Am văzut SOCIETATEA ZĂPEZII, apărut recent, care este filmul cel mai vizionat acum pe Netflix.
Am avut norocul să îl cunosc, la o conferință de la Punta del Este, în Uruguay, pe Fernando “Nando” Parrado, unul dintre protagoniștii acestei întâmplări adevărate, considerată, în final, un adevărat miracol.
Filmul descrie povestea accidentului aviatic din octombrie 1972, în care avionul a lovit o creastă muntoasă și s-a rupt în două. În aeronavă era o echipă de rugby locală din Uruguay, care călătorea spre Chile pentru un meci, împreună cu prieteni și membrii ai familiilor lor,
S-a mai realizat un film artistic despre acest eveniment, ALIVE, în 1993, cu Ethan Hawke în rolul lui Nando Parrado, dar Societatea Zăpezii mi se pare parcă mai documentat.
În avion erau în total 45 de persoane. Parte din ele au murit la impact, ori la scurt timp după… Cei 29 care au supraviețuit în prima fază au avut de înfruntat o realitate cumplită. Frigul îngrozitor, specific altitudinii de 4-5000 de metri, lipsa vegetației sau a oricărei surse de hrană, gheața omniprezentă, care, în cazul în care vrei să bei apă, nu ai cum să o folosești ca atare, că-ți “arde” buzele… În acea situație disperată, totul te transformă, iar lupta pentru supraviețuire ia locul multor convingeri morale. Care, însă, pot fi aplicate doar în lumea de afară, nu într-o societate a zăpezii eterne…
Fun fact! Deși nu am găsit nicio referință nicăieri, în film, la minutul 8, am impresia că apare chiar Nando Parrado, care ține ușa deschisă celor care vor să intre în aeroport.
Atentie, spoiler alert! Cei care vor să vadă filmul și nu vor să afle de aici ce se întâmplă, să nu mai citească mai departe.
Toate amănuntele despre această epopee ce a durat peste două luni le-am aflat din prezentarea ținută de Nando Parrado, care a devenit ulterior unul dintre cei mai buni speakeri motivaționali din lume. Chiar i-a fost desemnat acest titlu în 2010. În accident, chiar la impact, Nando şi-a pierdut mama şi sora, care stăteau în partea din spate a avionului. El insuşi a fost in comă după impact şi a fost considerat mort de către colegi. De aceea, a fost lăsat în zăpadă şi nu i-a fost dată apă. Ceea ce, aveau să explice doctorii ulterior, a fost salvarea lui. Pentru că, nehidratată, rana de la cap nu s-a inflamat şi a putut să-şi revină.
În fotografiile pe care le-am făcut în sală, sunt multe din slide-urile prezentării lui. Unele sunt făcute de National Geographic, care a realizat câteva documentare despre acest eveniment. Cele mai multe sunt cu locurile în care au rămas captivi, modul în care a avut loc accidentul, cum a coborât prima parte a avionului ca o sanie, resturile lângă care au fost găsiți supraviețuitorii. Apoi cu soția sa și cele două fiice. Pe care le-a dus mai târziu să viziteze locul respectiv. Şi tatăl lui a mers anual, multă vreme, la mormântul soţiei şi fiicei lui. Şi ultima lui dorinţă a fost ca să-i fie aruncată cenuşa în acel loc.
Spuneam mai devreme de deciziile pe care ești nevoit să le iei în astfel de situații limită. Cea mai importantă, după ce s-au epuizat toate alimentele găsite în avion, a fost legată de mâncare. Într-un loc înghețat, la mare altitudine, unde nu găsești nimic de vânat, nici măcar păsări, soluția alternativă a fost canibalismul. Trupurile prietenilor sau ale celor din familie au reprezentat șansa de a supraviețui pentru cei rămași în viață. Vă dați seama ce situație disperată? Ce faci, ce decizie iei? Mori de foame, ori…
Când și-au dat seama că singura sursă de hrană sunt corpurile celor decedați, toți și-au “donat” trupurile grupului, în cazul în care ar fi decedat.
Au fost multe momente de cumpănă. Unul dintre ele, petrecut la vreo 10 zile de la accident, a fost cel în care au auzit, la un radio pe care l-au recuperat din bagaje, faptul că au încetat zborurile pentru căutările lor și au fost declarați morți…
Altul, cu urmări mult mai grave, a fost o avalanșă ce a umplut cu zăpadă jumătatea de avion ce le servea drept adăpost. Atunci au mai murit câțiva, îngropați sub zăpadă, fiind scoși prea târziu. În slide-uri se vede descris și acest episod.
La un moment dat, un grup s-a încumetat să plece de la bază înapoi, către locul în care s-a produs impactul ce a rupt avionul. Călătoria trebuia să fie de doar o zi, pentru că, nefiind echipați de munte, o noapte afară, la minus 20-30 de grade, le-ar fi fost fatală. Așa au mai găsit niște provizii, baterii și ceva haine în plus. Din acele provizii, Nando povestea că a rămas la un moment dat cu o alună învelită în ciocolată. Într-o zi a mâncat învelișul, a doua zi jumătate de alună, iar a treia zi, restul…
După două luni, când începea dezghețul și se putea rezista cât de cât noaptea afară, fără a degera, Nando a decis să își încerce norocul și a decis să plece în căutare de ajutor. Împreună cu Roberto Canessa, au luat-o spre vest, neavând niciun alt punct de reper. După fiecare coastă sau vârf pe care îl străbăteau, sperau să vadă o vale, o localitate, o așezare umană. Peste tot, zile întregi, au văzut în jur, nesfârșite, doar vârfurile și coastele Anzilor.
Au fost multe momente de cumpănă, în care trebuia luată o decizie: stânga sau dreapta? Probabil că decizia greșită i-ar fi dus la pierzanie, atât pe ei, cât şi pe cei rămaşi la avion.
L-am și întrebat, după prezentare, dacă regretă vreuna din deciziile luate acolo, pe munte. Nando mi-a răspuns că nu, fiecare hotărâre a dus la rezultatul final, care, până la urmă, a fost salvarea lui și a grupului.
Pentru că, după zece zile de mers în necunoscut prin munți, cei doi au văzut un om călare…
Apoi, cu două elicoptere, s-au întors să-i recupereze și pe ceilalți, rămași la avion. Ei au înviat, efectiv, auzind la radio că cei doi, Nando și Canessa, au fost găsiți și autoritățile vor pleca și după restul grupului.
În prezentare vedeţi și slide-ul cu fotografia făcută din elicopter celor rămași la avion, ce urmează a fi salvați.
Până la final, au fost salvați 16 din 45.
Tema conferinţei a fost spiritul de echipă. Pe care îl găsim foarte dezvoltat la jocul de rugby. De aceea a fost prezent la eveniment Nando Parrado, care era jucator de rugby, avea 22 de ani la accident. Iar la sfâşit, am primit cadou DVD-ul cu Invictus, celebrul film despre Nelson Mandela şi Cupa Modială de Rugby câştigată de Springboks si o minge de rugby.
Miracolul din Anzi, o poveste impresionantă, de viață și moarte, până la urmă. Rămâne întrebarea, ce faci pentru a supraviețui, care este limita? Și cine o stabilește, societatea normală, sau… societatea zăpezii?