Ce am învățat de la noul meu trainer, cancerul

A trecut un an de când m-am operat de cancer (vezi postarile de aici, aici, aiciaici și aici). Cam repede, ce-i drept. Dar de la o vârstă, așa trece timpul, din ce în ce mai pe fugă. Am citit undeva că timpul, deși este extrem de precis calculat și are absolut aceeași măsură, este perceput diferit de fiecare dintre noi. Iar creierul nostru îl interpretează în funcție de cât timp am trăit până atunci. De exemplu, când îi spui unui copil de cinci ani că la anul vine Moș Crăciun, pentru el este o eternitate, pentru că reprezintă douăzeci la sută din întreaga lui viață. Mie, dacă-mi spui că la anul am de făcut o expoziție, mă gândesc la ea cu groază, de parc-ar fi mâine…
Mai era și varianta mai scurtă, care definea percepția diferită asupra timpului, arătând că cinci minute înseamnă altceva pentru fiecare: depinde doar de care parte a ușii de la baie te afli 🙂

Într-o ședință de training

Așadar, ce am învățat eu în ultimul an?
Vă împărtășesc aici, într-o ordine aleatorie, câteva aspecte pe care mi s-a părut că le-am deprins mai bine. Poate ele or fi pur și simplu de la îmbătrânire și vin odată cu vârsta, iar eu dau vina pentru ele pe bietul meu cancer… Săracu’ de el, că acum îmi este atât de apropiat, doar e al meu, nu? Indiferent dacă e de la boală sau de la vârstă – și nici nu mai contează. Sigur e că asta am trăit și învățat în ultimul an.

1 – Am învățat să trăiesc cu cancerul. Asta poate e cel mai important aspect. Înainte, sincer, îmi era groază să mă gândesc la posibilitatea de a avea cancer. Eram speriat de moarte, la propriu. Mergeam pe filozofia “mie nu mi se poate întâmpla” și, pur și simplu refuzam să iau în calcul varianta că m-aș putea îmbolnăvi. Dar perioada asta trece repede, mai ales când vezi în față analizele pe care apare cuvântul “malign”. Te trezești brusc la realitatea lumii noastre, în care cancerul este din ce în ce mai prezent în jurul nostru. Pentru simplul motiv că este din ce în ce mai ușor de depistat. Ceea ce e bine, deoarece așa mai avem o șansă de vindecare, mai ales dacă îl descoperim din timp.

2 – Am învățat să prețuiesc timpul. Nu știu cât voi mai avea, așa că pentru mine a devenit extrem de prețios. Poate că e cea mai valoroasă resursă de care încă mai dispun. Niciun doctor nu mi-a spus cât mai am de trăit, nimeni nu se riscă cu un asemenea pariu, așa că am învățat să trăiesc mult mai intens decât înainte. De aceea, prețuiesc mult mai mult fiece clipă, orice experiență trăită, de orice fel. Nu știi niciodată dacă nu cumva e ultima de acel gen…
Prețuiesc altfel întâlnirile pe care le am. Încerc să le selectez si sa le fac cât mai valoroase, să iau cât mai mult din ele. M-am aruncat în toate proiectele ce mi s-au ivit în față. Nu am refuzat niciunul, vreau să fiu nonstop ocupat. Bine, am câteva restanțe, de exemplu comenzi de portrete sau diverse tablouri, pe care încă nu le-am onorat. Simt că încă nu le-a venit vremea… Poate dacă le mai amân, voi fi mai inspirat atunci când le voi picta. Oricum, acum nu ar ieși ce mi-aș dori… și nu vreau asta.

3 – Am învățat să nu mai pierd vremea cu prostii, zgomote, sau lucruri reziduale. Nu merită timpul meu. Cred că sunt suficient de mulți alții să se ocupe de ele. Sper să ajungă și ei la aceeași concluzie. Și nu cred că trebuie să te îmbolnăvești ca să ai revelația asta.

