Sunt convins că pentru fiecare elev, prima zi de școală e un eveniment aparte. Poate că mai puternic decât ultima, ori prima zi de vacanță. În ultimele zile de an școlar se dilua totul, nu prea se mai făceau ore, mediile erau deja încheiate la majoritatea materiilor.
Însă prima zi, pentru mine, venea la pachet cu mai multe. Cu uniforma nouă, cu rechizite și manuale noi. Dar cel mai important pentru mine erau bascheții. În fiecare an, în ultimele zile de vacanță, mergeam cu mama să-mi cumpere ce era necesar. Pe atunci nu erau Mall-uri, sau magazinul Unirea, sau Cocor. Mergeam la Romarta Copiilor, apoi la Victoria. La Romarta era macheta cea mai mișto pe care am văzut-o până acum, cu un trenuleț electric fabulos, cu gări, cu dealuri, semafoare, cu bariere care se ridicau și coborau, cu mașinuțe ce așteptau la trecere. Era atât de frumoasă, încât o dădeau la televizor când erau pauze tehnice. Da, pe vremea aia, televiziunea nu mergea non-stop. Cam totul, în afară de filme, era în priză directă și deseori aparea un anunț de pauză tehnică, sau defecțiune tehnică. De fapt, magazinul Victoria cred că a fost primul mall în România, că-mi amintesc reclama: “50 de magazine într-unul singur”.
Dacă nu găseam tot, mergeam la “3 Ursuleți”, vis-a-vis de Banca Națională. Îmi plăcea acolo vitrina, avea o machetă cu căruță, cu niște țărani în ea și un câine legat cu lanțul, în urma căruței.
Apoi coboram pe Lipscani, până la magazinul București. Știu că undeva peste drum era un magazin ce avea pe pereți fresce mari cu toate ilustrațiile din “Capra cu Trei Iezi”. Erau exact alea din carte, pe care le știm pe dinafară. Și ultimul vizitat era “La Vulturul de Mare, cu Peștele-n gheare”.
Luam apoi tramvaiul 13, sau 14 de la Piața Unirii, care venea primul. Biletul era 30 de bani la clasa I și 25 la clasa a II-a, adică dacă mergeai în primul vagon, sau în remorcă.
13 mergea pe Armata Poporului, actualul Iuliu Maniu, iar 14 mergea de-a lungul Splaiului, până la capăt, la Cocioc. Noi stăteam pe intrarea Cismelei, pe fosta stradă Bisericii, actuala Orșova. Deci, cumva, aveam de mers pe jos cam la fel indiferent ce rută alegeam. Mie-mi plăcea mai mult pe Splai, cu 14, că treceam prin fața căminelor dolin Grozăvești, noi pe vremea aia. Și erau construite după arhitectură americană, ca și întreaga Politehnică. Și, fiind seara, se vedeau frumos luminate, scările diagonale la vedere, geamuri mari. Altă lume! De atunci admiram clădiri și eram atras de arhitectură. Asta e, dacă n-am fost în stare să intru…
Capatul tramvaiului 14 era la Ciurel, cam pe unde e actuala stație de metrou Petrache Poenaru, fosta Semănătoarea. Acolo nu exista actualul lac, ci doar Dâmbovița, care în zona aia își făcea intrarea în București. Era atunci și ștrandul Ciurel, un pic mai mare decât o piscină, cu apă destul de nămoloasă. Biletul de intrare era 2,50 lei și-mi amintesc că toți bărbații aveau același model de slip. Din bumbac, cu crac doar pe o parte închis. Pe cealaltă parte avea șireturi, să îl poți regla în funcție de mărime. Și, eventual, să îl poți îmbrăca sau dezbrăca pe sub pantalonii lungi cu care veneai la ștrand, strecurându-l pe dedesubt.
În seara aia, când ajungeam acasă cu toate cumpărăturile pentru şcoală, dar mai ales cu bascheții noi, eram cel mai fericit. Peste noapte, adormeam cu ei la cap! Mirosul ăla de plastic chinezesc era nemaipomenit, unic doar atunci, cand erau noi, nepurtați. Costau 75 de lei 😜
Și mai era un miros care mi-a rămas în minte. Cel al manualelor noi, care ne așteptau pe colțul băncii, când intram în clasă, în prima zi. Eram atât de fericit când le primeam și le răsfoiam prima oară!
Primul meu abecedar – am ajuns la litera G
Veneam mai devreme la școală decât de obicei, că era serbarea de început al anului școlar, când ne adunau in careu, pe platoul din fața întrării în școală, unde era catargul pe care se ridica, ceremonios, steagul unității de pionieri. Dar mai ales era nerăbdarea de a-mi revedea colegii, după 3 luni de vacanță. Și, odată cu anii, mai cu seamă colegele, alea care-mi plăceau mie, pe care nu le văzusem de trei luni 😝
Indiferent cât de bine pregăteam anul şcolar, tot mai trebuia să mai cumpăr ceva după ce începeam. Fiecare profesor venea cu anumite cerinţe. Si ce mai căutam mai apoi, în primele zile de şcoală, câte un vocabular, ori caiet de muzică.
Da,… amintirea primei zile de școală, a primului abecedar și a primului clopoțel cred că va rămâne pentru totdeauna cu noi.
Mult succes în noul an școlar, copii, părinți și educatori!
În fotografie, ajunsesem la abecedar deja la litera G. În fundal se vede radioul vechi, enorm, din lemn, stil mobilă, cu clapele ca de pian…
Au trecut 3 ani de la mitingul diasporei, din Piața Victoriei. Atunci, Statul român era reprezentat de un guvern PSD, condus de o profesoară de lucru manual, Viorica Dancilă, manipulată de un repetent șmecher și arogant, pe nume Liviu Dragnea, și acționa printr-o manivelă de era ministru de interne, o secretară obscură de la un liceu din Videle, Carmen Dan. Ăștia au hotărât că trebuie să gazeze niște oameni adunați în Piață, e drept, împotriva lor. Mulți din cei de acolo erau veniți de la sute, poate mii de kilometri, să le transmită, cu mult nesaț, mesajul lor clar: MUIE PSD.
Știm cum s-a terminat, am povestit de multe ori, nu mai insist.
Dosarul s-a închis, apoi s-a redeschis, iar acum aflu că, la 4 luni de la redeschiderea lui, nici măcar nu a ajuns la procurori!
Singura mea explicație este că în sistemul juridic sunt aceiași care au format caracatița și până acum, cu vechi legături în PSD și aliații lor. De aceea noua putere nu prea poate mișca lucruri.
Pentru cei care sigur o sa mi-o tragă că iar mă iau de PSD și că mereu îmi pute partidul ăsta, no matter what, am o întrebare. Știți ce au în comun dosarul revoluției, cu peste o mie de morți, dosarul mineriadelor, iarăși soldat cu victime și dosarul 10 august? Pe Ion Iliescu și copiii lui, FSN și PSD. Și, pe lângă asta, faptul că nu au fost finalizate!
Pentru că sistemul corupt şi cangrenos înfiinţat de noua securitate de după ’90 nu şi-a dorit asta. Înțeleg că de la primele două mari procese au trecut 30 de ani, e greu să mai ai martori, dovezi, probe etc.
Băi, dar 10 august a fost alartăieri, toată lumea a filmat și fotografiat, există imagini captate de camerele super-performante de pe guvern și din piață, deci milioane de dovezi. Până şi eu am ataşat aici un scurt video cu momentele trăite de mine la acel miting.
Gazat în 10 august 2018
E clar că NU SE VREA să se afle adevărul, e clar că structuri ale statului, încă obediente PSD, tergiversează totul, până la termenul de prescripție.
Până nu se va finaliza dosarul 10 august, Statul român, membru UE în acest caz, este vinovat, fie el autor sau complice.
Eu, însă, nu uit și nu iert. Vinovații să plătescă!
Cei de la HBO reiau zilele astea serialul Cernobîl, probabil pentru că e perioada din an când s-a întâmplat nenorocirea. L-am văzut când a apărut, cu sufletul la gură, la propriu. E atât de reușit și atât de dur, încât cine îl vede înțelege exact nu doar ce s-a întâmplat, respectiv catastrofa nucleară în sine. Ci și cum funcționa sistemul comunist în viața reală, nu aia propovăduită de propaganda de partid. Cât de departe era de grija față de om și alte sloganuri din epocă.
E atât de bun serialul, încât pe IMDB e foarte bine cotat, iar pe ruși i-a deranjat maxim. Au spus că e o minciună și că lasă, c-o să facă ei varianta adevărată. Abia o aștept 😜
Am auzit pareri, bine informate, care sustin ca, in fapt, accidentul de la Cernobil din aprilie 1986 a dus, in final, la caderea Cortinei de Fier, la sfarsitul lui ’89. Posibil si foarte probabil. Era un intreg sistem putred, care, prin industria sa de varf, respectiv energia atomica, dovedea ca este daunator si falimentar.
Acum, revâzând filmul, am remarcat o scenă ce mi s-a părut așa, ca o revelație. E absolut memorabilă și, practic definitorie pentru ce valori erau atunci în lumea comunistă.
Se întâmplă accidentul, șeful de partid local este sunat în crucea nopții să fie informat. În pijamale, stând pe marginea patului, încă buimac, ascultă cu receptorul la ureche ce i se spune.
Care credeți că este prima lui replică? Cumva despre cât de grav este, sau dacă sunt victime, sau e un potențial pericol de contaminare?
Nuuuuu, nici vorbă…!
.
.
.
.
Vă mai las puțin, poate ghiciți 🙂
Radio-Aktivität
.
.
.
.
Deci, primele cuvinte ale sefului de partid au fost: “Cine mai știe?” Asta era grija omului cea mai mare! În funcție de ea lua apoi decizia ce să facă și cum să acționeze. Deci, ăia mari de la centru, știu, sau încă nu au aflat? Ca să știe cum să coafeze informația, să nu cumva să pice el vinovat…
Cam asta a fost comunismul. Un balon de săpun, despre care unii chiar au crezut că pot trece de pojghița subțire, frumoasa, colorata, fără să se spargă…
Exact cu 10 ani inainte, in 1976, fiind in anul doi de liceu, intr-o sambata, am facut rost de o caseta cu Radio-Aktivität, cel mai recent LP Kraftwerk, una din trupele mele preferate. Mi-a placut atat de mult piesa ce dadea titlul albumului… Dupa The Model, recunosc. Care este are ca inspiratie o veche melodie ruseasca. Si uite cum se-nchide cercul…
E o vorba: ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se-ntample…
Radioactivity – Lyrics: Sellafield 2 will produce 7,5 tons of plutonium every year. 1,5 kilogram of plutonium make the nuclear bomb. Sellafield 2 will release the same amount of radioactivity Into the environment as the Tschernobyl every 4,5 years. One of these radioactive substances Krypton 85, will cause death and skin cancer Radioactivity .-. .- -.. .. — .- -.-. – .. …- .. – -..– Tschernobyl, Harrisburgh, Sellafield, Hiroshima Tschernobyl, Harrisburgh, Sellafield, Hiroshima Stop radioactivity Is in the air for you and me Stop radioactivity Discovered by Madame Curie Chain reaction and mutation Contaminated population Radioactivity Radioactivity Tschernobyl, Harrisburgh, Sellafield, Hiroshima Tschernobyl, Harrisburgh, Sellafield, Hiroshima Stop radioactivity Is in the air for you and me Stop radioactivity Discovered by Madame Curie Chain reaction and mutation Contaminated population _ _ _ _ Morse Code: .-. .- -.. .. — .- -.-. – .. …- .. – -..– Radioactivity .. … / .. -. / – …. . / .- .. .-. / ..-. — .-. / -.– — ..- / .- -. -.. / — . Is in the air for you and me .-. .- -.. .. — .- -.-. – .. …- .. – -..– Radioactivity -.. .. … -.-. — …- . .-. . -.. / -… -.– / — .- -.. .- — . / -.-. ..- .-. .. . discovered by Madame Curie .-. .- -.. .. — .- -.-. – .. …- .. – -..– Radioactivity – ..- -. . / .. -. / – — / – …. . / .-.-.- .-.-.- .-.-.- -.- .-. .- ..-. – .– . .-. -.-
Azi a fost mai închisă vremea, chiar rece, după ploaia de peste noapte. Cu toate astea, am ieșit tot afară, în grădină, să lucrez. Vara nu am loc în casă, mă simt de parcă mă strânge.Brusc, cu vremea asta mi-am amintit de copilărie, atunci când mergeam cu ai mei la mare, în vacanța de vară. În fiecare an se nimerea o zi nașpa, cu nori, sau chiar cu ploaie. În ziua aia se făcea turul stațiunilor. Luam cu noi și calabalacul de plajă, că poate se făcea frumos peste zi și puteam să facem plajă acolo unde ne apuca vremea frumoasă. Fiecare zi de plajă era importantă într-un concediu. Ai mei încă nu aveau mașină pe vremea aia, așa că aveam de carat prin autobuzele de pe litoral tot bagajul. Iar în anii aia tocmai apăruse moda cu “cortul”. Ghilimelele sunt pentru că, practic, nu era un cort, ci infigeai patru bețe în nisip, la colțurile ceaceafului de plajă și deasupra în vârful lor, mai puneai un cearceaf. Așa, puteai rezista la umbră în timpul vipiei de la amiază, când soarele era turbat, iar nisipul încins de nu puteai călca pe el decât în șlapi.
Și, de obicei, când plecam la masa de prânz, rugai vecinii de cearceaf să se uite și la cortul tău, să nu dispară. Pentru că locurile de plajă erau prețioase, pentru unul bun trebuia să vii de dis de dimineață să îl ocupi, altfel, găseai tocmai la perete loc.
Așadar, îmi amintesc stațiile de autobuz pline de oameni cu copiii târâți după ei, alături de mingi, colaci de plajă, saltele, sacoșe și, evident, betele de cort 🙂
De obicei, cu ai mei mergeam la Eforie Sud, probabil pentru că era și ghiolul, dar and că mai degrabă că era cel mai ieftin.
Așa că restul stațiunilor, mi se păreau din alte filme. Adevărul e că atunci, în anii 70, alea erau toate mișto, pline de hoteluri noi.
De obicei, după amiaza acelei zile de turul litoralului, se însenina. Și făceam plajă acolo unde ne prindea soarele. Așa am apucat să fac plajă și pe la Mamaia, sau la Neptun și Venus.
Ca adult, am avut norocul să merg pe multe plaje din lume, unele mai mișto ca altele, dar parcă savoarea celor din copilărie nu am mai găsit-o nicicând…
Hopa! Hai că parcă s-a mijit puțin soarele. Mă întind și eu la plajă 😜
O vară frumoasă, prieteni!
AU TRECUT 30 DE ANI…. de la cel mai rusinos episod al Statului roman! Acela in care un presedinte cheama minerii in Bucuresti sa… planteze panselute in Piata Universitatii!
Mai bine haimana, decat tradator
Mai bine huligan, decat dictator
Mai bine golan, decat activist
Mai bine mort, decat comunist.
Oare cati isi mai aduc aminte? Ce primavara frumoasa am trait atunci, plina de speranta ca Romania se va scutura de mantaua ruseasca comunista care a apasat-o 50 de ani si va deveni libera. Ca o fata frumoasa, care zburda prin campiile cu maci catre soare, avantandu-se inainte goala, doar cu speranta ca va reusi sa biruiasca Raul.
N-a fost asa! A fost Iliescu! Cea mai mizerabila figura politica a Romaniei, care, alaturi de Ceausescu, cu care juca cerculete, au tarat poporul asta in noroi si mocirla, pervertindu-l pentru zeci de ani. Pentru cei tineri, care nu au apucat grozavia petrecuta atunci, un scurt rezumat!
Dupa asasinarea lui Ceausescu, noua putere condusa de Ion Iliescu a dorit sa se certifice si justifice in fata tarii si au inventat joasa de-a teroristii. Ca urmare, la Revolutie, dupa ce a fost capturat Ceausescu, au murit mai multi oameni decat inainte. Multi oameni deschisi la cap si-au dat seama ca e o mare manarie, in urma careia Iliescu si sleahta lui au confiscate Revolutia. S-a constituit FSN ( Frontul Salvarii Nationale), care era condus de ültimul pe lista, cu voia dumneavoastra” Ion Iliescu. Care avea initial rolul de a organiza alegeri DAR FARA SA PARTICIPE LA ALEGERI. In monetul in care FSN s-a organizat ca partid politic si a anunta ca partricipa la alegerile din 20 mai 1990, totul a luat foc. Toti si-au dat seama ca e o furaciune.
Toate partidele importante au inceput sa organizeze mitinguri in weekenduri. Prin 10 aprilie, daca nu gresesc, cei da la PNT au avut un miting electoral in Piata Charles de Gaulle. Dupa miting, coloana se intorcea catre Piata Universitatii, iar undeva pe Bdul Magheru, o gospodina fesenista a “scapat”, ca din intamplare, un ghiveci cu flori de pe balcon, exact in capul unui participant la miting din coloana. Oamenii s-au revoltat, mai ales ca rana produsa a fost destul de importanta.
Discul Jos Comunismul – Imnul Golanilor
Lumea, nervoasa, a ocupat Piata Universitatii si a inceput sa scandeze Jos Iliescu! Era intr-o duminica superba. Apoi, luni, marti, miercuti, lumea se aduna dupa amiaza acolo si ocupa Piata. Pana in primul weekend, deja se strangeau, in mod regulat mii si zeci de mii de oameni. Asa a devenit Piata cel mai longeviv miting din lume. Am participat in aproape fiecare zi. In timpul saptamanii eu cu Ana faceam schimb, pentru ca unul din noi ramaneam acasa cu copiii, iar in weekend mergeam toti, impreuna cu baietii nostri.
Au fost miste seri nemaipomenite pe care le-am traiti acolo. Cu sperante, cu oameni de o mare calitate (nu toti, dar preponderant), cu spirite alese care vorbeau sau cantau de la balcomul Universitatii, chiar simteam ca e o insula e libertate. Unde nu ne poate atinge perfidia, mojicia si nesimtirea fesenista, condura de Iliescu. Cat am strigat eu Jos Iliescu si Jos comunismul,… nu cred sa mai fi strigat ceva atat de intens in toata viata mea. Cu exceptia, poate, a Muie PSD!
Au incercat tot timpul sa denigreze spiritul Pietei, sa spuna si sa arate ca in corturile din fata Teatrului National erau droguri si acolo niste fete si-o trageau intr-o veselie cu oricine etc. Nu au reusit sa ne imprastie. Alegerile au fost in 20 mai 1990 si Iliescu a iesit cu 86%. Eu l-am votat pe Ratiu, care m-a convins la ultima confruntare TV cu Iliescu si Campeanu (PNL). La partide a votat cu liberalii.
O dezamagire crunta pentru toata Piata. S-a mai diluat si spiritul si participarea dupa anuntarea votului. Insa nu a disparut de tot. In vietatea Piata Universitatii inca pulsa viata, inca supravietuia. Imi amintesc ca in 30 mai 1990 a fost un cutremur destul de baban pe la orele 14 si ceva. Nu au cazut claditi, dar a fost naspa. Si asta a avut replic destul de multe si sesizabile. Una din ele a fost in noaptea aia. Eram singur acasa, Ana era plecata cu copiii la Onesti. Si atunci, la 12 noaptea, am plecat in Piata. Ala era noul meu “acasa”, locul unde eram cu oameni care gandeau ca mine…
Iliescu era turbat, ca abia castigase alegerile cu 86%, dar nu era recunoscut unanim, ii statea ca un ghimpe in coasta nenoricita asta de Piata. Un sfat de bine pe care i l-a dat Mircea Dinescu, care era si el parlamentar, a fost “sa-I lase pe cei din Piata sa fiarba in suc propriu!” Ca urmare a acestei nesimtiri, de cate ori incerca Dinescu sa apara prin Piata, era huiduit copios. Dupa asta, a cumparat fosta gazeta de umor Catavencu – extrem de mitso si de caustica – si a transformat-o in Academia Catavencu. Ca sa apara si el in lumea buna ca fiind anti-Iliescu…
Erau de mult zvonuri ca vor aduce minerii sa ne curete din Piata. In noaptea aia cu cutremurul din cand in cand, aparea cate un zvon ca uite, bai, vin minerii pe bulervard, dinspre Piata Romana. Si ne uitam, cu frica, inspre acolo, ca sa fim pregatiti, eventual, sa fugim.
Nu au venit in noatea aia. Ci mai incolo, in dimineata de 13 iunie 1990… Atunci m-am dus si eu in Centru, am fost langa Arhitectura, la Caleriile Caminul Artei, unde un individ in civil a pus un cocktail Molotov sub o furgoneta ce a luat foc instantaneu… Ala mirosea de la o posta ca era securist si ca avea misiunea sa creeze diversiuni. Pentru a da Politiei motive sa intervina.
Pentru cei tineri, ca sa inteleaga ceva, faceti un exercitiu de imagine (bravo, Veorica Dancila!) si ganditi-va ca daca apar niste manisfestanti anti-Iohannis la Palatul Cotroceni, acesta ar chema minerii sa-I rupa pe aia cu bataia! Si apoi i-ar si lasa doua zile sa faca ordine in Bucuresti si sa altoiasca, sa violeze si sa aresteze pe cine cred ei de cuviinta. Vi se pare firesc sa se intample asta?
Stiu ca minerii ajunsesera sa controleze chiar si masini pe sosea, si sa vada ce e in masina sau in portbagaj. In plus, erau sprijiniti si aplaudati de “oamanii de bine din Capitala”, mai pe scurt niste animale frustrate, care au urat in toata viata lor faptul ca ei sunt prosti si ca unii chair au invatat si au devenit destepti. Iar acum aveau ocazia sa le futa una in gura cu bocancul. Sau cu minerul.
Cred ca am mai povestit aici, copiii mei m-a salvat atunci, ca mergeam cu ei la dispensar (Mircea 4 ani si Dan 2 ani) impreuna cu Anca. Iar eu il aveam pe Dan in carca, care era bolnav. Aaaa, am uitat sa va spun. Marea mea vina, pentru care un camion plin cu mineri care treceau pe langa noi se uita cu balele scurse dupa mine, era ca… aveam barba!
Ce ti-e si cu intelectualii astia…
Repet, cel mai rusinos reper al Statului Roman consider ca a fost Mineriada din 13-15 iunie 1990. Atunci, tot Vestul, care pana atunci ne srpijinise si ne apreciase curajul, ne-a inchis portile. Iar Iliescu e bine-merci, probabil se uita la televizor si se gandeste cu nostalgie ce bine arata el la 60 de ani… cat am eu acum.
Golan
Foto: am de atunci toate cele 4 discuri cu cantecele Golanilor, pe care le pastrez ca o amintire ca, daca te intereseaza ceva, chiar daca esti mic, poti face diferenta! Noi am facut-o! Termenul GOLAN a fost dat de Iliescu celor din Piata! Ceea ce i-a determinat pe multi oameni de cultura, personalitati, sa se declare solidari cu noi, cei din Piata. De exemplu, Eugen Ionesco s-a declarat “Academician Golan!”
Astazi l-am condus pe ultimul drum pe cel care a fost unul dintre cei mai valorosi profesori si matematicieni ai Romaniei, profesor emerit doctor Octavian Stanasila. S-a stins, la 81 de ani, cel care a predat timp de peste 50 de ani, din care 20 a fost seful catedrei de matematica a Politehnicii bucurestene.
O zi trista in cimitirul Sf. Vineri
Am avut sansa sa-l cunosc in anul patru de liceu, in 1979, cand ai mei voiau sa iau meditatii la mate, pentru examentul de admitere la facultate. Am fost de doua ori la dumnealui acasa, mi-a dat niste probleme sa le rezolv, a vazut ce si cum, apoi a zis ca nu am nevoie de meditatii 😊
Autograf primit de la dom’ Profesor
Avea un mod foarte interesant de a te face sa te indragostesti de matamatica. Ti-o arata oriunde, chiar si in natura, sau biologie. Te facea sa treci de partea abstracta, sa intelegi ce e dincolo de cifre, radacini, serii sau radicali. Admirabil om!
Impreuna cu dom’ Profesor Stanasila, acordand autografe
Imi amintesc o faza cand tocmai primise o revista Matematika v Skole, ruseasca, un fel de Gazeta Matemetica de la noi. O rasfoia si la un moment dat am vazut o figura ciudata. L-am intrebat pe dom’ Profesor care era problema. Dansul stia si ruseste si mi-a spus ca figura aia trebuia impartita in doua parti congruente. Ok,… a continuat sa se uite pe revista, iar cand a terminat-o de frunzarit, i-am spus ca am rezolvat figura aia. S-a uitat la mine asa, banuitor, pentru ca revista era recunoscuta pentru dificultatea ridicata a problemelor propuse. Cand i-am aratat rezolvarea, a fost foarte incantat. Da’ io!
Autograf primit de la dom’ Profesor
Peste ani, l-am mai intalnit ocazional. Mai ales ca matematici speciale in facultate am facut cu sotia dumnealui, profesor Tatiana Stanasila, o doamna de o mare eleganta.
Coperta si cateva din ilustratii
Coperta si cateva din ilustratii
In urma cu doi ani, prietenul meu Liviu Jalba, fost coleg de scoala generala si de liceu, mi-a propus sa ma gandesc daca nu as putea ilustra o culegere de matematica, scrisa de el impreuna cu dom’ Profesor Stanasila. Evident ca am acceptat si ne-am intalnit impreuna toti trei, sa stabilim detaliile. Am ramas surprins de vivacitatea si energia emanate de dom’ Profesor. Parca nu trecusera anii peste dumnealui. Am reusit sa fac desenele, a aparut culegerea si Liviu a hotarat sa o ofere gratuit tuturor celor care o doreau. Am primit si eu in tipla cateva exemplare, pe care le-am deschis in fata prietenilor mei de pe Facebook si de pe YouTube 😊 Normal, laudaros!
Din pacate, aceasta Culegere avea sa fie ultima realizata de dom’ Profesor…
Impreuna cu dom’ Profesor Stanasila, stabilind detaliile despre cum sa arate Culegerea de mateSchita realizata de dom’ Profesor cu structura Culegerii de mate
Coincidenta sau nu, ultima oara cand l-am intalnit pe domnul profesor Stanasila a fost legata tot de liceu! Anul trecut, pe 15 iunie, promotia noastra, care are numarul 300 in istoria Colegiului Sf. Sava, a serbat 40 de ani de la terminarea liceului. La acel party Liviu Jalba l-a invitat pe dom’ Profesor, pentru o sesiune de autografe. Toti participantii au primit culegerea si autograful domnului Stanasila. Unii au insistat sa dau si eu autografe, asa cam m-am bagat si eu in seama 😊 (va dati seama ca abia asteptam, cand sa mai am asa o ocazie?)
Impreuna cu dom’ Profesor, acordand autografe
Iarasi, dom’Profesor ne-a uimit pe toti cei prezenti cu memoria, spiritul tanar si creativitatea de care dadea dovada in toate discutiile purtate. Si, trebuie sa precizez, acolo erau multi fost colegi de liceu care au cariere atat de diverse, pe aproape toate continentele. Cu fiecare a avut o discutie plina de verva si de miez. Uimitor!
Coperta – interior
Evident, ce v-am scris mai sus este strict punctul meu de vedere, egoist pot spune, despre cum l-am cunoscut pe genialul dom’ Profesor Octavian Stanasila. Sunt convins ca mii de studenti pe care i-a invatat matemetica ar avea cu mult mai multe de povestit…
Dumnezeu sa-l odihneasca!
La revedere, dom’ Profesor Octavian Stanasila! Va multumim!
Nu am cunoscut-o pe Cristina Topescu. Asta, asa, sa eliminam din start eventuala “prietenie”, pe care acum o revendica o haita intreaga. Ok, o stiam, insa doar ca telespectator, mai ales ca era fiica lui Cristian Topescu.
Era cam de-o seama cu mine, doar cu cateva luni mai tanara. Dumnezeu s-o ierte!
Ce trist, in ultimul an mi-au disparut vreo patru prieteni si colegi, toti mai tineri decat mine, iar acum fata asta nu face decat sa-mi arata ca… trece timpu’n pana mea!
In atelier
Dar nu despre asta voiam sa scriu. Ci despre oamenii celebri, notorii, vedete de! cu j’de mii de fani, followeri, prieteni si alte fake-uri d-astea. Baaai, nu conteaza nimic din viata asta sociala, artificiala, alde Facebook, Insta si tot neamu’ lor! Ba, pentru unii da, ca e vorba de marketing, views, click-uri, trafic, promovare si alte masurabile ce aduc procente de profit. Insa nu despre asta vorbim. Ci de iluzia ca, daca ai mii de prieteni pe retele, esti mai bogat. Bogat in ce? Poate in iluzii. Iar cand te apleci catre viata reala, te ia cu ameteala, ca atunci cand te inchei la sireturi: nu gasesti nimic acolo. Niema! Nada! Zero!
Toti prietenii de pe Facebook au disparut, s-au evaporat, s-au spart ca baloanele de sapun… si a ramas o mare lacrima uda siroind pe podea.
Si eu am vreo cinci mii de prieteni aici, Asa, si? Multi AU PERCEPTIA ca ma cunosc. Ca stiu de cainii si pisicile mele, de cancerul meu, sau ca pictez sau fac caricaturi. Insa cati dintre ei ma cunosc pe bune, sau m-au vazut in realitate in viata lor? Poate cinci sute, maxim… Iar dintre ei, hai sa fim cinstiti, cu cati sunt chiar prieten? Vedeti, despre asta e vorbirea.
Platformele astea s-au inventat pentru profit, comunicare, pentru orice altceva decat sa inlocuiasa viata reala. Aaaa, ca ne-agatam noi de ele ca de bara ultimului vagon ce pleaca din gara noastra trista din mijlocul campului, asta nu e vina lor. Ele iti dau iluzia, ca asta le e scopul, Ce facem noi cu ea, tine de noi. De noi si de singuratatea noastra.
Viata adevarata e aia cand iesi din bula ta de pe net. E acolo unde se traieste si cand pica curentul! Acolo unde, de obicei, nu ies pozele frumoase de Insta si nu se spun povestile de pe Facebook.
Pe Faceboock nu ai prieteni, ci ai “fake friends”, sau “imaginary friends”, ca atunci cand erai copil. Pai unde ai mai pomenit in realitate prieteni sa-ti trimita flori in fiecare seara si dimineata, cu mesaje de cafeluta sau de noapte buna? Iar daca punem la socoteaza si faptul ca astea-ti vin de la oameni pe care nu i-ai vazut in viata ta, realizezi cat de stramba e toata chestia…
Milioanele de like-uri, inimioare , share-uri si zambetele adunate pe net nu fac cat un “Buna dimineata, mamaie!” spus in piata batranei aleia de la care cumperi rosiile. Acolo e viata adevarata, cu reguli normale, dure, reci, ce nu tin de etichete, trenduri, content sponsorizat, sau de promo.
Nu am nimic impotriva Facebook sau similar! Sa ne intelegem, sunt niste jucarii nemaipomenite, ce ne ofera posibiliati pe care Omenirea nu le-a avut niciodata pana acum. Insusi faptul ca acum eu scriu aici si voi vedeti postarea asta e cea mai buna dovada.
Insa sa credem ca translatam miile de prieteni virtuali in viata adevatara, ar fi o naivitate fara seaman. Aici, pe Facebook, viata e mai colorata, mai exotica, mai vesela, fericita chiar. E normal, este un pic aspirationala, un nivel la care multi care-l vad, tanjesc. Toata lumea se da mare, toti vor sa se laude. E natura umana, altfel aceste platforme nu ar fi avut niciodata succesul colosal la care au ajuns.
De aceea, nu inteleg mirarile unora cum ca, avand “mii de prieteni”, fata a murit singura si timp de doua saptamani niciun prieten nu s-a sinchisit s-o viziteze, sau s-o sune. Mai ales de Anul Nou. Prietenii de Facebook raman prieteni de Facebook, asa cum cei de la bere sunt cei cu care iesi la bere, cei de la job sunt cei de la job, sau cei din concediu raman cei din concediu. Aici nu merge cu copy-paste, pentru ca partea de paste n-o sa-ti reuseasca niciodata… Poate e crud, dar e pe bune.
