40 de ani de la Cernobîl

Acum 40 de ani la Cernobîl a fost cel mai mare accident nuclear al omenirii. Dar problema nu a fost doar accidentul în sine, că se poate întâmpla oriunde, vezi și centrala de la Fukushima.

Ceea ce a agravat situația a fost comunismul și sistemul lui criminal. Pentru că, dacă s-ar fi cunoscut din start situația, s-ar fi putut lua măsuri, atât în URSS, dar și în restul lumii, pentru diminuarea consecințelor.

Prima oară când s-a aflat că s-a întâmplat ceva neobișnuit a fost la trei zile după, când specialiștii suedezi au sesizat un nivel anormal de crescut al radiațiilor nucleare. Așa au început rușii să recunoască, puțin câte puțin, că au avut o problemă. Nici măcar populația din Prîpeat, orașul de lângă, construit special pentru lucrătorii de la centrala atomică, nu a fost informată.

Locuitorii au fost evacuați după câteva zile, fiind mințiți că va fi temporar, să-și ia cu ei lucruri doar pentru trei zile. Deși autoritățile știau că nu se vor mai întoarce niciodată, că orașul nu va mai fi locuibil. Motivul era că, dacă le spuneau adevărul, oamenii și-ar fi luat cu ei frigidere etc și s-ar fi creat o panică totală, ce nu mai putea fi controlată.

Copiii au fost separați de părinți și duși în tabere de copii, unde au fost tunși zero, pentru că părul era purtător de substanțe radioactive. Erau numiți “aricii de Cernobîl”. Și sunt declarații ale unor supraviețuitori, că uneori erau bătuți zilnic…

Pompierilor, minerilor și celorlalți oameni care au intervenit ulterior, li s-a ascuns pericolul expunerii la radiații, așa că au murit în chinuri mare parte din ei. După ce inițial norul radioactiv s-au deplasat înspre Scandinavia, vântul s-a schimbat și a fost adus către Europa și Kiev. Se știa că de 1 Mai va fi demonstrație, ca și la Moscova și în alte orașe mari sovietice, și, în loc să țină oamenii în case, să fie cât de cât protejați, i-au scos la defilare. Trebuiau să fie și copii acolo, așa că au decis să îi scoată doar pe copiii din orfelinate, că ăia erau ai nimănui…

Partidul trebuia să arate că totul e normal, nimic nu e în neregulă. Deși Gorbaciov se lăuda cu glasnost și perestroika, de fapt, a ascuns totul cât mai mult posibil.

Mai mult, ca să arate că nu e nimic periculos în aer, în mai a organizat o întrecere internațională de ciclism la Kiev, la care au participat doar sportivi din blocul comunist. Evident, neinformați despre riscurile asumate. Cam așa arăta fața reală a comunismul și renumita lui “grijă față de om”.

La noi nu s-a anunțat nimic oficial. Când am aflat, de la cineva bine informat, cred că pe 30 aprilie, eram în delegație la București (în anii ăia lucram la repartiție, la IMU Bacău). Am sunat-o pe Ana, la Onești, să nu consume nimic verdețuri proaspete și să nu iasă din casă. Nu i-am spus motivele, pentru că îmi era teamă că se ascultau telefoanele. Nu înțelegea, de ce acum, exact când putea să-și ia vitaminele din legume și fructe proaspete, să nu aibă voie. Mai ales că era însărcinată cu primul nostru băiat, Mircea, care s-a născut în octombrie.

Îmi amintesc că prima referire la accidentul nuclear făcută în presa noastră a fost la câteva zile după, ceva cu titlul că la plenara CC al PCR s-au stabilit măsuri pentru evitarea consecințelor evenimentului. Se presupunea că toată țara știa ce se întâmplase. Și aveau dreptate, toți știam de la Europa Liberă.

Un prieten care lucra la IFA Măgurele avea un tester pentru radiații și a venit la mine acasă în București și a măsurat. Am văzut clar că, de exemplu, la intrarea în apartament, mai ales în partea de jos, ăla țiuia ca toate alea.

Unul dintre cele mai bune seriale HBO este Cernobîl, făcut prin 2019. Ei au arătat propaganda mincinoasă și criminală de la Kremlin. Rușii s-au bășicat, că nu reprezintă adevărul istoric și că fac ei o variantă de film care să respecte realitatea. Au făcut în 2021. Filmul bineînțeles că e un fake, are pe IMDb un scor de 5,2 față de serialul inițial, care e cotat cu 9,3. Acum urmăresc pe Disney+ un serial documentar, Disaster: The Chernobyl Meltdown, realizat în 2026 cu supraviețuitori.

Concluzia mea e aceeași: sistemul comunist a reprezentat o nenorocire mai mare decât un accident nuclear.

O întâmplare despre Mircea Lucescu

Eram în decembrie ‘83 în tabăra studențească de la Slănic Moldova. De câțiva ani, devenise locul cel mai mișto din România, unde să fii în vacanța de iarnă. Studenții transformau totul într-o oază de culoare într-o Românie gri și toată stațiunea simțea energia vibrantă a lor.

În fiecare zi, la Cazinoul din centru se organizau evenimente. Ziua, Nea Dumi, de la Casa Studenților Grigore Preoteasa din București, ne prezenta filme antologice, iar seara erau diverse spectacole, de exemplu cu brigăzile artistice studențești, cum erau grupurile Divertis și Vouă, corul Song al lui Ioan Luchian Mihalea, sau piese de teatru.

Într-o seară a fost pe scenă tot lotul de fotbal al Naționalei, împreună cu antrenorul Mircea Lucescu. România tocmai se calificase, pentru prima dată, la Europene, o performanță formidabilă, având în vedere că atunci competiția avea doar 8 echipe!

Meciul decisiv fusese cu mai puțin de o lună în urmă, pe 30 noiembrie, cu Cehoslovacia, la Bratislava, unde băieții au reușit un 1-1.