4 – Am învățat, în sfârșit, să spun NU. Da, știu, mi-a luat câteva zeci de ani, dar am ajuns pană la urmă să mă simt confortabil când o fac. În general, când ești bun cu toată lumea, sau cel puțin încerci să fii, oamenii te iau de fraier. E valabil atât în viață, cât și la job. Am trăit-o pe pielea mea și știu ce vorbesc. Așa că am ajuns, în sfârșit, la maturitatea să decid singur ce e de făcut și ce de refuzat. NU chiar este o opțiune.

5 – Am învățat să am cât mai mulți prieteni, să nu mă ascund. E un risc foarte mare pentru cei bolnavi de cancer retragerea, însingurarea, abandonul sau renunțarea la viața socială. Chiar si la cea virtuală. Mi-am făcut conturi pe Facebook, unde am sau administrez vreo șase profiluri, pe LinkedIn, pe Instagram, mi-am facut blog, canal video pe YouTube. Respir peste tot, cât mai larg, mi se pare că așa, cumulat, parcă aș avea mai multe vieți, poate îmi creează senzația că trăiesc mai mult…
Nu mă ascund, ba chiar mă expun mai mult decât oricând înainte. Poate și pentru a arata altor oameni care sunt suferinzi că este posibil să ai o viață normală, chiar intensă, cu toate că, înăuntru, undeva, cancerul își face treaba. Sau poate că nu! Am citit multe despre atitudinea necesară în aceste situații. Multe materiale trimise chiar de prieteni de pe Facebook, cărora le mulțumesc și aici pentru gândurile bune. Se pare că există o legătură între atitudine și vindecare, dincolo de tratamente, proceduri și medicamente.

6 – Am mai învățat ceva în acest an, ceva legat de frică și de reacția oamenilor în fața unui bolnav de cancer. Am prieteni, chiar apropiați, care au recunoscut că nu m-au sunat, de frică. Și mare le-a fost surpriza să vadă că, in linii mari, sau poate uneori în totalitate, eram cam același ca și înainte. Ok, de acord, mai forțam și eu și mă dădeam mare, însă în general mă țineam la un nivel apropiat de normalitate. Poate că asta vine și din lipsa noastră de educație. În România, oamenii bolnavi de cancer, cei cu dizabilități, sau suferind de alte boli grave, sunt priviți diferit.  Mulți consideră că ar trebui izolați undeva, pe principiul că, dacă nu-i vedem, ei nu există. Nu este așa, CREDEȚI-MĂ!
De exemplu, în primele luni după operația de cancer de prostată, este prezentă o stare de incontinență urinară. Pentru că, prin eliminarea prostatei, nu mai ai aceiași “robineți” care să închidă circuitul, însă, în timp, corpul tău își dezvoltă alții. Asta în cazul în care operația a fost reușită și nu apar alte complicații. Așadar, o perioadă am purtat pamperși. Asta insă nu m-a împiedicat să am o viață normală, să călătoresc, chiar și peste hotare. Deci, prieteni, se poate!

7 – Am învățat să râd! Însă asta este o lecție mult prea importantă, așa că o voi trata separat, altcândva…

Gata, am obosit. Mâine revin cu celelalte lucruri (vezi partea a doua aici) învățate de la noul meu trainer, cancerul.

4 Replies to “Ce am învățat de la noul meu trainer, cancerul”

  1. Zi-mi si mie ce cafea bei in poza, ca te tii bine! Altii asa zisi sanatosi aratam mai ofiliti
    Sa traiesti necontenit ca ne esti de trebuita.

    1. Adi, nu e de la cafea, e de la radioterapie 🙂 Cat despre altii, pot spune ca i-am admirat intotdeauna ca rezolva cu usurinta un maraton!!!! Ceea ce… nici macar un semi nu am facut niciodata. Asadar, sa traiti, ca ne trebuiti!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *