata lor si toti comentau: Uite, ma, ce putem sa facem noi, romanii! Plecau mandri… Iar a doua zi, stateau la coada tot la ratia lor de salam zoios in carpa sau la sunca de 65 de lei kilu’, din plastic, sau la creveti d’aia vietnamezi, in forma de nasturi, pe care ii aruncai in ulei incins, se faceau ca niste chipsuri, expandati si uscati, iar daca ii puneai pe limba si-i lasai acolo, incepeau sa se contracte si te piscau… Daca Ceausescu lasa o supapa de 10-15% din stransul sufocant al curelei, tot era inlaturat, dar murea de batranete.

A doua zi, sambata de dimineata, iar soare, superb, eu urma sa plec la Onesti pentru Craciun, cu trenul, dupa amiaza undeva pe la 4-5. Mai aveam timp, asa ca am inceput sa aranjez bradul, pe care-l asezasem in living, langa geam. Era primul brad din apartamentul ala, si, din pacate, urma sa petreaca singur Craciunul, fara noi. Atunci am vazut, sub mine (eram la etajul 4) in curtile caselor de langa strada Petre Ispirescu, chiar in fata geamului meu de la living, ca erau multi soldati, care se tot ascundeau dupa colturile caselor si trageau peste strada, inspre blocurile de vizavi. Stiam ca in zona era un bloc ce era al Clubului Sportiv Steaua, si inspre ala au inceput sa traga puternic. Mai departe, in plan indepartat, la alte blocuri, se tragea si mai intens (am aflat dupa aceea ca alea erau pline de securisti). Ce dracu’ frate, ca doar Ceausescu a fugit, l-au prins astia in Dacia aia inca de ieri si l-au luat la Targoviste. Ce-or mai avea de tras? Cine? Si in cine? Ce treaba are Revolutia, cu zona in care stau eu? Hm… tot felul de intrebari fara raspuns in capul meu. La un moment dat, un vuiet cumplit! Cutremur? (nu stiu daca v-am zis, mi-e o frica de cutremur de ma… pe mine) Nu. Vad pe geam trei MIGuri, care faceau curba si intorceau aproape deasupra blocului meu, si se duceau catre directia in care imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie Academia Militara. Pareau ca vin in picaj dupa curba, poate si trageau, nu stiu. Erau foarte amenintatoare, nu zburau asa, la misto. Sau, sa fi atacat Ministerul Apararii, in Drumul Taberei? Nu stiu. In orice caz, nu am mai vazut niciodata MIGuri atat de jos in Bucuresti.

Cum eram langa geam cu impodobitul bradului si in plin soare (era cald si bine doar la soare, inca nu dadeau astia caldura ca lumea), ma uitam la soldatii aia de jos, de trageau. Mai tragea un soldat unu’-doua gloante, apoi pauza. Dupa care vedea unul si-i dadea cateva pe foc automat, iar pauza, sa mai traga din tigara. Nu cred ca aveau o tinta clara, trageau asa, in directia aia… La un moment dat, asa mi s-a parut mie, ca se uita inapoi, SPRE MINE! M-a traznit un gand: daca vad astia ca sclipeste in soare beteala de la brad si-si inchipuie ca e vreo arma, ceva, si incep si trag in mine? (mama, ce filme in capu’ meu!) Imediat, am culcat bradul! Apoi, l-am tarat inspre usa, ca sa nu mai fie vizibil de jos. Mai ales ca aveam perdele, da?? – prietenii stiu de ce 😊

Mai tarziu, taica-meu mi-a povestit ca in dimineata aia a incercat sa vina la mine, sa vada daca sunt ok. Nu a putut traversa Petre Ispirescu, sa se tragea pe strada. Chiar a fost impuscat in burta un tip langa el pe strada si s-au adapostit intr-o scara de bloc. De acolo, m-a vazut ca impodobeam bradul (nicio legatura cu Fuego!) si s-a linistit ca eram ok. Pe vremea aia nu aveam telefon. Pana prin ‚’94, cred, cel mai aproape telefon public era tocmai la statia de metro de la Erolior.

In sfarsit, am plecat spre Gara de Nord. Imi amintesc ca nu prea circulau troleele, aveam o legatura foarte buna, directa, 97 parca, dar am asteptat degeaba. Am luat-o pe jos, pe Drumul Sarii. Se tragea, cateodata, razlet, sau mai intens. Aproape de Razoare, veneau niste tipi din sens opus si mi-au spus: mergeti pe celalalt trotuar, ca pe partea aia se trage. Ma gandeam, totusi, cat de repede te obisnuiesti cu o situatie absolut nefireasca: sa se traga pe strazi si tu sa mergi in continuare, linistit, INSPRE zona in care se trage. Ciudat mai e creierul nostru si cum se adapteaza el imediat noilor setari. Am ajuns in gara, acolo musuroi de oameni. Care cu steaguri, cu semnul victoriei, unii mai si cantau “Ole, ole…”, care cu ditamai bagajele (totusi, maine era Ajunul Craciunului), cu papornite, taranii cu nelipsitii lor saci cu paine… Marea majoritate cu cocarde tricolore, ca asa li s-a spus lor la televizor: revolutionarii, oamenii de buna credinta, pentru a fi mai usor recunoscuti, sa-si puna in jurul bratului banderole tricolore. Va dati seama ca „ailalti”, teroristii adica, aveau o jena in a-si pune si ei frumoasele cocarde… Ce penibil, in direct si la ora de maxima audienta!!!

Nu am mai prins cu loc, evident, asa ca trenul, plin-ochi, a plecat cu oamenii agatati ciorchine la fiecare usa de vagon. Plecam in orice conditii, chiar si fara bilet, oricum nasul nu a venit. In zilele alea, tot ce insemna autoritate si control, s-a cam dat la fund… Toti eram acum liberi la orice, nu? Cam intr-un sfert de ora am reusit si am avansat in vagon, asa ca acum eram safe. Nu va mai spun ce de povesti circulau printre calatori, unele gogonate, ce de zvonuri, ca ne asteapta la Buzau, cu armata in gara si o sa traga in tren, ca sunt unii care il apara pe Ceausescu si au recuperat nu stiu ce…

Chiar, niciodata nu am inteles de ce Buzaul, sau alte orase prin tara, sunt Orase-Martir ale Revolutiei. Inteleg Timisoara ori Clujul, inteleg Brasovul (si pentru 15 noiembrie 1987), inteleg Bucurestiul. Insa restul? Stiu ca la Sibiu a fost o lupta si au murit oameni, ca era fieful printisorului Nicusor, mare sef la partid acolo si pregatit sa-i preia tronul lu’ al batran. Poate criteriul acordarii acestor denumiri a fost daca au murit acolo oameni in zilele alea. Dar, daca au murit, sigur nu au avut legatura cu Ceausescu, sau cu Revolutia, ci cu lipsa de coordonare a armatei si comunicarea defectuoasa. Adevarul e ca de unde sa fi avut pretentii la conducatorii armatei, colonei, generali si ce mai erau ei, sa stie ei sa conduca sau sa organizeze ceva? Ei nu stiau decat sa iasa la muncile agricole cu trupetii, sau sa creasca porcii la GAS (gospodarii agricole de stat), sau sa lucreze in constructii cu aia de la dirlibau. Altfel, de unde instructie de razboi? A fost vreunul dupa 1945 si nu stiu io?

Cea mai buna dovada a fost chiar atunci cand l-a pus Iliescu pe generalul Militaru sa preia comanda armatei, iar asta nu stia nici macar ce ordine sa dea la televiziune, si nu lega doua cuvinte. In spatele lui era un capitan cu cuvintele la el, foarte prezent, spirt, care i-a soptit intreg discursul si, practic, el a dat toate comenzile necesare armatei. Peste cativa ani, cand eram la Radiotel, l-am intalnit pe acel capitan, se retrasese din armata si avea un business, se ocupa de ceva distributie de apa minerala, sau asa ceva…

De ce ne mai miram ca au murit 40 de tineri militari in fata aeroportului Otopeni, adusi de la Campina cu camionul, sa apere aeroportul? Ce oroare! Au fost macelariti cu sange rece de niste eroi ai revolutiei, evident, care i-au considerat teroristi. Cata imbecilitate! Nu mai zic de aia omorati in fata Ministerului Apararii, desi erau mari barosani in armata.

Dar se pare ca totul era conform unui plan, sinistru-cinic, in care trebuiau sa moara cat mai multi, ca sa justifice si sa dea putere si credibilitate emanatiei Revolutiei, adica lui Iliescu si FSNului. Culmea, pentru a fugi Ceausescu, au murit o suta si ceva de oameni. Dupa fuga lui, peste o mie… Poate ca vom vedea si ziua in care se va face dreptate. Cei care au murit, o merita din plin!

Craciunul l-am petrecut la Onesti, acolo am vazut seara, procesul si executia. Am plans (sic!), parca eliberat, usurat de toate emotiile, sentimentele si fricile adunate in ultimele zile, amintindu-mi ca nu mai departe de vineri dimineata eram inca in fata Institutului, speriat, incercand sa adun cativa oameni sa ne facem curaj, iar acum vedeam executia celor care devenisera COSMARUL ROMANILOR. Acum imi e rusine de cum gandeam atunci, dar in asa hal ne adusese ’nea Nicu, incat, daca-mi dadea cineva un pistol, eu i-as fi impuscat cu mana mea. Pe bune! Cu mintea de acum, realizez cat de grotesc gandeam. Si cat de rudimentar si necivilizat este un popor care, cica face un simulacru de proces ca ala, unde ii judeca pe repede-nainte, ca pana si avocatul lor ii acuza, ca sa scape de ei. Imi dau seama cat de barbari ne-au privit strainii, mai ales ca i-am impuscat pe aia chiar in ziua de Craciun. Asa cum au asteptat trei zile, nu mai mergea una? De unde atata graba, totusi? I-au tinut acolo trei zile si acum voiau sa termine totul intr-o ora? Ce s-a intamplat in alea trei zile? S-a negociat? Cine cu cine? Si care a fost obiectul negocierii? Sau au vrut sa vada cine iese invingator, si in functie de asta, sa-l salveze sau sa-l omoare pe Ceausescu? Am mai auzit de curand o varianta, ca americanii aveau un avion pe Baneasa, care astepta pregatit sa-l recupereze pe Ceausescu si sa-l salveze, dar ca el n-a vrut sa fuga din tara…

Pentru mine a fost PRIMUL SEMN DE INTREBARE: de ce l-au tinut trei zile?

Of, dar mult mai multe intrebari d’astea urmau sa apara, mult mai clar, mai tarziu.

