La revedere, Ducu Darie…

MGxG - Since 1960

Bai, clar am intrat intr-o zodie neagra! A plecat si Ducu Darie…
Nu’s ce v-a apucat, dar mai potoliti-va, frate cu gesturile astea. Chiar, mie nu-mi face bine! Atatia OAMENI FRUMOSI pleaca de la noi….
Pe Ducu l-am cunoscut in clasa a noua, la Sf. Sava. Era mai mare decat mine cu un an, era la a zecea, la clasa de uman. Din ce-mi amintesc acum, in clasa cu el mai era si Ruxandra Sararu (fiica celebrului scriitor pe vreea aceea, Dinu Sararu, director la Teatrul Mic in acei ani), actorul Radu Amzulescu (Achim din primul Morometii). Era o fata din clasa lor care raspundea, pe linie de UTC, de clasa noastra. Si venea la sedintele noastre de utecisti, unde se aseza in ultima banca. Asa am cunoscut-o si mi-a placut de ea  Apoi stateam in aceeasi banca. Imi amintesc ca uneori, dupa ce oboseama spunandu-i bancuri, ma dadeam mare batand in banca percutia de la celebra piesa a lui Cozy Powell – Dance With The Devil, care imi iesea destul de bine. V-am pus zilele trecute un video dintr-o noapte cand bateam la bongos. Ei, uite, cu asta chiar puteam agata fetele, pe bune 
Ii mai si povesteam de caricaturile mele, cateodata le mai desenam, asa pe sest, la mijlocul caietelor, sa pot rupe usor foaia, in timpul sedintelor de UTC. I-am spus ca vreau sa le public etc. Pe vremea aia, in anul intai, inca nu debutasem. Avea sa se-ntample asta in anul III, in martie 1978, cand m-a publicat Sorin Postolache in Flacara lui Adrian PAunescu.
EA locuia in blocul de langa Piata Amzei, pe aceeasi scara cu Nichita Stanescu, pe care, evident, il stia bine, fusese de multe ori la el. Mai ales ca ea, fiind la uman, sunt convins ca avea inclinatii catre literatura si poezie. Mi-a promis ca ma va duce odata sa il cunosc, insa nu s-a intamplat niciodata. Mai mergeam, impreuna cu mama ei, la cate-un film la Sala Palatului, care era dat acolo in premiera, inainte sa intre in circuitul de cinematografe obisnuit. Stiu ca Papillon am vazut acolo, in varianta originala si integrala (comunistii aveau sa taie multe scene de nuditate mai apoi) cu admirabilul Steve McQueen.
Si, mergand prin pauze foarte des la EA, la clasa a X-a, i-am cunoscut, cat de cat si colegii. Eu eram cu muzici in cap si a aflat un coleg de-al ei, cu care am inceput sa fac schimb de discuri, Atunci am ascultat Atomic Rooster, la care era si Carl Palmer, tobarul celor de la ELP (ca tot am scris si ieri de el), am descoperit The Who, cu opera rock Tommy si m-am indragostit de Jethro Tull, cu-al lor magnific Thick As a Brick! Pe vremea aia se introdusese moda cu o saptamana de practica pe luna. Si noi aveam un atelier de strungarie in liceu, la subsol, unde chiar faceam niste suruburi, le filetam, cacaturi d-astea. Si intr-o zi, Ruxandra a venit sa-mi ceara halatul meu de atelier, ca pe-al el il uitase, sau ceva…
Nu-i asa ca simtiti ca tot aman momentul sa vorbesc despre Ducu? E greu, a plecat la doar 60 de ani, te simti tanar, creativ, in putere. 60 e noul 40, nu?
Era un tip pe care nu aveai cum sa nu-i remarci din prima. Evident, stiam toti ca era fiul lui Iurie Darie, unul dintre cei mai renumiti actori ai nostri, care insa era si un extrem de talentat desenator. A facut multe desene pentru copii, parca intr-o emisiune la TV cu Mihaela. Statea intr-o casa pe undeva pe langa Brezoianu, prin zona magazinului Adam, pe la intrarea in Cismigiu. Era ceva deosebit, o fatada cu coloane rasucite, de un gotic venetian, O minunatie!
Ducu era inalt, frumos, se misca bine, domina cu usurinta atmosfera, vesel si spontan. Inca din anii liceului dadea semne de regizor, organiza spectacolele si piesele de teatru de la serbari cu o mare putere interioara, pe care le-o imprima si celorlati. Asa mi-l voi aminti mereu. Chiar daca ulterior i-am urmarit succesele de pe toate scenele lumii, sau de pe la noi, in mintea mea era acelasi pusti de 18 ani, exuberant si naravas. Sa te evidentieze BBc-ul, sau The Guardian, care spune ca dupa Peter Brook faci cea mai buna montare a Visului Unei Nopti se Vara, io zic ca e ceva!
O mare valoare, pe care, evident, multi o vor descoperi abia dupa moartea artistului. Daca o vor descoperi vreodata… Insa, credeti-ma, a fost MARE!
La revedere, Ducu Darie! Sa mergi sa le pui in scena cele mai misto spectacole si celor de-acolo, de sus. Unele nemuritoare…

La revedere, Florin Silviu Ursulescu…

MGxG - Since 1960

A plecat Florin Silviu Ursulescu! Cu siguranta, pentru 99% dintre voi, prietenii mei, numele nu va spune nimic. Insa, pentru mine, in anii comunismului, unde doar muzica, de fapt arta in general, ma facea sa mai rezonez si io cu lumea normala, FSU a fost unul dintre cei care m-a alimentat, ani intregi, cu noutatile muzicale de top din afara.

Vinerea seara, la radio pe Programul 3, singurul care emitea stereo, Florin avea emisiunea Radio Saptamana Top. Era unul din reperele existentei mele. Stateam cu urechile lipite de radio, in dormitor la ai mei, unde era un aparat de radio stereo, d-ala latit asa, aplatizat, din lemn, unde chiar se auzea stereo. Imi amintesc si acum probele pe care le faceau cei de la radio, inainte oricarei transmisiuni stereo: Acum auziti semnalul sonor in boxa din stanga. Acum auziti semnalul sonor in boxa din dreapta. Acum auziti semnalul sonor in ambele boxe…
Topul era difuzat vinerea, de la 9 la 10 seara si reflecta exact topul publicat in revista Saptamana din aceeasi zi. Emisiunea avea 3 segmente: muzica romaneasca, muzica straina si muzica populara. In general, topul extern coincidea cu cel al marilor reviste de muzica de afara, Billboard, Rolling Stones, si care mai erau. Asa ca, eram cat de cat la curent cu ce se purta, dpdv muzical, in anii aia de comunism.
Intr-o ora nu puteai difuza tot, prin urmare erau selectate doar unele piese, in special new-entry si cele in urcare.
Insa piesa de pe locul intai era intotdeauna difuzata integral. Asta era regula de baza. Prin 1973, cand a aparut genialul Tubullar Bells, al lui Mike Oldfield, a urcat direct pe local intai. Aflasem despre noua aparitie discografica, stiam ca pe albumul ala omul canta la toate instrumentele, vreo 17 cred, asa ca eram innebunit sa ascult piesa. Piesa, de fapt, impropriu spus, pentru ca tine cat tot albumul, 49 minute si 16 secunde! Cum dracu sa dai asta, INTEGRAL, intr-o emisiune de o ora, in care ai, practic, trei topuri de dat?
Eram atat de excitat ca voi asculta Tubullar Bells, incat nici nu stiu sa va spun cum ma simteam. Remember, aveam 13 ani, in pana mea!
Ei, si vine vineri seara, ora 21:00. Genericul de la Radio Saptamana Top, realizata si prezentata de Florin Silviu Ursulescu, era inceputul ala minunat, la vioara, al lui Phoenix, din Negru Voda. Apoi se intrerupea muzica si FSU spunea Radio Saptamana Top!

