La revedere, Ducu Darie…

MGxG - Since 1960

Bai, clar am intrat intr-o zodie neagra! A plecat si Ducu Darie…
Nu’s ce v-a apucat, dar mai potoliti-va, frate cu gesturile astea. Chiar, mie nu-mi face bine! Atatia OAMENI FRUMOSI pleaca de la noi….
Pe Ducu l-am cunoscut in clasa a noua, la Sf. Sava. Era mai mare decat mine cu un an, era la a zecea, la clasa de uman. Din ce-mi amintesc acum, in clasa cu el mai era si Ruxandra Sararu (fiica celebrului scriitor pe vreea aceea, Dinu Sararu, director la Teatrul Mic in acei ani), actorul Radu Amzulescu (Achim din primul Morometii). Era o fata din clasa lor care raspundea, pe linie de UTC, de clasa noastra. Si venea la sedintele noastre de utecisti, unde se aseza in ultima banca. Asa am cunoscut-o si mi-a placut de ea  Apoi stateam in aceeasi banca. Imi amintesc ca uneori, dupa ce oboseama spunandu-i bancuri, ma dadeam mare batand in banca percutia de la celebra piesa a lui Cozy Powell – Dance With The Devil, care imi iesea destul de bine. V-am pus zilele trecute un video dintr-o noapte cand bateam la bongos. Ei, uite, cu asta chiar puteam agata fetele, pe bune 
Ii mai si povesteam de caricaturile mele, cateodata le mai desenam, asa pe sest, la mijlocul caietelor, sa pot rupe usor foaia, in timpul sedintelor de UTC. I-am spus ca vreau sa le public etc. Pe vremea aia, in anul intai, inca nu debutasem. Avea sa se-ntample asta in anul III, in martie 1978, cand m-a publicat Sorin Postolache in Flacara lui Adrian PAunescu.
EA locuia in blocul de langa Piata Amzei, pe aceeasi scara cu Nichita Stanescu, pe care, evident, il stia bine, fusese de multe ori la el. Mai ales ca ea, fiind la uman, sunt convins ca avea inclinatii catre literatura si poezie. Mi-a promis ca ma va duce odata sa il cunosc, insa nu s-a intamplat niciodata. Mai mergeam, impreuna cu mama ei, la cate-un film la Sala Palatului, care era dat acolo in premiera, inainte sa intre in circuitul de cinematografe obisnuit. Stiu ca Papillon am vazut acolo, in varianta originala si integrala (comunistii aveau sa taie multe scene de nuditate mai apoi) cu admirabilul Steve McQueen.
Si, mergand prin pauze foarte des la EA, la clasa a X-a, i-am cunoscut, cat de cat si colegii. Eu eram cu muzici in cap si a aflat un coleg de-al ei, cu care am inceput sa fac schimb de discuri, Atunci am ascultat Atomic Rooster, la care era si Carl Palmer, tobarul celor de la ELP (ca tot am scris si ieri de el), am descoperit The Who, cu opera rock Tommy si m-am indragostit de Jethro Tull, cu-al lor magnific Thick As a Brick! Pe vremea aia se introdusese moda cu o saptamana de practica pe luna. Si noi aveam un atelier de strungarie in liceu, la subsol, unde chiar faceam niste suruburi, le filetam, cacaturi d-astea. Si intr-o zi, Ruxandra a venit sa-mi ceara halatul meu de atelier, ca pe-al el il uitase, sau ceva…
Nu-i asa ca simtiti ca tot aman momentul sa vorbesc despre Ducu? E greu, a plecat la doar 60 de ani, te simti tanar, creativ, in putere. 60 e noul 40, nu?
Era un tip pe care nu aveai cum sa nu-i remarci din prima. Evident, stiam toti ca era fiul lui Iurie Darie, unul dintre cei mai renumiti actori ai nostri, care insa era si un extrem de talentat desenator. A facut multe desene pentru copii, parca intr-o emisiune la TV cu Mihaela. Statea intr-o casa pe undeva pe langa Brezoianu, prin zona magazinului Adam, pe la intrarea in Cismigiu. Era ceva deosebit, o fatada cu coloane rasucite, de un gotic venetian, O minunatie!
Ducu era inalt, frumos, se misca bine, domina cu usurinta atmosfera, vesel si spontan. Inca din anii liceului dadea semne de regizor, organiza spectacolele si piesele de teatru de la serbari cu o mare putere interioara, pe care le-o imprima si celorlati. Asa mi-l voi aminti mereu. Chiar daca ulterior i-am urmarit succesele de pe toate scenele lumii, sau de pe la noi, in mintea mea era acelasi pusti de 18 ani, exuberant si naravas. Sa te evidentieze BBc-ul, sau The Guardian, care spune ca dupa Peter Brook faci cea mai buna montare a Visului Unei Nopti se Vara, io zic ca e ceva!
O mare valoare, pe care, evident, multi o vor descoperi abia dupa moartea artistului. Daca o vor descoperi vreodata… Insa, credeti-ma, a fost MARE!
La revedere, Ducu Darie! Sa mergi sa le pui in scena cele mai misto spectacole si celor de-acolo, de sus. Unele nemuritoare…

La revedere, Florin Silviu Ursulescu…

MGxG - Since 1960

A plecat Florin Silviu Ursulescu! Cu siguranta, pentru 99% dintre voi, prietenii mei, numele nu va spune nimic. Insa, pentru mine, in anii comunismului, unde doar muzica, de fapt arta in general, ma facea sa mai rezonez si io cu lumea normala, FSU a fost unul dintre cei care m-a alimentat, ani intregi, cu noutatile muzicale de top din afara.

Vinerea seara, la radio pe Programul 3, singurul care emitea stereo, Florin avea emisiunea Radio Saptamana Top. Era unul din reperele existentei mele. Stateam cu urechile lipite de radio, in dormitor la ai mei, unde era un aparat de radio stereo, d-ala latit asa, aplatizat, din lemn, unde chiar se auzea stereo. Imi amintesc si acum probele pe care le faceau cei de la radio, inainte oricarei transmisiuni stereo: Acum auziti semnalul sonor in boxa din stanga. Acum auziti semnalul sonor in boxa din dreapta. Acum auziti semnalul sonor in ambele boxe…
Topul era difuzat vinerea, de la 9 la 10 seara si reflecta exact topul publicat in revista Saptamana din aceeasi zi. Emisiunea avea 3 segmente: muzica romaneasca, muzica straina si muzica populara. In general, topul extern coincidea cu cel al marilor reviste de muzica de afara, Billboard, Rolling Stones, si care mai erau. Asa ca, eram cat de cat la curent cu ce se purta, dpdv muzical, in anii aia de comunism.
Intr-o ora nu puteai difuza tot, prin urmare erau selectate doar unele piese, in special new-entry si cele in urcare.
Insa piesa de pe locul intai era intotdeauna difuzata integral. Asta era regula de baza. Prin 1973, cand a aparut genialul Tubullar Bells, al lui Mike Oldfield, a urcat direct pe local intai. Aflasem despre noua aparitie discografica, stiam ca pe albumul ala omul canta la toate instrumentele, vreo 17 cred, asa ca eram innebunit sa ascult piesa. Piesa, de fapt, impropriu spus, pentru ca tine cat tot albumul, 49 minute si 16 secunde! Cum dracu sa dai asta, INTEGRAL, intr-o emisiune de o ora, in care ai, practic, trei topuri de dat?
Eram atat de excitat ca voi asculta Tubullar Bells, incat nici nu stiu sa va spun cum ma simteam. Remember, aveam 13 ani, in pana mea!
Ei, si vine vineri seara, ora 21:00. Genericul de la Radio Saptamana Top, realizata si prezentata de Florin Silviu Ursulescu, era inceputul ala minunat, la vioara, al lui Phoenix, din Negru Voda. Apoi se intrerupea muzica si FSU spunea Radio Saptamana Top!

Dar, stupoare!!! Pentru ca in vinerea aia Ceausescu a organizat nu stiu ce cacat de Congres al UTC (Uniunea Tineretului Comunist), in seara aia au dat un reportaj de la mizeria ai de congres. De ce? Pentru ca Programul 3 de la radio targeta cumva tineretul, deci aici au considerat ei normal sa dea congresu’ lu’ Peste. Numa’ asa, de-ai dracu’ sa nu ascult eu Tubular Bells!!!
Eram prabusit! O saptamana am fost bolnav….
Noroc ca si in saptamana urmatoare piesa a ramas tot pe locul intai, FSU a comasat restul topului in 10 minute si, uite-asa, am ascultat si io, prima oara, Tubular Bells! Vaaai, tema aia principala, repetata la fiecare instrument, si in final, and now… tubular bells! Nu va zic cat de fericit am fost in noaptea aia! De parca luasem Oscarul, Nobelul, Grammy-ul si ce mai vreti voi in acelasi timp!
Heeei, cei tineri, vedeti cat de norocosi sunteti si nici nu va dati seama? Voi, daca vreti o piesa, in trei secunde o ascultati, ca e pe YouTube sau pe cine stie ce aplicatie de muzica. Io, atunci, stateam saptamani intregi, tremurand cu speranta ca poate-poate, am norocul s-o ascult.
Of, aveti la dispozitie toata muzica lumii, de la facerea ei si pana acum! Si voi ascultati manele, in pana mea……….. No comment!
A urmat o perioada misto, in care, din zece piese romanesti in top, 7 erau ale lui Phoenix, de pe Mugur de Fluier, sau pe de Cantofabule. Incredibil!
Perioada in care Emerson Lake & Palmer au castigat cu Works la cea mai buna trupa, la cel mai bun album, Keith Emerson la cel mai bun clapar, Grieg Lake la cea mai buna voce, Carl Palmer la cel mai bun tobar.
Have your leaves all turned to brown
Will you scatter them around you
C’est la vie
Ulterior, in locul lui Florin, la emisiune a venit Petre Magdin, care a stricat tot. Era casatorit cu Dida Dragan (altfel, o voce incredibila, printre cele mai misto ale noastre!), care canta cu Sfinx-ul lui Dan Andrei Aldea (vezi Ninge pe Masa Tacerii), asa ca emisiunea a capatat o alta orientare. Poate si pentru ca cei mai multi dintre Phoenicsi fugisera afara…
Daaa, a fost o perioada magica, pe care Florin a reusit s-o mentina in creierii mei. A contribuit atat de mult la formarea gustului meu, nu doar muzical… Toate astea, am avut fericirea si sansa sa i le spun personal, un pic mai tarziu, in 1986, la un festival de rock din Bacau, unde am petrecut toata noaptea de Inviere impreuna cu el, cu Mircea Baniciu, cei de la Metropol din Oradea.
Eeeei, copiii mosului, dar asta e o alta poveste, pe care v-o voi povesti poate cu alta ocazie…
Draga Florin Silviu Ursulescu, iti multumesc pentru tot! Sa te odihnesti in pace si sa le pui si celor de acolo cea mai buna muzica 😥 Celesta! 

15 Septembrie – Prima Zi de Școală, pe vechi

15 septembrie, prima zi de școală. Pe vremea mea, așa era în fiecare an. Spre sfârșitul vacanței mă încercau sentimente contradictorii. Pe de-o parte eram apăsat de apropierea școlii, finalizarea lecturilor obligatorii, a rezumatelor lor, sau ale exercițiilor la matematică.

Școlarul MGxG la lecția abecedarului

În schimb, ardeam de nerăbdare să-mi cumpere maică-mea rechizite noi și, în special BASCHEȚI. O după amiază întreagă făceam un turneu pe la toate magazinele din centru: Romarta Copiilor, Victoria, Olimpic, Trei Ursuleți, La Vulturul de Mare cu Peștele în Gheare. La Romarta, ăla de vizavi de CCA, aveau ăștia o super machetă cu trenuleț electric. Știu că maică-mea mă lăsa acolo și ea se sucea prin magazin să caute diverse. Macheta aia era cam 3×3 metri și avea reprodus un peisaj minunat, cu gări, vile, dealuri, șosele cu treceri la nivel cu calea ferată, bariere și tot ce era posibil într-o reproducere perfectă a unui loc mirific. Aș fi stat lângă masa aia luni întregi, fără să clipesc. Pe vremea aia, televiziunea avea multe momente de pauză, între emisiuni. Pentru cărțile emisiunile era toate live, nu se puteau înregistra. Și în perioada când pe ecran apărea genericul Pauză, se derulau imagini cu macheta aia superbă din Romarta Copiilor. Duminica după amiaza se proiectau pe CCA, pe partea de sus, cu litere cursive, rezultatele meciurilor din etapa de fotbal
Stăteam la geam, la etajul întâi și mă uitam la ele până le învățam pe de rost.
Mai era un magazin care-mi plăcea mult, pe Lipscani, dar nu-mi amintesc cum se chema. Poate mă ajutați… Avea pe pereții înalți întreaga poveste a Caprei cu Trei Iezi. Exact ilustrațiile alea mișto, clasice, pe care le știam toți copiii.