Ce ma umple de oroare sunt hienele care se hranesc din cadavre. Le cunoasteti, apar mai peste tot la TV, in presa, sau online, sunt cei care-i jelesc cel mai tare pe cei proaspat disparuti, pentru a se ridica pe ei si imaginea lor. Va amintiti de ororile din Caracal de asta-vara, pe care s-a suit cu bocancii de tractorist reporterasul ala de-a candidat si la prezidentiale. El imbia tot poporul la razvratire, evident, sub conducerea lui… Cum il chema? Nu conteaza, un bou! De ce nu s-a ridicat pana atunci impotriva sistemului? Pe care-l, intre altele, il stia foarte bine, pentru ca ii era partener. Pe bani. Si acum au aparut strigoii astia, ce au apetit doar pentru sange si cadavre. Am inteles ca cel mai tare jelesc aia de la Antene, care au eliminat-o pentru ca era favorabila Pietei si hastagului.
Si, ca de obicei, au aparut subiectele majore in cazurile astea: cu cine s-a iubit, ce se intampla cu averea ramasa si daca este ingropat sau incinerat. Cred ca deja televiziunile au un template pe care il aplica fiecarei morti notorii. Iar populatia se uita, ca pelicanii, ca n-are altceva mai bun de molfait…
Revenind la Cristina Topescu, a fost decizia ei sa fie singura, sa adopte caini si sa se inconjoare doar de ei. Nu se discuta viata ei, nu avem dreptul s-o facem. Dar cand iei astfel de hotarari, de fapt, orice fel de hotarari, traiesti cu consecintele lor. Si iei tot pachetul. Chiar si daca e ultimul!
E trecut de miezul noptii si uite ca am ajuns deja in ultima zi din 2019. Abia acum am apucat sa respir, sa adast sa scriu si io cateva randuri, sa ma mai linistesc. Aaaa,… recunosc, beau si un vin rosu. Trebuie. A fost o zi grea, cu alergatura, cu analize medicale ratate, 112, spital, urgenta, cu aglomeratie mai mare decat ma asteptam. Partea cu spitalul nu a fost pentru mine, ci pentru Dan, frate-meu. Care-si va petrece Revelionul si prima saptamana internat la Municipal. O problema de vertij, generata de urechea interna. Nu stiam. Io, cu urechile mele facute franjuri inca nu am trait asa ceva.
Analizele de le-am zis ratate ar fi fost pentru mine. Alea periodice pentru cancer, dar cand m-am dus dimineata la Synevo, era inchis. Asta e, le fac la anu’… Cateva zile nu mai conteaza. Si-asa nu prea aveam chef sa aflu rezultatele inainte de Revelion. Mai bine sa dau toata vina pe 20-20. Veo stie de ce 🙂
Review 2019
Azi, in trafic, ma gandeam, “Mai, Mirceo! Cum a fost anu’ asta pentru tine?” Am avut cateva variante de raspunsuri, in functie de culoarea semafoarelor, sau de coada la intrarea in parcare la Cora Lujerului. Ca a trebuit sa intru si sa cumpar niste pijamale, pentru ca atunci cand m-a rugat Dan, frate-meu, sa i le duc pe cele de la el de-acasa, se pare ca am fost complet tembel si in loc de pijamale i-am dus un tricou si niste blugi.
Pe bune?
Nu mai conteaza, ideea e ca am rezolvat pana la urma, pe seara. Ce m-a surprins placut e ca la Municipal s-au mai schimbat lucruri. In bine. Stiu bine spitalul Universitar si ce inseamna UPU (Unitatea de Primiri Urgente), cat stai si astepti printre diferitele analize si investigatii pe care le ai de trecut. Aici am venit de zeci de ori cu mama, care, pana la urma, la Camera de Garda, s-a stins intr-o noapte de Sanziene… Aici am petrecut multe ore, chiar nopti, pe scaunele alea reci si rigide din sala de asteptare.
Am luat-o razna! Nu despre asta voiam sa scriu.
Ci despre 2019. Sa ma calmez, mi-am pus ceva Phoenix. Nu stiu ce ziceti voi, dar mie baietii astia mi se par geniali, iar discurile scoase de ei sunt cele mai misto din muzikia romaneasca. Aveam o colega de clasa printr-a sasea, a saptea, Cristina, cu care ma contraziceam mereu. Ea era fan Sfinx, din cauza de Dan Andrei Aldea si ochii lui albastri. Eu trageam tare pe Nicu Covaci si trupa lui. Vremuri… ca sa zic asa.
Avea Florin Silviu Ursulescu o emisiune la radio sambata dupa amiaza. Unde baga niscaiva premiere muzicale, noi aparitii. Cand a prezentat, in premiera, Pasarea Calandrinon, stiu ca stateam cu creionul, langa radio, sa culeg cat mai multe din versuri. Va imaginati scena? Evident ca am scris niste non-sensuri, pentru ca fantezia colosala a lui Foarta si Ujica, care, efectiv inventau cuvintele, a depasit cu mult puterea mea de intelegere. Eram un putoi din clasa a saptea. Oricum, eram mandru tare ca am putut capta ceva din noua capodopera. Care, cu recitalul ala de pian de debut si cu rasul final, m-a dat pe spate. Nu mai auzisem asa ceva! Si, credeti-ma, la varsta aia stiam cam tot ce misca in muzica… accesibila noua, in Romania. Aveam si niste surse alternative – asa s-ar numi acum – care ma alimentau cu calitate!
In blocurile de langa casa mea, era un tip super cool, Dudi (oficial, cred ca-l chema Dieter), era neamt de origine si avea legaturi cu Germania, avand acces la marfa de acolo. De la el mai pupam, asa, cu imprumut, niste Purple, Led Zepp si Hendrix. LP-uri, d-alea adevarate, cartonate, lucioase. Cand mergeam la scoala, sa dau mai departe, la schimb LP-urile, intr-o mana tineam ghiozdanul, iar in cealalta, la sub-brat, purtam trofeul de vinil. Mama, ce mai mandru eram!
Eheee, narcisist de mic 😊 Si, atentie, eram abia-ntr-a saptea!
Oricum, discurile le invatam pe dinafara. Incercam io sa fac niste smecherii, legand diverse fire si jack-uri intre pick-up si magnetofonul lu’ taica-meu (Tesla B3), ca sa le inregistrez pe banda. Cateodata mi-a si reusit, nu intotdeanuna, insa… Imi amintesc ca am tras super-misto un Highway Star, Mistreated, Fools, sau Custard Pie.
