33…
Pe 22 decembrie 1989 am trăit, probabil, cea mai fericită zi din viața mea. Ok, evident că și ziua căsătoriei, sau cele ale nașterii băieților mei au fost formidabile. Dar ele erau evenimente pe care le așteptam și pregateam înainte.
Ce a fost cu fuga lui Ceaușescu de pe CC cu elicopterul, nu putea nimeni estima, nici măcar cu câteva ore înainte. Cât despre căderea regimului ceaușist, nici măcar nu puteam îndrăzni a crede.
Doar cu o lună înainte fusese Congresul al XIV-lea, unde cei mai optimiști visau să plece Nea Nicu și să-l lase pe Nicușor, care era pregătit a prelua frâiele dinastiei. Nici măcar asta nu s-a întâmplat! Toate au ajuns din rău, în mai rău… Deși vedeam că în toată Europa de Est pică regimurile comuniste, la noi se strângea șurubul din ce în ce mai tare, până s-a ajuns la insuportabil. De aia explozia populației a fost atât de violentă, pentru că a respectat exact legile fizicii, cu forța și reacțiunea la forță.
Doar cine a trăit anii ăia știe cât curaj au avut cei care au ieșit în stradă, înaintea fugii cu elicopterul. Și cât de mult au încercat organele securității, armatei și miliției să înăbușe revolta. Unii au plătit cu viața, alții au fost răniți…
Iar alții au profitat, devenind revoluționari cu toate drepturile, deși nu au avut nicio contribuție, ba unii chiar au fost împotriva revoluției.
Asta e, mereu va exista și categoria asta de smecheri și nu doar la noi. La noi, însă, a fost cel mai greu preț, cu peste o mie de morți.
După 33 de ani, oamenii uită cum a fost realitatea cenușie în care trăiam. Cozile, minciuna, frica de a spune adevărul, cenzura, frigul, rațiile, magazinele goale, umilințele, munca patriotică, cotele de hârtie, carton și metalice pe care trebuia să le colectăm, nechezolul, circulatul agățat de scara tramvaiului, autobuzului, ba chiar a trenului. Am plecat o dată din Gara de Nord către Predeal, pe scara trenului, având într-o mâna și sciurile. Peste vreun sfert de oră am ajuns în vagon! Ba chiar îmi amintesc cum, mai ales de sărbători, în tren urcau de pe peron oamenii direct pe geam!
Probabil uitarea asta e și o metodă a creierului nostru de a ne proteja, diluând amintirile negative. De cele mai multe ori, din armată povestim doar glumele. Însă doar pentru a înveli în ele imbecilizarea generalizată și umilințele trăite.
Sunt din ce în ce mai mulți care au uitat…. Și care acum regretă comunismul și pe Ceaușescu, învățând tânăra generație despre strălucirea și eroismul acelor vremuri, ale Epocii de Aur.
Poate că pe ei cenzura nu i-a afectat deloc, poate că nici nu aveau ceva să spună… Poate că nu s-au adaptat la post-comunism, poate că ar fi vrut să fie în continuare dirijați, pentru că nu pot lua decizii majore pentru ei. Poate, pur și simplu regretă anii tinereții, când erau frumoși, viguroși și sănătoși.
Însă toți acum pot merge la piață sau la supermarket să-și pună orice vor de Crăciun pe masă, chiar dacă mai puțin, că acum s-au scumpit, pot vedea milioane de programe TV, pot să-și exprime părerile pe Facebook, Tiktok, YouTube, oriunde au chef, pot călători oriunde în lume, dacă au dorința și resursele financiare.
România a evoluat, asta e clar. Poate că nu cu viteza cu care ne-am fi dorit, dar sensul este cel corect. Suntem în cel mai select club al țărilor europene, ok, vom intra și în Schengen peste un an, suntem apărați de NATO, deci așa ceva ar fi fost de neimaginat cu Ceaușescu la conducere.
Cine nu e convins, să vadă programul Televiziunii Române din 22 decembrie 1989.
De aceea, mereu în această zi, am un gând de recunoștință și mulțumire adresat tuturor eroilor care, acum 33 de ani, și-au dat viața pentru libertate noastră!
🙏🙏🙏
A DOUA VIAȚĂ…
Exact acum 5 ani am suferit operația care mi-a dat șansa celei de-a doua vieți. Este meritul extraordinarului Dr. Cristian Surcel – Chirurg Urolog și a echipei sale de la Spitalul Monza, oameni cărora le voi fi recunoscător întotdeauna.
Sincer, când am aflat că am cancer, mai întâi am fost paralizat de frică. Nopți nedormite, stări depresive, nu puteam gândi decât la întrebări de tipul “de ce eu?” ori “unde am greșit?” şi evident “cât voi mai trăi?”
Apoi, ușor-ușor, m-am ridicat de jos din groapă și am început să devin cât de cât rațional. Ok, asta e, am cancer! E un diagnostic fatal?… sau, dacă nu, oare ce e de făcut mai departe?
Eram disperat, totuși, cumva, avem o geană de încredere că voi reuși să trec la următoarea etapă, poate chiar să depășesc cancerul. De ce nu?
Am aflat că există posibilitate de rezolvare chirurgicală, ori prin tratament sau radioterapie. Am ales varianta care mi s-a părut cu cele mai mari șanse de reușită: operația.
Am început să caut unde să mă operez, am aflat de varianta cu robotul DaVinci, care e cea mai precisă și cea mai puțin invazivă. Mai ales că, în acest tip de operație, prostata trebuie extrasă întreagă, astfel încât celulele canceroase, dacă sunt doar în interior, să nu se răspândească în corp.
Am sunat la clinica de urologie de la Cluj, despre care știam că este renumită, dar mi-au spus că nu funcționează, pentru că nu au consumabile pentru robot. Iar domnul doctor care operează merge o dată pe lună să opereze la Brașov cu robotul de acolo. La Brașov am aflat că voi fi programat mai întâi la o consultație, apoi doctorul decide dacă sunt opetabil și când se va întâmpla. Îmi suna a un proces de lungă durată, așa că am cautat pe net și am aflat de spitalul Monza din București. Am vorbit azi la prânz și seara deja eram față în față cu domnul doctor, care mi-a spus în mare cam ce se va întâmpla în timpul, dar mai ales după operație. În câteva zile eram deja internat în vederea intervenției.
Cu toată frica mea, teama de moarte a fost mai puternică, așa că între aflarea diagnosticului și operație au trecut doar 20 de zile.
M-am agățat cu îndârjire de șansa oferită și, așa cum se spune, ce nu te doboară, te întărește. A fost greu, dar cu atât mai prețios rezultatul!
Operaţia dificilă, am intrat in sala la 15:30 si am fost dus la ATI la miezul nopţii. Am avut și un moment de cumpănă, când, internat fiind, Ana a fost sunată dacă poate veni la spital, că e mai bine decât să i se spună la telefon. Era ceva cu un hematom, parcă… Eu am aflat de asta abia mult timp după.
În perioada internării, am postat zilnic despre situația mea, atât pe blog, cât și aici, pe Facebook, pentru a afla și alți bărbați aflați eventual în situații similare, cât de important este sa viziteze un urolog după vârsta de 40 de ani şi să-și analizeze, cel puțin anual, PSA-ul (Prostate Specific Antigen – Antigenul specific prostatic). Este o măsură ce poate preveni boli ale prostatei şi chiar cancerul, dacă unele valori crescute se depistează devreme.
Eu am ignorat, așa că am avut o formă foarte agresivă, la o vârstă considerată tânără pentru acest gen de boală.
Si atunci, cand m-am decis să lupt, am început să fur. Să fur energie pozitivă! De la toți din jurul meu și nu numai. M-am hrănit cu toate urările, încurajările adresate mie de familie, sau prieteni, care m-au vizitat la spital, sau m-au sunat și mi-au transmis mesajele lor de susținere.
Dar și voi, prieteni virtuali aici pe Facebook m-ați alimentat cu gândurile voastre, pe care le-am citit cu nesaț. M-am încărcat cu atâta energie pozitivă, încât m-am hotărât să fac orice pentru a reuși să trăiesc.
După ce m-am recuperat cât de cât fizic, am intrat pe mâinile doamnei doctor oncolog Andra Cătălina Zincenco, care mi-a recomandat și coordonat tratamentele. Mai întâi, regimul de radioterapie, 37 de ședințe. Apoi tot felul de CT-uri, scintigrame osoase și apoi 2 ani tratamentul hormonal. Complicat, cu diverse transformări în corp, dar necesare. Deoarece am aflat că testosteronul acționează în corp ca un vehicul care transportă celulele canceroase de colo-colo, iar astea, parșive, se pot fixa oriunde, preponderent pe oase. De aceea, era necesară inhibarea glandei hormonale ce produce testosteron.
Știam că urma să mă îngraș (se pot lua între 30-40 kg, însă eu am încercat să mă controlez și am luat doar vreo 15…), să depun grăsime pe șolduri și sâni, într-un mod specific femeilor, să am stări de oboseală, chiar și bufeuri… Cat despre activitatea sexuală, ce să mai zic… nu degeaba tratamentul se cheamă și castrare chimică 🙃
Dar, nu-i așa, nimic nu mai contează, atunci când vrei să supraviețuiești!
Mai ales că, la câteva luni de la operație, nivelul PSA-ului trebuia să fie zero, însă la mine nu s-a întâmplat așa. Deci, mai era de luptat, încă nu scăpasem…
La 9 luni de la operație, pe 10 august 2018,am participat la celebrul miting de protest împotriva PSD, organizat de diaspora. Ca să vedeți că nimic nu e întâmplător, acolo le-am cunoscut pe doamna Camelia Samota și pe doamna doctor Andreea Căpîlna, care, mai apoi, au aflat din profilul meu de pe Facebook despre problema mea. Și uite asa, am fost ajutat mai apoi enorm de cele două prietene. Așa am avut acces la echipa de specialiști de la Brașov, și nu numai. Dacă în câteva luni PSA nu devenea zero, soluția era ca să fac un super scan la un scanner care e disponibil doar în Italia, Austria, sau Turcia. Acel aparat trebuia să determine unde sunt fixate celulele canceroase încă prezente în corp, așa încât să fie apoi bombardate prin radioterapie extrem de bine țintită.
Însă am avut noroc și în câteva luni PSA a devenit zero. De atunci s-a păstrat așa, iar din trei în trei luni, repet analiza și de fiecare dată am emoții până când văd rezultatul.
De când am primit șansa la a doua viață, mi-am schimbat mult modul în care gândesc viața și, mai ales, ce trebuie apreciat. Am înțeles că sunt alte lucruri importante, nu cele pentru care luptam eu până atunci.
Frumosul, binele, iubirea, natura, lumina… și, mai ales, familia, Gașca, prietenii, adevărați sau virtuali, pictura, scrisul, grădinăritul, sunt noile mele hobby-uri.
Dar, mai ales, sănătatea!
Timpul trece, nu se oprește pentru nimeni, așa că de îmbătrânit toți o facem, încă de când ne naștem. Ce depinde însă de noi este doar modul în care îmbătrânim. Iar eu am ales să nu-mi bat joc de șansa primită și să am grijă cât mai mult posibil de corpul meu, aşa încât anii pe care îi mai am să fie de o calitate cât mai bună. Mai mult, că grija fată de mine trebuie să ia multe alte forme.
De aici noul meu stil de viață, cu două mese pe zi, post intermitent, cât mai multe legume și fructe, fără zahăr, pâine, făinoase, ori prăjituri, cât mai puțină sare. Practic, am găsit un echilibru cam de 80-20 între produse vegetale și animale, totul crud, sau cât mai puțin și simplu gătit. Iar faptul că am început să-mi gătesc singur ce mănânc, oferă o savoare suplimentară mâncării.
9-10 ore de somn, mişcare în aer liber zilnic, admirația și incurajarea prietenilor, fără invidii, răzbunări, sau gânduri rele. Bucuria fiecărei secunde, statul la soare toată vara, savurarea unei halbe de bere, ori a unui cocktail sau a unui pahar de vin… Iar lista poate continua.
Asta e rețeta mea cu care cred că pot ajunge la fericire. Până acum, funcționează.
Se spune că uneori Dumnezeu lucrează pentru noi prin oameni. De aceea, mulțumesc și sunt recunoscător tuturor celor care mi-au aparut în drum şi m-au ajutat în acești 5 ani, familie, prieteni, și tuturor de aici care au fost lângă mine, măcar și cu un gând.
Prețuiți viața, e cel mai frumos cadou! Şi, nu în ultimul rând… Drink like a Gatsby!
♥️
25 de ani de la Ziua X, cea care a marcat o întreagă generație în România
Pentru că piața de afaceri în România începusesă se dezvolte, e adevărat, cumva sălbatic, era o nevoie atât de mare de comunicare mobilă, în mișcare, încât vânzările au depășit chiar și cele mai optimiste prognoze.