Foto – Coincidenta face ca am facut cele 9 luni de armata la TR (termen redus) chiar in Targoviste, acolo unde avea sa fie impuscat cuplul prezidential…

Revoluția furată – episodul al II-lea

Marti, 19 decembrie

Cum va spuneam in primul episod al povestirii mele, marti eram in ultima faza a smotrului in noul apartament. De la birou mergeam direct acolo si munceam pana noaptea, cand plecam sa dorm acasa la ai mei. Aflasem de la Europa Libera de Timisoara si ca s-a tras in oameni, ceea ce era de neinteles, de neconceput. Lumea vuia. Dar mut, mocnit. Chiar si la institut, ne adunam pe la colturi, ascunsi dupa plansetele de desen cate doi-trei si comentam, surescitati, dar susotit, ce se intampla. Era periculos sa te dai in stamba, avand in vedere colegii care turnau la Securitate. Pe care nu-i stiam, doar aveam banuieli. Dar sigur erau. In orice grup, in orice mediu, era cineva care turna. Ca spuneai bancuri anti, ca vorbeai de rau regimul sau pe Ceasusescu, sau ca n-avem aia sau aia, totul se raporta. La mine era si mai complicat, ca ma manca-n… pix si mai faceam si caricaturi anti. Sunt convins ca am ceva dosar din vremea aia si am tot zis ca ma duc sa fac cerere la CNSAS, sa-i aflu si eu pe „prietenii” care ma vopseau la secu’.

Se faceau tot felul de scenarii, care mai de care mai fanteziste. Cel mai tare speram sa dea Ceausescu ceva libertati, sau sa dea caldura, lumina sau mancare. Cam pe aici era orizontul de asteptari. Nu indrazneam sa visam la mai mult. Sau, cel mai des pomenita era inlocuirea lui Ceausescu cu Nicu, fiul cel mare. Trecuse Congresul al XIV-lea al PCR, unde se zvonise initial ca se va face rocada si va prelua juniorul franele dinastiei, dar nu s-a intamplat. Tot dadeam in bobi de ce parte o fi Gorbaciov. Hai, ma, ca tocmai ce venise la Bucuresti, si-a zis si aici de glaznosti si perestroika, e clar ca i-a zis lu’ Ceausescu s-o lase si el mai moale. Da, da’ stii ca asta e impotriva rusilor, si daca n-asculta de el?…

Miercuri 20 decembrie

Dupa birou, ca de obicei, vin la apartament. Insa cu un mic ocol, trebuia sa trec pe la maica-mea sa iau ceva. Mama lucra pe Brezoianu, la „Informatia Bucurestiului” (acum „Libertatea”) in tipografie, la sectia de zincografie. Acolo, un mediu foarte toxic, se lucra, asa cum ii spune numele cu zinc, plumb si multe substante odioase. Toate pozele, desenele sau vignietele ce apareau tiparite in ziar, trebuiau prelucrate pe niste placi de zinc, ca niste gravuri. Atacarea zincului, pentru a crea relief si, mai apoi cerneală tipografică sa dea imaginea, se facea cu diverse substante. M-a invatat si pe mine cum sa lucrez, erau niste aparate mari, nemtesti parca. Cred ca mare parte din bolile pe care le-a dus maica-mea zeci de ani au fost generate, sau agravate de acel mediu. Primea cate un litru de lapte pe zi, dar ni-l aducea noua, baietilor, acasa, nu-i placea laptele. Oricum era extrem de diluat…

Hm, ciudat. Ca niciodata, Brezoianu plin de masini militare, tab-uri, parcate pe intreaga lungime a strazii, imbracate toate in panze d-alea de camuflaj. Parca era un monstru, adormit la bordura, in forma de sarpe, plin de solzi in culori vegetale. Nu vazusem niciodata asa desfasurare de taburi in afara unitatilor militare. Ma gandeam, ce dracu defilare pregatesc astia? Ca Brezoianu da in magazinul Adam, in fata Salii Palatului.

Lucrez pana noaptea, pe la 10, cu urechile in Europa Libera. Stiam ca s-a tras la Timisoara si ca au murit oameni la Catedrala. Eram incremenit, nu-mi venea sa cred, cum adica sa traga PE BUNE in oameni? Ce dracu’ de scuze mai gaseste Ceausescu pentru asta? Da’ cum de rabda Dumnezeu asa ceva? De fapt, el cred ca era putin atent in alta parte cat am fost noi sub comunism. Ca, daca era mai aplecat catre noi, isi dadea seama ca e un regim de exterminare, total impotriva naturii. Nu exista nimic in natura identic, asa cum spera comunismul sa ne transforme, pe toti la fel. Uniti in cuget si-n simtiri!

Eram plin de inversunare, simteam ca dau pe afara, dar nu aveam ce face. Ardeam mocnit, de unul singur… Pentru ca nu aveam televizor inca, nu am vazut speech-ul lui Ceausescu din seara aia, doar l-am auzit la radio. Horrorr! Un ton infiorator, metalic, amenintator. Niciodata nu l-am simtit asa. Nici macar in ’68, cand s-a dat cu curu’ de pamant ca au intrat rusii in Cehoslovacia, nu era asa sumbru. Bine, atunci era si mult mai tanar, energic, motivant. A pacalit pe multi cu atitudinea aia si cu pozitia de Gica-contra, el anti-sovieticul. Imediat dupa, s-a inregistrat un mare val de aderari la PCR, chiar din convingere. Ce amagire! Omu’ reactionase asa din frica, ii era teama sa nu intre rusii aici si sa-l schimbe cu altu’…

Plec catre ai mei. Noapte grea, nimeni pe strada (absolut totul se inchidea maxim la ora 22), lumini din loc in loc, mergeam ingandurat. In dreptul bisericii de pe Margeanului, cu privirea laterala, parca mi-a atras atentia ceva ciudat. Ma uit mai atent, pe poarta de intrare era un cearșaf alb, legat vertical de rama portii. Pe el, cu vopsea rosie si litere imense, scria: Timisoara! Criminalul Ceausescu! A omorat oameni! Jos Ceause….. Va jur ca nu am avut puterea sa termin de citit tot cearceaful, pana jos. In timp ce citeam, realizam grozavia reala a cuvintelor, intelesul lor propriu. Am luat-o la fuga instantaneu, ca din pusca, nu cred sa fi fugit mai tare in viata mea. Dupa o fuga de vreo 15 minute, in care obsesiv ma uitam inapoi, sa nu ma fi vazut cineva CA AM CITIT asa ceva, am ajuns gafaind la ai mei, speriati de cum aratam, am inchis usa si le-am zis: „Timisoara e mult mai aproape decat credem!!!”

Joi, 21 decembrie

Nu stiu cat am dormit in noaptea aia, putin oricum. Eram cu urechile ciulite, sa nu bata la usa cineva care, totusi, vazuse faza si sa ma ridice peste noapte, sa ma duca la militie. Ma bantuia ce vazusem. Imi dadeam seama ca oamenii aia in Timisoara, la fel ca Brasovul cu doi ani inainte, au avut curajul sa iasa in strada si sa STRIGE Jos Ceausescu. Mi-am amintit si de Constantin Parvulescu, care la Congresul al XII-lea al PCR, in ’79, chiar in fata lui Ceausescu si a cinci mii de delegati la Congres, numa’ muc si sfarc, a spus ca el nu e de acord cu realegerea lui Ceausescu! Cat curaj sa ai sa faci asa ceva? Bineinteles ca l-au internat la nebuni si pa!… Va dati seama ca daca erau 10-15 ca omul ala, noi scapam de Ceausescu mai repede? Poate nu si de comunism, ca inca nu era coapta treaba si nu batusera palma rusii cu americanii.

Iar eu acum ma cacam pe mine de frica, doar ca citisem un protest… Am recunoscut mereu ca sunt un fricos, asta e! Culmea e ca biserica aia pe poarta careia vazusem cearceaful se afla pe Margeanului, la intersectia cu strada Mos Adam, pe care locuia chiar sora lui Ceausescu. Avea o casa mare, cea mai impozanta din cartier, cu etaj si mansarda. Ea era administrator la Piata 13 septembrie, din zona. Acolo imi repartizasera astia ratia de paine, carne, oua, unt, mezeluri, branza. Imi amintesc cum arata salamul ala, invelit intr-un fel de carpa, ca nici plastic d-ala clasic, de salam, nu se mai folosea. Si din el, cand il taiai, curgea o zeama oribila, zoioasa. Iar ulei, daca nu mai apucai de floarea soarelui, iti dadea, varsat, d-ala de rapiță. Turna vanzatoarea dintr-un cazan, in care baga un linguroi d-ala mare, de aproape juma de litru. Si era asa, rosu, agresiv… Era un frig in alimentara. Toate vanzatoarele erau îmbrăcate cu hainele lor, peste care puneau un halat d-ala albastru de sectie industriala, iar pe deasupra cate un cojoc de oaie. Alea mai in trend, aveau niste bundite asa, cu margini cu blanita alba… Offff!

Dimineata m-am trezit devreme, ca ne chemasera sa fim prezenti sa ne duca la miting. Lucram la SHP (adica Sectorul de Hidraulica-Pneumatica) al centrului de cercetari pentru mecanica fina, undeva pe Cutitul de Argint, exact langa Arenele Romane. Convocase Ceausescu celebrul miting de la balcon si trebuia sa mergem la punctul de adunare. Cand am ajuns la birou, ne-au spus sa nu mai mergem, ca TESA nu mai participa. Era primul miting la care chiar as fi vrut sa merg, stiam ca e pe tema Timisoarei. Asta e! Pe la noua am plecat in delegatie „la centrala”, adica la sediul central de la Obor, iar cand m-am intors, am luat troleul pana la Universitate, urmand ca acolo sa ma bag la metrou, pana la Pieptanari. Cand am coborat din troleu, pana sa intru in pasaj la Universitate, am vazut o scena ce mi-a dat fiori. Eu veneam pe langa Teatrul National, iar pe vizavi, pe strada de langa Arhitectura, aia cu Fondul Plastic, iesea lumea de la miting. Dar ceva era ALTFEL. Fusesem la mai multe mitinguri si, avand in vedere ca eram baiat, inalt, destul de zglobiu, imi plasau mai mereu cate un portret, steag sau lozinca. Era nasol cand se iesea, trebuia sa tii materialele foarte ridicate, pentru ca se crea o presiune a multimii extraordinara si, cateodata, efectiv pluteai, te lua lumea pe sus. Iar daca in momentele alea scapai vreun bat d-ala de steag, sau vreun potret, te puteai impiedica tu sau altii, ori iti luxai o glezna sau mai rau, ca nu aveai spatiu sa privesti ce e pe jos, atat de presat erai de oameni. Daca te impiedicai, lumea venea peste tine. Asta se intampla in anumite locuri mai stramte, sau daca se creau unele dopuri. Daca ieseai apoi „in larg”, presiunea inceta. Insa oamenii care ieseau atunci de la miting, nu aveau deloc pancarte, sau steaguri in maini. Erau pe jos, rupte, multimea calca pe ele. Si toti alergau! Iar vuiet ca ala, lugubru, iesit din mii de voci, nu cred sa mai fi auzit vreodata. Probabil era amplificat si de faptul ca strada e destul de stramta si blocurile inalte, deci creaza o incinta ce intensifica sunetul.