În cadrul aceleiași campanii de calificare a fost și memorabilul meci cu Italia, din 16 aprilie ‘83, la acea oră campioană mondială en-titre. 1-0 din lovitură liberă executată de Ilie Balaci, pasă scurtă la Loți Boloni, care a tras formidabil. Am fost la meci, pe “23 August”. Și, ca să vă faceți o idee ce însemna atunci să fii sigur că găsești loc la un asemenea meci, chiar dacă aveai bilete, am ajuns la stadion pe la 14:00, meciul începând la 20:00…

Mircea Lucescu era probabil cel mai tânăr antrenor de lot național, la momentul numirii având doar 36 de ani.Lotul îl construise pe structura Corvinului (unde el fusese antrenor-jucator și își crescuse niște tineri foarte buni) și al Craiovei, care mereu a avut jucători talentați.

A adus un alt spirit la orice echipă pe care a antrenat-o, încercând să ofere, pe lângă sportul în sine, o deschidere mai mare fotbaliștilor către cultură și artă. A mers cu lotul la teatru, la muzee.Iar în seara aia a venit în mediul studențesc, tocmai pentru că, cel puțin așa era în acea perioadă, era locul unde se presupune că era un mediu mai elevat al tinerilor din România.

După prezentarea lotului și după ce fiecare a spus câteva cuvinte, Mircea Lucescu a avut un speech, apoi au urmat întrebări din sală, așa că a fost un dialog cam de o oră și jumătate.

Peste câteva luni, România a evoluat în Franța la Euro ‘84, având cel mai tânăr antrenor și cel mai tânăr jucător, debutant la europene: Gică Hagi, 19 ani.

Am picat într-o grupă extrem de puternică, alături de Germania de Vest, Spania și Portugalia. În ziua de azi, o grupă cu echipele astea nici nu ar mai putea fi posibilă, fiecare din cele trei fiind cap de serie la orice tragere la sorți…

Drum bun, Mircea Lucescu! Și mulțumim pentru toate momentele frumoase oferite 🙏

  • Sursă foto: internet

Despre corupție și tradiție…

Iar a apărut un studiu european ce plasează România pe locul trei din coadă la percepția publică asupra corupției la interacțiunea cu statul. După noi, doar Bulgaria și Ungaria.

Eu nu mă mir, sincer. Pentru că, cel puțin generația mea, așa am crescut. Peste tot unde puteai fenta sistemul, o făceai.

De exemplu, când eram student, o zi la schi începea cu trezit la 5 dimineața. Luam tramvaiul 2, ca să ajungem la gară. Deja nu mai era vremea cu taxatoare în spatele vagonului (știți vorba aia celebră, “dați vă rog biletul ăsta până-n fund la taxatoare!”), aparatele de taxare aveau o combinație de maxim trei pe trei perforații. Deci, un număr limitat de posibilități, pe care le aveam deja într-un portofel. Așa că băgam o hârtie tăiată în formă de bilet, să văd ce combinație era și pregăteam biletul deja perforat cu acea combinație. Investiția era doar în a-mi crea colecția din portofel, pentru că luam bilete deja folosite.

Trenul era pe la șase și mergeam cu “nașu’”, evident. Biletele erau cam 20-25 de lei și dădeam la naș 5 lei. Pe la 09:30 eram în gara din Predeal, numa’ bine cât să ajungem pe pârtie la 10, când dădeau drumul la instalații.

Prima tură luam două bilete pe bune la teleschi, împreună cu soția mea, Ana. Cred că era cam 3 lei, sau 3 lei cincizeci urcarea și țineam biletele în mână, la vedere. Iar în podul palmei țineam doi sau trei lei, pe care îi lăsam să cadă în palma celui care rupea biletele. Peste 90% urcări mergeam pe varianta asta. Doar când ne spunea că e supra-control, chiar dădeam biletele…

Acum, că tot m-am pornit, mi-am amintit și de cum învățasem să bag fisa de 25 de bani în telefonul public pe dedesubt, pe unde ieșea în mod normal, iar la sfârșitul convorbirii cădea înapoi, deci vorbeam gratuit. Era o procedură clară: apăsai pe furca telefonului, dădeai un bobârnac fisei să urce pe canalul respectiv, apoi eliberai furca și fisa rămânea în telefon până când așezai receptorul în furcă.

Apoi s-au prins ăștia de fraudă și au montat niște capace cu ușă mobilă așa încât fisa cădea în ele, dar tu nu mai aveai acces la canalul prin care cădea.

Evident, erau alte timpuri, în care totul era al statului, deci considerat al nimănui, și de la care cel mai mulți furau. Sau, cum am învățat în armată că se spune, nu furi, ci… completezi. Deci, dacă ți-a luat cineva centura, boneta, cămașa sau altceva, îți completezi ținuta luând de la altul.

Totuși, au trecut atâția ani de la acel sistem și suntem în UE. Ar trebui, totuși, să respectăm și regulile, nu doar să ne bucurăm de avantaje…

Sau, poate că unii, când aud îndemnul “să ne respectăm tradițiile”, la astea se referă 😜

Cum se întoarce roata!

Exact acum 36 de ani, pe 12 ianuarie, a fost un moment în care istoria noastră putea fi schimbată radical. A fost prima mare adunare populară masivă anti-comunistă și împotriva noii puteri reprezentată de Iliescu și FSN. Oamenii s-au prins că ușor-ușor eșalonul doi vine la butoane și, cu ocazia primei zile de doliu național ținută pentru victimele revoluției, s-au adunat în Piața Victoriei.
Atunci, Dumitru Mazilu, cel care concepuse programul FSN în zece puncte, pe care Iliescu l-a adoptat și prezentat la televiziune, a întrebat piața dacă “îl vreți jos pe Iliescu”?, pentru că simțea că mulțimea i-ar fi fost aliată.
Imediat a apărut o tânără din piață l-a întrebat despre legăturile lui cu Securitatea și “ce ați făcut în ultimii cinci ani?” Întrebare care a rămas celebră la noi ani de zile. Astăzi am spune că s-au viralizat…
Se pare că în acel moment s-au aruncat zarurile și din conflictul dintre KGB (gruparea Iliescu) și CIA (presupus favorabil lui Mazilu) se știe cine a câștigat.

