Nopțile Simonei

Nu stiu cum se face, ca toate marile rezultate sportive romanesti, alea de ne mandrim cu ele de generatii intregi, au venit noaptea.

Nationala de fotbal a fost muuult peste nivelul ei evoluand in „grupa mortii” de la Guadalajara, din Mexic, jucand noaptea. Am vazut meciurile de atunci, aveam 10 ani si era ceva nemaipomenit sa vezi o transmisiune la televizor la doua noaptea. Romania a fost singura echipa care i-a dat Braziliei – cu legenda Pele in teren – doua goluri la acel Campionat Mondial. Brazilia avea sa si castige editia din 1970. Dar vedeta a fost victoria noastra cu Cehoslovacia, dintr-un 11 m reusit de Dumitrache, zile intregi lumea vorbind doar despre asta. Generatiei evolutiei lor, mai apoi, li s-a spus fotbalistilor acelei echipe Mexicanii.

Eu frecventam atunci un cerc de desen de la Palatul Copiilor – actualul Palat Cotroceni – si-mi amintesc ca primul desen pe care l-am facut la cerc a fost exact momentul in care s-a executat acel penalti castigator. Ar trebui sa mai am pe undeva desenul, stiu insa ca portarul ceh era teapan rau de tot in desenul meu 😊

Aici mai trebuie sa amintesc si despre o alta emotie televizata noaptea, desi nu are legatura cu romanii sau cu sportul.  Aselenizarea din 1969 am vazut-o in direct. TVR a transmis-o, comentata din studio de renumitul Andrei Bacalu, un om de stiinta care avea si abilitatea de a prezenta pe intelesul tuturor evenimentul colosal la ce asista o planeta intreaga.

Apoi a fost Nadia Comaneci, care a uimit lumea cu al ei Perfect Ten, devenind Zeita de la Montreal in 1976, la Olimpiada. Tot noaptea.

Generatia de Aur, in ’94, ne-a scos pe strazi la Universitate tot in crucea noptii, dupa uimitoarele meciuri de la World Cup din State. Si vreau sa va spun ca am iesit in Piata chiar si dupa infrangerea dureroasa, la penalti-uri, cu Suedia. Atunci cand am fost la fix cinci minute de o semifinala de vis cu Brazilia…

Simona Halep – portret de MGxG

Iar acum, de cand exista nemaipomenita Simona Halep, vedem unele turneee, cele nord-americane, tot noaptea.

In noaptea asta, Simona are un meci extrem de important la Miami. Nu pentru ca ar castiga acest mare turneu, ori nu stiu cati bani, sau un Mare Slem, ci pentru ca are sansa de a REVENI pe locul 1, dupa cateva luni in care a parasit acest loc. Din punctul meu de vedere, meciul de azi e mai important decat atunci cand a devenit numarul unu. In sport, e o vorba ca e mai usor sa devii numarul unu, decat sa te mentii numarul unu. Perfect adevarat.

Simona ne ofera atata bucurie si ne arata ca SE POATE ca, fiind din Romania, fara niciun alt ajutor financiar, doar cu eforturile familiei (considerabile, e adevarat!) sa ajungi prima din lume. E adevarat, a fost nevoie de mult talent, determinare, decizii majore si iremediabile – ma refer la cele medicale. Si peste toate astea, multa, multa munca! Fata asta n-a avut papusi, avea mereu cu ea racheta de tenis.

In concluzie, eu ma voi uita la meciul Simonei, pentru ca vor mai fi atat de putine ocazii sa vedem mari rezultate sportive romanesti noaptea, incat nu vreau sa pierd niciunul! Meciurile Simonei trebuie urmarite, atat cat mai putem sa ne bucuram de valoarea ei si de savoarea victoriilor ei. Tare mi-e teama ca dupa aceea, iar vor veni cateva zeci de ani de seceta in care vom vorbi, cu nostalgie, de ce meciuri colosale si ce rezultate a facut Simona.

De ani de zile, i-am urmarit aproape toate meciurile. Am suferit la infrangeri odata cu ea, iar la victorii am explodat de bucurie si de mandrie. De parca eu serisem, sau dadusem voleul sau reverul in lung. Mie, personal, imi fac bine victoriile ei, ma incarca cu energie, cu optimism. Ii admir tenacitatea, ambitia, puterea de a lupta importiva oricarui adversar. Chiar si impotriva naturii. E cea mai mica jucatoare din top, probabil din circuit si totusi, printr-o munca absolut colosala, reuseste sa se deplaseze si sa fuga pentru a acoperi tot terenul. Poate asta este motivul pentru care arata asa picioarele ei, dar si pentru care o lasa genunchii si gleznele.

Stiu ca sunt multi hateri impotriva ei, care insa au din ce in ce mai putine puncte de care sa se lege. Nu ca ar fi avut vreodata motive reale… Initial a fost ca nu a invins marile jucatoare de legenda, Serena si Sharapova. Dupa ce le-a batut, ca degeaba e numarul unu daca nu are Grand Slam. Apoi, dupa RG 2018, ca nu… poarta sapca 😊 Simona este cea mai longeviva jucatoare activa in top 10, 270 de saptamani, adica mai mult de CINCI ANI! Na, mai ziceti la asta ceva! Iar asta e pe cifre concrete si puncte acumulate, nu e pe interpretari subiective.

Of, asa tare nu stim sa ne pretuim valorile…. Abia cand nu mai sunt ne dam seama de ce insemna pentru noi.

Acum-mi dau seama ca titlul postarii asteia imi aminteste de un celebru film, de cand eram eu copil. Federico Fellini a realizat „Noptile Cabiriei”, in care juca Giulietta Masina, minunata lui sotie, o actrita cu figura de copil, extrem de expresiva. Si acolo era vorba de petrecut nopti, dar intr-un anume fel, pe strazile Romei…

Chiar! Dupa Miami, incepe sezonul de zgura, iar daca Simona castiga la Roma, va fi ziua 😊

Hai, Simona!

Cancerul și gândirea pozitivă

Hei, prieteni! Postez mult, stiu. Insa mi s-a atras atentia ca pun prea multe floricele, pisicute, catelusi, ce mai, dulcegarii d-astea! Si m-am uitat si eu in arhiva… Mai, sa stiti ca oamenii cam au dreptate. Chiar daca vorbim de Lili-Blue, doamna Pisi, sau Pif, tot pisicute si catelusi sunt. Practic, in afara de multele poze cu mine, ca un narcisist notoriu ce ma aflu, aproape 90% din fotografiile postate sunt exact asa: frumusele, colorate, un melanj de la vie en rose…

Aici nu le pun la socoteala pe cele din POSTUL ZILEI (profilul meu de caricaturi) sau MIDNIGHT PAINTINGS (pagina mea de picturi). Acolo e alta poveste, sunt tematice si, in general, am cam pastrat tema principala…

Primul meu raspuns la reprosurile facute a fost, instinctiv: Da, dar nu postez mancare pe Facebook! Ori, in ziua de azi, asta chiar e ceva 😊

Apoi, m-am intrebat de ce asta? Si cred ca am gasit un raspuns valabil. Nu mai vreau sa vad the dark side of the moon (culmea, a fost unul dintre albumele mele de referinta in liceu), partea „neagra” a vietii. Raul, nenorocirea, mizeria, crimele, violenta, daca apar in viata mea intorc capul. Vreau doar FRUMOSUL, BINELE, VIATA. Stiu ca asa nu se rezolva nimic. Prin ignorarea laturii intunecate a vietii, a naturii umane, sau a dezastrelor, nu inseamna ca ele nu exista. Mai curajos esti daca le admiti si le infrunti! Iar faptul ca le ascundem sub pres nu ajuta la rezolvarea lor.

Totodata, cunosc foarte bine ca stirile-dezastru atrag cel mai mult, fac cele mai mari audiente in toata lumea. De aceea, pe toate burtierele televiziunilor apar mereu titluri cu bomba, incendiar, catastrofa, mega-scandal, razboi etc, pentru a atrage si retine publicul. Human nature…

Insa de cand am cancer AM ALES sa nu mai vad partea negativa. Cum s-ar zice, cred ca sunt in trend acum, am decis sa gandesc pozitiv, sa am o atitudine pozitiva. Indiferent ce mi se intampla, incerc sa iau plusul, emotia, bucuria. Se pare s-a dovedit stiintific, s-au facut si studii care coreleaza starea de bine, fericire, multumire, cu anumite endorfine ce se elibereaza si ne fac bine la creier. Iar sistemul meu imunitar, care e cam la minim, chiar are nevoie de orice ii poate face bine.

Iata de ce caut intotdeauna flori, frumusete, natura, animale, zambete. Nu o fac fortat, asa imi vine de mult timp, insa acum doar am constientizat-o. Cand aud la stiri ca „urmeaza imagini care va pot afecta emotional”, indiferent despre ce este, schimb canalul sau inchid televizorul. Cand vad titluri catastrofale pe net, nu intru. Iar daca sunt video-uri, trec mai departe. Nu mai vreau sa-mi otravesc creierii cu mai mult decat ORICUM exista la noi, in Romania. Si exista din plin. Pentru ca nici nu pot sa stau departe de mizeria politica de la noi, cu tot pesedeul lor si cu monstruoasa clasa politica ce ne trage inapoi cu sute de ani. Ma afecteaza, pentru ca mereu am fost implicat si mai intotdeauna „impotriva”. Intr-un final, si pe aia incerc sa o iau in gluma, mai ies in Piata, sau mai fac o caricatura si ma racoresc.

De exemplu, cand e aglomeratie in trafic si stau la semafor, imi zic ca totusi, sunt fericit ca am o masina misto, comoda, ascult muzica in conditii hi-fi, ceea ce era un deziderat major cand eram tanar, ca inca pot conduce, uite ce frumos e afara, au inflorit corcodusii si forsythia da exact ponderea de galben cat sa fie peisajul spicy! Sa ne intelegem, nu spun ca imi place blocajul in trafic. Insa incerc sa nu ma gandesc negativ la el.

Mi-a intrat cumva in obisnuinta sa iau „la misto” situatia mea, intr-o zeflemea cat de cat constienta si asumata. Deunazi, cand ieseam de la un supermarket, m-a oprit o tipa sa-mi spuna ca are nu-stiu-ce oferta si pot obtine niste analize medicale gratuite, trebuie doar sa completez ceva. I-am raspuns ca nu am nevoie. S-a mirat! Atunci i-am spus, razand, ca am cancer. Si din cauza asta, chiar am toate analizele la zi…

De cativa ani am descoperit cat de misto e sa ai flori, sa le plantezi, sa le uzi, sa le ingrijesti si sa vezi tot miracolul devenirii naturii. Ce-mi lipsea inainte, ca sa pot face asta? Prostia din capu’ meu! (Asa zicea bunica-mea, Didina) Si inainte aveam exact aceeasi gradina, insa nu mi-a dat prin cap ca pot sa cresc mai mult in ea decat niste pir pe care-l botezam, aspirational, „gazon”.

Tot cam de-atunci am decis sa nu mai omor animale. Nimic. Gandaci, muste, paianjeni, rame, orice gaze, daca le prind prin casa, le iau intr-un pahar sau pe un servetel si le dau afara in gradina. Ma gandesc ca, de fapt, casa asta a fost construita pe „terenul” lor, la ele acasa. De fapt, noi, oamenii, suntem invadatorii, nu ei. La limita, asta ar insemna sa devin vegetarian, sa nu mai mananc hrana pentru care un animal trebuie sa moara. Hm… la asta mai am de lucrat. Insa sunt pe drumul cel bun, am redus consumul de carne.

Si am mai decis si ca o zi pe saptamana sa nu mananc nimic. Ca am citit niste teorii japoneze despre celulele canceroase, care, in cazul infometarii, dispar primele. Probabil asta e doar in capul meu, dar ce conteaza? Eu asa cred!

Hai, ca deja m-am abatut mult de la ideea de inceput!

Parte din tratamentul pe care il urmez, este si o injectie pe care o fac periodic, la clinica NeoLife, unde sunt tratat de cancer. Acolo am facut si toate sedintele de radioterapie de asta-vara. Astazi am mers sa-mi fac minunata injectie. Se face intr-o zona dedicata, unde nu se intra decat cu acces special si incaltat cu botosei d-aia albastri de unica folosinta. Pentru ca in acele saloane sunt tratamentele de chimioterapie. Toti cei de acolo, in afara de personalul medical, eram bolnavi de cancer. Care credeti ca era atmosfera? In niciun caz trista! Evident, toti de acolo eram preocupati, motivati, increzatori ca tratamentul va da rezultate si va reusi sa ne ajute cat mai mult. Pacientii citeau carti, reviste, butonau telefoane, tablete, sau chiar laptopuri, se uitau la TV, sau se plimbau cu „pomul” cu perfuzii prin salon, ori aveau discutii intre ei. Nimeni nu era resemnat, blazat, sau absent. Toti, cu dorinta de a lupta, de a izbavi, de a invinge. Altfel, de ce-ar fi fost acolo?

Eu cred ca eram singurul care eram ingrijorat. De cat de tare ma va durea injectia, pentru ca stiam ca e dureroasa, dureaza mult, iar eu sunt un tip fricos rau, nu rezist la durere. Pana la urma, am supravietuit 😊

Ca tot vorbim de stiri pozitive, in timp ce scriu, o urmaresc pe laptop si pe  Simona Halep, care mai are putin si o invinge, la Miami, pe Venus Williams. Ma agat de orice reusita a unui roman, indiferent de domeniu. Iar Simona e o mare resursa de BINE pentru mine.

In concluzie, mesajul meu e urmatorul: da, voi mai posta flori si pisicute. Pentru ca, si prin asta, incerc sa ma agat de FRUMOS, de gandirea optimista, pozitiva, colorata tare. De VIATA. Pe mine ASTA ma ajuta acum, cand strabat o perioada neplacuta, dificila, dar careia, desi ma roade pe dinauntru, incerc din rasputeri sa nu-i acord atentie. Pentru ca sunt vesel si am privirea indreptata spre soare!

PS Am ilustrat acest articol – cum altfel? – cu fotografia unui catelus… 😊

PPS A castigat Simona 😊

Punct. Și de la capăt… sau fără presiune, nu pot progresa!

Am petrecut Sarbatorile de Iarna cu gandul doar la ce fel de tablouri voi picta pentru Bruxelles. Si, mai ales, in ce stil. Pana la urma, am inventat si am trecut printr-un fel de proces logic, care sa ma scoata din impas. Mi-am zis ca, daca vernisajul este fixat pe 1 martie, e un semn ca trebuie sa fie cu multe flori. Pentru ca primavara, dar si pentru ca Bruxelles, ploaie, gri. Asadar, culori puternice, contraste, rosu. Desi primisem feedback din diverse locuri ca mai bine merg cu peisaje, portrete, nuduri, pentru ca florile mele nu au forta, nu au puterea de a iesi din tablou, sau chiar ca cel mai potrivit ar fi cu abstract.

Pregatind vernisajul
Martisoare unice, cu picturile mele printate pe canvas
Alaturi de sevaletul meu
Primul perete cu picturi e gata
Panelulcu caricaturi
Al doilea afisaj cu picturi
Posterele mele
Mircea a tinut neaparat sa fie prezent!
Cat de mandru sa fiu alaturi de fiul meu la vernisaj
Alaturi de Gratiela Bobirta, Ana si de Echipa Bayern, venita special din Romania pentru vernisaj! Multumesc, Adi Radut, Anca Berar, Ioana Zupcec, Cristina Simea si Carmen Olar.
Cele 80 de martisoare pregatite pentru Vernisaje! Mi-au mai ramas 3 🙂 

Pana la urma, am decis sa fie flori. Mai mult, am gasit un fel de stil care pare a fi acuarela, desi lucrez in acryl. Am lucrat in mai multe sedinte fiecare tablou, straturi, apa, mixuri de culori si tehnici, apoi ingrosat cu tuse groase, chiar cutit. Alt strat, multa apa, uscat, iar intervenit a doua zi. Si inca o zi. Si inca una…

Aveam nu doar mansarda mea atelier, ci toata casa plina de tablouri la uscat, care trebuiau sa astepte interventiile urmatoare.

In ultimii doi ani, am filmat tot ce am pictat, pentru a pune pe canalul meu de YouTube. Am documentat tot, insa inca nu am ajuns sa editez toate videourile, sunt in urma. Dar aici cred ca am filmat doar primele parti ale tuturor tablourilor, nu am toate etapele, in special cele finale. Pentru ca am avut atat de multe episoade la fiecare, incat nu am mai tinut pasul cu filmarile,

Si mai e un aspect, pe care mi l-a explicat Delia Calinescu, cunoscuta ca artista cu numele de Zoita, cea care m-a ajutat la inceputuri, in urma cu 5 ani, cu lectii de pictura. I-am cerut sfatul despre ce sa iau in considerare pentru expozitie si cum sa gandesc, i-am explicat dramele pe care le strabateam. Mi-a spus ca, pentru artisti, timpul nu curge liniar, ca pentru toti oamenii. Ci este extrem de fluid. Poti sa ai o perioada de luni de zile de seceta, apoi in doua saptamani sa creezi 60 de tablouri!