Mi s-a parut ciudat, dar atat, nestiind ce s-a intamplat la miting, dar mai ales cum s-a terminat in realitate. Cu imaginea asta in cap, am intrat la metrou. Cand am ajuns la birou, toata lumea in flacari! Scosesera televizorul color in holul central de la etajul unu si toata lumea din institut a stat sa urmareasca mitingul. Unii chiar suiti pe scaune si mese. N-a avut niciun miting al lui Ceausescu asa rating.

“Bai, s-a intamplat ceva!” “Au intrerupt transmisia.” “Au bagat muzica populara.” “L-a aratat pe Ceausescu in palton, cu caciula, apoi in haine de vara!” “Ceausescu era in panica. Speriat!” “Au mixat imaginile.” “S-au auzit zgomote. A vuit lumea…” La randul meu, le-am povestit ce vazusem la Universitate, exact la spartul mitingului. Toti precipitati, toti cu presupuneri care mai de care. Nimeni nu pricepea nimic.

Mereu m-am intrebat: daca ratam troleibuzul ala pe care l-am luat de la Obor si-l asteptam pe urmatorul? Ajungeam cu un sfert de ora mai tarziu, cand deja lumea incepuse sa se adune la Dalles… Cine stie ce destin aveam… sau daca mai traiam.

Dupa serviciu, surescitat si incarcat de ganduri, am plecat la bunici. In fiecare an, bunicii mei cresteau cate unul sau doi porci, la tara. Si-i aduceau la Bucuresti pentru taiat de Craciun. Pe vremea aia, sa ai carne prospata de porc, de Craciun, era raiul pe pamant. Visul de aur al omenirii. Nu exista deliciu mai mare…

S-a taiat porcul, s-a parlit, s-a curatat. Si s-a mancat pomana porcului. Cum miroase carnea aia prospata atunci gatita, nu miroase niciodata dupa. Are o aroma si o dulceata,… mmmmm! A transat apoi bunicul porcul si mi-a revenit si mie o parte. Pe care am impachetat-o cat mai bine in hartii, ziare si in tot felul de plase, ca sa nu se scurga din ele pe drum. M-a dus taica-meu cu masina la aprtament, ca era in drumul lui. Asa ca, pe la sapte-opt, seara, eram cu carnea macra in bucatarie, sa incep sa ma joc de-a marele chef! Nu mai transasem niciodata carne de porc, de pui, sau de orice alt animal. Ca sa-mi fac curaj, mi-am pus niste tuica, tot de la bunici. D-aia turnata in sticle si cu dop de cocean. Ei sunt din zona Arges, deci tuica acolo are vreo 27-30 de grade. Mereu prietenii mei din Transilvania fac misto de mine si-mi zic Bai, aia-i temperatura, nu e tuica! Ei au tuica aia de-i zicem noi palinca si ii dai foc pe deget…

Asa, deci in noua bucatarie, incep sa pun pe jos folii si hartii si ziare, sa nu murdaresc frumusete de gresie sau de mobila de bucatarie. Alba, normal! Ma apuc de taiat, se ciopartit mai corect spuc. Puneam in pungulite, pe care lipeam etichete si scriam asa, cat mai artistic ce contine fiecare pachet: slanina, sorici, friptura, cotlet, oase etc… Nu se arunca nimic.

Si incepe! La Europa Libera, se anunta grozavia ce se desfasura in direct, noaptea aia la Universitate, la Baricada. Cu mortii intinsi pe caldaram, in fata Bibliotecii Americane, cu faptul ca lumea a scandat Jos Ceuasecu, ca s-a tras in plin. Ca s-a facut Baricada. Non-stop, aceleasi comunicate delirante, uluitoare, de nu-mi venea sa cred ca e realitate. Si despre Timisoara, „primul oras liber de comunism”. Nu intelegeam ce poate fi aia, pe bune. Nu cuprindeam cu mintea conceptul, oricat m-as fi chinuit.

Imaginati-va, va rog scena, privita de sus: eu, in mijlocul bucatariei, cocotat pe folii de plastic, hartii si ziare, manjite cu sange, cu niste bucati de porc in stanga si pachetele etichetate frumos in dreapta, manuind fara pricepere niste cutite mici si mari, chiar si un ciocan, cu care dadeam in cel mai mare cutit de-l aveam, ca sa tai oasele. Era un film american cu un corporatist potent (Christian Bale?) care aducea la el gagici, le-o tragea privindu-se in oglinda admirativ, apoi punea folii pe jos si le transa cu drujba. Cam asa arata si la mine, mai putin gagicile si oglinda 😊

Si plangeam! Oho,.. plangeam in hohote, nevenindu-mi sa cred ca e real, ca traiesc asa ceva. Poate ca era si de la tuica (sigur! chiar si asa slaba cum era ea), dar efectul asupra mea al acelor apeluri repetate toata noaptea la Europa Libera a fost devastator. Aaa… ascultam la maxim (ce curaaaj!) Europa Libera! Radioul era undeva la geam, pe calorifer, pentru ca aveam o sarma pe care o legam de teava de calorifer, sa prinda mai bine si sa diminueze bruiajul.

Mi-am zis, maine dimineata ma duc la birou, adun niste colegi si mergem la Universitate!

Vineri, 22 decembrie

Dimineata, tensiunea era maxima. Deja, parca nici frica nu mai era asa prezenta. La birou, vorbeam in gura mare, nu ne mai ascundeam. A venit si un coleg, Nelu, care fusese in noaptea trecuta la Universitate si ne-a povestit cum au tras in oameni, cum s-a tarat pe jos sa scape, cum l-au impuscat pe unul, saracu’, chiar langa el. Direct in cap. Si i-au pus unii caciula, ciuruita, plina de sange, pe un indicator rutier din Piata…

Gata, hai! Mergem acolo! Ne-am adunat cativa mai naravasi, asa, in fata institutului, in strada. Bai, dar suntem cam putini, hai sa mai adunam ceva oameni. Din institut nu mai venea nimeni, toti se faceau ca niznaiu’ si treceau cu privirea peste tine. Bai, nu intelegeti? Au tras in plin, au murit oameni! Nimic, frate. Atunci, impreuna cu un coleg, Daniel Serban, ne-am dus pe la toate intreprinderile din zona, Steaua Rosie (Hesper), Fabrica de Ulei si ce mai era p-acolo, sa adunam cat de cat, macar sa fim vreo cincizeci de oameni, sa plecam in mars. La porti, toate inchise, ne asteptau unii imbracati in uniforme de garzi patriotice, in echipe de cate doi. Noi le spuneam hai, sa mergem la Universitate, c-a fost macel. Ei se uitau la noi si ziceau: Bine, sigur! Le spunem oamenilor, voi mergeti acum, venim si noi dupa aceea. Oha! Nu se intampla nimic, nu venea nimeni. Baga-mi-as!

Pana la urma am plecat asa, doar vreo 10-15. Am iesit pe Soseaua Viilor, am incercat sa atragem cat mai multi in grup, ba chiar unul mai curajos s-a suit in partea din fata a unui tramvai si a tras de sfoara aia de la troleu, sa-l opreasca. Cand a deschis vatmanul usile, s-a suit in tramvai si a strigat sa vina lumea, ca mergem la Universitate, ca Ceausescu a omorat oameni. Nu a coborat nimeni. Toti surzi, se uitau pe geam, catre nicaieri, cu priviri albe, goale…

Am mers apoi pe Trafic Greu (Progresului), pana la Calea Rahovei. Acolo ne-au spus oameni care veneau dinspre Academia Militara, ca au vazut ca ies tancuri din unitate si vin inspre noi. Oooops! (ironic, sau nu, eu facusem armata la tancuri)

Am virat stanga spre Vulcan. Ne mai conturasem putin, deja, cred ca eram vreo 70-80. La Vulcan aveam sperante mari, acolo erau mii de oameni. Am stat mai mult in fata portilor, scandand, ca aveam asteptari, puteam aduna o recolta bogata. Le sudasera portile, ca sa nu iasa (asta mi-a povestit taica-meu, ca lucra acolo. El a sarit gardul). Si ce daca? Au sarit peste porti si ne-am facut deja multi. Si inca un ajutor important: un ditamai cearceaful, alb, lat cat toata soseaua aproape, vopsit cu rosu cu JOS CEAUSESCU! Eeee, alta inima aveam acum. La radio s-a anuntat ca „tradatorul Milea s-a impuscat” si, apoi, un zvon care ne-a mai linistit a circulat instant: ca armata s-a retras in cazarmi. Deci nu mai veneau tancurile dupa noi. Pe Sebastian, deja eram sute de oameni! Ma uitam la blocuri: oamenilor le era atat de teama, incat nici nu aveau curaj sa se uite pe geam la noi, in strada. Erau ascunsi cumva in lateral, in spatele perdelelor pe care le strageau, sa nu fie vazuti. Off, ce frica a indesat in noi, zeci de ani, sistemul ceausist!

La intersectia cu Calea 13 septembrie, a venit un ARO de armata si mi s-a parut ca a inceput sa distribuie arme, cred ca pe baza de buletin. Am plecat imediat din zona, nu am vrut sa iau. Eram convins ca, odata ce aveai o arma, deveneai tinta! Si, ulterior, am vazut cata dreptate am avut… Instinctul.

Pe Calea 13 septembrie, a venit un flacau care arunca in sus cu niste manifeste. Erau „tiparite” pe carti de vizita albe, d-alea goale, pe care le cumparai ca sa le scrii cu mana. Ca nu aveai voie sa printezi. Nici macar nu aveai voie sa scrii la masina necontrolat, toate masinile de scris erau inregistrate si aveau probe de scris la militie, ca, in cazul in care scriai ceva dubios sau „anti”, sa recunoasca cine e autorul. Tipul ala le printase „cu guma” si scria ceva tot de Timisoara, de criminal, de jos Ceausescu. Metoda era simpla: luai o guma de sters d-aia lata, de doi lei, pe care taiai cu o lama foarte ascutita, sau un cutter, literele in relief. Apoi imbibai guma in cerneala sau vopsea si apasai pe cartonul cartii de vizita. Si uite-asa aveai un tipar, o matrita, un print. Pe la Unirii deja eram cu miile, era atat de inaltator sentimentul. Trecuse si frica de dimineata, cand eram in strada cativa aia acolo, gata sa ne luam la harta cu Ceausescu.