Dar, stupoare!!! Pentru ca in vinerea aia Ceausescu a organizat nu stiu ce cacat de Congres al UTC (Uniunea Tineretului Comunist), in seara aia au dat un reportaj de la mizeria ai de congres. De ce? Pentru ca Programul 3 de la radio targeta cumva tineretul, deci aici au considerat ei normal sa dea congresu’ lu’ Peste. Numa’ asa, de-ai dracu’ sa nu ascult eu Tubular Bells!!!
Eram prabusit! O saptamana am fost bolnav….
Noroc ca si in saptamana urmatoare piesa a ramas tot pe locul intai, FSU a comasat restul topului in 10 minute si, uite-asa, am ascultat si io, prima oara, Tubular Bells! Vaaai, tema aia principala, repetata la fiecare instrument, si in final, and now… tubular bells! Nu va zic cat de fericit am fost in noaptea aia! De parca luasem Oscarul, Nobelul, Grammy-ul si ce mai vreti voi in acelasi timp!
Heeei, cei tineri, vedeti cat de norocosi sunteti si nici nu va dati seama? Voi, daca vreti o piesa, in trei secunde o ascultati, ca e pe YouTube sau pe cine stie ce aplicatie de muzica. Io, atunci, stateam saptamani intregi, tremurand cu speranta ca poate-poate, am norocul s-o ascult.
Of, aveti la dispozitie toata muzica lumii, de la facerea ei si pana acum! Si voi ascultati manele, in pana mea……….. No comment!
A urmat o perioada misto, in care, din zece piese romanesti in top, 7 erau ale lui Phoenix, de pe Mugur de Fluier, sau pe de Cantofabule. Incredibil!
Perioada in care Emerson Lake & Palmer au castigat cu Works la cea mai buna trupa, la cel mai bun album, Keith Emerson la cel mai bun clapar, Grieg Lake la cea mai buna voce, Carl Palmer la cel mai bun tobar.
Have your leaves all turned to brown
Will you scatter them around you
C’est la vie
Ulterior, in locul lui Florin, la emisiune a venit Petre Magdin, care a stricat tot. Era casatorit cu Dida Dragan (altfel, o voce incredibila, printre cele mai misto ale noastre!), care canta cu Sfinx-ul lui Dan Andrei Aldea (vezi Ninge pe Masa Tacerii), asa ca emisiunea a capatat o alta orientare. Poate si pentru ca cei mai multi dintre Phoenicsi fugisera afara…
Daaa, a fost o perioada magica, pe care Florin a reusit s-o mentina in creierii mei. A contribuit atat de mult la formarea gustului meu, nu doar muzical… Toate astea, am avut fericirea si sansa sa i le spun personal, un pic mai tarziu, in 1986, la un festival de rock din Bacau, unde am petrecut toata noaptea de Inviere impreuna cu el, cu Mircea Baniciu, cei de la Metropol din Oradea.
Eeeei, copiii mosului, dar asta e o alta poveste, pe care v-o voi povesti poate cu alta ocazie…
Draga Florin Silviu Ursulescu, iti multumesc pentru tot! Sa te odihnesti in pace si sa le pui si celor de acolo cea mai buna muzica 😥 Celesta! 

15 Septembrie – Prima Zi de Școală, pe vechi

15 septembrie, prima zi de școală. Pe vremea mea, așa era în fiecare an. Spre sfârșitul vacanței mă încercau sentimente contradictorii. Pe de-o parte eram apăsat de apropierea școlii, finalizarea lecturilor obligatorii, a rezumatelor lor, sau ale exercițiilor la matematică.

Școlarul MGxG la lecția abecedarului

În schimb, ardeam de nerăbdare să-mi cumpere maică-mea rechizite noi și, în special BASCHEȚI. O după amiază întreagă făceam un turneu pe la toate magazinele din centru: Romarta Copiilor, Victoria, Olimpic, Trei Ursuleți, La Vulturul de Mare cu Peștele în Gheare. La Romarta, ăla de vizavi de CCA, aveau ăștia o super machetă cu trenuleț electric. Știu că maică-mea mă lăsa acolo și ea se sucea prin magazin să caute diverse. Macheta aia era cam 3×3 metri și avea reprodus un peisaj minunat, cu gări, vile, dealuri, șosele cu treceri la nivel cu calea ferată, bariere și tot ce era posibil într-o reproducere perfectă a unui loc mirific. Aș fi stat lângă masa aia luni întregi, fără să clipesc. Pe vremea aia, televiziunea avea multe momente de pauză, între emisiuni. Pentru cărțile emisiunile era toate live, nu se puteau înregistra. Și în perioada când pe ecran apărea genericul Pauză, se derulau imagini cu macheta aia superbă din Romarta Copiilor. Duminica după amiaza se proiectau pe CCA, pe partea de sus, cu litere cursive, rezultatele meciurilor din etapa de fotbal
Stăteam la geam, la etajul întâi și mă uitam la ele până le învățam pe de rost.
Mai era un magazin care-mi plăcea mult, pe Lipscani, dar nu-mi amintesc cum se chema. Poate mă ajutați… Avea pe pereții înalți întreaga poveste a Caprei cu Trei Iezi. Exact ilustrațiile alea mișto, clasice, pe care le știam toți copiii.

Aaa, iar în vitrina de la Cei Trei Ursuleți era o machetă superbă cu o familie de nomazi, care mergeau într-o căruță și câinele era în spatele căruței, legat cu lanțul.
Dec, după ce ajungeam rupți acasă, cu ghiozdan, rechizite și bascheți noi, abia așteptam să merg a doua zi la debutul anului școlar. Cred că v-am mai zis aici, îmi plăceau atât de mult noii bascheți, d-ăia chinezești, de 75 de lei, încât în noaptea aia dormeam cu ei pe pernă.
Niciodată ai mei nu m-au dus la școală. Doar mergeau la ședințele cu părinții sau veneau la serbarea de sfârșit de an școlar, în cazul în care luam premiu. Neluând de multe ori, nu prea i-am deranjat 🙂
Au fost câțiva ani în care eram mai curios decât de obicei, într-a cincea și într-a noua. Motivul era același, însă amploarea cu totul alta: gagicile!
În clasa a patra, ne-a pus învățătoarea să aducem de la părinți o hârtie semnată de ei cu opțiunea preferată de limbă străină, dintre engleză și franceză. Taică-meu mi-a dat o hârtie pe care a și motivat decizia lui, ca engleza e mai uzuală, în timp ce franceza e mai de salon.
Prin reorganizarea claselor pe criteriul limbii străine studiate, la noi în clasa au venit fete noi. Eee, aici era interesul meu maxim. Și, evident, pentru ele doream ca mereu la începutul școlii să am bascheți noi.
Profesoara de engleză era o tipă tânără drăguță și foarte deschisă la nou. În prima lecție, ne-a spus să ne alegem fiecare un nume englezesc și așa mă va chema. Mie-mi plăcea mult Cliff Richard (hei, vă rog să nu râdeți, aveam 12 ani și anul era 1972), așa că până într-a opta, Richard a fost numele meu de scenă 🙂
La una din edițiile Cerbului de Aur, care a debutat în perioada aia, a venit cu recital chiar Cliff Richard. Ai mei plecaseră nu știu unde și m-au lăsat pe mine să înregistrez, cu magnetofon concertul lui. Îmi amintesc că cea mai tare piesă a lui a fost “The Young Ones”, din filmul cu același nume. Pentru cei care nu au prins perioada aia, sau nu știu, toate trupele românești care s-au format atunci, Sincron, Phoenix, Roșu și Negru, Sfinx, au declarat că filmul ăsta i-a determinat să-și facă trupă, pentru că acolo au văzut prima dată chitare electrice și ce atmosferă pot crea.
Profa de engleză, ca să ne facă să știm cât mai mult, ne dădea versurile hit-urilor la modă atunci. Așa am înțeles mai ușor Rolling Stones, Moody Blues cu Nights in White Satin, sau Questions, Creedence, Beatles sau Middle of the Road.
În prima zi de clasa a noua, era altceva. Tocmai trecusem de examenul de admitere la Sf. Sava, eram tare mândru de isprava mea si mergeam ca un cocoș în curtea liceului, curios să văd câte fete vor fi în promoția mea. Erau destul de multe și drăguțe. Pe vremea aceea era mult mai simplu de apreciat care sunt fetele mișto, pentru că toate erau obligate să poarte același model de uniformă. E adevărat, unele, chiar dacă aveau un corp foarte frumos, reușeau să-l ascundă bine sub o uniformă necambrată, sau chiar lălâie. Alte fete, chiar dacă nu aveau forme sexy, aveau știința să își ajusteze uniforma și să aibă o atitudine care să le ajute să arate extrem de atrăgător. În zilele noastre, de multe ori hainele fac diferența, ceea ce reprezintă un obstacol în plus pentru un puțoi de 15 ani care vrea să aleagă și el cea mai mișto gagică.
Revenind la prima zi de școală, mai era un moment absolut de neprețuit. Cea in care primeam manuale noi, care miroseau mmmmmm,… nemaipomenit, a cerneală tipografică proaspătă.