Cata dreptate a avut! Pana la urma, am reusit sa termin 80 de tablouri in doua luni.

Pentru expozitie am luat doar tablouri noi, special create pentru acest eveniment, si am reusit sa termin pana pe 15 februarie lista oficiala si finala de lucrari. Apoi, timp de inca o saptamana, am mai trecut cateva ture pe la fiecare, pentru inca o tusa, sau pentru a le finisa.

Si pentru ca organizatorii mi-au spus initial, cand s-au uitat la mine pe site au vazut si partea de caricaturi, ca as fi singurul care pana acum a expus o astfel de combinatie: pictura si caricatura. Asa ca am mai lucrat inca 4 zile la cele 20 de caricaturi pe care le-am expus. Am ales temele universal valabile, fara cuvinte, pentru a-mi comunica mai usor ideile.

Am mai pregatit si afisele, pe care le-am printat la aceleasi dimensiuni cu tablourile, 50 x 70 cm, iar unul dintre ele l-am printat pe canvas si l-am expus pe unul din sevaleturile mele.

Mi-a venit ideea si sa fac martisoare cu tablourile mele, printate si ele pe canvas, apoi decupate si lipite pe cartoane + sunuri, si oferite doamnelor si domnisoarelor prezente la vernisaje. Asta a fost o mare surpriza pentru toate invitatele, primita cu bucurie, pentru ca multe dintre ele nu stiau de traditia Martisorului.

Am postat pe Facebook, pe LinkedIn si pe Instagram multe foto si video de la evenimente si din expozitie, aceia dintre voi care sunt interesati pot gasi acolo multe matriale.

Expozitia dureaza o luna si, cel putin pana acum, feedbackul a fost extrem de favorabil.

In concluzie, teama mea de a nu ma face de ras, m-a impins sa strabat o cale lunga, anevoioasa, prin toate cotloanele cu intuneric pe unde nu credeam vreodata sa ajung. Insa tot ea, impingind in continuare, m-a facut sa ies la lumina, increzator ca pot aduce ceva nou in scurta mea existenta artistica.

Asa cum spunea si Ana, marele castig al acestui efort nu e doar expozitia in sine, ci faptul ca am reusit sa realizez atatea tablouri intr-un stil propriu, unitar. Si, poate ca nu-mi mai e frica cu desenele mele, nu mai am indoieli d-astea adanci, existentiale despre ceea ce creez.

Sau poate ca mai am?

Punct. Și de la capăt… sau cum o veste bună aduce depresia!

Sunt nevoit sa-mi cer scuze! Atat voua, celor care intamplator va mai uitati pe-aici, dar mai ales blogului meu POSTUL ZILEI! Din cauza muncii din ultimele luni pentru pregatirea expozitiei de la Bruxelles, am neglijat acest copil drag al meu si il rog aici sa ma ierte pentru asta!

In fata catorva din lucrarile expuse la Bruxelles

S-au intamplat multe lucruri de la ultimele postari, am trecut printr-o perioada incrancenata, in care efectiv am avut sentimentul ca fiecare minut este atat de valoros, incat nu voiam sa-l pierd. Prin urmare, mi-am dedicat toate energiile si ideile crearii lucrarilor cu care m-am prezentat in expozitie si nu am mai avut nici un strop de inspiratie si pentru a nota ceva pe blog.

Asa ca acum voi relua micile mele notite de aici, in speranta ca voi fi iertat.

Stiam de mult timp de expozitie si eram sigur ca am in atelier suficiente tablouri sa le expun. Era stabilit ca intre 1 si 31 martie voi avea la dispozitie spatiul Art Atrium, plasat in sediul Comisiei Europene din Place Rogier.

