Prietenii de săpun…

In atelier

Nu am cunoscut-o pe Cristina Topescu. Asta, asa, sa eliminam din start eventuala “prietenie”, pe care acum o revendica o haita intreaga. Ok, o stiam, insa doar ca telespectator, mai ales ca era fiica lui Cristian Topescu.
Era cam de-o seama cu mine, doar cu cateva luni mai tanara. Dumnezeu s-o ierte!

Ce trist, in ultimul an mi-au disparut vreo patru prieteni si colegi, toti mai tineri decat mine, iar acum fata asta nu face decat sa-mi arata ca… trece timpu’n pana mea!

In atelier
In atelier

Dar nu despre asta voiam sa scriu. Ci despre oamenii celebri, notorii, vedete de! cu j’de mii de fani, followeri, prieteni si alte fake-uri d-astea. Baaai, nu conteaza nimic din viata asta sociala, artificiala, alde Facebook, Insta si tot neamu’ lor! Ba, pentru unii da, ca e vorba de marketing, views, click-uri, trafic, promovare si alte masurabile ce aduc procente de profit. Insa nu despre asta vorbim. Ci de iluzia ca, daca ai mii de prieteni pe retele, esti mai bogat. Bogat in ce? Poate in iluzii. Iar cand te apleci catre viata reala, te ia cu ameteala, ca atunci cand te inchei la sireturi: nu gasesti nimic acolo. Niema! Nada! Zero!
Toti prietenii de pe Facebook au disparut, s-au evaporat, s-au spart ca baloanele de sapun… si a ramas o mare lacrima uda siroind pe podea.

Si eu am vreo cinci mii de prieteni aici, Asa, si? Multi AU PERCEPTIA ca ma cunosc. Ca stiu de cainii si pisicile mele, de cancerul meu, sau ca pictez sau fac caricaturi. Insa cati dintre ei ma cunosc pe bune, sau m-au vazut in realitate in viata lor? Poate cinci sute, maxim… Iar dintre ei, hai sa fim cinstiti, cu cati sunt chiar prieten? Vedeti, despre asta e vorbirea.

Platformele astea s-au inventat pentru profit, comunicare, pentru orice altceva decat sa inlocuiasa viata reala. Aaaa, ca ne-agatam noi de ele ca de bara ultimului vagon ce pleaca din gara noastra trista din mijlocul campului, asta nu e vina lor. Ele iti dau iluzia, ca asta le e scopul, Ce facem noi cu ea, tine de noi. De noi si de singuratatea noastra.

Viata adevarata e aia cand iesi din bula ta de pe net. E acolo unde se traieste si cand pica curentul! Acolo unde, de obicei, nu ies pozele frumoase de Insta si nu se spun povestile de pe Facebook.

Pe Faceboock nu ai prieteni, ci ai “fake friends”, sau “imaginary friends”, ca atunci cand erai copil. Pai unde ai mai pomenit in realitate prieteni sa-ti trimita flori in fiecare seara si dimineata, cu mesaje de cafeluta sau de noapte buna? Iar daca punem la socoteaza si faptul ca astea-ti vin de la oameni pe care nu i-ai vazut in viata ta, realizezi cat de stramba e toata chestia…

Milioanele de like-uri, inimioare , share-uri si zambetele adunate pe net nu fac cat un “Buna dimineata, mamaie!” spus in piata batranei aleia de la care cumperi rosiile. Acolo e viata adevarata, cu reguli normale, dure, reci, ce nu tin de etichete, trenduri, content sponsorizat, sau de promo.

Nu am nimic impotriva Facebook sau similar! Sa ne intelegem, sunt niste jucarii nemaipomenite, ce ne ofera posibiliati pe care Omenirea nu le-a avut niciodata pana acum. Insusi faptul ca acum eu scriu aici si voi vedeti postarea asta e cea mai buna dovada.

Insa sa credem ca translatam miile de prieteni virtuali in viata adevatara, ar fi o naivitate fara seaman. Aici, pe Facebook, viata e mai colorata, mai exotica, mai vesela, fericita chiar. E normal, este un pic aspirationala, un nivel la care multi care-l vad, tanjesc. Toata lumea se da mare, toti vor sa se laude. E natura umana, altfel aceste platforme nu ar fi avut niciodata succesul colosal la care au ajuns.

De aceea, nu inteleg mirarile unora cum ca, avand “mii de prieteni”, fata a murit singura si timp de doua saptamani niciun prieten nu s-a sinchisit s-o viziteze, sau s-o sune. Mai ales de Anul Nou. Prietenii de Facebook raman prieteni de Facebook, asa cum cei de la bere sunt cei cu care iesi la bere, cei de la job sunt cei de la job, sau cei din concediu raman cei din concediu. Aici nu merge cu copy-paste, pentru ca partea de paste n-o sa-ti reuseasca niciodata… Poate e crud, dar e pe bune.

Ce ma umple de oroare sunt hienele care se hranesc din cadavre. Le cunoasteti, apar mai peste tot la TV, in presa, sau online, sunt cei care-i jelesc cel mai tare pe cei proaspat disparuti, pentru a se ridica pe ei si imaginea lor. Va amintiti de ororile din Caracal de asta-vara, pe care s-a suit cu bocancii de tractorist reporterasul ala de-a candidat si la prezidentiale. El imbia tot poporul la razvratire, evident, sub conducerea lui… Cum il chema? Nu conteaza, un bou! De ce nu s-a ridicat pana atunci impotriva sistemului? Pe care-l, intre altele, il stia foarte bine, pentru ca ii era partener. Pe bani. Si acum au aparut strigoii astia, ce au apetit doar pentru sange si cadavre. Am inteles ca cel mai tare jelesc aia de la Antene, care au eliminat-o pentru ca era favorabila Pietei si hastagului.

Si, ca de obicei, au aparut subiectele majore in cazurile astea: cu cine s-a iubit, ce se intampla cu averea ramasa si daca este ingropat sau incinerat. Cred ca deja televiziunile au un template pe care il aplica fiecarei morti notorii. Iar populatia se uita, ca pelicanii, ca n-are altceva mai bun de molfait…

Revenind la Cristina Topescu, a fost decizia ei sa fie singura, sa adopte caini si sa se inconjoare doar de ei. Nu se discuta viata ei, nu avem dreptul s-o facem. Dar cand iei astfel de hotarari, de fapt, orice fel de hotarari, traiesti cu consecintele lor. Si iei tot pachetul. Chiar si daca e ultimul!