Cand am ajuns la Universitate, am vazut urmele macelului de peste noapte, urme de gloante, chiar si caciula de care ne povestite Nelutu… Liniste apasatoare! Greu!

Aproape de CC, cand am vazut elicopterul si banuiam cine e in el, ii intrebam pe colegi: Bai, cum se poate asa ceva? Adica faptul ca ne-am adunat atatia pe strazi, l-a facut pe Ceausescu sa fuga? De ce n-am facut asta acum zece ani??? Off,… sfanta naivitate!

Am ajuns la Comitetul Central, chiar pana la usa principala. Am pus mana pe grilajul ala si mi-am zis, Mirceo, daca ai ajuns tu pana aici, inseamna ca, intr-adevar „Oleee, ole, ole, ole, Ceausescuuu nu mai eeee!”

Ce bine ca n-am intrat. Tot frica! Am auzit dupa aceea cum au fost impuscati oamenii inauntru, chiar unii militari, ce sa mai zicem de civili. Niste colegi mi-au zis, hai sa mergem la vila lui Ceausescu, in Primaverii. Nu voiam. Pentru mine, „cucerirea” CCului era semnul victoriei si mie-mi era de-ajuns. Atunci mi-am dat seama cat de ragusit eram, de dimineata strigasem intr-una. Asta si dupa mai multe nopti facute praf de toate intamplarile ce navalisera peste mine.

Si am revenit in Piata, unde am mai stat catva timp. Puhoi de lume, exuberanta, fiecare se felicita, fiecare cu semnul victoriei. Pai, acum se vine pe plaja? Unde erati, fratilor, dimineata, cand rasare soarele si cautam dupa voi prin tramvaie? Vorba cantecului: “Hei, tramvai, cu etaj si tras de cai”… ca tot vorbiram de Timisoara.

L-am vazut atunci pe Ando, celebrul caricaturist (il stiam de la Informatia si de la Urzica, chiar fusesem invitat de Sorin Postolache la un vernisaj la o „personala” a lui, la Grand Hotel de Boulevard, cu ani inainte), care a venit acolo, in fata la CC cu un vraf de ziare proaspat tiparite, pe care le distribuia gratuit. Nu mai era „Informatia Bucurestiului”, ci aparuse prima editie din LIBERTATEA. Mi-a dat si mie un exemplar, cred ca-l mai am pe undeva. Tare mandru eram! Stiam ca maica-mea lucrase si la editia asta, facuse pozele, acolo la zincografie, la aparatul ei. Care avea s-o distruga, pentru ca zincul asimilat in zeci de ani de lucru in acel mediu avea sa lase urme…

Mama, alaturi de monstrul care avea s-o doboare…

Revoluția furată – episodul I

Au trecut 32 de ani… mi se pare incredibil cum totul devine atat de usor
deformabil, alungit, practic incomensurabil cateodata, cand e vorba de timp.

Asadar, despre Revolutie! O sa va povestesc cum am trait-o eu, deci, sa ne-ntelegem, vorbim de Revolutia Mea!
Pe care, insa, astia au reusit s-o fure, precum tot ceea ce s-a furat in tara asta… Eu zic c-am fost norocos sa traiesc asa ceva, nu stiu cati oameni participa, sau macar prind o revolutie in viata lor. Din pacate, popoarele din Est au prins cam doua in ultimii 70 de ani, una spre si una dinspre comunism.
Ambele traumatizante.
Si asta venind dupa doua razboaie mondiale, alte catastrofe. Statistic vorbind, cam dupa 30-40 de ani se pare ca urmeaza iar un eveniment major, pentru care, iata, va trebui sa ne pregatim. La fel ca si cu cutremurul la noi.

Pentru mine, coincidenta face ca, pana acum, viata mi s-a cam impartit jumi’-juma’, intre comunism si ce-a urmat dupa. Deci, am ce povesti din ambele lumi.

O sa-ncep povestea Revolutiei MELE un pic mai devreme, ca sa intelegeti corect contextul. Ana si cu mine ne-am casatorit in ’84 (an cu recolta buna dictatoriala, conform teoriei lui George Orwell), in vacanta de dupa anul IV de TCM. Dupa anul V, repartitia, doi ani la Bacau, apoi in Bucuresti din octombrie 1987. Anei niciodata nu i-a placut Bucurestiul. Cred ca nici acum nu-i place. Si atunci am facut un targ: stam in Bucuresti doi ani, timp in care eu am de rezolvat problema cu casa. Daca pana in octombrie 1989 nu faceam rost de un apartament, ne intorceam la Bacau. Acolo primisem o repartitie de apartament, pe la „podul cu lanturi”, dar nu aveam dreptul, pentru ca bunicii mei trecusera casa din Militari, prin donatie, pe numele meu si nu aveai voie doua proprietati pe vremea aia. Urma sa renunt eu la donatie, asa incat sa pot primi apartament etc. Bottom line e ca aveam termen doi ani sa fac rost de casa. Am inceput audiente, inscrieri pe lista de repartitie case la institut, d-astea. Nu am dat nicio spaga! Auzisem ca, daca dai nu stiu ce nu stiu cui, se rezolva mai repede. Zgarcit cum sunt, am zis, nu, frate! E dreptul meu, sa-mi dea casa institutul. Ce naiv…

Dupa nunta, am ramas cu ceva bani, pe care i-am pus pe cecuri d-alea de cinci mii de lei, ce participau la trageri la sorti periodice, cu castiguri in Dacii. La norocul meu, nu am castigat nimic, evident. Insa, dupa 87, cand am vazut ca nu prea se mai gasea nimic, nici macar mobila, decat naspa si cu pile, am inceput sa caut mobila. Retineti, stateam inca la ai mei, nu aveam casa, dar cautam mobila, asa, sa fie, ca nu strica!

Exact asta era si filozofia maselor la aparitia ratiilor de mancare: cum prindeai vreo sansa sa iei de mancare, luai cat puteai duce, ca nu se stie… D’aia statea lumea la coada, la „ce se baga”, ca indiferent ce aducea, era util. Asa au aparut unul, doua, sau chiar trei congelatoare in fiecare familie, burdusite toate cu te miri ce de mancare. Cat se arunca din ea, nu se mai stie… Sunt convins ca, de cand cu introducerea ratiilor, consumul de mancare a crescut. Adica exact efectul invers decat cel scontat. La tara nu se gasea paine, adica exact acolo unde se facea graul, muncit pe branci de saracii tarani colectivizati. Care erau nevoiti sa vina la Bucuresti, sa ia paine de peste tot, in niste saci de panza d-aia aspra, burdusiti. Si acum am in cap imaginile cu bietii oameni tarand dupa ei, sau carand in carca sacii pe strada, in autobuze, metrou, tramvaie, sau pe peronul Garii de Nord. Mai venea catodata militia si facea razie, le cerea buletinul si, pentru ca evident nu aveau buletin de Bucuresti, le confisca toata captura lor de peste zi. Oamenii plangeau, spunand ca nu aveau cu ce sa-si hraneasca animalele din batatura… Ce umilire: taranii sa vina la oras, sa ia “pe sestache” paine facuta din graul muncit de ei. Copii, asta era oroarea comunismului!

Am gasit, la un magazin de mobila din Pantelimon, o canapea cu coltar care mi-a placut. Era mare, extensibila si acoperita cu un material de un albastru intens. Am luat-o. Ok, o iei, dar cu ce o transporti? In fata magazinului, pe strada, erau insirate tot felul de „camioane” de transport, care asteptau in linie, ca taxiurile. Cand spun camion, ganditi-va la o caruta mai solida si mai inalta, care avea roti de masina, cu camera si anvelope. Trasa de cai, evident. Te tocmeai cu birjarul, in functie de incarcatura si de destinatie, apoi dadeai niste bani unora din magazin, sa te ajute sa incarci mobila si plecai. In drum spre ai mei, am trecut prin fata Casei Poporului, pe unde e Targul de Craciun acum. Atunci, in ’86, pe acolo inca nu se asfaltase. Zilnic veneau milioane de camioane, sa aduca si sa ia j’de mii de muncitori care munceau la Ctitorie. Toti in salopetele alea gri-sobolan sau bleu-mizerabil, asa cum erau toate culorile din viata noastra. Si, intrand in zona de santier, camioanele alea luau pe roti tone de noroi, pe care-l depuneau pe toate bulevardele si strazile din Bucuresti. Peste tot prin oras, aveai o mazga lipicioasa depusa peste asfalt sau piatra cubica. In vremea aia, in Bucuresti nu puteai avea decat noroi sau praf, depindea ce conditiile meteo erau. Ganditi-va ca Ceausescu a ras jumatate din suprafata orasului, demoland tot, lasand-o neacoperita, pustiita, doar pamant, fara cladiri sau vegetatie. Pai, la vanturile ce bat pe-aici, asta insemna praf. Iar cand ploua, noroi. Toata canalizarea orasului era imbacsita si infundata cu acest sol argilos, care nu mai lasa sa se scurga nimic. Exact ca o imensa chiuveta infundata.

Asa ca, in fata Casei Poporului, erau niste transee de noroi, ca pe front. Eu am facut armata la tancuri, la Targoviste, dar nici macar in tancodrom (acolo unde te dai cu tancul) nu am vazut asa denivelari. Eiii, si birjarul meu s-a hotarat s-o ia exact pe acolo! De ce sa ocoleasca el prin dreapta Casei, sa-si oboseasca bidiviii? Nu, tusti! direct in noroiul al mare. La un moment dat, se inclinase camionul atat de tare, incat am sarit jos, sa imping canapeaua, sa nu cada in noroi. Era noua!!! Si dadusem si vreo 8 mii de lei pe ea. Salariul meu cred ca era 2500. El tragea de cai, eu impingeam de obloanele carutei. Si ghetele mele se afundau in noroi. Dar mai conta? Trebuia sa ajung cu canapeaua ok, asta era focusul. Atunci mi se parea ca traiesc intr-o scena de Tarkovski…. acum, la peste 30 de ani, o scena de Stan si Bran, de care te amuzi. Ironic.