Pentru că și-a dat seama de sensul în care evolua manifestația, Iliescu a anunțat trei decrete atunci, din care unul era specific referitor la scoaterea în afara legii a Partidului Comunist. Asta așa, ca să liniștească atmosfera. Pentru că a doua zi a revenit, spunând că decretele date sub presiunea pieței nu au fundament legal și nu sunt recunoscute…

După aceea, de multe ori am fost în Piață, strigând “Jos Iliescu!”. Timp de două luni, până la Mineriada din 13-15 iunie. Eram înjurați, scuipați, numiți golani și huligani de către ceilalți, adică așa numiții “oameni de bine”. Dar acei manifestanți erau pentru valorile democratice occidentale și împotriva comunismului.

Cum se întoarce roata!
Acum în același loc sunt iar proteste, dar pe invers. Pentru că în mare parte din cei Piață sunt din categoria vechilor “oameni de bine”, adică cei care sprijină suveranismul și extremismul, respectiv direcțiile sprijinite de Moscova. Ca și în ’90, când ei îl apărau pe Iliescu și gașca lui neo-comunistă și strigau “Nu ne vindem țara!” și “Noi muncim, nu gândim!”.
Singura deosebire e că în anii ‘90 nimeni nu a strigat în favoarea lui Ceaușescu, iar acum aproape 60% din români îl consideră erou național. Ce rușine…

În timp, s-a dovedit că direcția Vest a fost cea care a dezvoltat România, iar cei care eram în Piață acum 35 de ani am avut dreptate.
(Chiar mă mândresc că am fost printre cei 5% care am votat cu Ion Rațiu la alegerile din 20 mai 1990!)
Atunci, singura metodă de a dizolva Golaniada a fost aducerea minerilor. Acum a mai evoluat democrația și la noi, așa că nu există niciun pericol de violențe.

Tot ce pot spera este ca politicienii responsabili să găsească totuși modul în care să ne păstrăm calea europeană și nord-atlantică şi să evităm intrarea, din nou, sub influenţa rusă…

Tubular Bells a împlinit 52 de ani…

Pe 25 mai 1973 se lansa formidabilul album Tubular Bells. Creat și interpretat, la toate instrumentele, de Mike Oldfield, un tânăr de 20 de ani la acea vreme. Ce e interesant e că albumul a fost produs de casa de discuri Virgin, care, practic, și-a început activitatea cu acest proiect. Richard Branson era în căutarea unui tânăr talentat și a fost sedus de caseta demo pe care o primise. Apoi a făcut tot ce era posibil să-l producă el și a avut dreptate. Și-a dus label-ul în grupa mare a muzicii și așa a făcut banii pentru următoarele lui business-uri.

Eu aveam 13 ani și ascultam noutățile muzicale, mai ales cele străine, la Radio Săptămâna Top. Era singura sursă de muzică bună și actuală din România, cu excepția Metronomului lui Cornel Chiriac, de la Radio Europa Liberă.
Mai erau emisiunile nocturne de la radio, în special de jazz, care prezentau albume integral. Însă nu toate erau noutăți. Acolo am ascultat prima dată Albedo 0.39, al lui Vangelis.
Topul era vinerea, de la 9 seara, pe programul 3, emisă în condiții stereo, chiar o performanță la acea vreme! Dura o oră și ilustra topul din revista Săptămâna din aceeași zi. Revista era greu de găsit mereu, dar eu “aveam pile” și o aveam încă de joia seara, pentru că mama lucra la Informația, pe Brezoianu, acolo unde se tipărea.

Topul era cu trei categorii: top 10 muzică românească, top 10 muzică străină și top 5 muzică populară românească. Autorul topului din revistă și al emisiunii era regretatul Florin-Silviu Ursulescu, pe care mai apoi, în ‘87, am avut ocazia să îl cunosc la un festival de rock de trei zile, ținut la Bacău. Câteva zile, am fost implicat chiar pe scenă, asigurând afișajul de fundal pentru toate trupele. Făcusem niște diapozitive, cu numele lor, scrise cu litere Letraset pe acetofan și le puneam într-un proiector îndreptat spre cortină. Așa am cunoscut toate trupele de atunci. Iar noaptea de Înviere am petrecut-o cu un mare chef acasă la Florin Lupancu, care organizase evenimentul, împreună cu Florin-Silviu, Mircea Baniciu și cei de la trupa Metropol. Chiar îmi amintesc că, de la casa de cultură, unde se ținea festivalul, până la locul petrecerii, am mers în portbagajul deschis al mașinii lui Mircea Baniciu, o Dacia Break roșie 🤣

Revenind la Tubular Bells, sincer, m-a copleșit de la prima audiție! Știam tot ce se putea despre ea, doar că nu o ascultasem. Știam că e o singură piesă, practic de 50 de minute, pe ambele fețe ale discului. La fel că și Thick As a Brick, al lui Jethro Tull, o altă preferată a mea. De asemenea, aflasem că Mike Oldfield cântă la toate instrumentele, de la tot felul de chitări, piane, tobe și, evident, tubular bells.

Regula emisiunii Radio Săptămâna Top era că, indiferent de lungimea piesei, piesa de pe locul întâi se difuzează integral. Așa că am sperat din tot sufletul să o ascult. Dar…
În prima săptămână în care a ajuns locul întâi, a fost nu știu ce congres național al UTC-ului și nu s-a difuzat topul. Dezastru!
A rămas pe locul întâi și a doua săptămână, așa că iar am stat cu sufletul la gură. Am auzit genericul (apropo, era pe tema la vioară din Negru Vodă, al lui Phoenix) și apoi toate topurile, românesc, străin și popular au fost îngrămădite în zece minute. Și în restul acelei ore a fost Tubular Bells!!!
M-am simțit fantastic, a fost copleșitor. De atunci, cred că am ascultat-o de sute de ori. Și mi se pare chiar și azi o piesă genială, care chiar a schimbat muzica.

Uite, și acum mă entuziasmez și am ajuns să scriu atâta, deși inițial aș fi vrut doar să remarc că au trecut 52 de ani de la lansarea ei…
Dar, pentru mine, asta a declanșat atâtea amintiri, o adevărată poveste. Mișto!

33…

Pe 22 decembrie 1989 am trăit, probabil, cea mai fericită zi din viața mea. Ok, evident că și ziua căsătoriei, sau cele ale nașterii băieților mei au fost formidabile. Dar ele erau evenimente pe care le așteptam și pregateam înainte.
Ce a fost cu fuga lui Ceaușescu de pe CC cu elicopterul, nu putea nimeni estima, nici măcar cu câteva ore înainte. Cât despre căderea regimului ceaușist, nici măcar nu puteam îndrăzni a crede.
Doar cu o lună înainte fusese Congresul al XIV-lea, unde cei mai optimiști visau să plece Nea Nicu și să-l lase pe Nicușor, care era pregătit a prelua frâiele dinastiei. Nici măcar asta nu s-a întâmplat! Toate au ajuns din rău, în mai rău… Deși vedeam că în toată Europa de Est pică regimurile comuniste, la noi se strângea șurubul din ce în ce mai tare, până s-a ajuns la insuportabil. De aia explozia populației a fost atât de violentă, pentru că a respectat exact legile fizicii, cu forța și reacțiunea la forță.
Doar cine a trăit anii ăia știe cât curaj au avut cei care au ieșit în stradă, înaintea fugii cu elicopterul. Și cât de mult au încercat organele securității, armatei și miliției să înăbușe revolta. Unii au plătit cu viața, alții au fost răniți…
Iar alții au profitat, devenind revoluționari cu toate drepturile, deși nu au avut nicio contribuție, ba unii chiar au fost împotriva revoluției.
Asta e, mereu va exista și categoria asta de smecheri și nu doar la noi. La noi, însă, a fost cel mai greu preț, cu peste o mie de morți.
După 33 de ani, oamenii uită cum a fost realitatea cenușie în care trăiam. Cozile, minciuna, frica de a spune adevărul, cenzura, frigul, rațiile, magazinele goale, umilințele, munca patriotică, cotele de hârtie, carton și metalice pe care trebuia să le colectăm, nechezolul, circulatul agățat de scara tramvaiului, autobuzului, ba chiar a trenului. Am plecat o dată din Gara de Nord către Predeal, pe scara trenului, având într-o mâna și sciurile. Peste vreun sfert de oră am ajuns în vagon! Ba chiar îmi amintesc cum, mai ales de sărbători, în tren urcau de pe peron oamenii direct pe geam!
Probabil uitarea asta e și o metodă a creierului nostru de a ne proteja, diluând amintirile negative. De cele mai multe ori, din armată povestim doar glumele. Însă doar pentru a înveli în ele imbecilizarea generalizată și umilințele trăite.
Sunt din ce în ce mai mulți care au uitat…. Și care acum regretă comunismul și pe Ceaușescu, învățând tânăra generație despre strălucirea și eroismul acelor vremuri, ale Epocii de Aur.


Poate că pe ei cenzura nu i-a afectat deloc, poate că nici nu aveau ceva să spună… Poate că nu s-au adaptat la post-comunism, poate că ar fi vrut să fie în continuare dirijați, pentru că nu pot lua decizii majore pentru ei. Poate, pur și simplu regretă anii tinereții, când erau frumoși, viguroși și sănătoși.
Însă toți acum pot merge la piață sau la supermarket să-și pună orice vor de Crăciun pe masă, chiar dacă mai puțin, că acum s-au scumpit, pot vedea milioane de programe TV, pot să-și exprime părerile pe Facebook, Tiktok, YouTube, oriunde au chef, pot călători oriunde în lume, dacă au  dorința și resursele financiare.
România a evoluat, asta e clar. Poate că nu cu viteza cu care ne-am fi dorit, dar sensul este cel corect. Suntem în cel mai select club al țărilor europene, ok, vom intra și în Schengen peste un an, suntem apărați de NATO, deci așa ceva ar fi fost de neimaginat cu Ceaușescu la conducere.
Cine nu e convins, să vadă programul Televiziunii Române din 22 decembrie 1989.

De aceea, mereu în această zi, am un gând de recunoștință și mulțumire adresat tuturor eroilor care, acum 33 de ani, și-au dat viața pentru libertate noastră!
🙏🙏🙏

A DOUA VIAȚĂ…

Exact acum 5 ani am suferit operația care mi-a dat șansa celei de-a doua vieți. Este meritul extraordinarului Dr. Cristian Surcel – Chirurg Urolog și a echipei sale de la Spitalul Monza, oameni cărora le voi fi recunoscător întotdeauna.
Sincer, când am aflat că am cancer, mai întâi am fost paralizat de frică. Nopți nedormite, stări depresive, nu puteam gândi decât la întrebări de tipul “de ce eu?” ori “unde am greșit?” şi evident “cât voi mai trăi?”
Apoi, ușor-ușor, m-am ridicat de jos din groapă și am început să devin cât de cât rațional. Ok, asta e, am cancer! E un diagnostic fatal?… sau, dacă nu, oare ce e de făcut mai departe?
Eram disperat, totuși, cumva, avem o geană de  încredere că voi reuși să trec la următoarea etapă, poate chiar să depășesc cancerul. De ce nu?
Am aflat că există posibilitate de rezolvare chirurgicală, ori prin tratament sau radioterapie. Am ales varianta care mi s-a părut cu cele mai mari șanse de reușită: operația.
Am început să caut unde să mă operez, am aflat de varianta cu robotul DaVinci, care e cea mai precisă și cea mai puțin invazivă. Mai ales că, în acest tip de operație, prostata trebuie extrasă întreagă, astfel încât celulele canceroase, dacă sunt doar în interior, să nu se răspândească în corp.
Am sunat la clinica de urologie de la Cluj, despre care știam că este renumită, dar mi-au spus că nu funcționează, pentru că nu au consumabile pentru robot. Iar domnul doctor care operează merge o dată pe lună să opereze la Brașov cu robotul de acolo. La Brașov am aflat că voi fi programat mai întâi la o consultație, apoi doctorul decide dacă sunt opetabil și când se va întâmpla. Îmi suna a un proces de lungă durată, așa că am cautat pe net și am aflat de spitalul Monza din București. Am vorbit azi la prânz și seara deja eram față în față cu domnul doctor, care mi-a spus în mare cam ce se va întâmpla în timpul, dar mai ales după operație. În câteva zile eram deja internat în vederea intervenției.
Cu toată frica mea, teama de moarte a fost mai puternică, așa că între aflarea diagnosticului și operație au trecut doar 20 de zile.