În zilele ce au urmat lansării, când dimineața expații (foarte mulți în perioada de început a companiei) veneau la birou și găseau în fața sediului CBC din strada Nerva Traian coadă destul de lungă, nu înțelegeau ce se întâmplă. Credeau că sunt ceva manifestări împotrivă. Ei bine, nu, erau românii care, așa cum erau obișnuiți din vremea lui Ceaușescu, se așezau de dimineață la coadă, să prindă telefoane celulare…
În acei ani nu existau, ca astăzi, magazine dedicate telefoanelor mobile, sau accesoriilor. Nici măcar nu existau accesorii. Îmi amintesc că, în momentul în care am primit prima cască de telefon și mergeam pe stradă vorbind în cască, comentariile erau de genul “Ia uite, săracu’! După ce că nu aude, mai vorbește și singur pe stradă…”
Starea mobilității comunicațiilor în acei ani era destul de limitată. Până în 1992, nu exista decât telefonul fix. Cele mai multe erau din cele cu disc. Dar nu erau disponibile peste tot, depindea de rețeaua fixă de cabluri trase de PTTR. Eu locuiam atunci într-un bloc nou în zona 13 Septembrie și, dacă voiam să telefonez, trebuia să iau autobuzul 139 până la stația de metro Eroilor, unde găseam în holul de la intrare câteva telefoane publice. Se putea totuși instala, dacă aveai de dat șpagă de 500 de dolari. Pe vremea aia era o sumă imensă pentru mine, așa că…. Abia prin 1993 am avut instalat acasă primul telefon fix. Și eram șmecher, era cu număr internațional.
În 1992, tot în aprilie – ce coincidență! – s-a lansat primul sistem cu pagere din România, prin firma Radiotel. Am fost în firmă de la început și am participat la evenimentul de lansare, ce a avut loc la Palatul Elisabeta, care încă nu fusese retrocedat familiei regale a României și putea fi închiriat pentru diverse ocazii. Pagerul era un mic device, care era, practic un receptor radio. Cineva care dorea să trimită un mesaj pe un anumit pager, suna la un call center și spunea operatorului “pentru pagerul cu numărul 64, vă rog următorul mesaj: Ne vedem la sediu la orele 16:00”. Operatorul tasta mesajul, care era transmis într-un sistem cu antenă ce îl emitea în toată raza de acoperire a repetorului. Toate pagerele primeau mesajul, însă doar acel pager 64 îl decodifica și afișa. Exact similar unui SMS din zilele noastre.
Acesta a fost primul pas de la fix spre mobilitate. Puteai, în sfârșit, sa fii plecat de acasă, sau de la birou și totuși să primești instant diverse mesaje, de oriunde din lume. Odată cu pagerele, la Radiotel aveam și un sistem de trunking, cu stații emisie recepție EF Johnson, care, pe lângă posibilitatea de a comunica pe canale radio dedicate, puteam intra și în rețeaua telefonică. Practic, din 1992, eu puteam telefona și din tramvai!
În acest context, în noiembrie 1996 s-a organizat licitația pentru a se stabili primii doi operatori GSM în România. Fiind încă în Radiotel, am participat la diverse materiale de pregătire a dosarului consorțiului din care făcea parte firma, alături de producătorul de telefoane Motorola. Din păcate, acel consorțiu nu a câștigat, licențele fiind alocate pentru Mobifon și MobilRom, respectiv firmele ce au lansat brandurile CONNEX și Dialog.
CONNEX s-a mișcat mai repede, stabilind și un record mondial la acea vreme, fiind cea mai rapidă lansare fully operational de la acordarea licenței, serviciul devenind funcțional și comercială în doar 135 de zile.
Pentru că nu existau spatii comerciale pentru telefonia mobilă, firma a închiriat într-un weekend Sala Palatului, unde au venit oameni din toată țara să-și cumpere abonamente și telefoane. S-au făcut, doar atunci aproape patru mii de contracte. Oamenii veneau cu valize pline cu bani, celebrele “genți diplomat”, pe care le deschideau și spuneau “luați de aici cât e necesar”. În acei ani, peste 90% din tranzacții erau cu bani cash.
Primul meu job în CONNEX a fost să dezvolt o rețea de dealeri, ce puteau asigura canalul de indirect sales, vital pentru a accede toate localitățile aflate în aria de acoperire. Am primit sute ce cereri de a deveni dealer, pe care le-am scorat și evaluat conform unor criterii stabilite. În primul rând, prezența unor spatii comerciale cât de cât adaptabile acestei noi activități. Până la sfârșitul anului, rețeaua de distribuție avea deja peste 350 de puncte de vânzare. În anul următor, am ajuns la aproape 700. Cererea era fantastică, depășind toate analizele. În business plan-ul cu care CONNEX a câștigat licența, era prognozat ca până la sfârșitul anului 1997, compania să atingă 25 de mii de clienți. Specialiștii slde atunci apreciau că este exagerat, că puterea de cumpărare a pieței românești nu putea absoarbe un număr atât de mare de clienți. Am terminat anul cu… 130.625 de clienți!
A fost atât de imensă nevoia de servicii de comunicații în România, încât la câteva luni de la lansare, în august, nu se mai găseau SIM-uri nicăieri. Și alea era necesar să fie comandate din timp, pentru fiecare HLR în parte. Soluția a fost să le raționalizăm, să fie alocate fiecărui dealer după volumele de vânzări.
Mai târziu a fost lansat primul serviciu pre-paid din România, CONNEX Go! Care a avut parte de un succes colosal, la care a contribuit și talentul regretatului Gyuri Pascu, cu celebra reclamă “Maria”.
Brandul CONNEX Go! a depășit chiar și notorietatea CONNEX, fiind cel mai puternic brand din România. Când s-a încercat lansarea unui nou serviciu pre-paid, Kamarad, unul dintre obstacole s-a dovedit a fi chiar puterea lui CONNEX GO!
S-au lansat magazinele proprii CONNEX, apoi un alt nivel, premium de dealeri, Centrele Expert, care stabileau noi standarde, superioare, de retail în România. Prima unificare a conceptului și a mobilierului de magazin de telecom a fost CONNEX Etalon – al cărui “naș” sunt – și care transmitea, în toate spațiile de vânzare din țară aceeași imagine unică de magazin, adaptat local.
Pe lângă investiția în tehnologie, colosală la nivelul de atunci în România, CONNEX a investit, în aceeași măsură și în educarea și training-ul angajaților. Am avut acces la, probabil, cele mai bune și valoroase cursuri din lume, cu trainerii cei mai prestigioși. O infuzie în learning cum nu a mai fost vreodată în România. În plus, multe cursuri le-am accesat la Bruxelles, ori Londra, în școli prestigioase de training. Toate serviciile pe care le asigura compania clienților și angajaților erau efectiv la superlativ.
Totodată, multitudinea de expați, în majoritate canadieni și americani, a ajutat la formarea unui concept de a face business într-un model antreprenorial care lăsa loc inovației și dezvoltării. În acea perioadă nu exista politica stabilită ” de grup”, care să transmită proceduri sau politici prestabilite. Nu aveai pe cine să întrebi, trebuia să rezolvi diversele probleme, ori să inventezi proceduri, să documentezi toate procesele.
Am mai făcut schimburi de experiență cu operatori GSM din alte țări, însă puteam lua doar puține de la alții, pentru că aveau alt specific de piață, venită din istorie sau din legislație. Italia, Grecia, Turcia, Portugalia, Cehia, fiecare avea modelul propriu dezvoltat local și adaptat nevoilor specifice.
Acest complex de factori a condus ca, în timp, să se dezvolte o cultură organizațională de mare valoare, ce a făcut posibil ca atâta timp cât a fost CONNEX, să fie market leader în Romania.
Pe lângă serviciile de telefonie, compania a dezvoltat și un altfel de produse, ce aveau să completeze oferta pentru piața tânără, de 16-24 de ani, care era preponderent pe prepaid. Pentru că, în viitor, acest segment să vină în mod natural, câte servicii postpaid, de abonament. Și așa a apărut linia de modă MyX Mobilewear. Care era cu servicii premium, aspiraționale, în special de îmbrăcăminte. La fel cum pe telecom am dezvoltat distribuția, am fost solicitat să dezvolt o rețea de vânzări și pentru această nouă linie de business. Au fost produse atât de inovative și de calitate, că și acum cunosc persoane care mai au produse MyX. Eu însumi încă mai folosesc… și, practic, sunt produse din secolul trecut!
Ce a dezvoltat foarte bine ideologia CONNEX fost teamwork, in adevăratul sens al cuvântului și mândria de a fi parte din așa ceva. Știai că faci parte dintr-o echipă ce va lăsa urme în România, din multe puncte de vedere.
Nici nu bănuiam atunci cât cât de mult va schimba telefonul mobil nu doar tehnologia, ci și întregul mod de viață, relațiile sociale, modul în care învățăm și ne raportăm la ceilalți. Social media, toate bibliotecile lumii, arhiva mondială de filme, dicționarele, cel mai bun trainer ever – YouTube, felul în care plătim, mergem cu mașina, ori ne rezervăm călătoriile și condediile, totul s-a transformat odată cu apariția telefonului mobil.
La prima aniversare a CONNEX, în 1998,a cântat Patricia Kaas, într-un concert-eveniment numit Marea Connexiune, ce a avut loc în Piața Parlamentului. A fost un concert gratuit, la care au luat parte, după unele estimări ale presei din epocă, aproape jumătate de milion de spectatori. Lumea ocupa bulevardul de la parlament până la Piața Unirii! Apoi, în timp, au fost aduse mari concerte în România: Depeche Mode, Rolling Stones, Shakira, Beyonce, ca să numim doar cele mai mișto nume.
Tehnologiile cele mai noi apăreau imediat și în România, iar rezultatul actual, că la noi este una țările cu cele mai rapide viteze ale conexiunii la internet este și o consecință a acelor investiții.
La lansarea 3G în România, îmi amintesc că prima convorbire video pe telefon a fost cu președintele României de la acel moment, domnul Traian Băsescu. Și, apoi, când s-au prezentat noile servicii mulți-media, am fost solicitat să desenez câteva caricaturi pentru PowerPoint-ul demonstrativ. Altă dată, CONNEX a oferit cadouri de Crăciun câte un calendar de perete cu 12 caricaturi semnate de mine și caricaturi originale, desenate individual, pe tema CONNEX. Am desenat atunci 400 de caricaturi… Au fost ocazii când mă duceam la diverse întâlniri de business și în respectivele sedii găseam caricaturile mele.
În 2006 Vodafone a cumpărat operațiunile companiei și, pentru că notorietatea CONNEX era atât de uriașă, s-a decis să fie o perioadă de tranziție, de co-branding, iar timp de jumătate de an, brandul s-a numit CONNEX – Vodafone, pentru ca apoi să se finalizeze în Vodafone.
Factorii pe care i-am descris mai sus au dus la o coagulare a multor energii creative în CONNEX în anii de început, reușind să aducă laolaltă multe dintre valorile profesioniste ale vremii. Ceea ce a făcut ca, mai apoi, fiecare din componenții acelei echipe să dezvolte, la rându-i, niște business-uri proprii. Cele mai multe, de succes. Indiferent că au fost în IT sau telecom, în vânzări, marketing, real estate sau consultanță, multi au preluat acel spirit și l-au dus mai departe. Eram mulți colegi atunci carora, dacă ni s-ar fi tăiat venele, ar fi curs sânge verde – culoarea CONNEX. Pentru că noi nu mergeam la firmă ca “la serviciu”, ci o făceam chiar din pasiune!
Din cei 25 de ani de istorie, destinul a făcut ca aproape jumătate să fiu angajat și jumătate să fiu partener al CONNEX și Vodafone. Și sunt unul dintre puținii norocoși care a avut ocazia și onoarea să îi cunoască pe toți președinții și CEO care au fost în acești 25 de ani la conducerea companiei.
Da, CONNEX a fost nu doar o companie. A fost un punct de inflexiune, de reset al unei generații, care acum avea la ce să se raporteze, la cel mai înalt nivel al calității.
Nu degeaba, cel mai bun slogan din România, după părerea mea, a fost VIITORUL SUNĂ BINE. Nu era doar referire la sunatul telefonului și bine, pentru că avea acoperire foarte bună și semnal excelent, era despre viitor, încredere, speranță și optimism. Și acum se mai folosește în presă acest slogan, deși mulți nici nu știu de unde este originea lui.
În final, mă bucur că am fost și eu un mic bob de nisip în toată avalanșa asta a evolutiei telefonului mobil în România. Cel pe care îl folosim acum aproape 24/7, dar într-o proporție din ce în ce mai mică drept telefon în sine, adică a suna pe cineva. Milioane de aplicații ne arată cât de mare nevoie a avut omenirea nevoie de el.