Hai, ca mi-am facut pofta si acum mi-am pus Fools. Cred ca este una dintre cele mai nedreptatite piese rock din toate timpurile, Geniul baietilor este maxim, insa nu se regaseste in preferintele majoritatii, O fi problema eterna dintre calitate si cantitate. Adica vrei like-uri si views, sau accesul in anumite elite si aprobarea lor? Frate, recitalul este demential! Pe un ritm neauzit nicaieri altundeva la tobe, de parca bate in oale de bucatarie, solistica e cu o chitara pe care da cu arcusul de vioara. Vreau si io ce-au fumat baietii aia!
Baga-mi-as, iar am intrat in balarii…
Back to 2019! Ba nu, ca YouTube-ul mi-a bagat acum Child in Time. Cum sa rezist la asa ceva? Gillan urca aici sapte octave. Nimeni nu a reluat piesa asta. Si nu pentru ca nu a vrut, ci pentru ca nu a putut! Voi nu stiti, dar in anii ’70, daca faceai un ceai si nu aveai asta, sauJe T’aime,…Moi Non Plus, nu-ti venea nimeni!
Pe vremea aia, in toate discotecile si la toate ceaiurile (asta era denumirea party-urilor de azi) play list-ul era o insiruire in care alternau piese lente/bluess si rock/hard. Pentru ca la cele hard ieseau la dans cei care chiar stiau sa se miste, iar la asa-numitele bluess-uri dansa toata lumea. Nu trebuia sa stii nimic, doar te lipeai de fata cu care voiai sa dansezi si te balanganeai cat tinea melodia. E adevarat, nu stiai sa dansezi, insa era unica ocazie sa o simti aproape (depindea de ea cat de close era faza asta) pe fata e care o iubeai in taina, … hai ca nu mai zic mai multe.
Wow! A intrat Mistreated! Am ascultat-o de mii de ori. Asa, ca structura, in capul meu e un fel de Bolero, de Ravel (evident, nu puteam pune decat varianta cu Sergiu Celibidache la pupitru!), sau Ochi Chernye. Incepe lent, te pregateste, te da putin cu capul de pereti, apoi te invarte pana da cu tine de pamant! Oricum, toate se incheie cu I’ve been loosing my mind! Pentru ca e normal, iti pierzi mintile dupa o nebunie d-asta.
Ce dracu’, Mirceo! Ori scrii despre 2019, ori las-o-n pana mea!
Am deviat rau, cred c-o sa sterg tot si-o iau de la capat. Hmmm,… totusi, Word-ul imi spune ca am scris deja 950 de cuvinte pana acum. N-as vrea sa le pierd, ca pe multe alte texte pe care le-am conceput, le-am pregatit, apoi le-am dat delete. Pentru ca nu-mi placeau. Sau nu ma aratau pe mine asa cum simteam. Erau false, nu eram eu. De multe ori imi pun intrebarea:
CE VREAU?
Postari care sa primeasca multe like-uri, care sa-mi alimenteze narcisismul notoriu, sau anumite like-uri, de la oameni care stiu ca apreciaza valoarea? Habar n-am! Si, ca tot a fost de curand Mos Craciun pe la noi, daca eu nu stiu ce sa-i cer, cum dracu’ sa stie el ce sa-mi aduca?
I heard it through the grapevine, cu Creedence. Ce capodopera! Nu stiu care e mai misto, asta sau originalul, care e al lui Marvin Gaye. Un talent extraordinar, cu o poveste intens tragica, care a fost impuscat de insusi tatal sau, intr-o zi de 1 aprilie. Peste o zi, ar fi implinit 45 de ani. Incredibil! Ce pacate or fi fost acolo, ce-a trebuit ispasit? Habar n-am! Insa baiatul asta a reusit o piesa monumentala ca asta, pentru ca mai tarziu sa sfarseasca omorat de propriul tata. Offff, astea drame! Iar eu ma plang ca trafic in Bucuresti, oboseala, stress, spital si greutati…
Sunt un prost!
Negru Vodami se pare cea mai balada romaneasca. Vioara lui Kappl, cu care incepe totul si care da tema, e magnifica. Apoi accentele de jazz-rock si de progressive fac motivul principal sa varieze si sa se duca prin locuri nebanuite. Nicu Covaci cu chitara lui baga niste efecte pe care noi, romanii, nu le mai mirosisem in anii aia. Era un miracol, am ascultat piesa asta de mii de ori. Radio Saptamana Top, emisiunea pe care Florin Silviu Ursulescu o punea vinerea, de la orele 21 pe Programul 3, in stereo, incepea cu vioara asta dementiala…
Nici nu mai conteaza. Sunt… way out of business!
Mugur de Fluier a fost un reper in muzica anilor 70. Albumul a fost un standard de calitate al muzicii romanesti, iar Strunga daca nu o asculti pe imaginile de generic de la Nemuritoriilui Sergiu Nicolaescu, inseamna ca nu intelegi anii aia. Exact intr-un final de decembrie, cam in zilele astea, a fost premiera filmului la Sala Palatului, iar regizorul a multumit celor prezenti astfel: Va multumim ca ati ales ca in aceasta zi de duminica sa veniti sa vedeti mai multi nemuritori, in loc de a vedea unul singur. (In anii aia, duminica, la orele serii, era un serial american numit Nemuritorul).
True story!
Din cauza de Mugur de Fluier, mi-am cumparat blockflote (am dat pe el 42 de lei) si am invatat partitura respectiva. Pe care, intr-o toamna din 1981, i-am cantat-o la telefon unei noi prietene, Ana. Cea care, peste cativa ani, mi-a devenit sotie.
Hai, ca sunt praf! Nu ma pot concentra deloc…
Voiam sa scriu despre un fel de retrospectiva 2019 pentru mine. Ca a fost interesant, cu evenimente, cu premiere… M-a luat valul si m-am lasat dus de amintiri, de dulcegarii. Sau de prostii… Ce va spuneam io despre like-uri? Cateodata nu mai conteaza. Ei bine asta am simtit acum, asta am scris. Restul, o vom rezolva. De fapt, nu-i asa?, despre 2019 mai am timp cateva ore sa scriu cate ceva.
Ohoo, s-a facut de trei jumate… iar Ana imi reproseaza ca, daca nu dorm la ora asta, cum dracu’ o sa rezist io maine, de Revelion? Hai, noapte buna, dragilor!