Și la facultate, tot pe 15 septembrie începeam cursurile. Îmi amintesc că într-un an a venit Ceaușescu să țină un speech în Politehnică la deschiderea anului universitar. Eu, mare șmecher care pe vremea aia eram redactor șef-adjunct la revista Politehnicii, ING, venisem dotat cu aparatul de fotografiat, un Zenit, să-i fac poze Marelui Conducător. M-a văzut un milițian în mulțime și a venit direct la mine să mă întrebe ce vreau să fac. I-am arătat legitimația mea de presă, i-am zis ca pentru primul număr aș vrea o poză a Șefului. Nimic, frate! M-a pus să țin aparatul la spate, iar când a trecut Ceaușescu prin fața noastră, a stat lipit de mine, în fața mea, să fie sigur ca nu fac pe blat fotografia. Apoi, m-am gândit câte poze am văzut eu de-ale lui Ceaușescu, fără să fie oficiale? Niciuna! Hahaha, omul chiar avea grijă de imaginea lui 🙂
Pentru toți cei care au prins 15 septembrie ca prima zi de școală și pentru ceilalți, elevi și dascăli totodată, vă doresc un nou an școlar cu rezultate excelente!

9/11

Corabia cu pânze...

Eram la birou, pe vremea aia eram la CONNEX, undeva la etajul șapte în CBC, sediul din Nerva Traian. Eram băgat într-un Excel până-n gât, atunci nu ascultam știri în timp ce lucram. Mă sună Ana și mă-ntreabă dacă am aflat. Ce? Că a fost un accident și un avion a intrat într-unul din Gemenii din New York.

Intrarea în World Trade Centre
Intrarea în World Trade Centre

Am fugit la etajul zece, parcă acolo era un televizor, într-o sală de ședințe. Ne-am strâns mai mulți si am dat pe tot ce era canal de știri. Toți preluau direct imaginile de la CNN. Acolo am văzut în direct și al doilea atac. Chiar un comentator de pe la noi spunea că pilotul a făcut o eroare și că poate a nimerit, din greșeală, in clădire. Omul nu era prost, dar la momentul ăla nu-și imagina nimeni că asta va fi arma care va schimba lumea.

Manhattan văzut de pe mare

Pentru că, după aceea, nimic nu a mai fost la fel.

Imaginile se succedau cu repeziciune, totul era contra cronometru, culminând cu intervenția pompierilor și a polițiștilor în cele două Turnuri. Care, din păcate erau reale, nu dintr-o poveste cu efecte 4 D, despre hobbiți si inele fermecate. Sauron era mai activ ca oricând până atunci!

Twin Towers, perfecțiune arhitectonică
Twin Towers, perfecțiune arhitectonică

Apoi a intervenit calmul. Echipele de intervenție au intrat să scoată supraviețuitorii, cei din clădirile atacate coborau, alandala, îngroziți, pe scări. Singurii captivi erau săracii oameni de deasupra impactului, în fiecare bloc, prinși intre cer și pământ. Unii nu au rezistat și și-au luat singuri zborul. Final. Alții au rămas acolo, captivi în eternitate. Însă in momentele acelea nimeni nu-și imagina că acalmia aia era liniștea dinaintea furtunii…

S-au prăbușit parcă la relanti, într-o încetineală sinistră, ca într-un balet identic, grotesc și elegant, unul câte unul, topindu-se în fum și în istorie, pentru totdeauna. Știu că la scurt timp am mai urmărit căzând încă un bloc din apropiere, dar nu mai știu din ce cauze…

Semeți, către cer...
Semeți, către cer…

După aceea, am aflat și de atacul de la Pentagon și de ultimii sacrificați fără vină, cei din avionul căzut în Pennsylvania, celebrul zbor 93 United Airlines.

Bineînțeles că au fost croite toate scenariile posibile, conspirațiile și demonstrațiile științifice cum că, de fapt, totul a fost un fake, regizat de unii pentru a avea motiv să-i atace pe alții. Exact ca și cu Aselenizarea și primul pas pe Lună, al lui Neil Armstrong.

Ce m-a mirat pe mine personal, e că atacul de la Pentagon nu a fost filmat de nicio camera TV, deși sunt convins că atât clădirea, cât și întreaga zona erau împânzite de sisteme CCTV, doar e ministerul lor de apărare!

Programul vizitei la New York
Programul vizitei la New York

Apropo de CNN, îmi amintesc că de atunci au lansat moda burtierelor fluide, ce se derulează în continuu cu diverse știri. Modă preluată imediat de toate televiziunile de știri. Și al doilea fapt ce m-a uimit la ei: cel puțin o săptămâni după atacuri, nu am văzut pe CNN nicio reclamă! Deși poate că era cea mai urmărită televiziune, cu rating-ul imens, nu au difuzat niciun minut cu reclamă! Au renunțat, de bunăvoie, la milioane de dolari. Asta înseamnă respect pentru telespectatori și pentru victimele atacului. Au considerat că nu este moral să facă profit pe seama durerii, morții și dezastrului.

Încerc o paralelă cu ce se întâmplă la noi. Cu cât oroarea e mai mare, cu atât minutele de reclamă sunt mai multe… Vedeți de curând cazul Caracal.

Poate au fost atacuri reale, poate conspirații, nu știu. Cert este că acolo au murit mii de oameni. Si că niște clădiri reprezentative ale New York-ului nu mai există. Ele dădeau ștampila orașului, deveniseră elementele de identificare ale lui.

Gemenii si Sud Manhattan, vedere din elicopter
Gemenii și Sud Manhattan, vedere din elicopter

Mircea, fiul meu cel mare, de când era mic mă tot întreabă de ce e atât de greu să faci bine și atât de ușor să faci rău. Nu știu, însă Omenirea se pare că a avut mereu răspunsul…

În 1994, cu șapte ani înainte de atac, EXACT în aceeași perioadă din septembrie (vezi foto. Chiar, acum cand am cautat programul excursiei, mi-am amintit si ca am văzut CATS, cel mai longeviv show de pe Broadway. Dar despre asta, cu alta ocazie…), am avut șansa să vizitez New York, Buffalo, Niagara Falls și Chicago – unde este amplasat sediul central  Motorola. A fost o excursie de 12 zile oferită de Motorola, pentru 12 sales manageri din Europa care aveau rezultate deosebite în vânzări. Atunci eram la Radiotel și vindeam pagere Motorola. Dar despre asta, vă povestesc altă dată…

După cum mă știți, am făcut și atunci sute de poze, chiar dacă era epoca filmului negativ, ce trebuia developat și transpus apoi pe hârtie, nu ca acum, în epoca digitală. Pentru aici le-am selectat doar pe cele mai reprezentative, cu Gemenii. I-am vizitat, jos la parter, unde era holul mare de la World Trade Centre, cu toate steagurile țărilor membre ale Organizației Comerțului, inclusiv al României. Lângă Gemeni, peste drum, era o mare galerie acoperita complet cu sticla, în care dominau niște palmieri uriași. Clădirea respectivă a fost construită pe malul Hudson River, folosind o fundație creată artificial din pământul scos pentru a construi subsolurile Gemenilor.