Acest articol este o istorie a unei epoci pe care am avut norocul să o trăiesc și la care am participat în mod activ. Așa cum se spune, plăcerea nu se găsește în destinație, ci în drumul parcurs până acolo. Eu am savurat, din plin, această satisfacție.
La mulți ani, CONNEX, oriunde te-ai afla!
45 de ani de la Marele Cutremur… si cum il traim chiar si azi
Acum 45 de ani, exact la ora asta, 21:22:22 în 4 martie 1977, a fost un mare cutremur, probabil cel mai mare din România. Au murit 1600 de oameni, peste 11 mii de răniți și 35 de mii de locuințe s-au prăbușit.
Una din clădirile care a căzut a fost blocul Casata, de pe Magheru. La parter era o renumită cofetărie, unde în anii ăia de liceu mergeam destul de des. Era aproape de Sfântul Sava și aveau un profiterol foarte mișto. Și evident, casata, care era specialitatea casei.
Radu Oltean, un coleg de clasă în liceu, care acum locuiește la Paris, mi-a amintit o fază. Că exact în ziua aia de 4 martie, cândva după ore, după amiază, am fost împreună acolo pentru un profiterol, ca de obicei. Când am ieșit, el îmi spune că m-am oprit puțin în fața cofetăriei și i-am spus: “Cred că o vreme nu o să mai vin pe aici”. Peste câteva ore, cofetăria nu mai exista.
Aveam 17 ani, am trăit cutremurul acasă, era vineri seara, iar la televizor era difuzat un film bulgăresc. Am trăit o spaimă teribilă, pentru că nu știam ce se întâmplă. Nu mai traisem experiența unui cutremur.
După ce am împins la loc, spre perete, biblioteca ce plecase spre mine, împreună cu părinții și fratele meu am coborât în parcarea blocului, odată cu toți vecinii adunați acolo. Una dintre vecine era extrem de sumar îmbrăcata, cutremurul a prins-o în cadă. Vă dați seama groaza care te cuprinde și reflexul de supraviețuire ce nu te mai lasă să fii rațional.
A fost o noapte de coșmar. Îmi amintesc că era senin și luna se vedea foarte ciudat, mai roșiatică decât de obicei.
Cu greu ne-am făcut curaj să urcăm înapoi, în casă, câteva ore mai târziu. Evident ca nu am putut dormi deloc pana dimineata.
A doua zi am plecat prin București, urmând să văd dezastrul lăsat în urmă de seism.
Două săptămâni după aceea, acasă nu am avut apă curentă, căldură, sau ton la telefon. Vă dați seama ce înseamnă asta la bloc? Mers cu canistra și cărat apa de la diverse cișmele din cartier. Spălat minim, folosit cât mai mult toalete publice peste zi și drămuit fiecare strop de apă.
În plus, zilnic treceam, prin centru, că acolo era liceul, le lângă clădiri dărâmate parțial sau total, cu camioane, excavatoare și muncitori care înlăturau puținii supraviețuitori și victimele. Apoi, luni de zile, molozul omniprezent…
Știți cum arăta Bucureștiul și clădirile căzute? Exact cum le vedem pe cele distruse acum de războiul lui Putin. Însă situația în Ucraina e mult mai dramatică. Acolo oamenii sunt fugăriți, hăituiți, bombardați și omorâți în continuu!
Am toată empatia pentru poporul ucrainean, știu ce înseamnă groaza și frica de dezastru, indiferent sub ce formă ar veni el. Trebuie să facem orice efort suntem capabili să ajutăm atât Ucraina, cât și refugiații, mai ales că sunt femei și copii care trăiesc spaime și drame teribile.
De ziua Marelui Carmaci
Azi era ziua lui nea’ Nicu. Hmmm, nu prea am vazut postari pe Facebook, slaba miscarea! L-ati cam uitat…
Pai cum, ma, toti dacii liberi, romanii verzi, cu imnu-n gura si tricoloru’ agatat de gat, cantand bunatatea comunismului si genialitatea Conducatorului Iubit si a noastra, a romanilor, ati amutit? Tocmai azi?
V-a construit omu’ ala toate fabricile alea, toate combinatele, rafinariile, intreprinderile, CAPurile in care v-a fortat sa intrati, v-a incaltat, v-a imbracat si v-a adus de la sat la oras, v-a bagat intr-un apartament de bloc si v-a facut oameni… si acuma, voi, ce faceti, ii intoarceti spatele?
Nerecunoscatorilor! O sa va judece colegii mei (nu-i asa, Leano?)
Pai unde mai prindeti voi doua ore de TV pe zi, din care o ora si jumate era slavit si lins pe toate partile Marele Carmaci? Unde mai prindeti voi frig si lipsa de apa calda? Oooops, stai ca aici am gresit, ca din pacate mai sunt și azi blocuri in situatia asta prin Bucuresti. Probabil ca in ele nu prea găsești nostalgici ai Iepocii de Aur.
Unde mai gasiti voi acu’ cozi ca la carne, la ulei, la zahar, mobila, la hartie igienica, la ORICE? De unde luai ce “se baga”, ca indiferent ce cumparai, aveai nevoie acasa totul era rationalizat.
Avea omul ala grija de voi, bagase cultura-n fundu’ vostru si stiati toti si cantece patriotice si poezii, d-alea cu “macarale rad in soare”, sau versuri cu “stimate tovarase presedinte”… Na, acuma nu mai stiti! Lasa versurile, nu mai cititi nicio carte, ceva cat de cat.
Pe vremea Impuscatului, mergeati la cinema o data pe saptamana. Va duceati copiii la filme duminica, apoi ii duceati la cofetarie, unde luati o sarlota, sau, daca erati mai smecheri, chiar profiterol (eheee, unde sunt vremurile alea de la cofetaria Nestor?). Iar dupa aia, seara ieseati la gradina de vara, serveati un sprit sau un vin spumos, ca dadea bine, cu cabanos si cartofi prajiti.
Acum nici macar cinematografe nu mai aveti, sarakilor (ca am vazut ca acum asa se scrie!) Cat despre filme, ia recunoasteti: de cand n-ati mai vazut un film in sala de cinema? Aaaa, e prea scump? Nu va permiteti? Trageti totul pe sest, cu torrentele voastre, ca e moka, nu? Pai pe vremea “aia” un bilet era 2 lei si cincizeci de bani. Si admirati multe capodopere, minunate și acum, după cincizeci de ani, nu ca acuma, transformeri si avengersi. Hai, recunoasteti, va e dor de filmele alea misto, nu?
Nostalgii avem cu totii. E vorba de tineretea noastra, de timpul in care ne bagam picioarele in orice reguli si o faceam lata, indiferent de urmari, timpuri in care inchiriam cate un vieo si un telecolor pe care il caram pe scarile de la bloc in patura, sa nu se sparga si stateam doua nopti la rand nedormit, ca sa vad filme la video traduse de prietena noatra, a tuturor, doamna Irina Nistor.
Insa trebuie sa separam tineretea noastra de mizeria pe care am trait-o in comunism si care ne-a adus aici. Ca d-aia suntem ultimii in Europa, indiferent din ce unghi te-ai uita.
Au trecut 32 de ani de cand Dictatorul a fost omorat, insa noi inca n-am scapat de umbra lui. Poate ca asta e pretul…
Revoluția furată… episodul al IV-lea. Ultimul…
Cand am revenit in Bucuresti, dupa Craciunul 1989, treceam intr-o zi pe la CC. Si, uitandu-ma in jur, m-a plesnit un gand: cum dracu se face ca absolut toate cladirile din jurul Pietei Palatului fumega, sunt arse, unele chiar zob (fosta arhiva a securitatii), ori ciuruite (Palatul Regal zici ca a fost atacat de talibani), cu o mare exceptie: BALCONUL CC. Adica exact acolo unde, in seara de 22, erau indreptate toate luminile, toate reflectoarele. Si, cel mai important, acolo erau adunate, buluc, toate personajele noii puteri, care, normal, ar fi fost de interes pentru asa-zisii teroristi. Of, ce teroristi prosti aveam si noi! Exact acolo sa nu tragi tu deloc? Bai, un glont nu era pe toata fatada aia!
Hm…. Asta a fost a doua MARE intrebare: de ce nu s-a tras inspre Balcon?
In zilele alea, cand inca erau tancuri si tab-uri plantate prin centru prin Bucuresti, totul era destul de confuz. Circula un zvon ceva gen „Craciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nostru”, care era atribuit securitatii. Asta era splitul atunci: securitatea era „ceausista”, declarata dusmanul poporului, in timp ce „armata e cu noi!”. In schimb, militia nu mai era nicaieri! Nimeni dintre militisti nu a mai purtat uniformele pana prin februarie, de rusine cred, ori sa nu se razbune lumea pe ei. Efectiv, Romania a trait fara militie cinci-sase saptamani. Deci, se poate!
Imediat, in comitetele FSN aparute la TV, atunci in voga, apareau nume din armata, sau din securitate, care s-au dat de trei ori peste cap si, din zmeii-zmeilor au devenit feti-frumosi. Mai, mai, ce transformare, ce dragalasi se dadeau ei acum! Pai, soro, nu ei comandasera, ani de zile, armata, militienii, sau securitatea? Nu ei te bagau la beci daca sopteai ceva impotriva? Brusc, acum, in trei zile de agitatie au uitat ce-au facut si si-au modificat toti CVul si au trecut acolo, cu caps, capitolul DIZIDENT, pe care l-au subliniat cu creionu’ chimic, ala de-l purtai dupa ureche si dadeai cu limba pe el ca sa scrie cu culoare movulie…
Hai, sa recunoastem pe bune, noi n-am avut dizidenta in adevaratul sens al cuvantului, cum au avut polonezii, cehii sau ungurii. Noi am avut o Ana Blandiana, o Doina Cornea, un Dinescu, si-or mai fi fost cativa, care mai scapau cate-o scrisoare la Europa Libera, sau cate-o poezie cu subinteles, sau cate-o „Balanta” lui Baiesu, citita in copie Xerox d’aia obosita si abia lizibila, ca era interzisa, din care ne mai hraneam noi sperantele…
Toti s-au vopsit si au imbracat imediat noile uniforme anti-ceausiste, incepand cu Iliescu, care a declarat ca Revolutia l-a prins in pijamale si ca au venit unii la poarta sa-l ia pe sus sa-l duca la Televiziune. Mai, mai, ce destin! Saracu’, fusese marginalizat, dat la o parte de bestia de Ceausescu, ca il batuse la cerculetele aruncate pe bat, cand se jucau in gradina impreuna! Saracu’, acum era „doar” director la editura tehnica, dupa ce fusese la Ape, iar inainte la judeteana de partid prin Iasi si Timisoara. Aaa, si parca era fost coleg cu Gorbaciov. Aici cred ca era subliniat cu rosu in CV. Cu trei linii! Majoritatea din conducerea FSNului erau din actuala sau fosta nomenklatura, fosti colegi de ideal politic cu Caeusescu, dar acum, el nu mai era eligibil, saracu’ tocmai ce i se terminase perioada de valabilitate si calcase pe bec, pentru ca „a intinat valorile socialismului”. Iar daca nu erau fostii, erau cooptati in conducerea FSNului fiii lor.
Atunci a aparut o vorba atat de adevarata si azi: copiii sefilor nostri vor deveni sefii copiilor nostri!