M-am agățat cu îndârjire de șansa oferită și, așa cum se spune, ce nu te doboară, te întărește. A fost greu, dar cu atât mai prețios rezultatul!
Operaţia dificilă, am intrat in sala la 15:30 si am fost dus la ATI la miezul nopţii. Am avut și un moment de cumpănă, când, internat fiind, Ana a fost sunată dacă poate veni la spital, că e mai bine decât să i se spună la telefon. Era ceva cu un hematom, parcă… Eu am aflat de asta abia mult timp după.
În perioada internării, am postat zilnic despre situația mea, atât pe blog, cât și aici, pe Facebook, pentru a afla și alți bărbați aflați eventual în situații similare, cât de important este sa viziteze un urolog după vârsta de 40 de ani şi să-și analizeze, cel puțin anual, PSA-ul (Prostate Specific Antigen – Antigenul specific prostatic). Este o măsură ce poate preveni boli ale prostatei şi chiar cancerul, dacă unele valori crescute se depistează devreme.

Eu am ignorat, așa că am avut o formă foarte agresivă, la o vârstă considerată tânără pentru acest gen de boală.
Si atunci, cand m-am decis să lupt, am început să fur. Să fur energie pozitivă! De la toți din jurul meu și nu numai. M-am hrănit cu toate urările, încurajările adresate mie de familie, sau prieteni, care m-au vizitat la spital, sau m-au sunat și mi-au transmis mesajele lor de susținere.
Dar și voi, prieteni virtuali aici pe Facebook m-ați alimentat cu gândurile voastre, pe care le-am citit cu nesaț. M-am încărcat cu atâta energie pozitivă, încât m-am hotărât să fac orice pentru a reuși să trăiesc.
După ce m-am recuperat cât de cât fizic, am intrat pe mâinile doamnei doctor oncolog Andra Cătălina Zincenco, care mi-a recomandat și coordonat tratamentele. Mai întâi, regimul de radioterapie, 37 de ședințe. Apoi tot felul de CT-uri, scintigrame osoase și apoi 2 ani tratamentul hormonal. Complicat, cu diverse transformări în corp, dar necesare. Deoarece am aflat că testosteronul acționează în corp ca un vehicul care transportă celulele canceroase de colo-colo, iar astea, parșive, se pot fixa oriunde, preponderent pe oase. De aceea, era necesară inhibarea glandei hormonale ce produce testosteron.
Știam că urma să mă îngraș (se pot lua între 30-40 kg, însă eu am încercat să mă controlez și am luat doar vreo 15…), să depun grăsime pe șolduri și sâni, într-un mod specific femeilor, să am stări de oboseală, chiar și bufeuri… Cat despre activitatea sexuală, ce să mai zic… nu degeaba tratamentul se cheamă și castrare chimică 🙃
Dar, nu-i așa, nimic nu mai contează, atunci când vrei să supraviețuiești!
Mai ales că, la câteva luni de la operație, nivelul PSA-ului trebuia să fie zero, însă la mine nu s-a întâmplat așa. Deci, mai era de luptat, încă nu scăpasem…
La 9 luni de la operație, pe 10 august 2018,am participat la celebrul miting de protest împotriva PSD, organizat de diaspora. Ca să vedeți că nimic nu e întâmplător, acolo le-am cunoscut pe doamna Camelia Samota și pe doamna doctor Andreea Căpîlna, care, mai apoi, au aflat din profilul meu de pe Facebook despre problema mea. Și uite asa, am fost ajutat mai apoi enorm de cele două prietene. Așa am avut acces la echipa de specialiști de la Brașov, și nu numai. Dacă în câteva luni PSA nu devenea zero, soluția era ca să fac un super scan la un scanner care e disponibil doar în Italia, Austria, sau Turcia. Acel aparat trebuia să determine unde sunt fixate celulele canceroase încă prezente în corp, așa încât să fie apoi bombardate prin radioterapie extrem de bine țintită.
Însă am avut noroc și în câteva luni PSA a devenit zero. De atunci s-a păstrat așa, iar din trei în trei luni, repet analiza și de fiecare dată am emoții până când văd rezultatul.

De când am primit șansa la a doua viață, mi-am schimbat mult modul în care gândesc viața și, mai ales, ce trebuie apreciat. Am înțeles că sunt alte lucruri importante, nu cele pentru care luptam eu până atunci.
Frumosul, binele, iubirea, natura, lumina… și, mai ales, familia, Gașca, prietenii, adevărați sau virtuali, pictura, scrisul, grădinăritul, sunt noile mele hobby-uri.
Dar, mai ales, sănătatea!

Timpul trece, nu se oprește pentru nimeni, așa că de îmbătrânit toți o facem, încă de când ne naștem. Ce depinde însă de noi este doar modul în care îmbătrânim. Iar eu am ales să nu-mi bat joc de șansa primită și să am grijă cât mai mult posibil de corpul meu, aşa încât anii pe care îi mai am să fie de o calitate cât mai bună. Mai mult, că grija fată de mine trebuie să ia multe alte forme.
De aici noul meu stil de viață, cu două mese pe zi, post intermitent, cât mai multe legume și fructe, fără zahăr, pâine, făinoase, ori prăjituri, cât mai puțină sare. Practic, am găsit un echilibru cam de 80-20 între produse vegetale și animale, totul crud, sau cât mai puțin și simplu gătit. Iar faptul că am început să-mi gătesc singur ce mănânc, oferă o savoare suplimentară mâncării.
9-10 ore de somn, mişcare în aer liber zilnic,  admirația și incurajarea prietenilor, fără invidii, răzbunări, sau gânduri rele. Bucuria fiecărei secunde, statul la soare toată vara, savurarea unei halbe de bere, ori a unui cocktail sau a unui pahar de vin… Iar lista poate continua.