Gemenii, vedere din elicopter

Am mers cu o navă cu pânze până în larg, plecând de la Pier 17 dând rotocoale sudului Manhattan-ului, prin fața Statuii Libertății, trecând pe sub Brooklyn Bridge. Indiferent unde eram în zona aia, ochii mi se lipeau de Gemeni. Dominau toată perspectiva cu alura lor semeață, de o eleganță supremă. Am zburat cu elicopterul, de undeva de pe Hudson River, am survolat Manhattan, aproape chiar prin fața Turnurilor, până la Statuia Libertății, în jurul căreia am făcut o tură completă și înapoi. La câțiva ani după atac, revăzând fotografiile astea, mă gândeam că din unghiul ăsta poate au văzut Gemenii și sărmanii pasageri care au fost în cele două avioane…

Corabia cu pânze...
Corabia cu pânze…

Pe ei nu am urcat, ci doar pe Empire State Building, asta e! așa era programul ales de organizatori.

Când am ieșit din World Trade Centre, exact în spate, între cele două turnuri, era un părculeț. M-am așezat pe o bancă și tocmai atunci am luat dintr-un pachet ori ultima gumă de mestecat, ori ultimul Tic-Tac. Și nu am mers să arunc la coș pachetul gol, ci m-am gândit să las și eu ceva acolo, în locul ăla! Mai ales ca pachetul îl aveam de la București. Am îngropat cutia în pământ, în spatele băncii. Credeți-mă, este adevărat, există cineva care știe toată povestea.

Premoniție? Lene? Prostie? Habar n-am. Sunt convins însă că acea cutie a ars și ea la 9/11… Și odată cu asta, ceva din mine.

Băsescu și… Punctul de Fugă

Cred că Băsescu este de departe cel mai bun politician român pe care l-am văzut eu. L-am votat de fiecare dată, indiferent că era vorba de primărie, președenție, sau referendum. Aaa, stai, că la unul parcă nu trebuia să merg. Nu mai știu, cred că Dragnea-și aduce aminte despre asta mai bine. Că tot are acum atâta timp liber… 🙂
O mai fi avut el scăpări, blonde, brune, dar i se mai iartă, că, vorba aia, a fost marinar, însă s-a întors mereu în portul lui de-acasă. Poate are dreptate, și faptul că a fost șeful reprezentanței României la Anvers, nu-l incriminează sută la sută că a fost securist, sau că a colaborat cu băieții cu ochi albaștri – deși tare mă îndoiesc de asta, în condițiile în care știu foarte bine cine putea ieși din țară în vremea aia și pe ce criterii.
Însă, băi, s-o bage el pe aia că el nu a știut că ofițerul de la contrainformații din armată nu e securist, las-o-n pana mea, că e prea de porc!
Acuma, că m-a stârnit Băse, hai să vă zic o poveste adevărată.
Eram în armată, intrasem la facultate și de aia făceam doar 9 luni, la TR – termen redus. Am făcut la Târgoviște, la tancuri. Am fost noi, de la Mașini-Unelte, împreună cu cei de la Mașini Termice din București și cu băieții de la TCM-ul din Sibiu. Faini băieți! Pentru că acolo nu aveam Facebook, nici măcar net (glumesc, vorbim de perioada 1979-80), iar la televizor erau doar căcaturi comuniste, singurele bucurii pentru mine erau cărțile, cititul și scrisul de scrisori. Pentru un băiat în armată, în anii ăia, momentul în care primea o scrisoare era atât de special, încât provoca o plăcere extraordinară. Cel puțin, așa era pentru mine. Iar dacă scrisorica era și de la o fată, ce mai! eram aproape de orgasm. Cu toată bromura lor pe care ne-o puneau în ceaiul de dimineață sau de seară…
Într-o zi, prin noiembrie, nu știu de unde veneam, intru în dormitor și mă duc la patul meu. Aveam dormitor d-ăla mare, de 32 de persoane, cu paturi suprapuse. Io dormeam sus, dar valiza – le știți, alea celebre, din lemn – o țineam sub patul de la “parter”. Și observ că valiza fusese deschisă, iar încuietoarea era spartă. Întreb în jur ce s-a întâmplat, iar băieții sar pe mine “băi, Gheorfane, ai belit-o! Te caută CI-stul, el a venit și ți-a deschis valiza, cică ai primit o scrisoare nașpa, du-te la el”. (Asta cu Gheorfanul era derivata unei porecle inițiale de Gyorfy, pe care o primisem în anul întâi de liceu de la prietenul meu Liviu Mancaș. A mai avut și varianta Borfanul 🙂
M-am căcat pe mine de frică, știam că ceistul era ăla de la securitate, mă gandeam că iar trebuie să explic vreo caricatură sau ce-oi mai fi făcut pe-acolo. Mai ales că făceam și gazeta de perete și puneam tot felul de chestii cu schepsis pe ea, sau cu dublu înțeles. Dizident, ce mai 🙂 Că nici în armată nu stăteam potolit, vorbeam tot felul de prostii anti, spuneam cele mai multe bancuri, așa că erau toate motivele să mă ia ăștia la ochi. La ăia albaștri.
Mă duc la biroul respectiv, bat, intru, salut, mă prezint.
– Să trăiți! Tovarășe căpitan, sunt Mircea Gheorghe, soldat TR de la plutonul unu, compania întâi, m-am prezentat la ordinele dumneavoastră!
Securistul se uită la mine, după care începe să mă întrebe diverse generalități, dacă îmi place armata, la ce facultate intrasem, prostii. Până când scoate dintr-un sertar un plic, îl pune pe masă și mă întreabă direct:
– Tovarășe soldat, dumneata vrei să dezertezi??
Io, deja ud că nu știam unde vrea să ajungă, iar era să leșin!
– Nu, să trăiți!
Pe bune, acum! Dacă chiar aveam de gând să fac un mic prison break de Târgoviște, el credea că într-adevăr o să-l informez pe el?
– Dar cu scrisoarea asta ce e?
Mă uit, un plic complet atipic, cu multe chestii colorate, desenate și aplicate pe el. Scrisul era îngrijit, cu Rotring-ul de 1mm, scris cu șablonul, nu de mână. Repet, vorbim de noiembrie 1979, când singurele plicuri pe care le găseai erau cele albe, iar dacă aveai d-alea cu Par Avion pe ele, erai șmecher.

Plicul

Pentru ca noi la liceu la Sava nu făceam desen, în ultimul an de liceu, luasem meditații la desen cu un arhitect foarte valoros, un om deosebit, Mihai Nicolescu. Terminase Arhitectura cu zece și lucra atunci pe platforma de la Fizică Atomică din Măgurele. Perspectivă, geometrie descriptivă, axonometrii, umbre, proporții, case țărănești, edificii importante, valorat, colorit, ce mai, toate alea. La desenul în perspectivă, punctul în care se adună, se întâlnesc toate dreptele paralele se cheamă punct de fugă. În acel loc de pe linia orizontului “fug” toate liniile care pleacă de la privitor spre orizont, în punctul în care privește acesta.

Cel mai cunoscut exemplu este “Cina cea de taină”, genialul tablou al lui Leonardo da Vinci. Toate liniile orizontale ale acoperișului încăperii și ale fantelor din pereți, prelungite, duc în punctul de fugă central, exact în ochiul lui Isus Hristos. Deși, în realitate, evident că ele sunt paralele.
Pe plic erau mai multe puncte de vedere și un… PUNCT DE FUGĂ. Pe unde, evident, distinsul a crezut că eu vreau să fug din unitate. Iar instrucțiunile ar fi fost în interiorul plicului. De aceea, îmi și deschisese plicul să citească conținutul. Sincer, înainte îi credeam p-ăia de la secu’ mai inteligenți, însă după episodul ăsta, m-am lămurit și cu ei. Mi-a luat ceva timp să-i explic pe scurt teoria perspectivei, a avut ceva urme de inteligență și părea ca l-am lămurit, dar în final parcă tot am avut impresia ca nu era sută la sută convins că nu l-am aburit…
Peste doar un an avea să apară Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, excelentul roman al lui Marin Preda. Când am citit ce a pățit Victor Petrini, arestat pentru că într-o scrisoare peste graniță i-a scris unui fost coleg aștept ordonanțele dumneavoastră, pe bune dacă nu m-am gândit că este exact întâmplarea mea cu scrisoarea primită și cu securistul unității militare. Doar ca la mine totul s-a terminat cu bine…

Așadar, nea Băsescule, hai, bre, las-o-ncolo, chiar nu știai că ăia de la CI din armată sunt de la securitate? O știam io, un biet soldat terist și n-o știai matale, ditamai comandantul de navă? Hai, zi-o p-aia pe bune, și-ți promit că, chiar dacă ai fi colaborat, eu tot te consider cel mai bun politician pe care l-am cunoscut…

Ultima zi când l-am văzut pe Ceaușescu

E vineri seara și, ca tot omu’, stau și eu puțin la soare pe șezlong să mă prăjesc așa, ca șopârlele, și ling o oarece licoare. Și, dintr-o dată, zbang! Un gând mă pocnește în moalele capului: băăăăi, azi e 23 august, băgami-aș! Ok, hai să vedem ce mai știm despre asta. După câteva sorbituri, timp în care cugetam și scormoneam prin memoria-mi, m-a plesnit brusc al doilea gând: zdrang! Ce ciudat! Gândurile astea nu fac niciodată la fel… băăăăi, azi sunt fix 30 de ani de când l-ai văzut ultima oară pe Ceaușescu și i-ai făcut cu mâna!