Am raspandit canapeaua la ai mei in apartament, noroc ca era loc, aveau patru camere. Am impartit-o pe hol, prin living, acoperita cu pungi de plastic. In alta parte am gasit mobila de bucatarie. Set complet, alb, superba, imensa, cu soldat vertical. Cred ca 6.000 de lei. Am luat-o si pe aia, am dus-o la bunici, in Militari. A stat printr-un garaj, acoperita tot cu cartoane si plastice, se mai urcau gainile lu’ bunica-mea si se gainatau pe ea. A scapat ok. Cu ocazia aia am vazut ce capacitate de incarcare si transport avea Dacia 1300. Taica-meu avea una rosie, cu care am reusit sa caram, dintr-un singur drum, toata mobila de bucatarie! Nu va spun cum arata masina, de parca avea o caciula alba enorma, din mobila, legata cu parame… Masini de spalat automatice, d-alea de Cugir se gaseau peste tot, 5 mii de lei. Asa cam am luat si d-aia. Depozitata tot la ai mei. De la Govora, unde eram intr-o vara in vizita cu Ana la bunicii ei, am cumparat un aragaz. Patru ochiuri, 2 mii de lei. L-am lasat la bunicii Anei si mi-a aranjat apoi socru-meu sa mi-l trimita mai tarziu in Bucuresti.

Asadar, aveam canapea, bucatarie, aragaz, masina de spalat, dar nu aveam casa. Hm…. Tic-tac, tic-tac, se strangea timpul.

Incepusera sa dea roade solicitarile si audientele mele la institut. Totusi, avantajul era ca ambii eram cercetatori stiintifici angajati in acelasi loc, cu doi copii, o repartitie rezolva doua cazuri. Asa credeam eu ca merg lucrurile… 😊 Institutul era CCSIT MFS si avea sediul langa Obor, in blocul ala turn bleu, care era (e si acum) vizavi de Mecanica Fina, deci tinea de sectorul 2. Mi-au repartizat un apartament de trei camere in ultimul bloc din Bucuresti, pe stanga, cand iesi pe Pantelimon. M-am dus sa-l vad si atunci m-au apucat spumele. Un bloc de 10-12 etaje, iar apartamentul era pe teresa blocului, lipit de camera liftului. Deci, simteam la propriu, orice miscare a liftului, prin vibratia motoarelor, lipite de peretii apartamentului. O nebunie de penthouse, toata terasa bloculul la dispozitie mea… 😊 Intors la aia la „situatia locativa”, le-am zis ca refuz. Dar, de ce? E un apartament superb! Tovarase, eu am doi copii, de unu’ si de trei ani si n-o sa-i las incuiati sus pe bloc cand plec la serviciu. Of, ce de fite mai faceam si eu!

Mi-au mai dat si alte mizerii… tot asa, refuzate. Cam mofturos, tovarase Gheorghe!

In ultima zi lucratoare exact inainte de 23 august 1989 (atunci era ziua nationala, liber pe 23 si 24), m-au chemat si mi-au dat cheile unui alt apartament. M-am uitat pe lista si scria adresa, care nu-mi spunea nimic, iar la cartier scria „Rahova”. Zic, asta e, bun ce-o fi, ma duc sa-l vad si va anunt pe 25, cand revin la birou. Am mers sa caut strada, era un palc de blocuri noi, pe undeva in grupul masiv al celor noi de pe Calea 13 septembrie, toate la fel. Inca nu erau asfaltate aleile, noroaiele erau d-alea lipicioase, de-ti ramaneau cizmele infipte cand ridicai piciorul, nici toate blocurile nu erau gata, totul era un imens santier. Un fel de „Milioane de camioane” si „Macarale rad in soare”, la un loc! Dar era bloc nou, apartament 3 camere, mari, decomandat, etaj 4 din 8. Nu-mi dadeam seama cum de-am avut asa bulan!!!

Apoi mi s-au legat lucrurile. Blocul era repartizat celor demolati din sectorul 2, care statusera in aceeasi zona si li se daramasera casele. Pe vremea aia, daca ti se darama casa pentru ca Ceausescu, primeai „la bloc”. Si in bloc era si un apartament atribuit institutului meu. Pentru ca in dreptul lui scria „cartierul Rahova”, nimeni nu venise de la institut sa-l vizioneze, avand in vedere departarea de institut dar, mai ales, notorietatea zonei… Si uite-asa, la inceputul lui septembrie mi s-au facut actele pentru noul apartament. Remember, in octombrie 1989 aveam ultimatum de la Ana: daca nu rezolvam cu casa, plecam din Bucuresti! Va dati seama tristete pe Ana cand a aflat… Ea era cu copiii la Onesti, in concedii medicale super prelungite, aranjate pe la doctori cu tigari si cafea. Si chiar si cu zile de concediu de la mine, ca aranjasem „sa fac portare” si sa i le dau ei. Totul era programat astfel incat, de la 1 ianuarie 1990, ea sa vina cu copiii in noul apartament, LA NOI ACASA si sa re-inceapa serviciul. Mai aveam doar de gasit gradinita pentru Mircea si cresa cu program prelungit pentru Dan.

Stiti cum se apune: daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i despre planurile tale…

In perioada octombrie-decembrie am inceput sa amenajez, noroc ca nu incepeam de la zero: aveam mare parte din mobila raspandita care-ncotro. Smotru, pus parchet, gresie, faianta, reparat sau inlociut toata tevaraia, ca peste tot ceva curgea, apoi mobila pentru dormitorul baietilor, biblioteca si dormitorul nostru. Pentru asta am stat la coada o noapte intreaga la magazinul Apartamentul, care era pe unde incepe Centrul vechi, intrarea dinspre Splai, pe langa Curtea Domneasca. M-am asezat seara, pe la 7, la inchiderea magazinului, la coada. Din ora in ora se citea lista. Daca lipseai, erai taiat. Fara undo 😊 Si am stat acolo toata noaptea (v-am zis ca era octombrie?), pana dimineata la 9 sau 10 cand se deschidea. Intrai, in ordinea listei, si-ti comandai din ce modele gaseai. Te chemau in 2-3 saptamani si luai marfa.

Pentru ca blocul era nou, inca nu era racordat la gaze. Aragaz aveam (adus de la Govora), asa ca mai trebuia doar sa fac rost de butelie. Mi-a dat bunica-mea, care avea una de rezerva, ca nu puteai umple cate voiai tu, avei dreptul doar o data pe luna. Asta era aia de back-up, pe care bunicii o foloseau la parlitul porcului. Si am mers, cu butelia in brate (n-aveam carucior, ca nu aveam de ce), la un centru de butelii, undeva pe Antiaeriana. Acolo, evident de cu noaptea la rand. Pe la 7 dimineata, ne zic aia de la centru ca vine doar „o șa” de butelii, adica doar 75 de butelii. Noi eram vreo 200 de oameni la rand, eu cam pe la 150…. Ce dracu’ faaac? Am stat degeaba? Era unul de se dadea mai sef, care statea in picioare, ca sa se auda cat mai departe, si citea lista celor din coada, scrisa pe un caiet. D-ala de mate, de 48 de file, pe care-l tinea indoit. Stand eu pe butelie, eram cu privirea sub nivelul caietului si-mi vine o idee. Aleg un nume la plesneala de pe lista verso, adica pagina dinspre jos, pe care o vedeam. Si sigur care intra in primii 75 „castigatori”. Si ma rog la Dumnezeu ca persoana aia sa nu raspunda! Schimba omul foaia, ajunge la numele ales de mine, eu ma ridic… Si uite-asa, jucand la cacealma, la totul sau nimic, m-am facut si cu o butelie plina! Ce mai conta ca am carat-o-n spate pana acasa, de m-a cocosat? Asta era adevarata fericire!!!

Apoi am luat perdele si covoare. Ala din living il avea Ana, zestre de la ai ei, restul le-am luat de pe la Obor, Cocorul, combinatii. In vremea aia, credeti-ma, stiam tot ce are fiecare magazin cu d-astea de casa din Bucuresti. Imi amintesc ca, dupa ce dadusem parchetul cu palux, montasem perdelele si pusesem covoarele, stateam la serviciu ca pe arcuri, abia asteptam sa se faca 3 jumătate, sa fug acasa, sa ma asez pe canapeaua albastra si sa admir cum se reflecta perdeaua pe parchet…

Ei, si uite-asa, Craciunul se apropia, ma pregateam sa plec la Onesti, ca apoi sa-i iau pe Ana si pe copii si sa venim in noua casa.

Dar aud ceva la Europa Libera, despre niste evenimente la Timisoara…

Turist în România: 2 MAI

În 2 Mai am ajuns seara pe la 10 și, ca de obicei, nu aveam nimic rezervat. Când merg undeva cu mașina, nu prea rezerv. Prefer să-mi aleg locul acolo unde ajung, să văd dacă-mi place. Am ajuns la niște vile unde mai fusesem in urmă cu ani, când abia se construise, prin 2008, și mi-a plăcut: Vilele BIANCA. Am sunat la numărul de pe cutia luminoasă, (pentru cei interesați, am pus și o poză cu numărul) mi-a răspuns doamna Vali, care ne-a găsit o cameră imediat. Foarte mulți îi spun doamna Bianca, însă Bianca este numele fetiței gazdei.
În curte sunt mai multe vile, unele dintre ele doar cu cazare de câte o cameră, dar și un apartament de două. Totul cu aer condiționat, iar partea cu parcarea am rezolvat-o imediat, e inclusă în preț și se face în curte, ceea ce, în perioada asta și pe tot litoralul este chiar o realizare.

După cazare, am plecat în Vama Veche, să ne dăm în cap, dar asta e o altă poveste 😜
Dimineața, micul dejun l-am luat la terasa-restaurant din curtea proprietății, unde pomii din jur asigură o umbră minunată și un aspect atât de pitoresc. Am luat o omletă dumnezeiască! De sus, de pe scări, se vede marea, iar tot locul este amenajat cu un gust desăvârșit. Se vede că Vali iubește ceea ce face, de aceea oaspeții se simt atat de bine acolo și revin cu placere.
Vă dați seama că nu am ratat ocazia de a face o poză împreună 🤗