Initial, mi-am zis ca nu mai scriu nimic. In perioada asta, Facebook imi tot aminteste ca acum fix doi ani am fost diagnosticat cu cancer si internat pentru operatie. Nu mai vreau sa scriu de asta, pentru ca ii dau prea mare importanta si pe urma bestia si-o ia-n cap. Cancerul. Si nu mai vreau asta, vreau sa merg mai departe ca un om norma, fara sa ma gandesc la el…
Insa apoi mi-am amintit, de fapt, motivul pentru care am inceput sa scriu de boala mea, chiar atunci cand eram in spital. Pentru ca am vrut sa ajut. Pe alti barbati curajosi, sau poate fricosi ca mine, insa care nu s-au dus la un control la urolog, sau nu au stiut ca exista o analiza ce se cheama PSA si care poate semnaliza din timp orice disfunctie a prostatei. Si, care e atat de usor de realizat, la orice recoltare de sange. Pe cat e de simpla analiza, pe atat de importanta, pentru ca este primul semn de avertizare ce poate chiar salva vieti, daca este sesizat in timp util.
MGxG
Atunci am luat decizia sa fac cat mai cunoscuta povestea asta cu analiza PSAului si rolul ei, s-o popularizez. In decembrie 2017 si lunile urmatoare, am scris multe articole aici, pe blogul meu, despre cum am fost diagnosticat cu cancer, apoi ajuns la operatie, sederea in spital, cum a decurs ulterior recuperarea si, in concluzie, ce inseamna sa fii bolnav de cancer in Romania. Am primit sute de mesaje, telefoane, urari si incurajari, dar si intrebari concrete despre asta. Sau am ascultat povestile unor prieteni care, insa, nu au vrut sa faca publica durerea si suferinta lor. Chiar mi s-au ceur sfaturi, sau idei, ori solicitari de indrumare etc. Nu ma pricep la medicina deloc, asa incat nu am avut ce sa povestesc decat despre experienta mea de pacient.
Chiar intentionam atunci sa infiintez o fundatie prin care sa aduc in atentie cat mai multora importanta controlului periodice a prostatei dupa 40 de ani si a analizelor aferente, deoarece noi, barbatii, aproape toti avem sau vom avea probleme cu aceasta. Mi se parea ca pot sa fac asta si ca o voi face.
Am iesit din spital, m-am luat cu recuperarea, cu radioterapia, tratamentul hormonal, cu analizele, cu mers la controale, d-astea normale in situatia mea. Apoi mi-am mai luat niste proiecte de colaborare, am mai pictat, am muncit apoi luni de zile pentru expozitia mea de pictura de asta primavara, de la Bruxelles, am inceput sa fac cursuri de desen, voluntariat si multe altele… Adica, mai pe scurt, mi-am umplut timpul atat de mult incat sa nu mai am timp liber. Daca l-as avea, mi se pare ca l-as irosi, iar eu acum apreciez cu totul altfel fiecare secunda. La adevarata valoare. Fraier sunt ca abia la varsta asta am ajuns la concluzia asta…
In fine, am abandonat ideea fundatiei. Ori a activitatii in sprijinul diagnosticarii intr-o faza incipienta, constientizarii sau prevenirii cancerului de prostata. Sau cum s-o numi, sigur ati prin ideea…
Insa acum cateva zile am primit un mesaj pe Messenger, apoi un telefon de la cineva, necunoscut, care are tatal intr-o situatie destul de asemanatoare cu cea in care am fost eu si care mi-a solicitat cateva informatii mai concrete si chiar sfaturi. L-am intrebat cum a ajuns la mine si mi-a spus ca a cautat pe net articole despre cancerul de prostata si asa a citit ce am scris pe blogul meu. Va dati seama ca m-am bucurat ca am putut ajuta inca pe cineva,… (dar, mai ales, la cat sunt de narcisist.)
Apoi, gandind mai profund, atata cat sunt eu in stare, am ajuns la concluzia ca poate nu fac bine sa nu scriu mai departe despre asta, pentru cei care au nevoie sa afle din experienta traita de mine. Iar ideea aia cu fundatia incepe sa mi se para, din nou, de luat in seama la modul foarte serios.
Dar habar n-am ce sa fac in sensul asta. Stie careva dintre voi, sau vi se pare o prostie?
De 1 Decembrie, m-a bucurat sa vad atata lume care simte mandria de a fi roman. Si multe steaguri tricolore afisate nu doar mai pe tot Facebookul, ci si prin curti, pe la porti, la balcoane, sau pe masini. Asta e foarte bine. Macar am trecut de la faza de a lasa sa treaca pa langa noi ziua nationala, intr-o indiferenta suverana, la o afisare si asumare directa, fara echivoc, a originii noastre. Mereu i-am admirat pe straini ca-si onoreaza steagul si valorile. Uite ca acum incepem si noi s-o facem.
Peste tot in lume!
Razboiul pentru LUMINA
Evident, sunt si in cealalta parte destui care nu recunosc niciun fel de mandrie in a fi romani, sau, mai mult, chiar se simt rusinati. Mai sunt ai altii, care considera ca ce mare scofala a fost 1 decembrie 1918? Ca nu inseamna nimic, ca mai bine s-ar alege o alta data din calendar, una cu mult soare si posibilitati de vacanta la mare, plaja, bere si gratar.
Nu stau io acum sa judec daca avem sau nu motive sa fim mandri, insa, pentru mine asa a picat la zar. Si, precum spunea Ionel Teodoreanu, sau Cioran, “eu nu am cerut sa fiu roman. Am avut noroc!”
Un singur lucru as vrea sa le amintesc celor care nu prea simt o mare smecherie de 1 decembrie. Tara noastra, in Primul Razboi Mondial, ajunsese sa fie cam cat un judet, retragandu-se in fata frontului si mutandu-se capitala la Iasi, impreuna cu familia Regala si tot ce insemna Statul. Prin niste sacrificii extraodinare, sute de mii de jertfe de tineri ostasi pe campul de lupta si prin inteligenta Regelui si Reginei, a oamenilor politici de acum o suta de ani, s-a facut Romania Mare. Care, in 1920, e adevarat, si printr-o conjunctura internationala favorabila, a atins cea mai mare suprafata pe care romanii au avut-o vreodata intr-o singura tara!
Bine, dupa aceea, in preajma si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, Hitler si Stalin au avut grija sa ne joace iar la cartea istoriei si, pana la urma, am ajuns sa fim ceea ce suntem in prezent.
“Pe aici nu se trece!”
Cand aveti ocazia, mergeti la Mausoleul de la Marasesti, unde sunt depuse osemintele a peste 5000 de eroi, din care peste 3000 neidentificati. Veti vedea acolo unele lespezi sub care sunt ramasitele a 300 sau 500 de soldati morti in bataliile din Primul Razboi Mondial. Prin moartea lor s-a reusit Marea Unire. De care unii, acum, isi bat joc…
Macar si pentru asta, eu cred ca merita ca, cel putin in perioada asta din an, sa ma mandresc ca sunt roman.
Voi?