 

2019… şi nu prea!

Review 2019

E trecut de miezul noptii si uite ca am ajuns deja in ultima zi din 2019. Abia acum am apucat sa respir, sa adast sa scriu si io cateva randuri, sa ma mai linistesc. Aaaa,… recunosc, beau si un vin rosu. Trebuie. A fost o zi grea, cu alergatura, cu analize medicale ratate, 112, spital, urgenta, cu aglomeratie mai mare decat ma asteptam. Partea cu spitalul nu a fost pentru mine, ci pentru Dan, frate-meu. Care-si va petrece Revelionul si prima saptamana internat la Municipal. O problema de vertij, generata de urechea interna. Nu stiam. Io, cu urechile mele facute franjuri inca nu am trait asa ceva.

Analizele de le-am zis ratate ar fi fost pentru mine. Alea periodice pentru cancer, dar cand m-am dus dimineata la Synevo, era inchis. Asta e, le fac la anu’… Cateva zile nu mai conteaza. Si-asa nu prea aveam chef sa aflu rezultatele inainte de Revelion. Mai bine sa dau toata vina pe 20-20. Veo stie de ce 🙂

Review 2019
Review 2019

Azi, in trafic, ma gandeam, “Mai, Mirceo! Cum a fost anu’ asta pentru tine?” Am avut cateva variante de raspunsuri, in functie de culoarea semafoarelor, sau de coada la intrarea in parcare la Cora Lujerului. Ca a trebuit sa intru si sa cumpar niste pijamale, pentru ca atunci cand m-a rugat Dan, frate-meu, sa i le duc pe cele de la el de-acasa, se pare ca am fost complet tembel si in loc de pijamale i-am dus un tricou si niste blugi.

Pe bune?

Nu mai conteaza, ideea e ca am rezolvat pana la urma, pe seara. Ce m-a surprins placut e ca la Municipal s-au mai schimbat lucruri. In bine. Stiu bine spitalul Universitar si ce inseamna UPU (Unitatea de Primiri Urgente), cat stai si astepti printre diferitele analize si investigatii pe care le ai de trecut. Aici am venit de zeci de ori cu mama, care, pana la urma, la Camera de Garda, s-a stins intr-o noapte de Sanziene… Aici am petrecut multe ore, chiar nopti, pe scaunele alea reci si rigide din sala de asteptare.

Am luat-o razna! Nu despre asta voiam sa scriu.

Ci despre 2019. Sa ma calmez, mi-am pus ceva Phoenix. Nu stiu ce ziceti voi, dar mie baietii astia mi se par geniali, iar discurile scoase de ei sunt cele mai misto din muzikia romaneasca. Aveam o colega de clasa printr-a sasea, a saptea, Cristina, cu care ma contraziceam mereu. Ea era fan Sfinx, din cauza de Dan Andrei Aldea si ochii lui albastri. Eu trageam tare pe Nicu Covaci si trupa lui. Vremuri… ca sa zic asa.

Avea Florin Silviu Ursulescu o emisiune la radio sambata dupa amiaza. Unde baga niscaiva premiere muzicale, noi aparitii. Cand a prezentat, in premiera, Pasarea Calandrinon, stiu ca stateam cu creionul, langa radio, sa culeg cat mai multe din versuri. Va imaginati scena? Evident ca am scris niste non-sensuri, pentru ca fantezia colosala a lui Foarta si Ujica, care, efectiv inventau cuvintele, a depasit cu mult puterea mea de intelegere. Eram un putoi din clasa a saptea. Oricum, eram mandru tare ca am putut capta ceva din noua capodopera. Care, cu recitalul ala de pian de debut si cu rasul final, m-a dat pe spate. Nu mai auzisem asa ceva! Si, credeti-ma, la varsta aia stiam cam tot ce misca in muzica… accesibila noua, in Romania. Aveam si niste surse alternative – asa s-ar numi acum – care ma alimentau cu calitate!

In blocurile de langa casa mea, era un tip super cool, Dudi (oficial, cred ca-l chema Dieter), era neamt de origine si avea legaturi cu Germania, avand acces la marfa de acolo. De la el mai pupam, asa, cu imprumut, niste Purple, Led Zepp si Hendrix. LP-uri, d-alea adevarate, cartonate, lucioase. Cand mergeam la scoala, sa dau mai departe, la schimb LP-urile, intr-o mana tineam ghiozdanul, iar in cealalta, la sub-brat, purtam trofeul de vinil. Mama, ce mai mandru eram!

Eheee, narcisist de mic 😊 Si, atentie, eram abia-ntr-a saptea!

Oricum, discurile le invatam pe dinafara. Incercam io sa fac niste smecherii, legand diverse fire si jack-uri intre pick-up si magnetofonul lu’ taica-meu (Tesla B3), ca sa le inregistrez pe banda. Cateodata mi-a si reusit, nu intotdeanuna, insa… Imi amintesc ca am tras super-misto un Highway Star, Mistreated, Fools, sau Custard Pie.

Hai, ca mi-am facut pofta si acum mi-am pus Fools. Cred ca este una dintre cele mai nedreptatite piese rock din toate timpurile, Geniul baietilor este maxim, insa nu se regaseste in preferintele majoritatii, O fi problema eterna dintre calitate si cantitate. Adica vrei like-uri si views, sau accesul in anumite elite si aprobarea lor? Frate, recitalul este demential! Pe un ritm neauzit nicaieri altundeva la tobe, de parca bate in oale de bucatarie, solistica e cu o chitara pe care da cu arcusul de vioara. Vreau si io ce-au fumat baietii aia!

Baga-mi-as, iar am intrat in balarii…

Back to 2019! Ba nu, ca YouTube-ul mi-a bagat acum Child in Time. Cum sa rezist la asa ceva? Gillan urca aici sapte octave. Nimeni nu a reluat piesa asta. Si nu pentru ca nu a vrut, ci pentru ca nu a putut! Voi nu stiti, dar in anii ’70, daca faceai un ceai si nu aveai asta, sau Je T’aime,…Moi Non Plus, nu-ti venea nimeni!