Printre putinele personalitati care nu avea legatura cu nomenklatura, si de care auzisem ceva mai des la Europa Libera, era profesoara de franceza din Cluj, Doina Cornea, o dizidenta cunoscuta, care, cand a fost cooptata in FSN, al carui sef, „cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista”, s-a auto-ales Iliescu, a intrebat cu o sincera naivitate: „Da’ cine e acest domn Iliescu, eu nu am auzit de el?”…
Ce dovada mai clara de manipulare si de aranjament odios, sa dea bine la mase si sa vada lumea ca oamenii aia chiar merita sa fie in fruncea tarii, decat celebra faza “Mircea, fa-te ca muncesti!”? De atunci, se pare ca toti respectam asta, parca mereu ne facem ca muncim, d-aia parca tot batem pasul pe loc…
Prima discutie adevarata, de esenta, despre ce e vorba de fapt, despre „Jos Ceausescu”, sau de „Jos comunismul”, a fost in ziarul Romania Libera, intr-un editorial pe la inceputul lui ianuarie. Noi nici atunci, inca nu speram ca putem scapa de comunism, nu indrazneam sa credem 100% in asta, nu stiam sa interpretam ce se intamplase in toata Europa de Est. Toti esticii au carmit-o in ’89, erau pregatiti sa treaca la „comunismul cu fata umana” propovaduit de rusi cu glaznost si perstroika. Atunci, si-au scuturat capul mai bine popoarele si au zis, baaai, acum e momentul! Nicaieri, insa, nu au murit oameni. Fostii presedinti comunisti au fost lasati in viata, sau au fost lasati sa fuga din tara, bulgarii l-au arestat pe Jivkov la domiciliu, a murit de batranete in patul lui. La noi, ca la nimeni…
Daca stau bine sa ma gandesc, zilele trecute, cand a plecat Regele, s-a strigat „Jos comunismul!”, asa ca uite, dupa fix 28 de ani, noi tot o balabanim incotro s-o apucam…
Apropo de ruperea de comunism, prin februarie 90, a fost o tentativa a lui Iliescu, in balcon la Palatul Victoria, cand a fost fortat sa declare in afara legii partidul comunist, dar si-a inhibat-o destul de rapid dupa aceea…
Ei, si uite-asa, au aparut atunci, in ianuarie, si reprezentantii partidelor istorice: Coposu, Diaconescu si Ratiu de la PNT, Campeanu si Sandulescu de la PNL si Conservatorii lui Sergiu Cunescu. Ma uitam la ei si ma gandeam: de unde-au aparut frate si fosilele-astea? De ce vor ei sa strice noua ordine? Offf, ce papagal eram si cat de deformat gandeam! Dupa aceea am aflat istoria adevarata, nu aia spoita de comunisti, cine a fost Seniorul, Corneliu Coposu, secretarul lui Maniu, si cum a facut 17 ani inchisoare comunista pentru crezurile sale politice. Si-asa, usor-usor, parca mi se ridica un val de pe ochi. Ce val, ditamai plapuma! Parca nu vazusem soarele niciodata, acum descopeream adevarul si eram atat de avid sa-l caut. Imi amintesc cum citeam tot ce era legat de istoria redefinita, experimentul Pitesti, Gherla, Canal, arhive, articole documentare, tot. O frenezie a cititului ca niciodata inainte. Si adevarul nu era deloc cel pe care-l cunoasteam pana atunci.
Pe 12 ianuarie a fost un miting monumental (nu mai stiu daca ala a coincis cu prima aducere a minerilor in Bucuresti, veniti sa-l „salveze” pe Iliescu de taranisti si liberali si umblau prin Bucuresti cu un coșciug pe care scria Coposu), un moment ce ar fi putut fi crucial, in care Revolutia putea sa-si schimbe evolutia la 180 de grade. Era tot asa, o adunare cu Piata Victoriei full, iar Iliescu si altii din FSN in balcon la Palatul Victoria. Mazilu, care era un fel de VP al FSNului, dar se pare ca era reprezentant al „aripii americane”, in contradictie cu emanatii cu sange rosu, de la Moscova, pune o intrebare directa, inchisa, catre multime: „Il vreti jos pe Iliescu?” Pana sa se dezmeticeasca Piata si sa raspunda, apare o mandra de jos, din primele randuri din multime si striga: „Da’ dvs ce-ati facut in ultimii cinci ani, domnule Mazilu?” Ei, si uite-asa, s-a ratat o sansa posibila de „a-l vedea jos pe Iliescu”. Piata, in ce componenta era atunci, ar fi raspuns la unison DA! Si poate scapam de Ilici. Atunci si-a inceput cariera o intrebare celebra dupa aceea ani de zile: „Ce-ai facut in ultimii cinci ani?” Dupa aia, Mazilu a dat-o la-ntors, ca el s-a referit la faptul daca-l lumea il vrea pe Iliescu, acolo, jos, sa coboare in Piata… Hm!
Am aflat, ulterior, multe mizerii si grozavii care s-au intamplat, chiar zilele astea apar tot felul de declaratii, cum ar fi impuscat aia, alde Dan Iosif si Gelu Voican oameni in noaptea aia in CC, la intamplare, cu foc automat, adevarate carnagii (ce bine ca n-am intrat in CC!). Una peste alta, de fapt, reiese ca Revolutia nu prea a fost revolutie, a fost o miscare provocata de servicii, de unguri, rusi si americani, cu „turistii” rusi intrati in tara, cu simulatoare de foc pe cladiri, cu semnul distinctiv al revolutionarilor alesi, care era musai sa poate pulover, cu totul pus la punct de mult. Totusi, daca erau oameni in securitate care stiau din vara ca in decembrie va fi ceva, cum de nu stia Ceausescu? Sau stia si s-a crezut invincibil, iar cineva aproape de el si de maxima incredere l-a tradat total, exact cand trebuia?
Pentru mine, cea mai clara dovada de aranjament al securitatii, a fost articolul plin de mesaje cifrate din „Scanteia Tineretului” aparut pe 18 decembrie 1989: “Cateva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare”. Din 16, incepuse deja Timisoara, in 18 s-a tras acolo masiv, si urmau tragerile din Bucuresti.
Papagali si astia, sa puna un titlu atat de evident fals! ca doar nu era varf de sezon la mare, la plaja, in decembrie, nu? Plin de turisti care se aruncau in valuri si se mai si bronzau si trebuiau sa se intoarca de pe-o parte pe alta, sa nu se parleasca la soare…
Din pacate, ca urmare a acestor randuri, care transmiteau instructiuni clare securistilor si diversionistilor, peste o mie de oameni chiar au murit impuscati atunci.
„- Evitati expunerea intempestiva si prelungita la soare. E de preferat sa incepeti mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – cand pe-o parte, cand pe alta. Astfel, va veti asigura un bronzaj placut si uniform.
– Nu va avantati prea mult in larg. Oricum, in caz de pericol, nu strigati. Este inutil. Sansele ca prin apropiere sa se afle vreo persoana dispusa a va asculta sunt minime.
– Profitati de binefacerile razelor ultraviolete. Dupa cum se stie, ele sunt mai active intre orele 5,30 si 7,30. Se recomanda cu precadere persoanelor mai debile.
– Daca sunteti o fire sentimentala si agreati apusurile soarelui, librariile de pe litoral va ofera un larg sortiment de vederi cu acest subiect.
– Si inca ceva – daca aceste v-au pus pe ganduri si aveti deja anumite ezitari, gandindu-va sa renuntati in favoarea muntelui, inseamna ca nu iubiti in suficienta masura marea”
Erau proceduri detaliate, despre cum sa traga, sa nu se expuna prea evident, in ce intervale, faptul ca fiecare era pe cont propriu, nimeni nu stia pe nimeni, deci fara posibilitate de a fi ajutat sau salvat, iar daca nu sunt suficient de loiali cauzei, sa se lase pagubasi…. Chiar, astia nu aveau alt canal de comunicare, mai subtil?
Mai, copii, io cam atata am avut de povestit despre Revolutie. Asa cum am vazut-o si trait-o eu, chiar daca astia acum zic ca a fost un mare aranjament, iar noi eram doar papagalii, pionii care trebuiau sa iasa la numar si, de ce nu, sa fie sacrificati, pentru bunul mers al istoriei.
Initial, aveam doar vagi amintiri de-atunci. Insa, pe masura ce m-am aplecat asupra lor, sa le srciu, mi-au venit in cap, buluc, toate cele pe care vi le-am spus. Or fi ele amestecate, nestructurate, sau neordonate, poate… dar sunt adevarate.
Ok, recunosc, mi-au furat Revolutia, asa cum au furat mai totul in tara asta. Dar din ce-am trait, din Revolutia MEA, nu regret nimic, indiferent dupa ce scenariu oi fi jucat si io, fara sa-mi dau seama. Iar asta n-o pot ei fura.
Niciodata!
Foto – articolul din Scanteia Tineretului cu mesajele cifrate ale Securitatii….
Revoluția furată – episodul al III-lea
… dupa ziua de 22 decembrie 1989
Istovit, atat fizic, dar mai ales emotional, am plecat din fata CC-ului inainte sa apuna soarele. Imi amintesc ce zi superba a fost, 17 grade in decembrie, cu un soare plin, parca de toamna. Asta cu vremea, poate a fost si unul din IF-urile care au trebuit sa fie bifate pentru a reusi Revolutia.
Altul, poate cel determinant, a fost faptul ca l-a convins cineva pe Ceausescu sa tina acel miting. Mare greseala tactica a lui ‘nea Nicu, de incepator. Adica, dupa ce, cu cateva zile inainte, institui tu stare de urgenta, sau de necesitate, nu mai stiu, si interzici adunarea pe strazi a oamenilor in grupuri mai mari de trei persoane, tu vii, ca berbecu’, si aduci in Piata o suta de mii. Ca sa ce? Sa le faci “na, na!” celor din Timisoara si sa promiti o suta de lei la salarii, pensii si la bursele studentesti? Jalnic… Iar efectele erorii le-a vazut instant. Cred ca in mometul ala si-a dat seama de tradare! Dupa miting, a ramas lumea la Inter, apoi se stie ce-a urmat. Evident, Timisoara a avut rolul de declansator, de deschizator de drum, de „uite ca se poate”. Ce-a fost acolo, cu Tokes si evacuarea lui, nu stiu. Am auzit atatea variante, incat deja nu ma mai intereseaza. A fost, a avut rolul lui in formarea bulgarelui, pe care apoi timisorenii curajosi l-au rostogolit mai departe, trimitandu-l in Bucuresti. Iar aici, sa stai noaptea la Inter, sa faci Baricada impotriva militiei si armatei, dotati cu tancuri, tab-uri si AKMuri, mi se pare un curaj ireal. Inarmati cu ce? Cu mese de la restaurante, scaune, cauciucuri de la masini, borduri, pietre din pavaj si alte improvizatii. Cred ca oamenii aia trecusera de mult de starea de frica, deja erau atat de sus cu adrenalina incat nimic ce s-ar fi putut intampla nu i-ar mai fi atins.
Acum dupa atatia ani, incep sa ma indoiesc de faptul ca aia de la armata chiar nu au putut sa-i lichideze. Poate asa era jocul, trebuia creata o legenda credibila, usor de vandut, a unei revolutii. Poate vorbesc cu pacat, sa ma ierte eroii veritabili din acea noapte.
Strabat Cismigiul, ies dincolo, pe 6 Martie (actualul bulevard M. Kogalniceanu), la cofetaria „Lamaita”, sa iau un autobuz sa ma scoata la Academia Militara (ce frica-mi era dimineata cand am auzit ca de-acolo trimite armata tancurile dupa noi), apoi sa ajung acasa la ai mei. Acolo, dupa ce ne imbratisam bucurosi – ei nu mai stiau nimic de mine, nu ii sunasem – o sun pe Ana, care era la Onesti cu copiii. Ii tip in telefon, gajait, fara voce in realitate „Oleee, ole, ole, ole! Ceausescu nu mai eeee! A fugit Ceausescu! E cea mai frumoasa zi din viata mea!”, apoi ma corectez, politically correct: dupa ziua nuntii si cele ale nasterii copiilor 😊 Iar Ana imi spune, fericita: Copiii nostri nu vor mai trebui să învețe la gradinita poezii cu ode pentru Ceausescu si pentru Coana Leana…
Vedeti? Asta ne macina pe noi!
Era ingrijorata, normal, nu stia nimic de mine de cateva zile si se intamplasera atatea. Mai ales ca ma stia ca nu stau potolit si, de obicei, cand incepe sa gandeasca o situatie, e genul care pune raul inainte… Just in case, sa fie pregatita, in cazul ca e asa.
Pe seara, plec de la ai mei. Am luat de la ei un televizor d-ala mic, mobil, care mergea si la bateria de la masina. Era rusesc, intr-o carcasă albastra de tabla, o forma mai lunguiata. Ecranul era micut, cam 15 x 15 cm. Cu ala, instalat la mine acasa, am urmarit toate evenimentele acelei perioade tulburi. Normal c-am stat cu nasul lipit de ecranul lui, non stop.
Ca sa va dati seama in ce gaura neagra traisem, veneau in studioul patru al TVR, unde a aparut “Fratilor, am invins!”, tot felul de grupuri, cu liste de revendicari acum, ca nu mai era Ceausescu. Una din ele suna asa: sa avem voie sa circulam cu masina in fiecare duminica! Hei, copii, voi cei tineri, va dati seama in ce lume ne adusese imbecilitatea lui Ceausescu? Pe langa faptul ca aveai ratie si la benzina, 20 de l lunar, nici macar nu aveai drept de circulatie decat o data la doua duminici, separarea fiind facuta dupa numarul masinii, par sau impar.