Cam asa arata spatiul expozitional Art Atrium. Cu o vegetatie demna de o padure tropicala, este un volum imens, flancat de cladiri moderne si acoperisuri vitrate, cu deschideri foarte mari si curajoase. Depaseste cu mult orice asteptare a mea…

Cam pe la inceputul lui decembrie, dintr-o data m-a fulgerat idea ca, de fapt, nu am NIMIC pentru un asa eveniment important. Am in atelier cateva sute de tablouri, insa nu se inchega nimic unitar, nici ca subiect, stil, tehnica sau dimensiuni. Sa fie clar: imi iubesc toate tablourile, chiar daca unele sunt raspandite prin lume,iar multe le am deja instalate pe peretii casei. Toate sunt copiii mei! Insa cele pe care le aveam nu erau create cu gandul la acel spatiu, nu erau destinate acestui eveniment. Pentru ca eu pictez doar de cinci ani si ceva, inca nu am un stil, sunt un tip curios si am incercat de toate si in toate felurile: portrete, flori, peisaje, nuduri, abstract, uleiuri, acryl, acuarela, carbune. Insa nu puteam aduna ceva sa semene.

Si in acel moment am luat DECIZIA: pentru expozitie FAC TOTUL DE LA ZERO!

Afisul expozitiei, tiparit pe canvas si montat pe unul din sevaletele mele 🙂

Atunci am trimis inca un mail, pentru o confirmare finala. Cumva, ma gandeam ca poate a intervenit ceva si, poate-poate, nu se mai intampla expozitia. Atat de tembel gandeam, incat chiar imi doream, speram asta. As fi scapat de tot efortul de a crea cateva zeci de tablouri. Mai apareau apoi si niste cheltuieli, pe care la acel moment nu aveam sa le estimez cat de cat, dar stiam ca vor fi mari: panze, culori, transportul tablourilor la si de la Bruxelles, apoi transport, cazare, alte cheltuieli pentru zilele cat voi fi acolo etc.

Da, evident ca puteam sa renunt si sa nu mai organizez nimic, era cel mai simplu. Ma dadeam lovit, sau inventam ceva gen situatia mea medicala nu-mi mai permite bla-bla… Da, puteam s-o fac. Insa as fi regretat toata viata! Poate v-am mai spus, cand eram putoi de 18 ani si abia mijeam ochii in ale caricaturii, mentorul meu din acea vreme, un mare caricaturist, Claudiu Niculae, care avea 50 de ani, mi-a spus o vorba de-am tinut-o minte de-atunci: Mirceo, ai grija, cand ajungi la varsta mea o sa regreti doar lucrurile pe care NU le-ai facut!

Asa ca din acel moment timpul pentru mine s-a contractat, a avut o alta dimensiune. Brusc, am facut calculele si am vazut ca in fix doua luni trebuie sa creez 30-40 de tablouri. Si a inceput nebunia!

Unul din cei patru pereti organizati ca spatiu de expunere.

Am inceput sa caut o tema principala, un stil, o dimensiune comuna. Atunci a venit cea mai neagra perioada prin care am trecut in viata mea. Imi ieseau numai prostii, gri-uri, negru, albastru, nuante ingrozitoare, iar despre compozitie, proportii sau combinatii pe paleta nici nu mai zic: ingrozitoare. Pictam noaptea, treminam pe la 2-3, ma culcam, iar dimineata urcam in atelier cu speranta ca poate la lumina zilei, totusi, arata cat de cat bine. Erau un dezastru!!! Cateodata mai venea si Ana in atelier si ii vedeam privirea de cand intra. Atunci intelegeam ca, de fapt ce mi se parea mie groaznic, e muuult mai grav decat estimam eu. Era horrorrr! Am fost de multe ori pe muchie, sa cedez, sa renunt la expozitie. Ce sa caut eu acolo? Ma duc doar sa ma fac de ras, si asta big time, la nivel international, ca acolo sunt oameni din toata Europa, pentru ca fac numai cacaturi, mai bine stau acasa.

Ei,… si iata cat de usor o veste extraordinara – aceea ca voi avea timp de o luna o expozitie personala de pictura la Bruxelles – se transforma in cel mai mare cosmar al meu, ducandu-ma in pragul disperarii si in cea mai neagra depresie. Nu vreti sa stiti pe unde am trecut! Nu mai stiam sa pictez nimic, iar Ana nu intelegea cum de nu mai reusesc sa insailez niste culoare pe panza dupa ce am facut, totusi, cateva sute de picturi. Nu vreau sa va zic ce discutii aveam pe la 3 noaptea despre pictura, compozitie, culori calde, reci si combinatii de culori.