Asta e rețeta mea cu care cred că pot ajunge la fericire. Până acum, funcționează.
Se spune că uneori Dumnezeu lucrează pentru noi prin oameni. De aceea, mulțumesc și sunt recunoscător tuturor celor care mi-au aparut în drum şi m-au ajutat în acești 5 ani, familie, prieteni, și tuturor de aici care au fost lângă mine, măcar și cu un gând.

Prețuiți viața, e cel mai frumos cadou! Şi, nu în ultimul rând… Drink like a Gatsby!
♥️

25 de ani de la Ziua X, cea care a marcat o întreagă generație în România

În 15 aprilie 1997, se lansa CONNEX, primul operator de telefonie mobilă din România. A fost un eveniment ce a declanșat o adevărată revoluție, nu doar în modul în care a evoluat tehnologia comunicațiilor la noi, ci și felul în care am început să ne transformăm ca societate.

Pentru că piața de afaceri în România începusesă se dezvolte, e adevărat, cumva sălbatic, era o nevoie atât de mare de comunicare mobilă, în mișcare, încât vânzările au depășit chiar și cele mai optimiste prognoze.

În zilele ce au urmat lansării, când dimineața expații (foarte mulți în perioada de început a companiei) veneau la birou și găseau în fața sediului CBC din strada Nerva Traian coadă destul de lungă, nu înțelegeau ce se întâmplă. Credeau că sunt ceva manifestări împotrivă. Ei bine, nu, erau românii care, așa cum erau obișnuiți din vremea lui Ceaușescu, se așezau de dimineață la coadă, să prindă telefoane celulare…

În acei ani nu existau, ca astăzi, magazine dedicate telefoanelor mobile, sau accesoriilor. Nici măcar nu existau accesorii. Îmi amintesc că, în momentul în care am primit prima cască de telefon și mergeam pe stradă vorbind în cască, comentariile erau de genul “Ia uite, săracu’! După ce că nu aude, mai vorbește și singur pe stradă…”

Starea mobilității comunicațiilor în acei ani era destul de limitată. Până în 1992, nu exista decât telefonul fix. Cele mai multe erau din cele cu disc. Dar nu erau disponibile peste tot, depindea de rețeaua fixă de cabluri trase de PTTR. Eu locuiam atunci într-un bloc nou în zona 13 Septembrie și, dacă voiam să telefonez, trebuia să iau autobuzul 139 până la stația de metro Eroilor, unde găseam în holul de la intrare câteva telefoane publice. Se putea totuși instala, dacă aveai de dat șpagă de 500 de dolari. Pe vremea aia era o sumă imensă pentru mine, așa că…. Abia prin 1993 am avut instalat acasă primul telefon fix. Și eram șmecher, era cu număr internațional.

În 1992, tot în aprilie – ce coincidență! – s-a lansat primul sistem cu pagere din România, prin firma Radiotel. Am fost în firmă de la început și am participat la evenimentul de lansare, ce a avut loc la Palatul Elisabeta, care încă nu fusese retrocedat familiei regale a României și putea fi închiriat pentru diverse ocazii. Pagerul era un mic device, care era, practic un receptor radio. Cineva care dorea să trimită un mesaj pe un anumit pager, suna la un call center și spunea operatorului “pentru pagerul cu numărul 64, vă rog următorul mesaj: Ne vedem la sediu la orele 16:00”. Operatorul tasta mesajul, care era transmis într-un sistem cu antenă ce îl emitea în toată raza de acoperire a repetorului. Toate pagerele primeau mesajul, însă doar acel pager 64 îl decodifica și afișa. Exact similar unui SMS din zilele noastre.

Acesta a fost primul pas de la fix spre mobilitate. Puteai, în sfârșit, sa fii plecat de acasă, sau de la birou și totuși să primești instant diverse mesaje, de oriunde din lume. Odată cu pagerele, la Radiotel aveam și un sistem de trunking, cu stații emisie recepție EF Johnson, care, pe lângă posibilitatea de a comunica pe canale radio dedicate, puteam intra și în rețeaua telefonică. Practic, din 1992, eu puteam telefona și din tramvai!

În acest context, în noiembrie 1996 s-a organizat licitația pentru a se stabili primii doi operatori GSM în România. Fiind încă în Radiotel, am participat la diverse materiale de pregătire a dosarului consorțiului din care făcea parte firma, alături de producătorul de telefoane Motorola. Din păcate, acel consorțiu nu a câștigat, licențele fiind alocate pentru Mobifon și MobilRom, respectiv firmele ce au lansat brandurile CONNEX și Dialog.

CONNEX s-a mișcat mai repede, stabilind și un record mondial la acea vreme, fiind cea mai rapidă lansare fully operational de la acordarea licenței, serviciul devenind funcțional și comercială în doar 135 de zile.

Pentru că nu existau spatii comerciale pentru telefonia mobilă, firma a închiriat într-un weekend Sala Palatului, unde au venit oameni din toată țara să-și cumpere abonamente și telefoane. S-au făcut, doar atunci aproape patru mii de contracte. Oamenii veneau cu valize pline cu bani, celebrele “genți diplomat”, pe care le deschideau și spuneau “luați de aici cât e necesar”. În acei ani, peste 90% din tranzacții erau cu bani cash.