Deseori m-am gandit ca Ceausescu, pana la urma, a fost prost. Da’ prost, nu asa! O fi fost istet, descurcaret, smecher, o fi stiut sa intoarca situatiile in favoarea lui, nu stiu, nu l-am cunoscut. Dar sa tii tu cu tot dinadinsul sa-ti infometezi in halul asta poporul, sa-l tii in frig si intuneric, rupt de exterior cu totul, in bezna cea mai crunta, de ce? Si, in acelasi timp, ii puneai pe toti sa il linga, de sus pana jos, pe el, Conducatorul Unic, dar si pe Ea, Academician de renume mondial. Toate interviurile la televizor erau parca scrise de aceeasi persoana de la Propaganda, toti erau filmati citind de pe un carton care era in spatele camerei TV, ca li se vedeau ochii urmarind randurile, totul era dedicat Conducatorilor iubiti, cei mai iubiti fii ai poporului. Toata nebunia a plecat de la dorinta lui de a-si plati creditele externe, si atunci toata strategia era de cut costs si de cumparare de valuta. Romanii nu aveau mancare, pentru ca tot ce producea, era vandut afara, pe dolari. Ieftin, evident, ca altfel, cine ar fi cumparat de la noi? Imi amintesc, in fiecare inceput de octombrie era TIBul la pavilion, la Romexpo. Desi, asa cum ii spunea numele, era targ international, cele mai mari cozi la staduri erau la firmele romanesti. Cele de export, care expuneau mancare! Lumea statea la coada ca la moastele sfintei Paraschieva, un pic mai putin timp, dar la fel de consistenta coada, ca sa ajunga sa vada fructe, legume, branzeturi, mezeluri, ce nu vazusera multi niciodata in viata lor si toti comentau: Uite, ma, ce putem sa facem noi, romanii! Plecau mandri… Iar a doua zi, stateau la coada tot la ratia lor de salam zoios in carpa sau la sunca de 65 de lei kilu’, din plastic, sau la creveti d’aia vietnamezi, in forma de nasturi, pe care ii aruncai in ulei incins, se faceau ca niste chipsuri, expandati si uscati, iar daca ii puneai pe limba si-i lasai acolo, incepeau sa se contracte si te piscau… Daca Ceausescu lasa o supapa de 10-15% din stransul sufocant al curelei, tot era inlaturat, dar murea de batranete.
A doua zi, sambata de dimineata, iar soare, superb, eu urma sa plec la Onesti pentru Craciun, cu trenul, dupa amiaza undeva pe la 4-5. Mai aveam timp, asa ca am inceput sa aranjez bradul, pe care-l asezasem in living, langa geam. Era primul brad din apartamentul ala, si, din pacate, urma sa petreaca singur Craciunul, fara noi. Atunci am vazut, sub mine (eram la etajul 4) in curtile caselor de langa strada Petre Ispirescu, chiar in fata geamului meu de la living, ca erau multi soldati, care se tot ascundeau dupa colturile caselor si trageau peste strada, inspre blocurile de vizavi. Stiam ca in zona era un bloc ce era al Clubului Sportiv Steaua, si inspre ala au inceput sa traga puternic. Mai departe, in plan indepartat, la alte blocuri, se tragea si mai intens (am aflat dupa aceea ca alea erau pline de securisti). Ce dracu’ frate, ca doar Ceausescu a fugit, l-au prins astia in Dacia aia inca de ieri si l-au luat la Targoviste. Ce-or mai avea de tras? Cine? Si in cine? Ce treaba are Revolutia, cu zona in care stau eu? Hm… tot felul de intrebari fara raspuns in capul meu. La un moment dat, un vuiet cumplit! Cutremur? (nu stiu daca v-am zis, mi-e o frica de cutremur de ma… pe mine) Nu. Vad pe geam trei MIGuri, care faceau curba si intorceau aproape deasupra blocului meu, si se duceau catre directia in care imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie Academia Militara. Pareau ca vin in picaj dupa curba, poate si trageau, nu stiu. Erau foarte amenintatoare, nu zburau asa, la misto. Sau, sa fi atacat Ministerul Apararii, in Drumul Taberei? Nu stiu. In orice caz, nu am mai vazut niciodata MIGuri atat de jos in Bucuresti.
Cum eram langa geam cu impodobitul bradului si in plin soare (era cald si bine doar la soare, inca nu dadeau astia caldura ca lumea), ma uitam la soldatii aia de jos, de trageau. Mai tragea un soldat unu’-doua gloante, apoi pauza. Dupa care vedea unul si-i dadea cateva pe foc automat, iar pauza, sa mai traga din tigara. Nu cred ca aveau o tinta clara, trageau asa, in directia aia… La un moment dat, asa mi s-a parut mie, ca se uita inapoi, SPRE MINE! M-a traznit un gand: daca vad astia ca sclipeste in soare beteala de la brad si-si inchipuie ca e vreo arma, ceva, si incep si trag in mine? (mama, ce filme in capu’ meu!) Imediat, am culcat bradul! Apoi, l-am tarat inspre usa, ca sa nu mai fie vizibil de jos. Mai ales ca aveam perdele, da?? – prietenii stiu de ce 😊
Mai tarziu, taica-meu mi-a povestit ca in dimineata aia a incercat sa vina la mine, sa vada daca sunt ok. Nu a putut traversa Petre Ispirescu, sa se tragea pe strada. Chiar a fost impuscat in burta un tip langa el pe strada si s-au adapostit intr-o scara de bloc. De acolo, m-a vazut ca impodobeam bradul (nicio legatura cu Fuego!) si s-a linistit ca eram ok. Pe vremea aia nu aveam telefon. Pana prin ‚’94, cred, cel mai aproape telefon public era tocmai la statia de metro de la Erolior.
In sfarsit, am plecat spre Gara de Nord. Imi amintesc ca nu prea circulau troleele, aveam o legatura foarte buna, directa, 97 parca, dar am asteptat degeaba. Am luat-o pe jos, pe Drumul Sarii. Se tragea, cateodata, razlet, sau mai intens. Aproape de Razoare, veneau niste tipi din sens opus si mi-au spus: mergeti pe celalalt trotuar, ca pe partea aia se trage. Ma gandeam, totusi, cat de repede te obisnuiesti cu o situatie absolut nefireasca: sa se traga pe strazi si tu sa mergi in continuare, linistit, INSPRE zona in care se trage. Ciudat mai e creierul nostru si cum se adapteaza el imediat noilor setari. Am ajuns in gara, acolo musuroi de oameni. Care cu steaguri, cu semnul victoriei, unii mai si cantau “Ole, ole…”, care cu ditamai bagajele (totusi, maine era Ajunul Craciunului), cu papornite, taranii cu nelipsitii lor saci cu paine… Marea majoritate cu cocarde tricolore, ca asa li s-a spus lor la televizor: revolutionarii, oamenii de buna credinta, pentru a fi mai usor recunoscuti, sa-si puna in jurul bratului banderole tricolore. Va dati seama ca „ailalti”, teroristii adica, aveau o jena in a-si pune si ei frumoasele cocarde… Ce penibil, in direct si la ora de maxima audienta!!!
Nu am mai prins cu loc, evident, asa ca trenul, plin-ochi, a plecat cu oamenii agatati ciorchine la fiecare usa de vagon. Plecam in orice conditii, chiar si fara bilet, oricum nasul nu a venit. In zilele alea, tot ce insemna autoritate si control, s-a cam dat la fund… Toti eram acum liberi la orice, nu? Cam intr-un sfert de ora am reusit si am avansat in vagon, asa ca acum eram safe. Nu va mai spun ce de povesti circulau printre calatori, unele gogonate, ce de zvonuri, ca ne asteapta la Buzau, cu armata in gara si o sa traga in tren, ca sunt unii care il apara pe Ceausescu si au recuperat nu stiu ce…
Chiar, niciodata nu am inteles de ce Buzaul, sau alte orase prin tara, sunt Orase-Martir ale Revolutiei. Inteleg Timisoara ori Clujul, inteleg Brasovul (si pentru 15 noiembrie 1987), inteleg Bucurestiul. Insa restul? Stiu ca la Sibiu a fost o lupta si au murit oameni, ca era fieful printisorului Nicusor, mare sef la partid acolo si pregatit sa-i preia tronul lu’ al batran. Poate criteriul acordarii acestor denumiri a fost daca au murit acolo oameni in zilele alea. Dar, daca au murit, sigur nu au avut legatura cu Ceausescu, sau cu Revolutia, ci cu lipsa de coordonare a armatei si comunicarea defectuoasa. Adevarul e ca de unde sa fi avut pretentii la conducatorii armatei, colonei, generali si ce mai erau ei, sa stie ei sa conduca sau sa organizeze ceva? Ei nu stiau decat sa iasa la muncile agricole cu trupetii, sau sa creasca porcii la GAS (gospodarii agricole de stat), sau sa lucreze in constructii cu aia de la dirlibau. Altfel, de unde instructie de razboi? A fost vreunul dupa 1945 si nu stiu io?
Cea mai buna dovada a fost chiar atunci cand l-a pus Iliescu pe generalul Militaru sa preia comanda armatei, iar asta nu stia nici macar ce ordine sa dea la televiziune, si nu lega doua cuvinte. In spatele lui era un capitan cu cuvintele la el, foarte prezent, spirt, care i-a soptit intreg discursul si, practic, el a dat toate comenzile necesare armatei. Peste cativa ani, cand eram la Radiotel, l-am intalnit pe acel capitan, se retrasese din armata si avea un business, se ocupa de ceva distributie de apa minerala, sau asa ceva…
De ce ne mai miram ca au murit 40 de tineri militari in fata aeroportului Otopeni, adusi de la Campina cu camionul, sa apere aeroportul? Ce oroare! Au fost macelariti cu sange rece de niste eroi ai revolutiei, evident, care i-au considerat teroristi. Cata imbecilitate! Nu mai zic de aia omorati in fata Ministerului Apararii, desi erau mari barosani in armata.
Dar se pare ca totul era conform unui plan, sinistru-cinic, in care trebuiau sa moara cat mai multi, ca sa justifice si sa dea putere si credibilitate emanatiei Revolutiei, adica lui Iliescu si FSNului. Culmea, pentru a fugi Ceausescu, au murit o suta si ceva de oameni. Dupa fuga lui, peste o mie… Poate ca vom vedea si ziua in care se va face dreptate. Cei care au murit, o merita din plin!
Craciunul l-am petrecut la Onesti, acolo am vazut seara, procesul si executia. Am plans (sic!), parca eliberat, usurat de toate emotiile, sentimentele si fricile adunate in ultimele zile, amintindu-mi ca nu mai departe de vineri dimineata eram inca in fata Institutului, speriat, incercand sa adun cativa oameni sa ne facem curaj, iar acum vedeam executia celor care devenisera COSMARUL ROMANILOR. Acum imi e rusine de cum gandeam atunci, dar in asa hal ne adusese ’nea Nicu, incat, daca-mi dadea cineva un pistol, eu i-as fi impuscat cu mana mea. Pe bune! Cu mintea de acum, realizez cat de grotesc gandeam. Si cat de rudimentar si necivilizat este un popor care, cica face un simulacru de proces ca ala, unde ii judeca pe repede-nainte, ca pana si avocatul lor ii acuza, ca sa scape de ei. Imi dau seama cat de barbari ne-au privit strainii, mai ales ca i-am impuscat pe aia chiar in ziua de Craciun. Asa cum au asteptat trei zile, nu mai mergea una? De unde atata graba, totusi? I-au tinut acolo trei zile si acum voiau sa termine totul intr-o ora? Ce s-a intamplat in alea trei zile? S-a negociat? Cine cu cine? Si care a fost obiectul negocierii? Sau au vrut sa vada cine iese invingator, si in functie de asta, sa-l salveze sau sa-l omoare pe Ceausescu? Am mai auzit de curand o varianta, ca americanii aveau un avion pe Baneasa, care astepta pregatit sa-l recupereze pe Ceausescu si sa-l salveze, dar ca el n-a vrut sa fuga din tara…
Pentru mine a fost PRIMUL SEMN DE INTREBARE: de ce l-au tinut trei zile?
Of, dar mult mai multe intrebari d’astea urmau sa apara, mult mai clar, mai tarziu.
Foto – Coincidenta face ca am facut cele 9 luni de armata la TR (termen redus) chiar in Targoviste, acolo unde avea sa fie impuscat cuplul prezidential…
Revoluția furată – episodul al II-lea
Marti, 19 decembrie
Cum va spuneam in primul episod al povestirii mele, marti eram in ultima faza a smotrului in noul apartament. De la birou mergeam direct acolo si munceam pana noaptea, cand plecam sa dorm acasa la ai mei. Aflasem de la Europa Libera de Timisoara si ca s-a tras in oameni, ceea ce era de neinteles, de neconceput. Lumea vuia. Dar mut, mocnit. Chiar si la institut, ne adunam pe la colturi, ascunsi dupa plansetele de desen cate doi-trei si comentam, surescitati, dar susotit, ce se intampla. Era periculos sa te dai in stamba, avand in vedere colegii care turnau la Securitate. Pe care nu-i stiam, doar aveam banuieli. Dar sigur erau. In orice grup, in orice mediu, era cineva care turna. Ca spuneai bancuri anti, ca vorbeai de rau regimul sau pe Ceasusescu, sau ca n-avem aia sau aia, totul se raporta. La mine era si mai complicat, ca ma manca-n… pix si mai faceam si caricaturi anti. Sunt convins ca am ceva dosar din vremea aia si am tot zis ca ma duc sa fac cerere la CNSAS, sa-i aflu si eu pe „prietenii” care ma vopseau la secu’.