Pe vremea aia, in toate discotecile si la toate ceaiurile (asta era denumirea party-urilor de azi) play list-ul era o insiruire in care alternau piese lente/bluess si rock/hard. Pentru ca la cele hard ieseau la dans cei care chiar stiau sa se miste, iar la asa-numitele bluess-uri dansa toata lumea. Nu trebuia sa stii nimic, doar te lipeai de fata cu care voiai sa dansezi si te balanganeai cat tinea melodia. E adevarat, nu stiai sa dansezi, insa era unica ocazie sa o simti aproape (depindea de ea cat de close era faza asta) pe fata e care o iubeai in taina, … hai ca nu mai zic mai multe.

Wow! A intrat Mistreated! Am ascultat-o de mii de ori. Asa, ca structura, in capul meu e un fel de Bolero, de Ravel (evident, nu puteam pune decat varianta cu Sergiu Celibidache la pupitru!), sau Ochi Chernye. Incepe lent, te pregateste, te da putin cu capul de pereti, apoi te invarte pana da cu tine de pamant! Oricum, toate se incheie cu I’ve been loosing my mind! Pentru ca e normal, iti pierzi mintile dupa o nebunie d-asta.

Ce dracu’, Mirceo! Ori scrii despre 2019, ori las-o-n pana mea!

Am deviat rau, cred c-o sa sterg tot si-o iau de la capat. Hmmm,… totusi, Word-ul imi spune ca am scris deja 950 de cuvinte pana acum. N-as vrea sa le pierd, ca pe multe alte texte pe care le-am conceput, le-am pregatit, apoi le-am dat delete. Pentru ca nu-mi placeau. Sau nu ma aratau pe mine asa cum simteam. Erau false, nu eram eu. De multe ori imi pun intrebarea:

CE VREAU?

Postari care sa primeasca multe like-uri, care sa-mi alimenteze narcisismul notoriu, sau anumite like-uri, de la oameni care stiu ca apreciaza valoarea? Habar n-am! Si, ca tot a fost de curand Mos Craciun pe la noi, daca eu nu stiu ce sa-i cer, cum dracu’ sa stie el ce sa-mi aduca?

I heard it through the grapevine, cu Creedence. Ce capodopera! Nu stiu care e mai misto, asta sau originalul, care e al lui Marvin Gaye. Un talent extraordinar, cu o poveste intens tragica, care a fost impuscat de insusi tatal sau, intr-o zi de 1 aprilie. Peste o zi, ar fi implinit 45 de ani. Incredibil! Ce pacate or fi fost acolo, ce-a trebuit ispasit? Habar n-am! Insa baiatul asta a reusit o piesa monumentala ca asta, pentru ca mai tarziu sa sfarseasca omorat de propriul tata. Offff, astea drame! Iar eu ma plang ca trafic in Bucuresti, oboseala, stress, spital si greutati…

Sunt un prost!

Negru Voda mi se pare cea mai balada romaneasca. Vioara lui Kappl, cu care incepe totul si care da tema, e magnifica. Apoi accentele de jazz-rock si de progressive fac motivul principal sa varieze si sa se duca prin locuri nebanuite. Nicu Covaci cu chitara lui baga niste efecte pe care noi, romanii, nu le mai mirosisem in anii aia. Era un miracol, am ascultat piesa asta de mii de ori. Radio Saptamana Top, emisiunea pe care Florin Silviu Ursulescu o punea vinerea, de la orele 21 pe Programul 3, in stereo, incepea cu vioara asta dementiala…

Nici nu mai conteaza. Sunt… way out of business!

Mugur de Fluier a fost un reper in muzica anilor 70. Albumul a fost un standard de calitate al muzicii romanesti, iar Strunga daca nu o asculti pe imaginile de generic de la Nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu, inseamna ca nu intelegi anii aia. Exact intr-un final de decembrie, cam in zilele astea, a fost premiera filmului la Sala Palatului, iar regizorul a multumit celor prezenti astfel: Va multumim ca ati ales ca in aceasta zi de duminica sa veniti sa vedeti mai multi nemuritori, in loc de a vedea unul singur. (In anii aia, duminica, la orele serii, era un serial american numit Nemuritorul).

True story!

Din cauza de Mugur de Fluier, mi-am cumparat blockflote (am dat pe el 42 de lei) si am invatat partitura respectiva. Pe care, intr-o toamna din 1981, i-am cantat-o la telefon unei noi prietene, Ana. Cea care, peste cativa ani, mi-a devenit sotie.

Hai, ca sunt praf! Nu ma pot concentra deloc…

Voiam sa scriu despre un fel de retrospectiva 2019 pentru mine. Ca a fost interesant, cu evenimente, cu premiere… M-a luat valul si m-am lasat dus de amintiri, de dulcegarii. Sau de prostii… Ce va spuneam io despre like-uri? Cateodata nu mai conteaza. Ei bine asta am simtit acum, asta am scris. Restul, o vom rezolva. De fapt, nu-i asa?, despre 2019 mai am timp cateva ore sa scriu cate ceva.

Ohoo, s-a facut de trei jumate… iar Ana imi reproseaza ca, daca nu dorm la ora asta, cum dracu’ o sa rezist io maine, de Revelion? Hai, noapte buna, dragilor!

Hei, hei, verde e iarba, soarele-i sus pe cer….!

Nu va urez de An Nou, nu-i asa ca mai e timp?

The Show Must Go On

MGxG

Initial, mi-am zis ca nu mai scriu nimic. In perioada asta, Facebook imi tot aminteste ca acum fix doi ani am fost diagnosticat cu cancer si internat pentru operatie. Nu mai vreau sa scriu de asta, pentru ca ii dau prea mare importanta si pe urma bestia si-o ia-n cap. Cancerul. Si nu mai vreau asta, vreau sa merg mai departe ca un om norma, fara sa ma gandesc la el…

Insa apoi mi-am amintit, de fapt, motivul pentru care am inceput sa scriu de boala mea, chiar atunci cand eram in spital. Pentru ca am vrut sa ajut. Pe alti barbati curajosi, sau poate fricosi ca mine, insa care nu s-au dus la un control la urolog, sau nu au stiut ca exista o analiza ce se cheama PSA si care poate semnaliza din timp orice disfunctie a prostatei. Si, care e atat de usor de realizat, la orice recoltare de sange. Pe cat e de simpla analiza, pe atat de importanta, pentru ca este primul semn de avertizare ce poate chiar salva vieti, daca este sesizat in timp util.