Primul meu job în CONNEX a fost să dezvolt o rețea de dealeri, ce puteau asigura canalul de indirect sales, vital pentru a accede toate localitățile aflate în aria de acoperire. Am primit sute ce cereri de a deveni dealer, pe care le-am scorat și evaluat conform unor criterii stabilite. În primul rând, prezența unor spatii comerciale cât de cât adaptabile acestei noi activități. Până la sfârșitul anului, rețeaua de distribuție avea deja peste 350 de puncte de vânzare. În anul următor, am ajuns la aproape 700. Cererea era fantastică, depășind toate analizele. În business plan-ul cu care CONNEX a câștigat licența, era prognozat ca până la sfârșitul anului 1997, compania să atingă 25 de mii de clienți. Specialiștii slde atunci apreciau că este exagerat, că puterea de cumpărare a pieței românești nu putea absoarbe un număr atât de mare de clienți. Am terminat anul cu… 130.625 de clienți!

A fost atât de imensă nevoia de servicii de comunicații în România, încât la câteva luni de la lansare, în august, nu se mai găseau SIM-uri nicăieri. Și alea era necesar să fie comandate din timp, pentru fiecare HLR în parte. Soluția a fost să le raționalizăm, să fie alocate fiecărui dealer după volumele de vânzări.

Mai târziu a fost lansat primul serviciu pre-paid din România, CONNEX Go! Care a avut parte de un succes colosal, la care a contribuit și talentul regretatului Gyuri Pascu, cu celebra reclamă “Maria”.

Brandul CONNEX Go! a depășit chiar și notorietatea CONNEX, fiind cel mai puternic brand din România. Când s-a încercat lansarea unui nou serviciu pre-paid, Kamarad, unul dintre obstacole s-a dovedit a fi chiar puterea lui CONNEX GO!

S-au lansat magazinele proprii CONNEX, apoi un alt nivel, premium de dealeri, Centrele Expert, care stabileau noi standarde, superioare, de retail în România. Prima unificare a conceptului și a mobilierului de magazin de telecom a fost CONNEX Etalon – al cărui “naș” sunt – și care transmitea, în toate spațiile de vânzare din țară aceeași imagine unică de magazin, adaptat local.

Pe lângă investiția în tehnologie, colosală la nivelul de atunci în România, CONNEX a investit, în aceeași măsură și în educarea și training-ul angajaților. Am avut acces la, probabil, cele mai bune și valoroase cursuri din lume, cu trainerii cei mai prestigioși. O infuzie în learning cum nu a mai fost vreodată în România. În plus, multe cursuri le-am accesat la Bruxelles, ori Londra, în școli prestigioase de training. Toate serviciile pe care le asigura compania clienților și angajaților erau efectiv la superlativ.

Totodată, multitudinea de expați, în majoritate canadieni și americani, a ajutat la formarea unui concept de a face business într-un model antreprenorial care lăsa loc inovației și dezvoltării. În acea perioadă nu exista politica stabilită ” de grup”, care să transmită proceduri sau politici prestabilite. Nu aveai pe cine să întrebi, trebuia să rezolvi diversele probleme, ori să inventezi proceduri, să documentezi toate procesele.

Am mai făcut schimburi de experiență cu operatori GSM din alte țări, însă puteam lua doar puține de la alții, pentru că aveau alt specific de piață, venită din istorie sau din legislație. Italia, Grecia, Turcia, Portugalia, Cehia, fiecare avea modelul propriu dezvoltat local și adaptat nevoilor specifice.

Acest complex de factori a condus ca, în timp, să se dezvolte o cultură organizațională de mare valoare, ce a făcut posibil ca atâta timp cât a fost CONNEX, să fie market leader în Romania.

Pe lângă serviciile de telefonie, compania a dezvoltat și un altfel de produse, ce aveau să completeze oferta pentru piața tânără, de 16-24 de ani, care era preponderent pe prepaid. Pentru că, în viitor, acest segment să vină în mod natural, câte servicii postpaid, de abonament. Și așa a apărut linia de modă MyX Mobilewear. Care era cu servicii premium, aspiraționale, în special de îmbrăcăminte. La fel cum pe telecom am dezvoltat distribuția, am fost solicitat să dezvolt o rețea de vânzări și pentru această nouă linie de business. Au fost produse atât de inovative și de calitate, că și acum cunosc persoane care mai au produse MyX. Eu însumi încă mai folosesc… și, practic, sunt produse din secolul trecut!

Ce a dezvoltat foarte bine ideologia CONNEX fost teamwork, in adevăratul sens al cuvântului și mândria de a fi parte din așa ceva. Știai că faci parte dintr-o echipă ce va lăsa urme în România, din multe puncte de vedere.

Nici nu bănuiam atunci cât cât de mult va schimba telefonul mobil nu doar tehnologia, ci și întregul mod de viață, relațiile sociale, modul în care învățăm și ne raportăm la ceilalți. Social media, toate bibliotecile lumii, arhiva mondială de filme, dicționarele, cel mai bun trainer ever – YouTube, felul în care plătim, mergem cu mașina, ori ne rezervăm călătoriile și condediile, totul s-a transformat odată cu apariția telefonului mobil.

La prima aniversare a CONNEX, în 1998,a cântat Patricia Kaas, într-un concert-eveniment numit Marea Connexiune, ce a avut loc în Piața Parlamentului. A fost un concert gratuit, la care au luat parte, după unele estimări ale presei din epocă, aproape jumătate de milion de spectatori. Lumea ocupa bulevardul de la parlament până la Piața Unirii! Apoi, în timp, au fost aduse mari concerte în România: Depeche Mode, Rolling Stones, Shakira, Beyonce, ca să numim doar cele mai mișto nume.

Tehnologiile cele mai noi apăreau imediat și în România, iar rezultatul actual, că la noi este una țările cu cele mai rapide viteze ale conexiunii la internet este și o consecință a acelor investiții.

La lansarea 3G în România, îmi amintesc că prima convorbire video pe telefon a fost cu președintele României de la acel moment, domnul Traian Băsescu. Și, apoi, când s-au prezentat noile servicii mulți-media, am fost solicitat să desenez câteva caricaturi pentru PowerPoint-ul demonstrativ. Altă dată, CONNEX a oferit cadouri de Crăciun câte un calendar de perete cu 12 caricaturi semnate de mine și caricaturi originale, desenate individual, pe tema CONNEX. Am desenat atunci 400 de caricaturi… Au fost ocazii când mă duceam la diverse întâlniri de business și în respectivele sedii găseam caricaturile mele.