Impreuna cu doamna Vali, o gazda desavarsita

Prima oară am fost în 2 Mai acum vreo 30 de ani, când băieții noștri erau mici. Cazarea la curte, la gazdă era de preferat unui hotel, pentru că aveau loc mai mare și mai variat de joacă. În plus, accesul la bucătărie era facil.
Am stat atunci la Tanti Fenia, o femeie puternică, energică și o gazdă desăvârșită. Lipoveancă, ca mulți din cei care trăiesc acolo. După înființarea satului, semnată de Mihail Kogălniceanu în 1887, aici s-au stabilit mulți rusi lipoveni, persecutați de regimul țarist din Rusia.
Fenia, care avea casa pe ulița principală, la sosea, aproape în centrul satului, ne asigura micul dejun și prânzul, iar seara mergeam la câte o terasă, le luam la rând pe toate. Îmi amintesc că, în grupul in care eram, destul de numeros, spuneam că mergem “la chinuiți”, atunci când mergeam la terasa Dobrogeanul, unde aveau ăia la vedere, niște pui ce se învârteau la rotisor. Și arătau așa, îngrămădiți, chinuiți. Pe vremea aia, nu prea aveam bani (ăsta era al doilea motiv pentru care mergeam la 2 Mai și nu în Neptun, sau Mamaia, care erau standardul de lux pe vremea aia), iar o ieșire ” la chinuiți” ni se părea cam scumpă. Acum găsești astfel de pui, cu siguranță mult mai buni, la orice grătar afară al oricărui magazin Kaufland și e cea mai ieftină alegere 🙃
În grădină, gazda noastră avea toate cele necesare pentru a asigura masa. Nu prea cumpăra nimic. Așa încât, la prânz, aveam rezervat unul din cele două umbrare din curte, acoperit de viță de vie, care asigura o umbră răcoroasă. Aducea un lighean de ciorbă, din care fiecare își punea cât voia. Apoi pe o tavă friptură de pui și alte două ligheane, unul cu cartofi prăjiți și celalalt cu salată. Totul, inclusiv puii, din producție proprie. Vă dați seama cât muncea familia să aibă așa ceva, pe durata întregului sezon estival.
Hahaha, după două săptămâni la Tanti Fenia, când s-a terminat concediul și am vrut să plec la serviciu – eram la Radiotel pe vremea aia – nu mă mai încăpea nicio pereche de pantaloni! A trebuit să-mi cumpăr un costum nou, că eram în sales și mereu eram la costum.
Drumurule prin sat erau de pământ, doar șoseaua spre Bulgaria era cu asfalt. De multe ori mergeam desculț prin țărână, de la plajă spre cazare.
În alți ani am mai fost la tanti Marusia și la alte gazde, al căror nume nu mi-l mai amintesc. Una dintre terasele celebre de atunci, încă și acum în funcțiune, era La Dinamo. Plimbarea de seară, pe vremea aia, era pe faleză, care, practic, era malul mării, cocoțat la 10 – 20 de metri peste nivelul plajei, unde erau casele cele mai faine. Nu vedeai de acolo decât marea! Știu că aveau casă acolo Stela Popescu, pe care am și văzut-o într-un an la balcon, scuturand niște cearceafuri, parcă și Sergiu Nicolaescu și alte personalități culturale. 2 Mai avea un farmec aparte, nu era stațiune, era așa, mai boem. Avea și o zonă unde se făcea nudism, așa că era frecventată de oameni mai deschiși la minte.
Plajele foarte pline, ceea ce mă bucură, asta înseamnă că și în viitor localnicii vor prospera și vor investi mai mult. 2 Mai s-a dezvoltat enorm, găsești cazare pentru toate prețurile, stelele și pretentiile, deci este un loc ce îmbină perfect viața la țară cu mersul la plajă.
Minunat!

Vilele Bianca
Vilele Bianca

Amintiri de vreme închisă…

Azi a fost mai închisă vremea, chiar rece, după ploaia de peste noapte. Cu toate astea, am ieșit tot afară, în grădină, să lucrez. Vara nu am loc în casă, mă simt de parcă mă strânge.Brusc, cu vremea asta mi-am amintit de copilărie, atunci când mergeam cu ai mei la mare, în vacanța de vară. În fiecare an se nimerea o zi nașpa, cu nori, sau chiar cu ploaie. În ziua aia se făcea turul stațiunilor. Luam cu noi și calabalacul de plajă, că poate se făcea frumos peste zi și puteam să facem plajă acolo unde ne apuca vremea frumoasă. Fiecare zi de plajă era importantă într-un concediu. Ai mei încă nu aveau mașină pe vremea aia, așa că aveam de carat prin autobuzele de pe litoral tot bagajul. Iar în anii aia tocmai apăruse moda cu “cortul”. Ghilimelele sunt pentru că, practic, nu era un cort, ci infigeai patru bețe în nisip, la colțurile ceaceafului de plajă și deasupra în vârful lor, mai puneai un cearceaf. Așa, puteai rezista la umbră în timpul vipiei de la amiază, când soarele era turbat, iar nisipul încins de nu puteai călca pe el decât în șlapi.
Și, de obicei, când plecam la masa de prânz, rugai vecinii de cearceaf să se uite și la cortul tău, să nu dispară. Pentru că locurile de plajă erau prețioase, pentru unul bun trebuia să vii de dis de dimineață să îl ocupi, altfel, găseai tocmai la perete loc.

Așadar, îmi amintesc stațiile de autobuz pline de oameni cu copiii târâți după ei, alături de mingi, colaci de plajă, saltele, sacoșe și, evident, betele de cort 🙂
De obicei, cu ai mei mergeam la Eforie Sud, probabil pentru că era și ghiolul, dar and că mai degrabă că era cel mai ieftin.
Așa că restul stațiunilor, mi se păreau din alte filme. Adevărul e că atunci, în anii 70, alea erau toate mișto, pline de hoteluri noi.
De obicei, după amiaza acelei zile de turul litoralului, se însenina. Și făceam plajă acolo unde ne prindea soarele. Așa am apucat să fac plajă și pe la Mamaia, sau la Neptun și Venus.
Ca adult, am avut norocul să merg pe multe plaje din lume, unele mai mișto ca altele, dar parcă savoarea celor din copilărie nu am mai găsit-o nicicând…
Hopa! Hai că parcă s-a mijit puțin soarele. Mă întind și eu la plajă 😜
O vară frumoasă, prieteni!

2019,… sau un’ te duci tu, anule?

Happy - foto credit Heather Jessiman

Deja am trecut de jumatatea lui ianuarie, ia hai să-mi fac și io un rezumat despre ce a fost 2019 pentru mine. Am început în forță, primele luni pictând ore întregi zilnic. Sau noptic. A fost cea mai intensă perioadă din punct de vedere artistic, al creaţiei, pentru că la 1 martie aveam stabilit vernisaj, iar în decembrie mi-am dat seama că nu voiam să urc pe pereți niciun tablou din cele mai vechi. De aceea, am lucrat ca nebunu’ si am avut prima mea expoziție, în care am expus o sută de lucrări. 80 de picturi și 20 de caricaturi.

În sediul Comisiei Europene de la Bruxelles expoziția a stat o lună întreagă. Și am fost tare mândru că primul meu art show a fost acolo! Și chiar a fost bine primit 🙂 Am avut norocul si bucuria de a fi ajutat si de a avea langa mine prieteni atat din strainatate, cat si unii veniti din tara special pentru vernisaj. Deci, sunt un norocos ca am asa prieteni!!!

Cu prilejul expozitiei am facut si niste excursii prin zona, in Belgia, Olanda, dar si in Franta. Toate au venit cu noi experiente, multe in premiera. La capitolul asta as nota vizita pe plaja plina de istorie din Dunkerque/Dunkirk si participarea la un miting de protest in Lille, alaturi de “vestele galbene”. Nu ma potolesc… 🙂  Acolo am vazut ca noi la mitinguri suntem soimii patriei fata de francezi. Aia chiar sunt dotati, ataca si se bat cu politia.

Pe plaja din Dunkirk
Pe plaja din Dunkirk
Impreuna cu "vestele galbene" la un protest in Lille
Impreuna cu “vestele galbene” la un protest in Lille

În mai am avut mari emoții cu Pif, care a fost aproape de a muri. Incă nu știm de ce, dar bine că s-a rezolvat. Doctorul a spus ca daca vedea doar rezultatele analizelor, ne-ar fi spus ca moare suta la suta. In schimb, cand a vazut ca e ditamai motanoiu’, i-a mai dat o sansa. Pe care Pif a luat-o! A stat multe zile internat, pe perfuzii, chinuit tare. A luptat pentru viata lui, a fost un puternic si a scapat.

Pif in spital, tratat cu perfuzii
Pif in spital, tratat cu perfuzii

În vară am fost prin Sudul Italiei, unde am avut niște excursii foarte mișto. Am postat mult de acolo, nu mai insist.

Insula Capri
Insula Capri
Insula Capri
Insula Capri

In iulie, pentru implinirea a 80 de ani, i-am facut o surpriza lui taica-meu si am plecat, ca baietii, pe litoral la noi si la bulgari. Am fost pentru cateva zile, impreuna cu el, cu Mircea si frate-meu, Dan.  Chiar a fost o surpriza de proportii, taica-meu nu banuia nimic! Mai ales ca pana atunci el nu iesise niciodata din tara… Anu’ asta a spus ca va face el cinste cu o excursie in Grecia 🙂

Ca baietii: impreuna cu tata, fratele meu, Dan si Mircea
Ca baietii: impreuna cu tata, fratele meu, Dan si Mircea

În octombrie am avut prima mea experiență în care am share-uit din cunoștințele mele artistice. Heather, Leann și Mackenzie au avut încredere în mine și au venit din Canada pentru lectii de pictura. Timp de trei săptămâni am avut tot felul de întâmplări artistice, atat in atelierul meu din mansarda, dar si in aer liber. Odată cu asta, am mers cu bicicleta prin Herastrau, am urcat pe Arcul de Triumf unde am bazut si prima expozitie Banksy din Romania, am vizitat si descoperit locuri interesante prin București și împrejurimi.

Impreuna cu Heather, Leann si Mackenzie am avut cateva saptamani de experiente nemaipomenite!

După aceea, cand am vazut ca pot avea incredere in ce stiu despre desen, umbre, perspective, culori si arta, am căpătat curaj și m-am aruncat intr-un proiect de voluntariat în cadrul căruia predau ore de desen copiilor de la organizația SOS Satele Copiilor. Aici e foarte interesant, pentru ca fiecare sedinta de doua ore e o expereinta unica. Iar lucrul cu copiii iti ofera o satisfactie deosebita, pe care acum, la batranete o descopar.

Voluntariat la SOS Satele Copiilor
Voluntariat la SOS Satele Copiilor

Pe final de an, familia noastră de animalule s-a lărgit. De Craciun l-am adoptat pe Peticel, care a ramas fara stapana lui. Avand zece ani, erau putine sanse sa fie adoptat prea usor, de aceea l-am luat noi. S-a adaptat destul de repede la viata noastra si la echipa, neavand conflicte majore cu Lili-Blue, cu doamna Pisi sau cu Pif. Si i-am schimbat si numele de scena in Pongo,… ceea ce pare ca a acceptat din prima!

Pongo
Pongo

La o saptamana dupa asta, in ultima zi din an, am gasit-o pe strada pe Cara. O ursoaica de nici doua luni, abandonata de cineva. Nu am putut-o lasa acolo, asa ca am luat-o si pe ea in Arca.


Mult, puțin? Habar n-am! Ce pot să spun e că am avut diverse întâmplări de tot felul, multe fiind în premieră pentru mine.