23 august

Hm,… perversul din mine neagă în totalitate asta cu făcutul cu mâna. Ia mai dă-l în pana mea, să-și facă singur cu mâna! După ce m-am liniștit puțin cu încă o halbă, am realizat că, de fapt, e pe bune și azi chiar se împlinesc 30 de ani de când l-am văzut pentru ultima oară în viață pe Ceaușescu. Și am văzut-o și pe Ea, pe Coana Leana. Și ei, tot cu mâna… Horror!

Ok, recunosc că după aia l-am mai văzut și în 22 decembrie 1989, când a plecat la plimbare de pe CC și a dat o tură cu elicopterul, dar aia nu se pune: nu l-am văzut pe el, ci doar elicopterul. De 23 august 1989, Minunatul a decis ca defilarea să se facă prin fața clădirii viitorului muzeu al partidului comunist român. Adică actuala Casă Radio, o denumire atât de neghioaba, dealtfel. Pentru că acolo nu a fost niciodată nimic, decât un mare șantier pentru o nouă ctitorie megalomanic-comunistă. Dar, imediat după revoluție, șmecherii ăia de la Radio România voiau și ei un sediu nou, că, de!… ăla din Nuferilor le devenise cam strâmt. Și au pus ei repede un placaj cu CASA RADIO, scris cu roșu. Și așa i-a rămas numele.

Monstruozitatea aia de clădire nu era nicidecum gata, însă pentru Ceaușescu nu conta. Era o epocă în care minciuna era omniprezentă, era luat în seamă doar ce raportai la partid. Îndeplinirea planului, depășirile de norme, cincinalul în patru ani și jumătate. La un moment dat, nu știu cine adunase toate suprafețele cu recoltele raportate în fiecare județ și se depășise în raportări întreaga suprafață a României.

Ce curvă și istoria asta! Se spune că mereu e scrisă de învingători. Perfect adevărat! Că ăia învinși, săracii, nu prea mai pot scrie după aia… Dar să se pună, frate, odată, de acord. Că tot e azi 23 august, evenimentelor de atunci le-au zis în toate felurile: întoarcerea armelor împotriva regimului hitlerist, insurecția armată, mișcarea revoluționară antihitleristă și anticapitalistă… A fost trădare, sau nu a fost? Să știu și eu, odată pentru totdeauna, dacă trebuie să mă simt vinovat sau mândru pentru ce-a făcut Regele Mihai I și cu băieții ăia în 1944.

La fel, Revoluția din 1989, a fost o revoluție, sau lovitură de stat, o conspirație în care eu, ca boul, am ieșit în stradă, de era să mor, ca prostul, sau chiar a fost pe bune, o explozie populară?

Eh,… vedeți? D-asta zic că undeva ar trebui să se poată pune toți de acord, să avem și noi o istorie sinceră, clară. Chiar dacă dureroasă!

In vremea lui Ceaușescu, trăiam într-o lume falsă, ăla era adevăratul stat paralel, fără legătură cu realitatea. Nimeni nu mai credea pe nimeni și nimic. Dar toți dădeau din cap că DA… și mai și aplaudau la sfârșit.

Culmea e că, odată cu venirea lui Gorbaciov la Moscova, lumina chiar începuse să vină de la Răsărit. Mutarea lui cu Glasnost și Perestroika a însemnat zeci de ani avans față de înțepenirea ideologică a lui Ceaușescu. Când a vizitat Bucureștiul, toți ne așteptam să-l tragă de urechi pe Nea Nicu și să ne mai dea și nouă liber, măcar o gaură la curea. N-ai să vezi! Mai rău ne-am afundat în căcatul comunismului cu față inumană.

Revenind la povestea noastră, Marele Cârmaci a dat ordin să pavoazeze ăia fațada clădirii, s-au tras niște panouri cu pânză roșie peste tot, ceva ghivece cu mușcate, stemele patriei și partidului, chipul Marelui Conducător și al savantei de renume mondial și gata! Parada putea începe.

Ăștia de la institut ne-am adunat undeva pe Berzei, ne-am încolonat si, după ce am așteptat așa vreo juma’ de oră, am început să ne mișcăm, coborând pe Știrbei Vodă spre Dâmbovița. Când treceam prin dreptul tribunei, trebuia să strigăm din toți bojocii lozinci d-alea în trend, cum ar fi Ceaușescu-PCR sau Ceaușescu-și-Poporu’. Eu strigam mereu Ceaușescu Pe Cer E! Niciodată nu s-au prins ăia de la partid infiltrați prin mulțime, de se uitau în gura ta dacă și ce strigi. He. He, am avut și eu mica mea felie de răzvrătire 🙂

După ce am defilat, am plecat cu colegii de serviciu la o bere și niște mici, că vorba aia, atâta s-a putut. Și am bârfit, dând în bobi când dracului i-o ceda Nea Nicu locul la conducere lu’ Nicușor, fiul cel mare. Nimeni nu bănuia ce avea să se-ntâmple peste doar patru luni…

Prințul din parc

În weekend, când am fost la Onești, am ieșit împreună cu Ana s-o plimbăm puțin pe Lili-Blue. Și am ajuns în parc, unde era cât de cât umbră, mult mai suportabil pe vipia aia. Parcul îl știu de aproape patruzeci de ani, 38 mai exact, de când am ajuns prima oară în oraș, pentru că tocmai o cunoscusem pe Ana în anul întâi de facultate și m-a invitat la ziua ei.

Apoi, când erau Mircea și Dan mici și îi plimbam cu căruciorul, știam pe dinafară câte trepte sunt la intrare, sau câți pași fac de acolo și până la statuile scriitorilor.

Roata mare

Surpriza plăcută a fost că am găsit toată zona foarte bine întreținută, curată și, cu toate că fusese sâmbătă seară festivalul berii (acum nu mai e voie să-i zică așa, îi spun festivalul verii!), nu era deloc mizerie pe acolo. Încă mai erau toate cele instalate, pentru că în seara aia urma un eveniment și mai baban 🙂

Sala Sporturilor Nadia Comăneci
Corturile si mesele iși așteaptă clienții

În partea de jos a parcului este amenajat un mic lac, unde acum sunt și nuferi si rățuște drăgălașe. Chiar atunci venise cineva să le dea de mâncare și am întrebat ce le dă. Erau covrigi, d-ăia brașoveni, pe care îi rupea în bucățele mici.

Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
…și de sălcii 🙂
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște

Hahaha,… mi-am amintit cum era să-l scap pe Mircea în apa lacului, când era mic. Începuse să meargă destul de bine și ne învățasem ca atunci când ajungeam la lac, eu să rămân pe o bancă, iar el să adune pietricele și să le arunce, una câte una, cât mai departe pe luciul apei. Și petreceam asa, cam un sfert de oră, până se plictisea de aruncat și apoi plecam spre zona toboganelor. Vremea era cam de iarnă și avea niște ghetuțe mai înalte așa, care îi țineau bine glezna. Ca sa arunce cât mai departe, Mircea își făcea avânt, până se proptea în parapetul de pe marginea lacului și atunci dădea drumul pietrei. După care se întorcea să culeagă alta. Odată s-a năpustit cu o forță mult mai mare și, dintr-o dată a-a răsturnat peste parapet. L-am crezut direct în apă. M-am repezit să-l salvez și atunci am văzut că, practic, era agățat cu vârful ghetelor de partea cealaltă a parapetului. Ca-n parodiile alea cinematografice, în care personajul principal rămâne agățat deasupra hăului ținându-se doar cu o falangă de la deget. Nu că ar fi fost apa mare, dar nu cred că era potrivit să-l duc murat acasă 🙂

Doamna cu cățelul…
Cascada din parc. Zici că-i Fallingwater House, proiectată de celebrul arhitect Frank Lloyd Wright
Doamna cu cățelul

Scena pentru festival era amenajată lângă sala de sport Nadia Comăneci și acolo erau amenajate și corturile cu bere, grătare și catering,  iar mesele erau întinse pentru câteva sute de persoane.