MGxG
MGxG

Atunci am luat decizia sa fac cat mai cunoscuta povestea asta cu analiza PSAului si rolul ei, s-o popularizez. In decembrie 2017 si lunile urmatoare, am scris multe articole aici, pe blogul meu, despre cum am fost diagnosticat cu cancer, apoi ajuns la operatie, sederea in spital, cum a decurs ulterior recuperarea si, in concluzie, ce inseamna sa fii bolnav de cancer in Romania. Am primit sute de mesaje, telefoane, urari si incurajari, dar si intrebari concrete despre asta. Sau am ascultat povestile unor prieteni care, insa, nu au vrut sa faca publica durerea si suferinta lor. Chiar mi s-au ceur sfaturi, sau idei, ori solicitari de indrumare etc. Nu ma pricep la medicina deloc, asa incat nu am avut ce sa povestesc decat despre experienta mea de pacient.

Chiar intentionam atunci sa infiintez o fundatie prin care sa aduc in atentie cat mai multora importanta controlului periodice a prostatei dupa 40 de ani si a analizelor aferente, deoarece noi, barbatii, aproape toti avem sau vom avea probleme cu aceasta. Mi se parea ca pot sa fac asta si ca o voi face.

Am iesit din spital, m-am luat cu recuperarea, cu radioterapia, tratamentul hormonal, cu analizele, cu mers la controale, d-astea normale in situatia mea. Apoi mi-am mai luat niste proiecte de colaborare, am mai pictat, am muncit apoi luni de zile pentru expozitia mea de pictura de asta primavara, de la Bruxelles, am inceput sa fac cursuri de desen, voluntariat si multe altele… Adica, mai pe scurt, mi-am umplut timpul atat de mult incat sa nu mai am timp liber. Daca l-as avea, mi se pare ca l-as irosi, iar eu acum apreciez cu totul altfel fiecare secunda. La adevarata valoare. Fraier sunt ca abia la varsta asta am ajuns la concluzia asta…

In fine, am abandonat ideea fundatiei. Ori a activitatii in sprijinul diagnosticarii intr-o faza incipienta, constientizarii sau prevenirii cancerului de prostata. Sau cum s-o numi, sigur ati prin ideea…

Insa acum cateva zile am primit un mesaj pe Messenger, apoi un telefon de la cineva, necunoscut, care are tatal intr-o situatie destul de asemanatoare cu cea in care am fost eu si care mi-a solicitat cateva informatii mai concrete si chiar sfaturi. L-am intrebat cum a ajuns la mine si mi-a spus ca a cautat pe net articole despre cancerul de prostata si asa a citit ce am scris pe blogul meu. Va dati seama ca m-am bucurat ca am putut ajuta inca pe cineva,… (dar, mai ales, la cat sunt de narcisist.)

Apoi, gandind mai profund, atata cat sunt eu in stare, am ajuns la concluzia ca poate nu fac bine sa nu scriu mai departe despre asta, pentru cei care au nevoie sa afle din experienta traita de mine. Iar ideea aia cu fundatia incepe sa mi se para, din nou, de luat in seama la modul foarte serios.

Dar habar n-am ce sa fac in sensul asta. Stie careva dintre voi, sau vi se pare o prostie?

MÂNDRIE ŞI PREJUDACATĂ… DE ROMÂN

Razboiul pentru LUMINA

De 1 Decembrie, m-a bucurat sa vad atata lume care simte mandria de a fi roman. Si multe steaguri tricolore afisate nu doar mai pe tot Facebookul, ci si prin curti, pe la porti, la balcoane, sau pe masini. Asta e foarte bine. Macar am trecut de la faza de a lasa sa treaca pa langa noi ziua nationala, intr-o indiferenta suverana, la o afisare si asumare directa, fara echivoc, a originii noastre. Mereu i-am admirat pe straini ca-si onoreaza steagul si valorile. Uite ca acum incepem si noi s-o facem.
Peste tot in lume!

Razboiul pentru LUMINA
Razboiul pentru LUMINA

Evident, sunt si in cealalta parte destui care nu recunosc niciun fel de mandrie in a fi romani, sau, mai mult, chiar se simt rusinati. Mai sunt ai altii, care considera ca ce mare scofala a fost 1 decembrie 1918? Ca nu inseamna nimic, ca mai bine s-ar alege o alta data din calendar, una cu mult soare si posibilitati de vacanta la mare, plaja, bere si gratar.

Nu stau io acum sa judec daca avem sau nu motive sa fim mandri, insa, pentru mine asa a picat la zar. Si, precum spunea Ionel Teodoreanu, sau Cioran, “eu nu am cerut sa fiu roman. Am avut noroc!”

Un singur lucru as vrea sa le amintesc celor care nu prea simt o mare smecherie de 1 decembrie. Tara noastra, in Primul Razboi Mondial, ajunsese sa fie cam cat un judet, retragandu-se in fata frontului si mutandu-se capitala la Iasi, impreuna cu familia Regala si tot ce insemna Statul. Prin niste sacrificii extraodinare, sute de mii de jertfe de tineri ostasi pe campul de lupta si prin inteligenta Regelui si Reginei, a oamenilor politici de acum o suta de ani, s-a facut Romania Mare. Care, in 1920, e adevarat, si printr-o conjunctura internationala favorabila, a atins cea mai mare suprafata pe care romanii au avut-o vreodata intr-o singura tara!

Bine, dupa aceea, in preajma si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, Hitler si Stalin au avut grija sa ne joace iar la cartea istoriei si, pana la urma, am ajuns sa fim ceea ce suntem in prezent.

“Pe aici nu se trece!”

Cand aveti ocazia, mergeti la Mausoleul de la Marasesti, unde sunt depuse osemintele a peste 5000 de eroi, din care peste 3000 neidentificati. Veti vedea acolo unele lespezi sub care sunt ramasitele a 300 sau 500 de soldati morti in bataliile din Primul Razboi Mondial. Prin moartea lor s-a reusit Marea Unire. De care unii, acum, isi bat joc…

Macar si pentru asta, eu cred ca merita ca, cel putin in perioada asta din an, sa ma mandresc ca sunt roman.
Voi?