Aaa, iar în vitrina de la Cei Trei Ursuleți era o machetă superbă cu o familie de nomazi, care mergeau într-o căruță și câinele era în spatele căruței, legat cu lanțul.
Dec, după ce ajungeam rupți acasă, cu ghiozdan, rechizite și bascheți noi, abia așteptam să merg a doua zi la debutul anului școlar. Cred că v-am mai zis aici, îmi plăceau atât de mult noii bascheți, d-ăia chinezești, de 75 de lei, încât în noaptea aia dormeam cu ei pe pernă.
Niciodată ai mei nu m-au dus la școală. Doar mergeau la ședințele cu părinții sau veneau la serbarea de sfârșit de an școlar, în cazul în care luam premiu. Neluând de multe ori, nu prea i-am deranjat 🙂
Au fost câțiva ani în care eram mai curios decât de obicei, într-a cincea și într-a noua. Motivul era același, însă amploarea cu totul alta: gagicile!
În clasa a patra, ne-a pus învățătoarea să aducem de la părinți o hârtie semnată de ei cu opțiunea preferată de limbă străină, dintre engleză și franceză. Taică-meu mi-a dat o hârtie pe care a și motivat decizia lui, ca engleza e mai uzuală, în timp ce franceza e mai de salon.
Prin reorganizarea claselor pe criteriul limbii străine studiate, la noi în clasa au venit fete noi. Eee, aici era interesul meu maxim. Și, evident, pentru ele doream ca mereu la începutul școlii să am bascheți noi.
Profesoara de engleză era o tipă tânără drăguță și foarte deschisă la nou. În prima lecție, ne-a spus să ne alegem fiecare un nume englezesc și așa mă va chema. Mie-mi plăcea mult Cliff Richard (hei, vă rog să nu râdeți, aveam 12 ani și anul era 1972), așa că până într-a opta, Richard a fost numele meu de scenă 🙂
La una din edițiile Cerbului de Aur, care a debutat în perioada aia, a venit cu recital chiar Cliff Richard. Ai mei plecaseră nu știu unde și m-au lăsat pe mine să înregistrez, cu magnetofon concertul lui. Îmi amintesc că cea mai tare piesă a lui a fost “The Young Ones”, din filmul cu același nume. Pentru cei care nu au prins perioada aia, sau nu știu, toate trupele românești care s-au format atunci, Sincron, Phoenix, Roșu și Negru, Sfinx, au declarat că filmul ăsta i-a determinat să-și facă trupă, pentru că acolo au văzut prima dată chitare electrice și ce atmosferă pot crea.
Profa de engleză, ca să ne facă să știm cât mai mult, ne dădea versurile hit-urilor la modă atunci. Așa am înțeles mai ușor Rolling Stones, Moody Blues cu Nights in White Satin, sau Questions, Creedence, Beatles sau Middle of the Road.
În prima zi de clasa a noua, era altceva. Tocmai trecusem de examenul de admitere la Sf. Sava, eram tare mândru de isprava mea si mergeam ca un cocoș în curtea liceului, curios să văd câte fete vor fi în promoția mea. Erau destul de multe și drăguțe. Pe vremea aceea era mult mai simplu de apreciat care sunt fetele mișto, pentru că toate erau obligate să poarte același model de uniformă. E adevărat, unele, chiar dacă aveau un corp foarte frumos, reușeau să-l ascundă bine sub o uniformă necambrată, sau chiar lălâie. Alte fete, chiar dacă nu aveau forme sexy, aveau știința să își ajusteze uniforma și să aibă o atitudine care să le ajute să arate extrem de atrăgător. În zilele noastre, de multe ori hainele fac diferența, ceea ce reprezintă un obstacol în plus pentru un puțoi de 15 ani care vrea să aleagă și el cea mai mișto gagică.
Revenind la prima zi de școală, mai era un moment absolut de neprețuit. Cea in care primeam manuale noi, care miroseau mmmmmm,… nemaipomenit, a cerneală tipografică proaspătă.

Și la facultate, tot pe 15 septembrie începeam cursurile. Îmi amintesc că într-un an a venit Ceaușescu să țină un speech în Politehnică la deschiderea anului universitar. Eu, mare șmecher care pe vremea aia eram redactor șef-adjunct la revista Politehnicii, ING, venisem dotat cu aparatul de fotografiat, un Zenit, să-i fac poze Marelui Conducător. M-a văzut un milițian în mulțime și a venit direct la mine să mă întrebe ce vreau să fac. I-am arătat legitimația mea de presă, i-am zis ca pentru primul număr aș vrea o poză a Șefului. Nimic, frate! M-a pus să țin aparatul la spate, iar când a trecut Ceaușescu prin fața noastră, a stat lipit de mine, în fața mea, să fie sigur ca nu fac pe blat fotografia. Apoi, m-am gândit câte poze am văzut eu de-ale lui Ceaușescu, fără să fie oficiale? Niciuna! Hahaha, omul chiar avea grijă de imaginea lui 🙂
Pentru toți cei care au prins 15 septembrie ca prima zi de școală și pentru ceilalți, elevi și dascăli totodată, vă doresc un nou an școlar cu rezultate excelente!