În 2006 Vodafone a cumpărat operațiunile companiei și, pentru că notorietatea CONNEX era atât de uriașă, s-a decis să fie o perioadă de tranziție, de co-branding, iar timp de jumătate de an, brandul s-a numit CONNEX – Vodafone, pentru ca apoi să se finalizeze în Vodafone.

Factorii pe care i-am descris mai sus au dus la o coagulare a multor energii creative în CONNEX în anii de început, reușind să aducă laolaltă multe dintre valorile profesioniste ale vremii. Ceea ce a făcut ca, mai apoi, fiecare din componenții acelei echipe să dezvolte, la rându-i, niște business-uri proprii. Cele mai multe, de succes. Indiferent că au fost în IT sau telecom, în vânzări, marketing, real estate sau consultanță, multi au preluat acel spirit și l-au dus mai departe. Eram mulți colegi atunci carora, dacă ni s-ar fi tăiat venele, ar fi curs sânge verde – culoarea CONNEX. Pentru că noi nu mergeam la firmă ca “la serviciu”, ci o făceam chiar din pasiune!

Din cei 25 de ani de istorie, destinul a făcut ca aproape jumătate să fiu angajat și jumătate să fiu partener al CONNEX și Vodafone. Și sunt unul dintre puținii norocoși care a avut ocazia și onoarea să îi cunoască pe toți președinții și CEO care au fost în acești 25 de ani la conducerea companiei.

Da, CONNEX a fost nu doar o companie. A fost un punct de inflexiune, de reset al unei generații, care acum avea la ce să se raporteze, la cel mai înalt nivel al calității.

Nu degeaba, cel mai bun slogan din România, după părerea mea, a fost VIITORUL SUNĂ BINE. Nu era doar referire la sunatul telefonului și bine, pentru că avea acoperire foarte bună și semnal excelent, era despre viitor, încredere, speranță și optimism. Și acum se mai folosește în presă acest slogan, deși mulți nici nu știu de unde este originea lui.

În final, mă bucur că am fost și eu un mic bob de nisip în toată avalanșa asta a evolutiei telefonului mobil în România. Cel pe care îl folosim acum aproape 24/7, dar într-o proporție din ce în ce mai mică drept telefon în sine, adică a suna pe cineva. Milioane de aplicații ne arată cât de mare nevoie a avut omenirea nevoie de el.

Acest articol este o istorie a unei epoci pe care am avut norocul să o trăiesc și la care am participat în mod activ. Așa cum se spune, plăcerea nu se găsește în destinație, ci în drumul parcurs până acolo. Eu am savurat, din plin, această satisfacție.

La mulți ani, CONNEX, oriunde te-ai afla!

45 de ani de la Marele Cutremur… si cum il traim chiar si azi

Acum 45 de ani, exact la ora asta, 21:22:22 în 4 martie 1977, a fost un mare cutremur, probabil cel mai mare din România. Au murit 1600 de oameni, peste 11 mii de răniți și 35 de mii de locuințe s-au prăbușit.
Una din clădirile care a căzut a fost blocul Casata, de pe Magheru. La parter era o renumită cofetărie, unde în anii ăia de liceu mergeam destul de des. Era aproape de Sfântul Sava și aveau un profiterol foarte mișto. Și evident, casata, care era specialitatea casei.
Radu Oltean, un coleg de clasă în liceu, care acum locuiește la Paris, mi-a amintit o fază. Că exact în ziua aia de 4 martie, cândva după ore, după amiază, am fost împreună acolo pentru un profiterol, ca de obicei. Când am ieșit, el îmi spune că m-am oprit puțin în fața cofetăriei și i-am spus: “Cred că o vreme nu o să mai vin pe aici”. Peste câteva ore, cofetăria nu mai exista.
Aveam 17 ani, am trăit cutremurul acasă, era vineri seara, iar la televizor era difuzat un film bulgăresc. Am trăit o spaimă teribilă, pentru că nu știam ce se întâmplă. Nu mai traisem experiența unui cutremur.
După ce am împins la loc, spre perete, biblioteca ce plecase spre mine, împreună cu părinții și fratele meu am coborât în parcarea blocului, odată cu toți vecinii adunați acolo. Una dintre vecine era extrem de sumar îmbrăcata, cutremurul a prins-o în cadă. Vă dați seama groaza care te cuprinde și reflexul de supraviețuire ce nu te mai lasă să fii rațional.
A fost o noapte de coșmar. Îmi amintesc că era senin și luna se vedea foarte ciudat, mai roșiatică decât de obicei.
Cu greu ne-am făcut curaj să urcăm înapoi, în casă, câteva ore mai târziu. Evident ca nu am putut dormi deloc pana dimineata.
A doua zi am plecat prin București, urmând să văd dezastrul lăsat în urmă de seism.


Două săptămâni după aceea, acasă nu am avut apă curentă, căldură, sau ton la telefon. Vă dați seama ce înseamnă asta la bloc? Mers cu canistra și cărat apa de la diverse cișmele din cartier. Spălat minim, folosit cât mai mult toalete publice peste zi și drămuit fiecare strop de apă.
În plus, zilnic treceam, prin centru, că acolo era liceul, le lângă clădiri dărâmate parțial sau total, cu camioane, excavatoare și muncitori care înlăturau puținii supraviețuitori și victimele. Apoi, luni de zile, molozul omniprezent…
Știți cum arăta Bucureștiul și clădirile căzute? Exact cum le vedem pe cele distruse acum de războiul lui Putin. Însă situația în Ucraina e mult mai dramatică. Acolo oamenii sunt fugăriți, hăituiți, bombardați și omorâți în continuu!
Am toată empatia pentru poporul ucrainean, știu ce înseamnă groaza și frica de dezastru, indiferent sub ce formă ar veni el. Trebuie să facem orice efort suntem capabili să ajutăm atât Ucraina, cât și refugiații, mai ales că sunt femei și copii care trăiesc spaime și drame teribile.