Se faceau tot felul de scenarii, care mai de care mai fanteziste. Cel mai tare speram sa dea Ceausescu ceva libertati, sau sa dea caldura, lumina sau mancare. Cam pe aici era orizontul de asteptari. Nu indrazneam sa visam la mai mult. Sau, cel mai des pomenita era inlocuirea lui Ceausescu cu Nicu, fiul cel mare. Trecuse Congresul al XIV-lea al PCR, unde se zvonise initial ca se va face rocada si va prelua juniorul franele dinastiei, dar nu s-a intamplat. Tot dadeam in bobi de ce parte o fi Gorbaciov. Hai, ma, ca tocmai ce venise la Bucuresti, si-a zis si aici de glaznosti si perestroika, e clar ca i-a zis lu’ Ceausescu s-o lase si el mai moale. Da, da’ stii ca asta e impotriva rusilor, si daca n-asculta de el?…
Miercuri 20 decembrie
Dupa birou, ca de obicei, vin la apartament. Insa cu un mic ocol, trebuia sa trec pe la maica-mea sa iau ceva. Mama lucra pe Brezoianu, la „Informatia Bucurestiului” (acum „Libertatea”) in tipografie, la sectia de zincografie. Acolo, un mediu foarte toxic, se lucra, asa cum ii spune numele cu zinc, plumb si multe substante odioase. Toate pozele, desenele sau vignietele ce apareau tiparite in ziar, trebuiau prelucrate pe niste placi de zinc, ca niste gravuri. Atacarea zincului, pentru a crea relief si, mai apoi cerneală tipografică sa dea imaginea, se facea cu diverse substante. M-a invatat si pe mine cum sa lucrez, erau niste aparate mari, nemtesti parca. Cred ca mare parte din bolile pe care le-a dus maica-mea zeci de ani au fost generate, sau agravate de acel mediu. Primea cate un litru de lapte pe zi, dar ni-l aducea noua, baietilor, acasa, nu-i placea laptele. Oricum era extrem de diluat…
Hm, ciudat. Ca niciodata, Brezoianu plin de masini militare, tab-uri, parcate pe intreaga lungime a strazii, imbracate toate in panze d-alea de camuflaj. Parca era un monstru, adormit la bordura, in forma de sarpe, plin de solzi in culori vegetale. Nu vazusem niciodata asa desfasurare de taburi in afara unitatilor militare. Ma gandeam, ce dracu defilare pregatesc astia? Ca Brezoianu da in magazinul Adam, in fata Salii Palatului.
Lucrez pana noaptea, pe la 10, cu urechile in Europa Libera. Stiam ca s-a tras la Timisoara si ca au murit oameni la Catedrala. Eram incremenit, nu-mi venea sa cred, cum adica sa traga PE BUNE in oameni? Ce dracu’ de scuze mai gaseste Ceausescu pentru asta? Da’ cum de rabda Dumnezeu asa ceva? De fapt, el cred ca era putin atent in alta parte cat am fost noi sub comunism. Ca, daca era mai aplecat catre noi, isi dadea seama ca e un regim de exterminare, total impotriva naturii. Nu exista nimic in natura identic, asa cum spera comunismul sa ne transforme, pe toti la fel. Uniti in cuget si-n simtiri!
Eram plin de inversunare, simteam ca dau pe afara, dar nu aveam ce face. Ardeam mocnit, de unul singur… Pentru ca nu aveam televizor inca, nu am vazut speech-ul lui Ceausescu din seara aia, doar l-am auzit la radio. Horrorr! Un ton infiorator, metalic, amenintator. Niciodata nu l-am simtit asa. Nici macar in ’68, cand s-a dat cu curu’ de pamant ca au intrat rusii in Cehoslovacia, nu era asa sumbru. Bine, atunci era si mult mai tanar, energic, motivant. A pacalit pe multi cu atitudinea aia si cu pozitia de Gica-contra, el anti-sovieticul. Imediat dupa, s-a inregistrat un mare val de aderari la PCR, chiar din convingere. Ce amagire! Omu’ reactionase asa din frica, ii era teama sa nu intre rusii aici si sa-l schimbe cu altu’…
Plec catre ai mei. Noapte grea, nimeni pe strada (absolut totul se inchidea maxim la ora 22), lumini din loc in loc, mergeam ingandurat. In dreptul bisericii de pe Margeanului, cu privirea laterala, parca mi-a atras atentia ceva ciudat. Ma uit mai atent, pe poarta de intrare era un cearșaf alb, legat vertical de rama portii. Pe el, cu vopsea rosie si litere imense, scria: Timisoara! Criminalul Ceausescu! A omorat oameni! Jos Ceause….. Va jur ca nu am avut puterea sa termin de citit tot cearceaful, pana jos. In timp ce citeam, realizam grozavia reala a cuvintelor, intelesul lor propriu. Am luat-o la fuga instantaneu, ca din pusca, nu cred sa fi fugit mai tare in viata mea. Dupa o fuga de vreo 15 minute, in care obsesiv ma uitam inapoi, sa nu ma fi vazut cineva CA AM CITIT asa ceva, am ajuns gafaind la ai mei, speriati de cum aratam, am inchis usa si le-am zis: „Timisoara e mult mai aproape decat credem!!!”
Joi, 21 decembrie
Nu stiu cat am dormit in noaptea aia, putin oricum. Eram cu urechile ciulite, sa nu bata la usa cineva care, totusi, vazuse faza si sa ma ridice peste noapte, sa ma duca la militie. Ma bantuia ce vazusem. Imi dadeam seama ca oamenii aia in Timisoara, la fel ca Brasovul cu doi ani inainte, au avut curajul sa iasa in strada si sa STRIGE Jos Ceausescu. Mi-am amintit si de Constantin Parvulescu, care la Congresul al XII-lea al PCR, in ’79, chiar in fata lui Ceausescu si a cinci mii de delegati la Congres, numa’ muc si sfarc, a spus ca el nu e de acord cu realegerea lui Ceausescu! Cat curaj sa ai sa faci asa ceva? Bineinteles ca l-au internat la nebuni si pa!… Va dati seama ca daca erau 10-15 ca omul ala, noi scapam de Ceausescu mai repede? Poate nu si de comunism, ca inca nu era coapta treaba si nu batusera palma rusii cu americanii.
Iar eu acum ma cacam pe mine de frica, doar ca citisem un protest… Am recunoscut mereu ca sunt un fricos, asta e! Culmea e ca biserica aia pe poarta careia vazusem cearceaful se afla pe Margeanului, la intersectia cu strada Mos Adam, pe care locuia chiar sora lui Ceausescu. Avea o casa mare, cea mai impozanta din cartier, cu etaj si mansarda. Ea era administrator la Piata 13 septembrie, din zona. Acolo imi repartizasera astia ratia de paine, carne, oua, unt, mezeluri, branza. Imi amintesc cum arata salamul ala, invelit intr-un fel de carpa, ca nici plastic d-ala clasic, de salam, nu se mai folosea. Si din el, cand il taiai, curgea o zeama oribila, zoioasa. Iar ulei, daca nu mai apucai de floarea soarelui, iti dadea, varsat, d-ala de rapiță. Turna vanzatoarea dintr-un cazan, in care baga un linguroi d-ala mare, de aproape juma de litru. Si era asa, rosu, agresiv… Era un frig in alimentara. Toate vanzatoarele erau îmbrăcate cu hainele lor, peste care puneau un halat d-ala albastru de sectie industriala, iar pe deasupra cate un cojoc de oaie. Alea mai in trend, aveau niste bundite asa, cu margini cu blanita alba… Offff!
Dimineata m-am trezit devreme, ca ne chemasera sa fim prezenti sa ne duca la miting. Lucram la SHP (adica Sectorul de Hidraulica-Pneumatica) al centrului de cercetari pentru mecanica fina, undeva pe Cutitul de Argint, exact langa Arenele Romane. Convocase Ceausescu celebrul miting de la balcon si trebuia sa mergem la punctul de adunare. Cand am ajuns la birou, ne-au spus sa nu mai mergem, ca TESA nu mai participa. Era primul miting la care chiar as fi vrut sa merg, stiam ca e pe tema Timisoarei. Asta e! Pe la noua am plecat in delegatie „la centrala”, adica la sediul central de la Obor, iar cand m-am intors, am luat troleul pana la Universitate, urmand ca acolo sa ma bag la metrou, pana la Pieptanari. Cand am coborat din troleu, pana sa intru in pasaj la Universitate, am vazut o scena ce mi-a dat fiori. Eu veneam pe langa Teatrul National, iar pe vizavi, pe strada de langa Arhitectura, aia cu Fondul Plastic, iesea lumea de la miting. Dar ceva era ALTFEL. Fusesem la mai multe mitinguri si, avand in vedere ca eram baiat, inalt, destul de zglobiu, imi plasau mai mereu cate un portret, steag sau lozinca. Era nasol cand se iesea, trebuia sa tii materialele foarte ridicate, pentru ca se crea o presiune a multimii extraordinara si, cateodata, efectiv pluteai, te lua lumea pe sus. Iar daca in momentele alea scapai vreun bat d-ala de steag, sau vreun potret, te puteai impiedica tu sau altii, ori iti luxai o glezna sau mai rau, ca nu aveai spatiu sa privesti ce e pe jos, atat de presat erai de oameni. Daca te impiedicai, lumea venea peste tine. Asta se intampla in anumite locuri mai stramte, sau daca se creau unele dopuri. Daca ieseai apoi „in larg”, presiunea inceta. Insa oamenii care ieseau atunci de la miting, nu aveau deloc pancarte, sau steaguri in maini. Erau pe jos, rupte, multimea calca pe ele. Si toti alergau! Iar vuiet ca ala, lugubru, iesit din mii de voci, nu cred sa mai fi auzit vreodata. Probabil era amplificat si de faptul ca strada e destul de stramta si blocurile inalte, deci creaza o incinta ce intensifica sunetul.
Mi s-a parut ciudat, dar atat, nestiind ce s-a intamplat la miting, dar mai ales cum s-a terminat in realitate. Cu imaginea asta in cap, am intrat la metrou. Cand am ajuns la birou, toata lumea in flacari! Scosesera televizorul color in holul central de la etajul unu si toata lumea din institut a stat sa urmareasca mitingul. Unii chiar suiti pe scaune si mese. N-a avut niciun miting al lui Ceausescu asa rating.
“Bai, s-a intamplat ceva!” “Au intrerupt transmisia.” “Au bagat muzica populara.” “L-a aratat pe Ceausescu in palton, cu caciula, apoi in haine de vara!” “Ceausescu era in panica. Speriat!” “Au mixat imaginile.” “S-au auzit zgomote. A vuit lumea…” La randul meu, le-am povestit ce vazusem la Universitate, exact la spartul mitingului. Toti precipitati, toti cu presupuneri care mai de care. Nimeni nu pricepea nimic.
Mereu m-am intrebat: daca ratam troleibuzul ala pe care l-am luat de la Obor si-l asteptam pe urmatorul? Ajungeam cu un sfert de ora mai tarziu, cand deja lumea incepuse sa se adune la Dalles… Cine stie ce destin aveam… sau daca mai traiam.
Dupa serviciu, surescitat si incarcat de ganduri, am plecat la bunici. In fiecare an, bunicii mei cresteau cate unul sau doi porci, la tara. Si-i aduceau la Bucuresti pentru taiat de Craciun. Pe vremea aia, sa ai carne prospata de porc, de Craciun, era raiul pe pamant. Visul de aur al omenirii. Nu exista deliciu mai mare…
S-a taiat porcul, s-a parlit, s-a curatat. Si s-a mancat pomana porcului. Cum miroase carnea aia prospata atunci gatita, nu miroase niciodata dupa. Are o aroma si o dulceata,… mmmmm! A transat apoi bunicul porcul si mi-a revenit si mie o parte. Pe care am impachetat-o cat mai bine in hartii, ziare si in tot felul de plase, ca sa nu se scurga din ele pe drum. M-a dus taica-meu cu masina la aprtament, ca era in drumul lui. Asa ca, pe la sapte-opt, seara, eram cu carnea macra in bucatarie, sa incep sa ma joc de-a marele chef! Nu mai transasem niciodata carne de porc, de pui, sau de orice alt animal. Ca sa-mi fac curaj, mi-am pus niste tuica, tot de la bunici. D-aia turnata in sticle si cu dop de cocean. Ei sunt din zona Arges, deci tuica acolo are vreo 27-30 de grade. Mereu prietenii mei din Transilvania fac misto de mine si-mi zic Bai, aia-i temperatura, nu e tuica! Ei au tuica aia de-i zicem noi palinca si ii dai foc pe deget…
Asa, deci in noua bucatarie, incep sa pun pe jos folii si hartii si ziare, sa nu murdaresc frumusete de gresie sau de mobila de bucatarie. Alba, normal! Ma apuc de taiat, se ciopartit mai corect spuc. Puneam in pungulite, pe care lipeam etichete si scriam asa, cat mai artistic ce contine fiecare pachet: slanina, sorici, friptura, cotlet, oase etc… Nu se arunca nimic.