In 2019 am realizat ca am atata dragoste de daruit, asa ca a trebuit sa ma invat s-o fac.  Ca viata trebuie traversata cu un zambet, chiar daca tamp, pe fata. Si atunci, chiar si cele mai naprasnice experiente se mai inmoaie, daca ai puterea sa le poti lua la misto.  Am invatat sa impartasesc din cunostintele mele si din experienta mea celor care au curiozitatea si dorinta de a ma asculta. Unii chiar si cu gura deschisa de uimire, cum sunt copiii. Cu ei e cea mai mare responsabilitate in ceea ce le povestesti, pentru ca le ramane in minte toata viata.

Am invatat sa caut natura, frumosul, iubirea si sinceritatea. Si sa le recunosc si apreciez deplin, fara sa ma mai rusinez cu asta. Am invatat sa plantez, sa cresc si sa ingrijesc pomii si florile, sa le mangai si sa rad cu ele. Am invatat sa crut animalele, indiferent cat de mult ma deranjeza. Nu mai omor mustele, paianjenii, gandacii. Incerc sa le capturez pe toate astea mici si sa le arunc afara. Nu e vina lor ca noi, oamenii, ne-am construit casele pe teritoriul lor, de pe care vrem sa le gonim apoi. La fel cu melcii din gradina, ii adun si-i duc la camp.

Politic, anul a adus niste intamplari asteptate, prea mult amanate. Inchiderea lui Dragnea, caderea PSDului acolo unde-i era locul si speranta unui nou traseu romanesc arata ca 2019 a fost un an de cotitura spre bine, Speram sa fie confirmata anul asta.

La vot
La vot

Si profesional, anul a aratat bine, cu multe proiecte, intalniri, conferinte, expozitii si reusite, insa nu e locul aici pentru asta.

Business as usual
Business as usual

In concluzie, un an intens, în care am învățat să apreciez și mai dihai timpul, o resursă din ce în ce mai prețioasă pentru mine.

Bai, 20-20, hai să te văd, cu ce vei veni?

20-20
20-20

2019… şi nu prea!

Review 2019

E trecut de miezul noptii si uite ca am ajuns deja in ultima zi din 2019. Abia acum am apucat sa respir, sa adast sa scriu si io cateva randuri, sa ma mai linistesc. Aaaa,… recunosc, beau si un vin rosu. Trebuie. A fost o zi grea, cu alergatura, cu analize medicale ratate, 112, spital, urgenta, cu aglomeratie mai mare decat ma asteptam. Partea cu spitalul nu a fost pentru mine, ci pentru Dan, frate-meu. Care-si va petrece Revelionul si prima saptamana internat la Municipal. O problema de vertij, generata de urechea interna. Nu stiam. Io, cu urechile mele facute franjuri inca nu am trait asa ceva.

Analizele de le-am zis ratate ar fi fost pentru mine. Alea periodice pentru cancer, dar cand m-am dus dimineata la Synevo, era inchis. Asta e, le fac la anu’… Cateva zile nu mai conteaza. Si-asa nu prea aveam chef sa aflu rezultatele inainte de Revelion. Mai bine sa dau toata vina pe 20-20. Veo stie de ce 🙂

Review 2019
Review 2019

Azi, in trafic, ma gandeam, “Mai, Mirceo! Cum a fost anu’ asta pentru tine?” Am avut cateva variante de raspunsuri, in functie de culoarea semafoarelor, sau de coada la intrarea in parcare la Cora Lujerului. Ca a trebuit sa intru si sa cumpar niste pijamale, pentru ca atunci cand m-a rugat Dan, frate-meu, sa i le duc pe cele de la el de-acasa, se pare ca am fost complet tembel si in loc de pijamale i-am dus un tricou si niste blugi.

Pe bune?

Nu mai conteaza, ideea e ca am rezolvat pana la urma, pe seara. Ce m-a surprins placut e ca la Municipal s-au mai schimbat lucruri. In bine. Stiu bine spitalul Universitar si ce inseamna UPU (Unitatea de Primiri Urgente), cat stai si astepti printre diferitele analize si investigatii pe care le ai de trecut. Aici am venit de zeci de ori cu mama, care, pana la urma, la Camera de Garda, s-a stins intr-o noapte de Sanziene… Aici am petrecut multe ore, chiar nopti, pe scaunele alea reci si rigide din sala de asteptare.

Am luat-o razna! Nu despre asta voiam sa scriu.

Ci despre 2019. Sa ma calmez, mi-am pus ceva Phoenix. Nu stiu ce ziceti voi, dar mie baietii astia mi se par geniali, iar discurile scoase de ei sunt cele mai misto din muzikia romaneasca. Aveam o colega de clasa printr-a sasea, a saptea, Cristina, cu care ma contraziceam mereu. Ea era fan Sfinx, din cauza de Dan Andrei Aldea si ochii lui albastri. Eu trageam tare pe Nicu Covaci si trupa lui. Vremuri… ca sa zic asa.

Avea Florin Silviu Ursulescu o emisiune la radio sambata dupa amiaza. Unde baga niscaiva premiere muzicale, noi aparitii. Cand a prezentat, in premiera, Pasarea Calandrinon, stiu ca stateam cu creionul, langa radio, sa culeg cat mai multe din versuri. Va imaginati scena? Evident ca am scris niste non-sensuri, pentru ca fantezia colosala a lui Foarta si Ujica, care, efectiv inventau cuvintele, a depasit cu mult puterea mea de intelegere. Eram un putoi din clasa a saptea. Oricum, eram mandru tare ca am putut capta ceva din noua capodopera. Care, cu recitalul ala de pian de debut si cu rasul final, m-a dat pe spate. Nu mai auzisem asa ceva! Si, credeti-ma, la varsta aia stiam cam tot ce misca in muzica… accesibila noua, in Romania. Aveam si niste surse alternative – asa s-ar numi acum – care ma alimentau cu calitate!

In blocurile de langa casa mea, era un tip super cool, Dudi (oficial, cred ca-l chema Dieter), era neamt de origine si avea legaturi cu Germania, avand acces la marfa de acolo. De la el mai pupam, asa, cu imprumut, niste Purple, Led Zepp si Hendrix. LP-uri, d-alea adevarate, cartonate, lucioase. Cand mergeam la scoala, sa dau mai departe, la schimb LP-urile, intr-o mana tineam ghiozdanul, iar in cealalta, la sub-brat, purtam trofeul de vinil. Mama, ce mai mandru eram!

Eheee, narcisist de mic 😊 Si, atentie, eram abia-ntr-a saptea!

Oricum, discurile le invatam pe dinafara. Incercam io sa fac niste smecherii, legand diverse fire si jack-uri intre pick-up si magnetofonul lu’ taica-meu (Tesla B3), ca sa le inregistrez pe banda. Cateodata mi-a si reusit, nu intotdeanuna, insa… Imi amintesc ca am tras super-misto un Highway Star, Mistreated, Fools, sau Custard Pie.

Hai, ca mi-am facut pofta si acum mi-am pus Fools. Cred ca este una dintre cele mai nedreptatite piese rock din toate timpurile, Geniul baietilor este maxim, insa nu se regaseste in preferintele majoritatii, O fi problema eterna dintre calitate si cantitate. Adica vrei like-uri si views, sau accesul in anumite elite si aprobarea lor? Frate, recitalul este demential! Pe un ritm neauzit nicaieri altundeva la tobe, de parca bate in oale de bucatarie, solistica e cu o chitara pe care da cu arcusul de vioara. Vreau si io ce-au fumat baietii aia!

Baga-mi-as, iar am intrat in balarii…

Back to 2019! Ba nu, ca YouTube-ul mi-a bagat acum Child in Time. Cum sa rezist la asa ceva? Gillan urca aici sapte octave. Nimeni nu a reluat piesa asta. Si nu pentru ca nu a vrut, ci pentru ca nu a putut! Voi nu stiti, dar in anii ’70, daca faceai un ceai si nu aveai asta, sau Je T’aime,…Moi Non Plus, nu-ti venea nimeni!

Pe vremea aia, in toate discotecile si la toate ceaiurile (asta era denumirea party-urilor de azi) play list-ul era o insiruire in care alternau piese lente/bluess si rock/hard. Pentru ca la cele hard ieseau la dans cei care chiar stiau sa se miste, iar la asa-numitele bluess-uri dansa toata lumea. Nu trebuia sa stii nimic, doar te lipeai de fata cu care voiai sa dansezi si te balanganeai cat tinea melodia. E adevarat, nu stiai sa dansezi, insa era unica ocazie sa o simti aproape (depindea de ea cat de close era faza asta) pe fata e care o iubeai in taina, … hai ca nu mai zic mai multe.

Wow! A intrat Mistreated! Am ascultat-o de mii de ori. Asa, ca structura, in capul meu e un fel de Bolero, de Ravel (evident, nu puteam pune decat varianta cu Sergiu Celibidache la pupitru!), sau Ochi Chernye. Incepe lent, te pregateste, te da putin cu capul de pereti, apoi te invarte pana da cu tine de pamant! Oricum, toate se incheie cu I’ve been loosing my mind! Pentru ca e normal, iti pierzi mintile dupa o nebunie d-asta.

Ce dracu’, Mirceo! Ori scrii despre 2019, ori las-o-n pana mea!

Am deviat rau, cred c-o sa sterg tot si-o iau de la capat. Hmmm,… totusi, Word-ul imi spune ca am scris deja 950 de cuvinte pana acum. N-as vrea sa le pierd, ca pe multe alte texte pe care le-am conceput, le-am pregatit, apoi le-am dat delete. Pentru ca nu-mi placeau. Sau nu ma aratau pe mine asa cum simteam. Erau false, nu eram eu. De multe ori imi pun intrebarea:

CE VREAU?

Postari care sa primeasca multe like-uri, care sa-mi alimenteze narcisismul notoriu, sau anumite like-uri, de la oameni care stiu ca apreciaza valoarea? Habar n-am! Si, ca tot a fost de curand Mos Craciun pe la noi, daca eu nu stiu ce sa-i cer, cum dracu’ sa stie el ce sa-mi aduca?

I heard it through the grapevine, cu Creedence. Ce capodopera! Nu stiu care e mai misto, asta sau originalul, care e al lui Marvin Gaye. Un talent extraordinar, cu o poveste intens tragica, care a fost impuscat de insusi tatal sau, intr-o zi de 1 aprilie. Peste o zi, ar fi implinit 45 de ani. Incredibil! Ce pacate or fi fost acolo, ce-a trebuit ispasit? Habar n-am! Insa baiatul asta a reusit o piesa monumentala ca asta, pentru ca mai tarziu sa sfarseasca omorat de propriul tata. Offff, astea drame! Iar eu ma plang ca trafic in Bucuresti, oboseala, stress, spital si greutati…

Sunt un prost!