TĂCEREA de 30 de ani

Trist… i-am vazut la stiri pe cei chemati la Curtea Suprema ca martori in procesul Revolutiei. Au fost chemati vreo cinci mii de oameni. Majoritatea niste persoane varstnice, cu chipuri posomorate si intristate, miscandu-se cu viteza si energia specifica varstei. Deodata am avut revelatia faptului ca ei au fost, de fapt, tinerii din decembrie 1989 care au iesit in strada si au strigat “Jos, Ceausescu!” cu un curaj demn de tot respectul. Ei ne-au aratat ca “vom muri si vom fi liberi!”. Peste o mie dintre ei, chiar au pierit, iar alte doua mii au fost raniti, unii marcati pe viata.

Tacere

Au trecut 30 de ani…
In care Poporul nu a vrut sa stie nici cine a ordonat si nici cine a apasat pe tragaci. Cine a bramburit in asa hal lucrurile, incat la Otopeni a fost macelarit un intreg batalion cu tineri de la scoala de ofiteri din Campina? Aveau in jur de 18-20 de ani. Si multe alte morti inutile…

Daca romanii ar fi vrut sa afle adevarul, ar fi fortat politienii. Dar nu s-a vrut, pentru ca ar fi cazut primele capete pe care oamenii i-au cunoscut ca emanati ai revolutiei, incepand cu Ion Iliescu. Cum ar fi fost ca primul presedinte dupa Ceausescu, ales cu 86%, sa fie condamnat? Cei care au preluat puterea au strans in jurul lor multi dintre vinovatii acelor zile, care au dat ordinele. Si asa s-a creat FSN, FDSN, PDSR, PSD… Deci exista un pacat originar care va plana intotdeauna asupra acestui partid.

Dar mai e o categorie…

A celor care chiar au tras! Ei, in timp, au crescut in grade si pozitii si multi sunt generalii de azi, care au in mana puterea, sau accesul facil la ea. Oare au ei interesul sa se afle adevarul?
Nici atunci, imediat dupa ’90, nici acum, la 30 de ani dupa, nu e momentul sa aflam adevarul. Care se va amana, sine die, pana o mare parte din vinovati, vor disparea.

Din pacate, tinerii de astazi, cand vor vedea imaginile de la stiri, cu acei batranei tarati la Curtea Suprema, nu vor intelege, de fapt, ce cautau ei in strada, asa in varsta, si nu stateau acasa, in fata focului si a televizorului, cu un ceai in mana? Ei nu-si pot inchipui ca oamenii aia au fost si ei tineri, ca ei astazi, dar in plus au avut atunci, in decembrie ’89 un curaj dat de disperare, cand simti ca nu mai ai nimic de pierdut.

  • Dar, de ce, nu era bine pe vremea lui Ceausescu? Eu nu stiu, dar am inteles ca toata lumea avea serviciu, mancare, case…

Cam asa vad tinerii de azi. Iar cand se uita la stiri, sunt si ei confuzati. Pentru ca noi, astia batrani, nu le-am explicat totul, de-a fir a par. Lasa, sa nu stie si ei, de ce sa le mai spunem mizeriile de atunci? Sa-i protejam… Iar protectia asta ni se va intoarce, candva, in fata, pentru ca sunt din ce in ce mai multi mileniali care il preaslavesc pe Ceausescu si comunismul lui.
Noi suntem vinovati, pentru ca, daca nu-i invatam istoria adevarata, riscam sa se repete.

Au trecut 30 de ani…

La Revolutie aveam 29 de ani si am iesit in strada. Insa nu m-am inscris in nicio asociatie, nu am depus nicio cerere pentru nimic. Daca as fi fost chemat ca martor, cu siguranta si eu as fi exact exact la fel cu cei pe care i-am vazut la stiri, acum dupa 30 de ani: un batranel care se misca sovaielnic…

Doar ca, poate, cu batista rosie la butoniera.

15 noiembrie – de la curaj nebunesc, la comert neghiobesc

Astazi este 15 noiembrie. Pentru cei care au prins cat de cat perioada comunista, ziua asta reprezinta curajul nebunesc al brasovenilor, care in 1987 s-au ridicat impotriva lui Ceausescu. Fara nicio conspiratie a Serviciilor din ale tari, fara nicio pregatire sau plan, pur si simplu au iesit in trada si si-au strigat DUREREA. Credeti ca era putin lucru? Ha! Toti au fost apoi anchetati, torturati, unii deportati, impreuna cu familiile, altii urmariti permanent sau chiar inchisi.

Selfie

De ce? pentru ca se saturasera de foame, frig, minciuna, umilinte. Cei din schimbul trei de la Steagul Rosu au vazut ca regimul le-a redus salariul. Brusc. Pentru ca Ceausescu dorea sa stranga cureaua, sa ne infometeze, sa ne tina in frig si intuneric, ca sa plateasca datoriile externe uriase. Pe care tot el le facuse!!! Ca doar nu le-am facut noi…

Iar acum, ii aud pe unii ca uite, Ceausescu a platit datoriile externe complet, singura tara din lume care si-a platit datoriile e Romania si, mama! ce erou e Ceausescu!  Baaaai, netotilor, n-ati vrea voi sa platiti si acum datoriile Romaniei? Tot asa, complet. Sa stati ACUM in foame, frig si intuneric. E frumos sa spui ce cool a fost nea Nicu, atunci cand postezi asta pe Insta, sau pe Facebook, tragand din pai dintr-o Coca, ORI un joint, sau morfolind un Mac.

Oamenii aia, ajunsi la capatul rabdarii, nu mai aveau nimic de pierdut! Au iesit in strada impinsi de disperare, stiind ca fac un gest nebunesc, la care nu exista UNDO si pentru care vor fi blamati, poate, toata viata. Dar au avut curajul s-o faca! Asta este un adevarat role model, curajul absolut, no matter what!

Ca sa va faceti o idee despre nebunia demonstrantilor, luni, cand am aflat de la Europa Libera despre evenimentele de dumininca din Brasov,  imi era frica sa vorbesc cu colegii de la Institut. Vorbeam in soapta si ne ascundeam dupa plansetele de desen, sa nu ne vada ceilalti… Iar muncitorii din Brasov au iesit la vedere, cu pietul inainte, in strada!

RESPECT, BRASOV!