Si incepe! La Europa Libera, se anunta grozavia ce se desfasura in direct, noaptea aia la Universitate, la Baricada. Cu mortii intinsi pe caldaram, in fata Bibliotecii Americane, cu faptul ca lumea a scandat Jos Ceuasecu, ca s-a tras in plin. Ca s-a facut Baricada. Non-stop, aceleasi comunicate delirante, uluitoare, de nu-mi venea sa cred ca e realitate. Si despre Timisoara, „primul oras liber de comunism”. Nu intelegeam ce poate fi aia, pe bune. Nu cuprindeam cu mintea conceptul, oricat m-as fi chinuit.
Imaginati-va, va rog scena, privita de sus: eu, in mijlocul bucatariei, cocotat pe folii de plastic, hartii si ziare, manjite cu sange, cu niste bucati de porc in stanga si pachetele etichetate frumos in dreapta, manuind fara pricepere niste cutite mici si mari, chiar si un ciocan, cu care dadeam in cel mai mare cutit de-l aveam, ca sa tai oasele. Era un film american cu un corporatist potent (Christian Bale?) care aducea la el gagici, le-o tragea privindu-se in oglinda admirativ, apoi punea folii pe jos si le transa cu drujba. Cam asa arata si la mine, mai putin gagicile si oglinda 😊
Si plangeam! Oho,.. plangeam in hohote, nevenindu-mi sa cred ca e real, ca traiesc asa ceva. Poate ca era si de la tuica (sigur! chiar si asa slaba cum era ea), dar efectul asupra mea al acelor apeluri repetate toata noaptea la Europa Libera a fost devastator. Aaa… ascultam la maxim (ce curaaaj!) Europa Libera! Radioul era undeva la geam, pe calorifer, pentru ca aveam o sarma pe care o legam de teava de calorifer, sa prinda mai bine si sa diminueze bruiajul.
Mi-am zis, maine dimineata ma duc la birou, adun niste colegi si mergem la Universitate!
Vineri, 22 decembrie
Dimineata, tensiunea era maxima. Deja, parca nici frica nu mai era asa prezenta. La birou, vorbeam in gura mare, nu ne mai ascundeam. A venit si un coleg, Nelu, care fusese in noaptea trecuta la Universitate si ne-a povestit cum au tras in oameni, cum s-a tarat pe jos sa scape, cum l-au impuscat pe unul, saracu’, chiar langa el. Direct in cap. Si i-au pus unii caciula, ciuruita, plina de sange, pe un indicator rutier din Piata…
Gata, hai! Mergem acolo! Ne-am adunat cativa mai naravasi, asa, in fata institutului, in strada. Bai, dar suntem cam putini, hai sa mai adunam ceva oameni. Din institut nu mai venea nimeni, toti se faceau ca niznaiu’ si treceau cu privirea peste tine. Bai, nu intelegeti? Au tras in plin, au murit oameni! Nimic, frate. Atunci, impreuna cu un coleg, Daniel Serban, ne-am dus pe la toate intreprinderile din zona, Steaua Rosie (Hesper), Fabrica de Ulei si ce mai era p-acolo, sa adunam cat de cat, macar sa fim vreo cincizeci de oameni, sa plecam in mars. La porti, toate inchise, ne asteptau unii imbracati in uniforme de garzi patriotice, in echipe de cate doi. Noi le spuneam hai, sa mergem la Universitate, c-a fost macel. Ei se uitau la noi si ziceau: Bine, sigur! Le spunem oamenilor, voi mergeti acum, venim si noi dupa aceea. Oha! Nu se intampla nimic, nu venea nimeni. Baga-mi-as!
Pana la urma am plecat asa, doar vreo 10-15. Am iesit pe Soseaua Viilor, am incercat sa atragem cat mai multi in grup, ba chiar unul mai curajos s-a suit in partea din fata a unui tramvai si a tras de sfoara aia de la troleu, sa-l opreasca. Cand a deschis vatmanul usile, s-a suit in tramvai si a strigat sa vina lumea, ca mergem la Universitate, ca Ceausescu a omorat oameni. Nu a coborat nimeni. Toti surzi, se uitau pe geam, catre nicaieri, cu priviri albe, goale…
Am mers apoi pe Trafic Greu (Progresului), pana la Calea Rahovei. Acolo ne-au spus oameni care veneau dinspre Academia Militara, ca au vazut ca ies tancuri din unitate si vin inspre noi. Oooops! (ironic, sau nu, eu facusem armata la tancuri)
Am virat stanga spre Vulcan. Ne mai conturasem putin, deja, cred ca eram vreo 70-80. La Vulcan aveam sperante mari, acolo erau mii de oameni. Am stat mai mult in fata portilor, scandand, ca aveam asteptari, puteam aduna o recolta bogata. Le sudasera portile, ca sa nu iasa (asta mi-a povestit taica-meu, ca lucra acolo. El a sarit gardul). Si ce daca? Au sarit peste porti si ne-am facut deja multi. Si inca un ajutor important: un ditamai cearceaful, alb, lat cat toata soseaua aproape, vopsit cu rosu cu JOS CEAUSESCU! Eeee, alta inima aveam acum. La radio s-a anuntat ca „tradatorul Milea s-a impuscat” si, apoi, un zvon care ne-a mai linistit a circulat instant: ca armata s-a retras in cazarmi. Deci nu mai veneau tancurile dupa noi. Pe Sebastian, deja eram sute de oameni! Ma uitam la blocuri: oamenilor le era atat de teama, incat nici nu aveau curaj sa se uite pe geam la noi, in strada. Erau ascunsi cumva in lateral, in spatele perdelelor pe care le strageau, sa nu fie vazuti. Off, ce frica a indesat in noi, zeci de ani, sistemul ceausist!
La intersectia cu Calea 13 septembrie, a venit un ARO de armata si mi s-a parut ca a inceput sa distribuie arme, cred ca pe baza de buletin. Am plecat imediat din zona, nu am vrut sa iau. Eram convins ca, odata ce aveai o arma, deveneai tinta! Si, ulterior, am vazut cata dreptate am avut… Instinctul.
Pe Calea 13 septembrie, a venit un flacau care arunca in sus cu niste manifeste. Erau „tiparite” pe carti de vizita albe, d-alea goale, pe care le cumparai ca sa le scrii cu mana. Ca nu aveai voie sa printezi. Nici macar nu aveai voie sa scrii la masina necontrolat, toate masinile de scris erau inregistrate si aveau probe de scris la militie, ca, in cazul in care scriai ceva dubios sau „anti”, sa recunoasca cine e autorul. Tipul ala le printase „cu guma” si scria ceva tot de Timisoara, de criminal, de jos Ceausescu. Metoda era simpla: luai o guma de sters d-aia lata, de doi lei, pe care taiai cu o lama foarte ascutita, sau un cutter, literele in relief. Apoi imbibai guma in cerneala sau vopsea si apasai pe cartonul cartii de vizita. Si uite-asa aveai un tipar, o matrita, un print. Pe la Unirii deja eram cu miile, era atat de inaltator sentimentul. Trecuse si frica de dimineata, cand eram in strada cativa aia acolo, gata sa ne luam la harta cu Ceausescu.
Cand am ajuns la Universitate, am vazut urmele macelului de peste noapte, urme de gloante, chiar si caciula de care ne povestite Nelutu… Liniste apasatoare! Greu!
Aproape de CC, cand am vazut elicopterul si banuiam cine e in el, ii intrebam pe colegi: Bai, cum se poate asa ceva? Adica faptul ca ne-am adunat atatia pe strazi, l-a facut pe Ceausescu sa fuga? De ce n-am facut asta acum zece ani??? Off,… sfanta naivitate!
Am ajuns la Comitetul Central, chiar pana la usa principala. Am pus mana pe grilajul ala si mi-am zis, Mirceo, daca ai ajuns tu pana aici, inseamna ca, intr-adevar „Oleee, ole, ole, ole, Ceausescuuu nu mai eeee!”
Ce bine ca n-am intrat. Tot frica! Am auzit dupa aceea cum au fost impuscati oamenii inauntru, chiar unii militari, ce sa mai zicem de civili. Niste colegi mi-au zis, hai sa mergem la vila lui Ceausescu, in Primaverii. Nu voiam. Pentru mine, „cucerirea” CCului era semnul victoriei si mie-mi era de-ajuns. Atunci mi-am dat seama cat de ragusit eram, de dimineata strigasem intr-una. Asta si dupa mai multe nopti facute praf de toate intamplarile ce navalisera peste mine.
Si am revenit in Piata, unde am mai stat catva timp. Puhoi de lume, exuberanta, fiecare se felicita, fiecare cu semnul victoriei. Pai, acum se vine pe plaja? Unde erati, fratilor, dimineata, cand rasare soarele si cautam dupa voi prin tramvaie? Vorba cantecului: “Hei, tramvai, cu etaj si tras de cai”… ca tot vorbiram de Timisoara.
L-am vazut atunci pe Ando, celebrul caricaturist (il stiam de la Informatia si de la Urzica, chiar fusesem invitat de Sorin Postolache la un vernisaj la o „personala” a lui, la Grand Hotel de Boulevard, cu ani inainte), care a venit acolo, in fata la CC cu un vraf de ziare proaspat tiparite, pe care le distribuia gratuit. Nu mai era „Informatia Bucurestiului”, ci aparuse prima editie din LIBERTATEA. Mi-a dat si mie un exemplar, cred ca-l mai am pe undeva. Tare mandru eram! Stiam ca maica-mea lucrase si la editia asta, facuse pozele, acolo la zincografie, la aparatul ei. Care avea s-o distruga, pentru ca zincul asimilat in zeci de ani de lucru in acel mediu avea sa lase urme…
Revoluția furată – episodul I
Au trecut 32 de ani… mi se pare incredibil cum totul devine atat de usor
deformabil, alungit, practic incomensurabil cateodata, cand e vorba de timp.
Asadar, despre Revolutie! O sa va povestesc cum am trait-o eu, deci, sa ne-ntelegem, vorbim de Revolutia Mea!
Pe care, insa, astia au reusit s-o fure, precum tot ceea ce s-a furat in tara asta… Eu zic c-am fost norocos sa traiesc asa ceva, nu stiu cati oameni participa, sau macar prind o revolutie in viata lor. Din pacate, popoarele din Est au prins cam doua in ultimii 70 de ani, una spre si una dinspre comunism.
Ambele traumatizante.
Si asta venind dupa doua razboaie mondiale, alte catastrofe. Statistic vorbind, cam dupa 30-40 de ani se pare ca urmeaza iar un eveniment major, pentru care, iata, va trebui sa ne pregatim. La fel ca si cu cutremurul la noi.
Pentru mine, coincidenta face ca, pana acum, viata mi s-a cam impartit jumi’-juma’, intre comunism si ce-a urmat dupa. Deci, am ce povesti din ambele lumi.
O sa-ncep povestea Revolutiei MELE un pic mai devreme, ca sa intelegeti corect contextul. Ana si cu mine ne-am casatorit in ’84 (an cu recolta buna dictatoriala, conform teoriei lui George Orwell), in vacanta de dupa anul IV de TCM. Dupa anul V, repartitia, doi ani la Bacau, apoi in Bucuresti din octombrie 1987. Anei niciodata nu i-a placut Bucurestiul. Cred ca nici acum nu-i place. Si atunci am facut un targ: stam in Bucuresti doi ani, timp in care eu am de rezolvat problema cu casa. Daca pana in octombrie 1989 nu faceam rost de un apartament, ne intorceam la Bacau. Acolo primisem o repartitie de apartament, pe la „podul cu lanturi”, dar nu aveam dreptul, pentru ca bunicii mei trecusera casa din Militari, prin donatie, pe numele meu si nu aveai voie doua proprietati pe vremea aia. Urma sa renunt eu la donatie, asa incat sa pot primi apartament etc. Bottom line e ca aveam termen doi ani sa fac rost de casa. Am inceput audiente, inscrieri pe lista de repartitie case la institut, d-astea. Nu am dat nicio spaga! Auzisem ca, daca dai nu stiu ce nu stiu cui, se rezolva mai repede. Zgarcit cum sunt, am zis, nu, frate! E dreptul meu, sa-mi dea casa institutul. Ce naiv…
Dupa nunta, am ramas cu ceva bani, pe care i-am pus pe cecuri d-alea de cinci mii de lei, ce participau la trageri la sorti periodice, cu castiguri in Dacii. La norocul meu, nu am castigat nimic, evident. Insa, dupa 87, cand am vazut ca nu prea se mai gasea nimic, nici macar mobila, decat naspa si cu pile, am inceput sa caut mobila. Retineti, stateam inca la ai mei, nu aveam casa, dar cautam mobila, asa, sa fie, ca nu strica!