Negru Voda mi se pare cea mai balada romaneasca. Vioara lui Kappl, cu care incepe totul si care da tema, e magnifica. Apoi accentele de jazz-rock si de progressive fac motivul principal sa varieze si sa se duca prin locuri nebanuite. Nicu Covaci cu chitara lui baga niste efecte pe care noi, romanii, nu le mai mirosisem in anii aia. Era un miracol, am ascultat piesa asta de mii de ori. Radio Saptamana Top, emisiunea pe care Florin Silviu Ursulescu o punea vinerea, de la orele 21 pe Programul 3, in stereo, incepea cu vioara asta dementiala…

Nici nu mai conteaza. Sunt… way out of business!

Mugur de Fluier a fost un reper in muzica anilor 70. Albumul a fost un standard de calitate al muzicii romanesti, iar Strunga daca nu o asculti pe imaginile de generic de la Nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu, inseamna ca nu intelegi anii aia. Exact intr-un final de decembrie, cam in zilele astea, a fost premiera filmului la Sala Palatului, iar regizorul a multumit celor prezenti astfel: Va multumim ca ati ales ca in aceasta zi de duminica sa veniti sa vedeti mai multi nemuritori, in loc de a vedea unul singur. (In anii aia, duminica, la orele serii, era un serial american numit Nemuritorul).

True story!

Din cauza de Mugur de Fluier, mi-am cumparat blockflote (am dat pe el 42 de lei) si am invatat partitura respectiva. Pe care, intr-o toamna din 1981, i-am cantat-o la telefon unei noi prietene, Ana. Cea care, peste cativa ani, mi-a devenit sotie.

Hai, ca sunt praf! Nu ma pot concentra deloc…

Voiam sa scriu despre un fel de retrospectiva 2019 pentru mine. Ca a fost interesant, cu evenimente, cu premiere… M-a luat valul si m-am lasat dus de amintiri, de dulcegarii. Sau de prostii… Ce va spuneam io despre like-uri? Cateodata nu mai conteaza. Ei bine asta am simtit acum, asta am scris. Restul, o vom rezolva. De fapt, nu-i asa?, despre 2019 mai am timp cateva ore sa scriu cate ceva.

Ohoo, s-a facut de trei jumate… iar Ana imi reproseaza ca, daca nu dorm la ora asta, cum dracu’ o sa rezist io maine, de Revelion? Hai, noapte buna, dragilor!

Hei, hei, verde e iarba, soarele-i sus pe cer….!

Nu va urez de An Nou, nu-i asa ca mai e timp?

15 noiembrie – de la curaj nebunesc, la comert neghiobesc

Radio-Aktivität

Astazi este 15 noiembrie. Pentru cei care au prins cat de cat perioada comunista, ziua asta reprezinta curajul nebunesc al brasovenilor, care in 1987 s-au ridicat impotriva lui Ceausescu. Fara nicio conspiratie a Serviciilor din ale tari, fara nicio pregatire sau plan, pur si simplu au iesit in trada si si-au strigat DUREREA. Credeti ca era putin lucru? Ha! Toti au fost apoi anchetati, torturati, unii deportati, impreuna cu familiile, altii urmariti permanent sau chiar inchisi.

Selfie

De ce? pentru ca se saturasera de foame, frig, minciuna, umilinte. Cei din schimbul trei de la Steagul Rosu au vazut ca regimul le-a redus salariul. Brusc. Pentru ca Ceausescu dorea sa stranga cureaua, sa ne infometeze, sa ne tina in frig si intuneric, ca sa plateasca datoriile externe uriase. Pe care tot el le facuse!!! Ca doar nu le-am facut noi…

Iar acum, ii aud pe unii ca uite, Ceausescu a platit datoriile externe complet, singura tara din lume care si-a platit datoriile e Romania si, mama! ce erou e Ceausescu!  Baaaai, netotilor, n-ati vrea voi sa platiti si acum datoriile Romaniei? Tot asa, complet. Sa stati ACUM in foame, frig si intuneric. E frumos sa spui ce cool a fost nea Nicu, atunci cand postezi asta pe Insta, sau pe Facebook, tragand din pai dintr-o Coca, ORI un joint, sau morfolind un Mac.

Oamenii aia, ajunsi la capatul rabdarii, nu mai aveau nimic de pierdut! Au iesit in strada impinsi de disperare, stiind ca fac un gest nebunesc, la care nu exista UNDO si pentru care vor fi blamati, poate, toata viata. Dar au avut curajul s-o faca! Asta este un adevarat role model, curajul absolut, no matter what!

Ca sa va faceti o idee despre nebunia demonstrantilor, luni, cand am aflat de la Europa Libera despre evenimentele de dumininca din Brasov,  imi era frica sa vorbesc cu colegii de la Institut. Vorbeam in soapta si ne ascundeam dupa plansetele de desen, sa nu ne vada ceilalti… Iar muncitorii din Brasov au iesit la vedere, cu pietul inainte, in strada!

RESPECT, BRASOV!

Si, atentie, mai erau inca doi ani negri pana la Revolutie, in care ne-am afundat si mai rau in cea mai cumplita perioada din istoria Romaniei.

Iar astazi, toata lumea e fericita ca are promotii nemaipomenite de Black Friday… Vai, draga, stii ce aparat sa-mi maseze umerii mi-am gasit, d-ala care are sesizori si stie exact cat trebuie sa apese, bla, bla. Pai, pe vremea lu’ nea Nicu, baietii cu ochii albastri asigurau aceste servicii gratuit. Si, doamne, ce servicii mai prestau!

Scuzati-ne, aici am ajuns! Atat s-a putut…

La revedere, Ducu Darie…

MGxG - Since 1960

Bai, clar am intrat intr-o zodie neagra! A plecat si Ducu Darie…
Nu’s ce v-a apucat, dar mai potoliti-va, frate cu gesturile astea. Chiar, mie nu-mi face bine! Atatia OAMENI FRUMOSI pleaca de la noi….
Pe Ducu l-am cunoscut in clasa a noua, la Sf. Sava. Era mai mare decat mine cu un an, era la a zecea, la clasa de uman. Din ce-mi amintesc acum, in clasa cu el mai era si Ruxandra Sararu (fiica celebrului scriitor pe vreea aceea, Dinu Sararu, director la Teatrul Mic in acei ani), actorul Radu Amzulescu (Achim din primul Morometii). Era o fata din clasa lor care raspundea, pe linie de UTC, de clasa noastra. Si venea la sedintele noastre de utecisti, unde se aseza in ultima banca. Asa am cunoscut-o si mi-a placut de ea  Apoi stateam in aceeasi banca. Imi amintesc ca uneori, dupa ce oboseama spunandu-i bancuri, ma dadeam mare batand in banca percutia de la celebra piesa a lui Cozy Powell – Dance With The Devil, care imi iesea destul de bine. V-am pus zilele trecute un video dintr-o noapte cand bateam la bongos. Ei, uite, cu asta chiar puteam agata fetele, pe bune 
Ii mai si povesteam de caricaturile mele, cateodata le mai desenam, asa pe sest, la mijlocul caietelor, sa pot rupe usor foaia, in timpul sedintelor de UTC. I-am spus ca vreau sa le public etc. Pe vremea aia, in anul intai, inca nu debutasem. Avea sa se-ntample asta in anul III, in martie 1978, cand m-a publicat Sorin Postolache in Flacara lui Adrian PAunescu.
EA locuia in blocul de langa Piata Amzei, pe aceeasi scara cu Nichita Stanescu, pe care, evident, il stia bine, fusese de multe ori la el. Mai ales ca ea, fiind la uman, sunt convins ca avea inclinatii catre literatura si poezie. Mi-a promis ca ma va duce odata sa il cunosc, insa nu s-a intamplat niciodata. Mai mergeam, impreuna cu mama ei, la cate-un film la Sala Palatului, care era dat acolo in premiera, inainte sa intre in circuitul de cinematografe obisnuit. Stiu ca Papillon am vazut acolo, in varianta originala si integrala (comunistii aveau sa taie multe scene de nuditate mai apoi) cu admirabilul Steve McQueen.
Si, mergand prin pauze foarte des la EA, la clasa a X-a, i-am cunoscut, cat de cat si colegii. Eu eram cu muzici in cap si a aflat un coleg de-al ei, cu care am inceput sa fac schimb de discuri, Atunci am ascultat Atomic Rooster, la care era si Carl Palmer, tobarul celor de la ELP (ca tot am scris si ieri de el), am descoperit The Who, cu opera rock Tommy si m-am indragostit de Jethro Tull, cu-al lor magnific Thick As a Brick! Pe vremea aia se introdusese moda cu o saptamana de practica pe luna. Si noi aveam un atelier de strungarie in liceu, la subsol, unde chiar faceam niste suruburi, le filetam, cacaturi d-astea. Si intr-o zi, Ruxandra a venit sa-mi ceara halatul meu de atelier, ca pe-al el il uitase, sau ceva…
Nu-i asa ca simtiti ca tot aman momentul sa vorbesc despre Ducu? E greu, a plecat la doar 60 de ani, te simti tanar, creativ, in putere. 60 e noul 40, nu?
Era un tip pe care nu aveai cum sa nu-i remarci din prima. Evident, stiam toti ca era fiul lui Iurie Darie, unul dintre cei mai renumiti actori ai nostri, care insa era si un extrem de talentat desenator. A facut multe desene pentru copii, parca intr-o emisiune la TV cu Mihaela. Statea intr-o casa pe undeva pe langa Brezoianu, prin zona magazinului Adam, pe la intrarea in Cismigiu. Era ceva deosebit, o fatada cu coloane rasucite, de un gotic venetian, O minunatie!
Ducu era inalt, frumos, se misca bine, domina cu usurinta atmosfera, vesel si spontan. Inca din anii liceului dadea semne de regizor, organiza spectacolele si piesele de teatru de la serbari cu o mare putere interioara, pe care le-o imprima si celorlati. Asa mi-l voi aminti mereu. Chiar daca ulterior i-am urmarit succesele de pe toate scenele lumii, sau de pe la noi, in mintea mea era acelasi pusti de 18 ani, exuberant si naravas. Sa te evidentieze BBc-ul, sau The Guardian, care spune ca dupa Peter Brook faci cea mai buna montare a Visului Unei Nopti se Vara, io zic ca e ceva!
O mare valoare, pe care, evident, multi o vor descoperi abia dupa moartea artistului. Daca o vor descoperi vreodata… Insa, credeti-ma, a fost MARE!
La revedere, Ducu Darie! Sa mergi sa le pui in scena cele mai misto spectacole si celor de-acolo, de sus. Unele nemuritoare…