Lili-Blue era foarte excitată de toate mirosurile de pe-acolo și de multe ori trecea prin fața unor oameni care stăteau pe bancă, foarte aproape de ei, iar aceștia o mângâiau. E foarte prietenoasă, și-și face peste tot admiratori, de toate vârstele.

Împreună cu vioaia de Lili-Blue

Am luat și noi câte o bere, să nu zicem că n-am fost la festival și, când să mergem mai departe, a venit un cățel care a început să se împrietenească cu Lili-Blue. S-au plăcut de la prima vedere (mai corect, mirosire), după care mister a început să vină după noi.

Întâlnirea de gradul trei…

El, frumușel foc! Negru cu alb, cu accente galben-ocru, cu blănița scurtă, aranjată, lucioasă. Svelt, cu mișcări elegante, se ținea după noi.

Prințul din parc

S-a lăsat mângâiat fără probleme, ce mai! ne lipisem și noi, ăștia mari de craiul ăsta. I-am zis Anei, dacă vine cu noi până acasă, îl luăm cu noi la București. O sa meargă cu Lili-Blue în spate, e suficient loc pentru amândoi. Problema e cum se va înțelege cu cele două pisici, doamna Pisi și cu Pif. Ne-am uitat, nu avea nicio zgarda sau semn că ar aparține cuiva. Pe drum prin parc, am zis hai să îl lăsăm pe el să decidă și sa nu-l ademenim cu niciun “cuțu-cuțu” sau alte îndemnuri. Ți-ai găsit! Bineînțeles că după nici un minut, numai cu privirea-n spate, după el eram și din cuțu-cuțu nu-l scoteam 🙂

Împreună cu noul prieten

Nici nu vă închipuiți ce bucuros mergeam prin parc, tare mândru mai eram de “agațamentul” făcut de Lili-Blue.

Asta cu agațamentul e din liceu, de la proful de germană. Am întârziat la o oră și omul, înainte să-mi dea drumul în bancă, m-a întrebat de ce nu am venit la timp. I-am spus eu o poveste, că s-au blocat tramvaiele pe deal pe la Uranus, iar de acolo a trebuit să vin pe jos până la Izvor, apoi prin Cișmigiu… Aaaa, prin Cișmigiu! Și nu ai făcut și tu ceva agațamente prin parc?

La un moment dat, prințul chiar a luat-o înaintea noastră, dar ne conducea chiar pe drumul cel bun spre casă. Deja mă gândeam că trebuie să-l ducem la vet, să-l verificăm, să-i facem analizele, vaccin etc. Exact înainte să ieșim din parc, bestia a luat-o pe o potecă laterală și a urcat undeva, într-un lăstăriș. Am așteptat să se întoarcă, l-am strigat, nimic! Am urcat și eu, însă acolo era o mare curte, cu o casă ce părea părăsită. Și câinele nostru, nicăieri…

Am coborât trist, cu gândul că poate, poate se întoarce. Aproape tot drumul până acasă am mers cu gâtul întors, doar-doar îl zăresc. Din când în când, am văzut că și Ana mai trăgea cu ochiul în urma noastră. Eh,… nu a fost să fie!

Pe drum, cea mai veselă dintre noi era, evident, Lili-Blue…

Perseidele de pe prispa casei bunicilor

Azi noapte am rămas în gradină să văd Perseidele. Era senin, cam luminoasă luna, deși nu era întreagă. Fiind destul de cald, mi-am instalat hamacul și am decis să dorm afară. De câțiva ani, mi-am făcut obiceiul de a dormi, cel puțin o noapte în fiecare vară, sub cerul liber.

Când eram copil și mergeam în vacanța de vară la Râca, mai toate casele vechi aveau prispă în față. Fundațiile erau săltate puțin, urcai două-trei trepte și ajungeai pe prispa casei. Unele aveau atât de-a lungul fațadei, altele și pe latura de la stradă. Acolo unde era odaia a bună, care era de obicei păstrată pentru musafiri. Ei, și atunci, mai toată lumea, vara, dormea afară pe prispă. Mai ales când erau zile ca astea cu zăpușeală, de venea vipia aia mare, care usca frunzele în pomi mai repede.
Modelul cel mai reprezentativ de casă îl vedeți în ambele filme Moromeții. Iar despre Râca se spune de două ori în al doilea film, pentru că era sat vecin cu Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda. Tot în al doilea film arată și halta din Balaci, la câțiva kilometri de Râca, locul unde s-a născut mama. Tata e din Râca și de acolo au plecat la București. Unde am apărut eu 🙂
Încă de atunci, din vacanțele mele de vară de la bunici, voiam să dorm și eu afară, pe prispă. Însă nici bunicii din partea maică-mii, nici cei din partea lui taică-meu nu mai dormeau de mult afară. Și-mi spuneau că doar cei mai săraci din sat mai dormeau noaptea pe prispă. Așa cum îmi spuneau și despre cei care mergeau desculți prin sat. Cum dracu’ gândeam eu atunci?, că exact fazele astea mă atrăgeau, care erau doar pentru săracii satului: să merg desculț, să dorm pe prispă, sau să merg la islaz cu vacile. Ei spuneau că nu erau de mine, de! venit de la București, să mă pretez la așa ceva…
Ei, și uite că toate dorințele astea din copilărie, undeva în viață, tot te ajung din urmă și nu te lasă. Iar acum, parcă din răzbunare, merg ori de câte ori prin curte desculț, sau dorm afară când și când. Vaci nu am, dar dacă voi aveți, mă bag o tură să merg si cu ele la câmp 🙂

Cum dracu’ se face, că am plecat de la Perseide și am ajuns la vaci? Hm… nu știu deloc să acriu, aștern gândurile așa cum curg, nu am și eu un fir narativ cât de cât coerent. Asta e, mă veți ierta!

Noaptea în hamac

Deci, mă legănam în hamac, ascultam greierii ăia de august (doar în august parcă se aud așa), aveam un pahar cu vin pe iarbă lângă mine și mă uitam in sus să prind spectacolul Lumii. Primul sfert de oră,… nimic. Însă au început țânțarii, frate. Rău, rău de tot. Mi-am dat cu Autan, ceea ce i-a potolit. Cinci minute. Apoi iar mă căsăpeau, de parcă mă unsesem cu frișcă. Am luat un băț din ăla mare, care se înfige în pământ și are o ceară întinsă de-a lungul lui, care arde mocnit și lasă fum mult. Ăsta a fost bun, a avut efect împotriva bestiilor și m-au lăsat în pace. În plus, avea și aromă de lămâie. Tot nu eram ok. M-am dus în casă și mi-am adus un cearceaf, să mă acopăr. Acum îmi era prea cald! Ca dracu’, nu puteam să-mi găsesc starea deloc. În sfârșit, după un timp m-am liniștit, mi-am pus căștile și am ascultat “Jesus Christ Superstar“, varianta de film, de pe YouTube. A fost unul dintre primele filme pe care le-am văzut la Biblioteca Americană din București, prin 80, cred.
Cândva, am adormit, cu ochii spre cer.
Ei, bine, n-am văzut nimic, nicio stea căzătoare. Doar avioane și sateliți. Sau ce-or fi punctele alea care merg constant, destul de încet, dar nu au licuricii ăia ai avioanelor.
M-am mai trezit pe la 4, am mai căscat ochii pe cer, tot nimic… Ajunsesem deja pe YouTube la muzică de jazz, altă viață. Nu mai era cald, chiar strângea un pic. Bățul ăla de fum se terminase de mult, însă nu mai era țânțari. M-am înfofolit ca lumea și am adormit iar. Pe la șase jumate, era deja lumină, ciripeau cocoșii și toate alea, m-am trezit și m-am mutat în casă.
Vaaai, ce bine e să dormi în patul tău!!
În seara asta luna e și mai mare, aproape plină. După ce văd meciul CFR-ului de la Glasgow, poate mai fac o încercare și dorm afară.