Exact asta era si filozofia maselor la aparitia ratiilor de mancare: cum prindeai vreo sansa sa iei de mancare, luai cat puteai duce, ca nu se stie… D’aia statea lumea la coada, la „ce se baga”, ca indiferent ce aducea, era util. Asa au aparut unul, doua, sau chiar trei congelatoare in fiecare familie, burdusite toate cu te miri ce de mancare. Cat se arunca din ea, nu se mai stie… Sunt convins ca, de cand cu introducerea ratiilor, consumul de mancare a crescut. Adica exact efectul invers decat cel scontat. La tara nu se gasea paine, adica exact acolo unde se facea graul, muncit pe branci de saracii tarani colectivizati. Care erau nevoiti sa vina la Bucuresti, sa ia paine de peste tot, in niste saci de panza d-aia aspra, burdusiti. Si acum am in cap imaginile cu bietii oameni tarand dupa ei, sau carand in carca sacii pe strada, in autobuze, metrou, tramvaie, sau pe peronul Garii de Nord. Mai venea catodata militia si facea razie, le cerea buletinul si, pentru ca evident nu aveau buletin de Bucuresti, le confisca toata captura lor de peste zi. Oamenii plangeau, spunand ca nu aveau cu ce sa-si hraneasca animalele din batatura… Ce umilire: taranii sa vina la oras, sa ia “pe sestache” paine facuta din graul muncit de ei. Copii, asta era oroarea comunismului!
Am gasit, la un magazin de mobila din Pantelimon, o canapea cu coltar care mi-a placut. Era mare, extensibila si acoperita cu un material de un albastru intens. Am luat-o. Ok, o iei, dar cu ce o transporti? In fata magazinului, pe strada, erau insirate tot felul de „camioane” de transport, care asteptau in linie, ca taxiurile. Cand spun camion, ganditi-va la o caruta mai solida si mai inalta, care avea roti de masina, cu camera si anvelope. Trasa de cai, evident. Te tocmeai cu birjarul, in functie de incarcatura si de destinatie, apoi dadeai niste bani unora din magazin, sa te ajute sa incarci mobila si plecai. In drum spre ai mei, am trecut prin fata Casei Poporului, pe unde e Targul de Craciun acum. Atunci, in ’86, pe acolo inca nu se asfaltase. Zilnic veneau milioane de camioane, sa aduca si sa ia j’de mii de muncitori care munceau la Ctitorie. Toti in salopetele alea gri-sobolan sau bleu-mizerabil, asa cum erau toate culorile din viata noastra. Si, intrand in zona de santier, camioanele alea luau pe roti tone de noroi, pe care-l depuneau pe toate bulevardele si strazile din Bucuresti. Peste tot prin oras, aveai o mazga lipicioasa depusa peste asfalt sau piatra cubica. In vremea aia, in Bucuresti nu puteai avea decat noroi sau praf, depindea ce conditiile meteo erau. Ganditi-va ca Ceausescu a ras jumatate din suprafata orasului, demoland tot, lasand-o neacoperita, pustiita, doar pamant, fara cladiri sau vegetatie. Pai, la vanturile ce bat pe-aici, asta insemna praf. Iar cand ploua, noroi. Toata canalizarea orasului era imbacsita si infundata cu acest sol argilos, care nu mai lasa sa se scurga nimic. Exact ca o imensa chiuveta infundata.
Asa ca, in fata Casei Poporului, erau niste transee de noroi, ca pe front. Eu am facut armata la tancuri, la Targoviste, dar nici macar in tancodrom (acolo unde te dai cu tancul) nu am vazut asa denivelari. Eiii, si birjarul meu s-a hotarat s-o ia exact pe acolo! De ce sa ocoleasca el prin dreapta Casei, sa-si oboseasca bidiviii? Nu, tusti! direct in noroiul al mare. La un moment dat, se inclinase camionul atat de tare, incat am sarit jos, sa imping canapeaua, sa nu cada in noroi. Era noua!!! Si dadusem si vreo 8 mii de lei pe ea. Salariul meu cred ca era 2500. El tragea de cai, eu impingeam de obloanele carutei. Si ghetele mele se afundau in noroi. Dar mai conta? Trebuia sa ajung cu canapeaua ok, asta era focusul. Atunci mi se parea ca traiesc intr-o scena de Tarkovski…. acum, la peste 30 de ani, o scena de Stan si Bran, de care te amuzi. Ironic.
Am raspandit canapeaua la ai mei in apartament, noroc ca era loc, aveau patru camere. Am impartit-o pe hol, prin living, acoperita cu pungi de plastic. In alta parte am gasit mobila de bucatarie. Set complet, alb, superba, imensa, cu soldat vertical. Cred ca 6.000 de lei. Am luat-o si pe aia, am dus-o la bunici, in Militari. A stat printr-un garaj, acoperita tot cu cartoane si plastice, se mai urcau gainile lu’ bunica-mea si se gainatau pe ea. A scapat ok. Cu ocazia aia am vazut ce capacitate de incarcare si transport avea Dacia 1300. Taica-meu avea una rosie, cu care am reusit sa caram, dintr-un singur drum, toata mobila de bucatarie! Nu va spun cum arata masina, de parca avea o caciula alba enorma, din mobila, legata cu parame… Masini de spalat automatice, d-alea de Cugir se gaseau peste tot, 5 mii de lei. Asa cam am luat si d-aia. Depozitata tot la ai mei. De la Govora, unde eram intr-o vara in vizita cu Ana la bunicii ei, am cumparat un aragaz. Patru ochiuri, 2 mii de lei. L-am lasat la bunicii Anei si mi-a aranjat apoi socru-meu sa mi-l trimita mai tarziu in Bucuresti.
Asadar, aveam canapea, bucatarie, aragaz, masina de spalat, dar nu aveam casa. Hm…. Tic-tac, tic-tac, se strangea timpul.
Incepusera sa dea roade solicitarile si audientele mele la institut. Totusi, avantajul era ca ambii eram cercetatori stiintifici angajati in acelasi loc, cu doi copii, o repartitie rezolva doua cazuri. Asa credeam eu ca merg lucrurile… 😊 Institutul era CCSIT MFS si avea sediul langa Obor, in blocul ala turn bleu, care era (e si acum) vizavi de Mecanica Fina, deci tinea de sectorul 2. Mi-au repartizat un apartament de trei camere in ultimul bloc din Bucuresti, pe stanga, cand iesi pe Pantelimon. M-am dus sa-l vad si atunci m-au apucat spumele. Un bloc de 10-12 etaje, iar apartamentul era pe teresa blocului, lipit de camera liftului. Deci, simteam la propriu, orice miscare a liftului, prin vibratia motoarelor, lipite de peretii apartamentului. O nebunie de penthouse, toata terasa bloculul la dispozitie mea… 😊 Intors la aia la „situatia locativa”, le-am zis ca refuz. Dar, de ce? E un apartament superb! Tovarase, eu am doi copii, de unu’ si de trei ani si n-o sa-i las incuiati sus pe bloc cand plec la serviciu. Of, ce de fite mai faceam si eu!
Mi-au mai dat si alte mizerii… tot asa, refuzate. Cam mofturos, tovarase Gheorghe!
In ultima zi lucratoare exact inainte de 23 august 1989 (atunci era ziua nationala, liber pe 23 si 24), m-au chemat si mi-au dat cheile unui alt apartament. M-am uitat pe lista si scria adresa, care nu-mi spunea nimic, iar la cartier scria „Rahova”. Zic, asta e, bun ce-o fi, ma duc sa-l vad si va anunt pe 25, cand revin la birou. Am mers sa caut strada, era un palc de blocuri noi, pe undeva in grupul masiv al celor noi de pe Calea 13 septembrie, toate la fel. Inca nu erau asfaltate aleile, noroaiele erau d-alea lipicioase, de-ti ramaneau cizmele infipte cand ridicai piciorul, nici toate blocurile nu erau gata, totul era un imens santier. Un fel de „Milioane de camioane” si „Macarale rad in soare”, la un loc! Dar era bloc nou, apartament 3 camere, mari, decomandat, etaj 4 din 8. Nu-mi dadeam seama cum de-am avut asa bulan!!!
Apoi mi s-au legat lucrurile. Blocul era repartizat celor demolati din sectorul 2, care statusera in aceeasi zona si li se daramasera casele. Pe vremea aia, daca ti se darama casa pentru ca Ceausescu, primeai „la bloc”. Si in bloc era si un apartament atribuit institutului meu. Pentru ca in dreptul lui scria „cartierul Rahova”, nimeni nu venise de la institut sa-l vizioneze, avand in vedere departarea de institut dar, mai ales, notorietatea zonei… Si uite-asa, la inceputul lui septembrie mi s-au facut actele pentru noul apartament. Remember, in octombrie 1989 aveam ultimatum de la Ana: daca nu rezolvam cu casa, plecam din Bucuresti! Va dati seama tristete pe Ana cand a aflat… Ea era cu copiii la Onesti, in concedii medicale super prelungite, aranjate pe la doctori cu tigari si cafea. Si chiar si cu zile de concediu de la mine, ca aranjasem „sa fac portare” si sa i le dau ei. Totul era programat astfel incat, de la 1 ianuarie 1990, ea sa vina cu copiii in noul apartament, LA NOI ACASA si sa re-inceapa serviciul. Mai aveam doar de gasit gradinita pentru Mircea si cresa cu program prelungit pentru Dan.
Stiti cum se apune: daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i despre planurile tale…
In perioada octombrie-decembrie am inceput sa amenajez, noroc ca nu incepeam de la zero: aveam mare parte din mobila raspandita care-ncotro. Smotru, pus parchet, gresie, faianta, reparat sau inlociut toata tevaraia, ca peste tot ceva curgea, apoi mobila pentru dormitorul baietilor, biblioteca si dormitorul nostru. Pentru asta am stat la coada o noapte intreaga la magazinul Apartamentul, care era pe unde incepe Centrul vechi, intrarea dinspre Splai, pe langa Curtea Domneasca. M-am asezat seara, pe la 7, la inchiderea magazinului, la coada. Din ora in ora se citea lista. Daca lipseai, erai taiat. Fara undo 😊 Si am stat acolo toata noaptea (v-am zis ca era octombrie?), pana dimineata la 9 sau 10 cand se deschidea. Intrai, in ordinea listei, si-ti comandai din ce modele gaseai. Te chemau in 2-3 saptamani si luai marfa.
Pentru ca blocul era nou, inca nu era racordat la gaze. Aragaz aveam (adus de la Govora), asa ca mai trebuia doar sa fac rost de butelie. Mi-a dat bunica-mea, care avea una de rezerva, ca nu puteai umple cate voiai tu, avei dreptul doar o data pe luna. Asta era aia de back-up, pe care bunicii o foloseau la parlitul porcului. Si am mers, cu butelia in brate (n-aveam carucior, ca nu aveam de ce), la un centru de butelii, undeva pe Antiaeriana. Acolo, evident de cu noaptea la rand. Pe la 7 dimineata, ne zic aia de la centru ca vine doar „o șa” de butelii, adica doar 75 de butelii. Noi eram vreo 200 de oameni la rand, eu cam pe la 150…. Ce dracu’ faaac? Am stat degeaba? Era unul de se dadea mai sef, care statea in picioare, ca sa se auda cat mai departe, si citea lista celor din coada, scrisa pe un caiet. D-ala de mate, de 48 de file, pe care-l tinea indoit. Stand eu pe butelie, eram cu privirea sub nivelul caietului si-mi vine o idee. Aleg un nume la plesneala de pe lista verso, adica pagina dinspre jos, pe care o vedeam. Si sigur care intra in primii 75 „castigatori”. Si ma rog la Dumnezeu ca persoana aia sa nu raspunda! Schimba omul foaia, ajunge la numele ales de mine, eu ma ridic… Si uite-asa, jucand la cacealma, la totul sau nimic, m-am facut si cu o butelie plina! Ce mai conta ca am carat-o-n spate pana acasa, de m-a cocosat? Asta era adevarata fericire!!!
Apoi am luat perdele si covoare. Ala din living il avea Ana, zestre de la ai ei, restul le-am luat de pe la Obor, Cocorul, combinatii. In vremea aia, credeti-ma, stiam tot ce are fiecare magazin cu d-astea de casa din Bucuresti. Imi amintesc ca, dupa ce dadusem parchetul cu palux, montasem perdelele si pusesem covoarele, stateam la serviciu ca pe arcuri, abia asteptam sa se faca 3 jumătate, sa fug acasa, sa ma asez pe canapeaua albastra si sa admir cum se reflecta perdeaua pe parchet…
Ei, si uite-asa, Craciunul se apropia, ma pregateam sa plec la Onesti, ca apoi sa-i iau pe Ana si pe copii si sa venim in noua casa.
Dar aud ceva la Europa Libera, despre niste evenimente la Timisoara…