Si, atentie, mai erau inca doi ani negri pana la Revolutie, in care ne-am afundat si mai rau in cea mai cumplita perioada din istoria Romaniei.

Iar astazi, toata lumea e fericita ca are promotii nemaipomenite de Black Friday… Vai, draga, stii ce aparat sa-mi maseze umerii mi-am gasit, d-ala care are sesizori si stie exact cat trebuie sa apese, bla, bla. Pai, pe vremea lu’ nea Nicu, baietii cu ochii albastri asigurau aceste servicii gratuit. Si, doamne, ce servicii mai prestau!

Scuzati-ne, aici am ajuns! Atat s-a putut…

La revedere, Ducu Darie…

MGxG - Since 1960

Bai, clar am intrat intr-o zodie neagra! A plecat si Ducu Darie…
Nu’s ce v-a apucat, dar mai potoliti-va, frate cu gesturile astea. Chiar, mie nu-mi face bine! Atatia OAMENI FRUMOSI pleaca de la noi….
Pe Ducu l-am cunoscut in clasa a noua, la Sf. Sava. Era mai mare decat mine cu un an, era la a zecea, la clasa de uman. Din ce-mi amintesc acum, in clasa cu el mai era si Ruxandra Sararu (fiica celebrului scriitor pe vreea aceea, Dinu Sararu, director la Teatrul Mic in acei ani), actorul Radu Amzulescu (Achim din primul Morometii). Era o fata din clasa lor care raspundea, pe linie de UTC, de clasa noastra. Si venea la sedintele noastre de utecisti, unde se aseza in ultima banca. Asa am cunoscut-o si mi-a placut de ea  Apoi stateam in aceeasi banca. Imi amintesc ca uneori, dupa ce oboseama spunandu-i bancuri, ma dadeam mare batand in banca percutia de la celebra piesa a lui Cozy Powell – Dance With The Devil, care imi iesea destul de bine. V-am pus zilele trecute un video dintr-o noapte cand bateam la bongos. Ei, uite, cu asta chiar puteam agata fetele, pe bune 
Ii mai si povesteam de caricaturile mele, cateodata le mai desenam, asa pe sest, la mijlocul caietelor, sa pot rupe usor foaia, in timpul sedintelor de UTC. I-am spus ca vreau sa le public etc. Pe vremea aia, in anul intai, inca nu debutasem. Avea sa se-ntample asta in anul III, in martie 1978, cand m-a publicat Sorin Postolache in Flacara lui Adrian PAunescu.
EA locuia in blocul de langa Piata Amzei, pe aceeasi scara cu Nichita Stanescu, pe care, evident, il stia bine, fusese de multe ori la el. Mai ales ca ea, fiind la uman, sunt convins ca avea inclinatii catre literatura si poezie. Mi-a promis ca ma va duce odata sa il cunosc, insa nu s-a intamplat niciodata. Mai mergeam, impreuna cu mama ei, la cate-un film la Sala Palatului, care era dat acolo in premiera, inainte sa intre in circuitul de cinematografe obisnuit. Stiu ca Papillon am vazut acolo, in varianta originala si integrala (comunistii aveau sa taie multe scene de nuditate mai apoi) cu admirabilul Steve McQueen.
Si, mergand prin pauze foarte des la EA, la clasa a X-a, i-am cunoscut, cat de cat si colegii. Eu eram cu muzici in cap si a aflat un coleg de-al ei, cu care am inceput sa fac schimb de discuri, Atunci am ascultat Atomic Rooster, la care era si Carl Palmer, tobarul celor de la ELP (ca tot am scris si ieri de el), am descoperit The Who, cu opera rock Tommy si m-am indragostit de Jethro Tull, cu-al lor magnific Thick As a Brick! Pe vremea aia se introdusese moda cu o saptamana de practica pe luna. Si noi aveam un atelier de strungarie in liceu, la subsol, unde chiar faceam niste suruburi, le filetam, cacaturi d-astea. Si intr-o zi, Ruxandra a venit sa-mi ceara halatul meu de atelier, ca pe-al el il uitase, sau ceva…
Nu-i asa ca simtiti ca tot aman momentul sa vorbesc despre Ducu? E greu, a plecat la doar 60 de ani, te simti tanar, creativ, in putere. 60 e noul 40, nu?
Era un tip pe care nu aveai cum sa nu-i remarci din prima. Evident, stiam toti ca era fiul lui Iurie Darie, unul dintre cei mai renumiti actori ai nostri, care insa era si un extrem de talentat desenator. A facut multe desene pentru copii, parca intr-o emisiune la TV cu Mihaela. Statea intr-o casa pe undeva pe langa Brezoianu, prin zona magazinului Adam, pe la intrarea in Cismigiu. Era ceva deosebit, o fatada cu coloane rasucite, de un gotic venetian, O minunatie!
Ducu era inalt, frumos, se misca bine, domina cu usurinta atmosfera, vesel si spontan. Inca din anii liceului dadea semne de regizor, organiza spectacolele si piesele de teatru de la serbari cu o mare putere interioara, pe care le-o imprima si celorlati. Asa mi-l voi aminti mereu. Chiar daca ulterior i-am urmarit succesele de pe toate scenele lumii, sau de pe la noi, in mintea mea era acelasi pusti de 18 ani, exuberant si naravas. Sa te evidentieze BBc-ul, sau The Guardian, care spune ca dupa Peter Brook faci cea mai buna montare a Visului Unei Nopti se Vara, io zic ca e ceva!
O mare valoare, pe care, evident, multi o vor descoperi abia dupa moartea artistului. Daca o vor descoperi vreodata… Insa, credeti-ma, a fost MARE!
La revedere, Ducu Darie! Sa mergi sa le pui in scena cele mai misto spectacole si celor de-acolo, de sus. Unele nemuritoare…

La revedere, Florin Silviu Ursulescu…

MGxG - Since 1960

A plecat Florin Silviu Ursulescu! Cu siguranta, pentru 99% dintre voi, prietenii mei, numele nu va spune nimic. Insa, pentru mine, in anii comunismului, unde doar muzica, de fapt arta in general, ma facea sa mai rezonez si io cu lumea normala, FSU a fost unul dintre cei care m-a alimentat, ani intregi, cu noutatile muzicale de top din afara.