A început UNTOLD – Romania, put your hands up!

MGxG - Since 1960

A început UNTOLD!!! Ce bucurie! În sfârșit ceva bun, după o săptămână atât de cretină. Din păcate, nici în anul ăsta n-am reușit să ajung, cu toate că merg destul de des la Cluj. Ei, n-a fost să fie! Însă de anul trecut au început să transmită live pe pagina de Facebook a festivalului si pe YouTube. Așa că de azi noapte mă delectez cu live-urile cu Steve Aoki, Dimitri Vegas & Like Mike (astia i-au facut pe spectatori sa-si scoata tricourile si sa le arunce in aer!), W&W, Tujamo și de atunci, doar asta ascult. Îmi place muzica asta tare de tot. La propriu 🙂

Pentru ca eu nu aud bine, muzica de club imi place si pentru ca este extrem de tare si e singura pe care, chiar si eu, o aud TARE. De exemplu, cand merg la opera, sau la teatru, nu-mi iau bilete decat daca gasesc in primul rand. Tot din acelasi motiv. (Si mai e unul, pentru ca se vad mai aproape balerinele 🙂 )

Prietenii din generația mea mă privesc ciudat, cum mă, te bagi tu, om de aproape 60 de ani, în aglomerația aia, cu harmalaia și cu bubuiala aia in care nu se poate rezista? Da, frate, ma bag! Imi place să mă mai duc în cluburi, sa dansez pana ma ustura talpile, să mai stau la petreceri până dimineața si să-mi dau în cap big time. Așa am fost întotdeauna, așa am ramas. Eu, dacă știu că e o petrecere undeva, nu pot să ma retrag în cameră sau să plec acasă până nu se termină. Lasă, ca de dormit, o să am destul timp pe lumea ailaltă. Dar de petreceri, nu prea 🙂

Îmi place energia pe care o transmit tinerii din cluburi, imi place să mai fur un pic din vitalitatea lor. Evident, îmi plac si fetele frumoase ce se misca pe ritm, sau doar trec, interesante, levitand prin zonă. Eu fiind cel mai bătrân de acolo, evident sunt invizibil pentru ele așa că pot să le privesc nestingherit. Dar se pare ca, daca nu mai atrag fete, acum am inceput sa atrag baieti. Eram odată într-un club si vine un băiețel la mine, imi atârnă de gât o ghirlanda cu flori pe care o purta el și-mi zbiară la ureche (altfel nu se poate comunica in locul ala in care basii din boxe iti indica, prin vibratii, locul exact in care se gasesc toate organele tale interne) că mă admiră că sunt la ora aia încă vioi și că ar vrea și el să fie ca mine la vârsta mea. I-am mulțumit, apoi mi-a spus că semăn mult cu unchiul lui, care trăiește în Germania. Acum e în închisoare, că a furat din niște bancomate, dar îmi aduceți aminte de el

In tineretile mele, discotecile in care mergeam erau alea din subsolul facultatii TCM, Club 65, cea de la Casa Studentilor Preoteasa (acum cred ca-i zice Silver Church), Atheneul Tineretului, cea din Complexul Tei, Disco Ring din Costinesti si cea din Izvorul Muresului – similara ca echipament cu cea din Costinesti. Acolo mergeam vara in tabere de instruire politico-ideologica. Mama, ce ne mai instruiam la Izvorul Muresului 😊

Asa ca va dati seama ce diferenta intre ce era atunci si ce e acum. Ca de la cer la pamant, evident. Insa, pentru cei din generatia mea, discotecile alea erau raiul pe pamant… pentru ca nu aveam altceva. Muzica, insa, era de calitate si in vremea aia, iar noi romanii stim sa ne distram, asa ca ieseau niste party-uri adevarate. Din pacate, toate oprite la 10 seara, pentru ca asa cerea partidul.

Cand eram in Costinesti, mai mergeam dupa aia pe plaja, cu cate un casetofon amarat, sa dansam acolo pe nisip, in noapte. Si, cei curajosi sa faca baie in mare, goi. Dar cu frica de soldatii vamesi, care vegheau sa nu cumva sa plecam dracului inot, spre Istanbul… De fapt, patrulau si ei pe-acolo sa mai traga cu ochiul la cate-o fata goala, pe care-o vedeau stralucind in lumina lunii, unduindu-se in valurile inspumate.

Da, stiu, vremurile sunt cu totul altele, insa azi e problema cu drogurile. Care e adevărată si dureroasă. Eu am avut noroc, nu am fumat niciodată. Nimic!

De obicei, la orice înseamnă WC public, cozile se formează la femei. In cluburi, am văzut cozile mai mari la bărbați, așteptând să intre mai mulți în “carlingă”, pentru a fuma împreună.

Revenind la lucrurile misto, mă bucur atât de mult că tinerii din România chiar pot avea cei mai buni artiști din lume la ei acasă, in unul dintre cele mai bune festivaluri din lume. Am văzut, in live-urile de până acum, atâția oameni frumoși, care se simt bine în pielea lor și împreună creează o lume aparte, unde se simt cu adevărat LIBERI. Cât de uluitor este sentimentul ăsta, să rămâi cu experiența asta toată viața, că, undeva pe un stadion din Cluj, ai prins răsăritul soarelui când in fața ta îți mixa însuși ARMIN.

Și, apropo de Armin, abia aștept sa vad ce va face in noaptea asta, pentru că a promis o noapte specială, cu un show in premieră mondială.

Romania, put your hands up!

BUCHO

Ce smecher Facebook-u’ asta! Iti aduce aminte de postarile de-acu’ cativa ani. Ceea ce, pentru mine de multe ori starneste amintiri puternice. Normal, d-aia au j’de mii de psihologi angajati, sa stie un’ sa loveasca mai tare voinicul 😊

Azi mi-a pus fotografia asta cu Bucho, unul din fostii nostri motani. E abia trecut de douaspe noaptea, am ceva de lucru pentru un business-case al unuia din partenerii mei si, pentru inspiratie, ascult Spargatorul de Nuci. Insa toata concentrarea mea – ca sa nu zic corporatistul “focus”! – se duse dracu’ cand imi aparu in fata poza lui BUCHO.

Perioada colectarii de motani a inceput undeva in 2002-2003. Anul nu-l mai stiu sigur, insa ziua mi-o voi aminti toata viata. Era CHIAR de 23 august! Cum puteam uita asa ceva, doar era fosta noastra sarbatoare nationala. Aia de-am intors armele impotriva fascismului & hitlerismului, aia cu insurectis armata, devenita mai apoi revolutia anti-fascista si anti-hitlerista. Te pui cu istoria? 😊

Pe seara, eram inca la birou – pe vremea aia eram la CONNEX – si mai aveam ceva de lucru. Ploua cu spume! Ma suna Ana si-mi spune ca aude afara un mieunat de pisoi si, cand ajung acasa, sa-l caut prin tufele din fata blocului. Pe bune? Come on! Cum sa-l gasesc noaptea, dupa ce mai si ploua de rupe? Am ajuns acasa, m-am dus prin zona, nu se mai nimic, asa ca am urcat, noi stateam la etajul patru. In casa am avut surpriza sa gasesc un vierme mic, mai mult negru, care mieuna grozav. Ana il luase din tufisuri, nu a mai avut rabdare sa ajung eu acasa. A coborat cu o lanterna si o umbrela, sa caute bestia. L-a gasit, iar acum era terminata, il pusese pe jos in bucatarie, se uita la el si zicea: Uite, acum moare! Eu, abia picat in peisaj, eram din alt film. Nu mai avusesem pana atunci pet-uri, in afara de niste pesti pe vremea cand inca stateam la ai mei, dar pe care ii ingrijea mai mult frate-meu, Catalin. Si mereu imi spunea cum carasul auriu se batea cu pestele beta. Aaaaa, si am mai avut si un papagal – v-am mai povestit despre el – pe care i l-am luat cadou lui Mircea cand a implinit 14 ani.