Vinerea seara, la radio pe Programul 3, singurul care emitea stereo, Florin avea emisiunea Radio Saptamana Top. Era unul din reperele existentei mele. Stateam cu urechile lipite de radio, in dormitor la ai mei, unde era un aparat de radio stereo, d-ala latit asa, aplatizat, din lemn, unde chiar se auzea stereo. Imi amintesc si acum probele pe care le faceau cei de la radio, inainte oricarei transmisiuni stereo: Acum auziti semnalul sonor in boxa din stanga. Acum auziti semnalul sonor in boxa din dreapta. Acum auziti semnalul sonor in ambele boxe…
Topul era difuzat vinerea, de la 9 la 10 seara si reflecta exact topul publicat in revista Saptamana din aceeasi zi. Emisiunea avea 3 segmente: muzica romaneasca, muzica straina si muzica populara. In general, topul extern coincidea cu cel al marilor reviste de muzica de afara, Billboard, Rolling Stones, si care mai erau. Asa ca, eram cat de cat la curent cu ce se purta, dpdv muzical, in anii aia de comunism.
Intr-o ora nu puteai difuza tot, prin urmare erau selectate doar unele piese, in special new-entry si cele in urcare.
Insa piesa de pe locul intai era intotdeauna difuzata integral. Asta era regula de baza. Prin 1973, cand a aparut genialul Tubullar Bells, al lui Mike Oldfield, a urcat direct pe local intai. Aflasem despre noua aparitie discografica, stiam ca pe albumul ala omul canta la toate instrumentele, vreo 17 cred, asa ca eram innebunit sa ascult piesa. Piesa, de fapt, impropriu spus, pentru ca tine cat tot albumul, 49 minute si 16 secunde! Cum dracu sa dai asta, INTEGRAL, intr-o emisiune de o ora, in care ai, practic, trei topuri de dat?
Eram atat de excitat ca voi asculta Tubullar Bells, incat nici nu stiu sa va spun cum ma simteam. Remember, aveam 13 ani, in pana mea!
Ei, si vine vineri seara, ora 21:00. Genericul de la Radio Saptamana Top, realizata si prezentata de Florin Silviu Ursulescu, era inceputul ala minunat, la vioara, al lui Phoenix, din Negru Voda. Apoi se intrerupea muzica si FSU spunea Radio Saptamana Top!

Dar, stupoare!!! Pentru ca in vinerea aia Ceausescu a organizat nu stiu ce cacat de Congres al UTC (Uniunea Tineretului Comunist), in seara aia au dat un reportaj de la mizeria ai de congres. De ce? Pentru ca Programul 3 de la radio targeta cumva tineretul, deci aici au considerat ei normal sa dea congresu’ lu’ Peste. Numa’ asa, de-ai dracu’ sa nu ascult eu Tubular Bells!!!
Eram prabusit! O saptamana am fost bolnav….
Noroc ca si in saptamana urmatoare piesa a ramas tot pe locul intai, FSU a comasat restul topului in 10 minute si, uite-asa, am ascultat si io, prima oara, Tubular Bells! Vaaai, tema aia principala, repetata la fiecare instrument, si in final, and now… tubular bells! Nu va zic cat de fericit am fost in noaptea aia! De parca luasem Oscarul, Nobelul, Grammy-ul si ce mai vreti voi in acelasi timp!
Heeei, cei tineri, vedeti cat de norocosi sunteti si nici nu va dati seama? Voi, daca vreti o piesa, in trei secunde o ascultati, ca e pe YouTube sau pe cine stie ce aplicatie de muzica. Io, atunci, stateam saptamani intregi, tremurand cu speranta ca poate-poate, am norocul s-o ascult.
Of, aveti la dispozitie toata muzica lumii, de la facerea ei si pana acum! Si voi ascultati manele, in pana mea……….. No comment!
A urmat o perioada misto, in care, din zece piese romanesti in top, 7 erau ale lui Phoenix, de pe Mugur de Fluier, sau pe de Cantofabule. Incredibil!
Perioada in care Emerson Lake & Palmer au castigat cu Works la cea mai buna trupa, la cel mai bun album, Keith Emerson la cel mai bun clapar, Grieg Lake la cea mai buna voce, Carl Palmer la cel mai bun tobar.
Have your leaves all turned to brown
Will you scatter them around you
C’est la vie
Ulterior, in locul lui Florin, la emisiune a venit Petre Magdin, care a stricat tot. Era casatorit cu Dida Dragan (altfel, o voce incredibila, printre cele mai misto ale noastre!), care canta cu Sfinx-ul lui Dan Andrei Aldea (vezi Ninge pe Masa Tacerii), asa ca emisiunea a capatat o alta orientare. Poate si pentru ca cei mai multi dintre Phoenicsi fugisera afara…
Daaa, a fost o perioada magica, pe care Florin a reusit s-o mentina in creierii mei. A contribuit atat de mult la formarea gustului meu, nu doar muzical… Toate astea, am avut fericirea si sansa sa i le spun personal, un pic mai tarziu, in 1986, la un festival de rock din Bacau, unde am petrecut toata noaptea de Inviere impreuna cu el, cu Mircea Baniciu, cei de la Metropol din Oradea.
Eeeei, copiii mosului, dar asta e o alta poveste, pe care v-o voi povesti poate cu alta ocazie…
Draga Florin Silviu Ursulescu, iti multumesc pentru tot! Sa te odihnesti in pace si sa le pui si celor de acolo cea mai buna muzica 😥 Celesta! 

15 Septembrie – Prima Zi de Școală, pe vechi

15 septembrie, prima zi de școală. Pe vremea mea, așa era în fiecare an. Spre sfârșitul vacanței mă încercau sentimente contradictorii. Pe de-o parte eram apăsat de apropierea școlii, finalizarea lecturilor obligatorii, a rezumatelor lor, sau ale exercițiilor la matematică.

Școlarul MGxG la lecția abecedarului

În schimb, ardeam de nerăbdare să-mi cumpere maică-mea rechizite noi și, în special BASCHEȚI. O după amiază întreagă făceam un turneu pe la toate magazinele din centru: Romarta Copiilor, Victoria, Olimpic, Trei Ursuleți, La Vulturul de Mare cu Peștele în Gheare. La Romarta, ăla de vizavi de CCA, aveau ăștia o super machetă cu trenuleț electric. Știu că maică-mea mă lăsa acolo și ea se sucea prin magazin să caute diverse. Macheta aia era cam 3×3 metri și avea reprodus un peisaj minunat, cu gări, vile, dealuri, șosele cu treceri la nivel cu calea ferată, bariere și tot ce era posibil într-o reproducere perfectă a unui loc mirific. Aș fi stat lângă masa aia luni întregi, fără să clipesc. Pe vremea aia, televiziunea avea multe momente de pauză, între emisiuni. Pentru cărțile emisiunile era toate live, nu se puteau înregistra. Și în perioada când pe ecran apărea genericul Pauză, se derulau imagini cu macheta aia superbă din Romarta Copiilor. Duminica după amiaza se proiectau pe CCA, pe partea de sus, cu litere cursive, rezultatele meciurilor din etapa de fotbal
Stăteam la geam, la etajul întâi și mă uitam la ele până le învățam pe de rost.
Mai era un magazin care-mi plăcea mult, pe Lipscani, dar nu-mi amintesc cum se chema. Poate mă ajutați… Avea pe pereții înalți întreaga poveste a Caprei cu Trei Iezi. Exact ilustrațiile alea mișto, clasice, pe care le știam toți copiii.

Aaa, iar în vitrina de la Cei Trei Ursuleți era o machetă superbă cu o familie de nomazi, care mergeau într-o căruță și câinele era în spatele căruței, legat cu lanțul.
Dec, după ce ajungeam rupți acasă, cu ghiozdan, rechizite și bascheți noi, abia așteptam să merg a doua zi la debutul anului școlar. Cred că v-am mai zis aici, îmi plăceau atât de mult noii bascheți, d-ăia chinezești, de 75 de lei, încât în noaptea aia dormeam cu ei pe pernă.
Niciodată ai mei nu m-au dus la școală. Doar mergeau la ședințele cu părinții sau veneau la serbarea de sfârșit de an școlar, în cazul în care luam premiu. Neluând de multe ori, nu prea i-am deranjat 🙂
Au fost câțiva ani în care eram mai curios decât de obicei, într-a cincea și într-a noua. Motivul era același, însă amploarea cu totul alta: gagicile!
În clasa a patra, ne-a pus învățătoarea să aducem de la părinți o hârtie semnată de ei cu opțiunea preferată de limbă străină, dintre engleză și franceză. Taică-meu mi-a dat o hârtie pe care a și motivat decizia lui, ca engleza e mai uzuală, în timp ce franceza e mai de salon.
Prin reorganizarea claselor pe criteriul limbii străine studiate, la noi în clasa au venit fete noi. Eee, aici era interesul meu maxim. Și, evident, pentru ele doream ca mereu la începutul școlii să am bascheți noi.
Profesoara de engleză era o tipă tânără drăguță și foarte deschisă la nou. În prima lecție, ne-a spus să ne alegem fiecare un nume englezesc și așa mă va chema. Mie-mi plăcea mult Cliff Richard (hei, vă rog să nu râdeți, aveam 12 ani și anul era 1972), așa că până într-a opta, Richard a fost numele meu de scenă 🙂
La una din edițiile Cerbului de Aur, care a debutat în perioada aia, a venit cu recital chiar Cliff Richard. Ai mei plecaseră nu știu unde și m-au lăsat pe mine să înregistrez, cu magnetofon concertul lui. Îmi amintesc că cea mai tare piesă a lui a fost “The Young Ones”, din filmul cu același nume. Pentru cei care nu au prins perioada aia, sau nu știu, toate trupele românești care s-au format atunci, Sincron, Phoenix, Roșu și Negru, Sfinx, au declarat că filmul ăsta i-a determinat să-și facă trupă, pentru că acolo au văzut prima dată chitare electrice și ce atmosferă pot crea.
Profa de engleză, ca să ne facă să știm cât mai mult, ne dădea versurile hit-urilor la modă atunci. Așa am înțeles mai ușor Rolling Stones, Moody Blues cu Nights in White Satin, sau Questions, Creedence, Beatles sau Middle of the Road.
În prima zi de clasa a noua, era altceva. Tocmai trecusem de examenul de admitere la Sf. Sava, eram tare mândru de isprava mea si mergeam ca un cocoș în curtea liceului, curios să văd câte fete vor fi în promoția mea. Erau destul de multe și drăguțe. Pe vremea aceea era mult mai simplu de apreciat care sunt fetele mișto, pentru că toate erau obligate să poarte același model de uniformă. E adevărat, unele, chiar dacă aveau un corp foarte frumos, reușeau să-l ascundă bine sub o uniformă necambrată, sau chiar lălâie. Alte fete, chiar dacă nu aveau forme sexy, aveau știința să își ajusteze uniforma și să aibă o atitudine care să le ajute să arate extrem de atrăgător. În zilele noastre, de multe ori hainele fac diferența, ceea ce reprezintă un obstacol în plus pentru un puțoi de 15 ani care vrea să aleagă și el cea mai mișto gagică.
Revenind la prima zi de școală, mai era un moment absolut de neprețuit. Cea in care primeam manuale noi, care miroseau mmmmmm,… nemaipomenit, a cerneală tipografică proaspătă.

Și la facultate, tot pe 15 septembrie începeam cursurile. Îmi amintesc că într-un an a venit Ceaușescu să țină un speech în Politehnică la deschiderea anului universitar. Eu, mare șmecher care pe vremea aia eram redactor șef-adjunct la revista Politehnicii, ING, venisem dotat cu aparatul de fotografiat, un Zenit, să-i fac poze Marelui Conducător. M-a văzut un milițian în mulțime și a venit direct la mine să mă întrebe ce vreau să fac. I-am arătat legitimația mea de presă, i-am zis ca pentru primul număr aș vrea o poză a Șefului. Nimic, frate! M-a pus să țin aparatul la spate, iar când a trecut Ceaușescu prin fața noastră, a stat lipit de mine, în fața mea, să fie sigur ca nu fac pe blat fotografia. Apoi, m-am gândit câte poze am văzut eu de-ale lui Ceaușescu, fără să fie oficiale? Niciuna! Hahaha, omul chiar avea grijă de imaginea lui 🙂
Pentru toți cei care au prins 15 septembrie ca prima zi de școală și pentru ceilalți, elevi și dascăli totodată, vă doresc un nou an școlar cu rezultate excelente!