(Aici trebuie neaparat sa deschid o paranteza, poate nitel mai mare: cand am cumparat papagalu’, am aflat ca, pentru a vorbi, cei mai potriviti sunt masculii de Agapornis – Love Birds – care sunt cei mai blanzi si iubitori, de unde si numele. Tipul care ni l-a vandut ne-a asigurat ca e un mascul istet – uite, dom’ne ce cioc portocaliu are si penele sunt cu rosu, deci e mascul. L-am botezat MACHE. Iar daca il lasati singur, fara pereche, vorbeste cu siguranta. Insa daca ii luati pereche o papagala (sau cum s-o chema), nicio sansa. Ramane mut ca o lebada 😊 Insa daca vorbiti cu el, in doua saptamani incepe si vorbeste! I-am vorbit, frate!… de mi s-a uscat gura. Ii citeam zilnic, chiar si povestea de seara pentru micutiI de la bulgari. Tot degeaba: o vorba n-a scos! In schimb, peste un timp, MACHE a inceput sa faca oua! Asadar, toata paradigma noastra se dusese dracu’…

Mai mult, citeam despre agapornis ca e atat de bland, ca-ti mananca din mana. E foarte adevarat, iti mananca din mana. La propriu! Avea un cios atat de puteernic si muscatura atat de taioasa, incat daca ii dadeai o foaie de hartie A4, o facea franjuri, identic cu un schreder, in fisiute din alea mici si lungi, Spagetti, ce mai! )

Deci sa refacem cadrul povestii: eu abia intrat pe usa, Ana disperata in pragul usii bucatariei, motanul – mult spus, arata mai degraba ca un vierme supradimensionat – intins pe jos, pe gresia din bucatatrie. Langa el am vazut ca se rostogolea o sticla de jumate cu apa in ea. Aan a aflat de pe net ca la astia mici, in lipsa mamei, e recomandat sa le pui o sticla de apa calda langa ei – simulacru de pisica-mama – ca sa se lipeasca de ea si sa adoarma.

Pana la urma a supravietuit. L-am numit MISHU si a stat cu noi cativa ani. L-am carat si la casa noastra de la Belciugatele, unde imi amintesc ca mergea prin curte de ii tremurau picioarele din spate, asa de micut si scump era. Apoi ne-am mutat cu el de la apartament la casa unde stam si acum. Mishu era king of the road, sau stapanul inelelor, cum vreti voi.

Dupa un an de la mutarea de la apartament, intr-o seara, cand Ana venea spre casa, a auzit un mieunat, mai mult un scancet. Evident, era un mic pisic ratacit de ma-sa, pe care l-a adus acasa. A oprit masinile pe sosea, intr-o noapte ploioasa, ca sa-l poata pescui pe de linia continua. Ghemotocul ala mic a devenit TITI, al doilea motan pe care il aveam, impreuna cu MISHU.

Dupa un timp, MISHU a plecat de acasa. Ei erau liberi, noaptea dormeau in casa, dar ziua se duceau unde voiau, asa ca de multe ori lipseau de acasa mai multe zile. Si nopti! Motani, de 😊

TITI cred c-a fost cel mai destept motan pe care l-am cunoscut. Tigrat, un fel de Pif din zilele noatre, mi-a dovedit ca e un super-smart. Cand aveam treburi in bucatarie si mirosea a mancare, dadeam motanii afara si inchideam usa spre hol. TITI, bestia de porc, se urca pe caloriferul din hol, cat sa vada prin usa bucatariei, care are gream, ce se petrece in bucatarie! Io stiu ca se spune curiosity killed the cat, dar nici chiar asa, frate! Asta a fost singurul care s- catarat in locul ala ca sa sa aiba perspectiva asupra a ceea ce se intampla in bucatarie.

Insa, intr-o zi, MISHU nu s-a mai intors. L-a mai vazut Ana pe gardul unei curti vecine, l-a chemat, insa nu a vrut sa vina. Asta e! Soarta. Se spune ca motanii pleaca dupa fete. Normal, ca-n viata!

Apoi a disparut si TITI. La fel, fara vreun preaviz…

Ei,… si in succesiunea asta de feline a aparut intr-o zi in viata noastra si BUCHO. Chiar nu mai stiu de unde, insa super-smecher, cu parul portocaliu, asa, ciufuluit, de ziceai c-ar fi un Trump al motanilor 😊 Iar coada lui era ceva… absolut exploziv. De cinci ori mai expandata decat a oricarui motan pe care il vazusem pana atunci. Ce mai, era unica! Ne-am lipit total de el, ca si de ceilalti de dinainte. Era rasfatatul familiei, pe vremea aia si baietii stateau cu noi, asa ca toata suflarea umana din casa ii era la picioare.

Fiind motan, vara statea mai mult pe afara, mai ales naptea, iar dimineata venea acasa. Mereu, inainte sa plec la job, il chemam si aparea de undeva, de pe aleea sau de dincolo de garduri, din cartier.

Pana intr-o dimineata! Cand, e adevarat, a aparut. Insa parca nu era el. Se misca asa, in reluare, parca sovaia sa vina spre mine. Atunci nu stiam de ce… Insa m-am uitat la atitudinea lui, parca era cea a unui om bolnav. Am realizat ca, practic, el isi taraste coada. Coada lui, care era podoaba cea mai pretioasa, atarna pe pamant in urma lui. Mi-am dat seama ca e rupta. Am merc cu el la Institutul de Medicina Veterinara. I-au facut radiografie si verdictul a fost sumbru, cel asteptat: are coada rupta. Nu se stie cum, daca a cazut de undeva, sau l-a lovit o masina,sau cineva i-a tras un sut, ori a dat cu piatra-n el… Doctorul mi-a zis. Poate ramane asa cu ea, s-o tarasca dupa el, insa mereu va exista posibilitatea sa se murdareasca de fecale, pentru ca el nu o mai poate controla, sau ridica. In plus, cand se va catara pe garduri sau in pom, cel mai probabil il va incurca. Sau,… o amputam.

Greu e sa iei decizii pentru altii. Cand iei pentru tine, stii ca tu ai luat-o si traiesti cu ea. Ca intr-o casatorie: Bai, am luat-o, asta e! E decizia mea.

L-am bagat in operatie si apoi asteptam pe holurile alea lungi. Cand mi l-a adus in cutia aia de transport, cu care il adusesem, parca era un lemn ce se balanganea inauntru, fara nicio reactie. L-am luat, am ingaimat doctorului ceva a multumesc sau asa ceva, apoi m-am pus pe o banca de pe hol si am deschis capacul cutiei. Bucho al meu era dupa operatie, inca anesteziat total, complet inert, iar coada lui, fala lui, era langa el. Ca o frunza uscata, cazuta dintr-un artar, ajunsa acolo adusa de vant. Suficient de voluminoasa ca sa umple un volum, insa incredibil de nemiscata, ca sa resemneze. Baaai,… cat am plans atunci parca n-am mai plans niciodata.

Insa in viata trebuie sa iei decizii majore pentru altii, chiar animale fiind si atunci ai o responsabilitate in plus. Am decis ca ii taiem coada! Si, uite-asa, Bucho al nostru a devenit iepuras, fara coada, practic avand ramasa doar un ciot.

Eeee, se pare ca nici macar asta nu l-a impiedicat sa plece si el, ca si ceilalti dinainte, lasandu-ne cu buza umflata si cu o mare lectie insusita: daca aveti motan, e musai sa il sterilizati! Doar dupa ce are 12 luni! Asa, nu va mai fuge de-acasa…

Vaaai, deja e doua jumate noaptea! Baga-mi-as, iar nu mi-am terminat temele, asa ca mai stau acum sa lucrez ce mai am.

Dar, asta e, cand vad poza lui Bucho, cu ochii aia superbi si cu ciotul ala din coada aia de iepuras, nu ma pot abtine. Dragul de el, unde-o fi acum?…