Nu mai dormeam decat cateva ore pe noapte, visam numai solutii si variante de rezolvare, cautam inspiratie cat de cat pe net, pe zeci de siteuri, nimic. Totul era URAT si nu-mi placea nimic din ce faceam. Ma dusesem total catre abstract, abandonasem orice altceva, insa mi-am dat seama ca nu ma pricep, nu-mi iese deloc ce vreau. Am incercat si tehnica de pouring acrylic, foaaarte interesanta. Mi-au iesit cateva misto, insa nu puteam merge acolo cu 40 de lucrari doar in stilul asta.

Un al doilea wall, plin si el cu 24 de lucrari

A trecut Craciunul, Anul Nou si eu inca nu aveam nici un tablou pe care sa-l consider 100% eligibil pentru a fi expus. Iar termenul de trimis lista finala pentru expozitie era 15 februarie.

Am obosit… revin maine! De data asta, promit 😊

UN POPOR CU SUFLETUL AMPUTAT e UȘOR DE MANIPULAT

Usor de manipulat...

UN POPOR CU SUFLETUL AMPUTAT e USOR DE MANIPULAT

Usor de manipulat...
Usor de manipulat…

Asta a devenit Romania, odata cu aducerea comunismului la noi de Armata Rosie. Atunci s-au eliminat elitele, din toate domeniile, ni s-a amputat sufletul, esenta, traditia. Valorile s-au rasturnat, au disparut onoarea, cinstea.
Azi lumea voteaza cu frenezie hotii si le justifica actiunile, justitia nu se mai face la lumina zilei. Ci noaptea! Ca in vremea anilor ’50, cand oamenii erau luati din case si bagati in Volgile negre, legati la ochi, pentru a fi dusi la puscarie sau la Canal. Totusi, nici macar Ceausescu nu dadea legi la unu noaptea…
Acum doar se reinnoada, in buna traditie comunista, firul ticalosiilor, in dispretul total fata de oameni, morala si dreptate. Stiam ce va urma, asa lucreaza partidul unic, adica o dictatura a hotilor!
Am mai vazut filmul asta, e alb-negru, din ce in ce mai negru…

Textul asta l-am scris acum doi ani si e valabil si astazi… Pana cand, oare?

100 de lecții învățate de la cel mai dur trainer al meu: cancerul!

Prieteni, înainte de a continua cu partea a doua a sesiunii de training (vezi prima parte aici), vă rog să-mi permiteți câteva cuvinte:
– mai întâi, vă mulțumesc tuturor pentru gândurile voastre, comentarii, share, mesajele personale primite, recomandări. Au fost atât de multe, încât m-ați copleșit! Toate acestea nu fac decât să mă alimenteze cu energia de a scrie mai departe.
– pentru cei care nu au citit primele articole legate de experiența mea cu cancerul, le găsiți tot aici pe blog și voi da câteva dintre link-uri: aici, aici, aici, aici și aici. Pe restul poate le găsiți voi, sunt scrise cam în aceeași perioadă.
– reiau și aici importanța controlului periodic și a analizei PSA, specifică prostatei, ce trebuie sa fie efectuată de bărbații peste 40 de ani. Așa că, domnilor, găsiți aici detalii. Iar voi, doamnelor și domnișoarelor, țineți-vă de capul LOR să-și facă aceste controale și analize PSA. Credeți-mă, le poate salva viața!

Deci, haide să mergem mai departe…

Training day

8 – Am învățat să nu-mi mai fie frică de moarte. Odată, cineva spunea că accidentul este atunci când ne naștem, nu atunci când murim… Câtă dreptate! Evident că vrem ca moartea sa fie cât mai îndepărtată și ne sperie spectrul ei. Însă după lungi discuții cu mine, în multele nopți când rămâneam singuri, am ajuns la concluzia că, cel puțin până acum, am avut o călătorie superbă. Cu suișuri amețitoare și căderi fulminante, plină de aventuri, întâmplări, prieteni si experiențe speciale. Sunt fericit că am o familie mișto, pe care o simt aproape de mine. Așa că, până acum bilanțul e ok. Am ce lăsa după. Deci, sincer, nu mă mai sperie atât de tare gândul că voi muri. Și nici frica de zbor cu avionul nu mai este chiar atât de mare ca până acum. Asta nu înseamnă că a ajuns să-mi placă… 😊

9- Am învățat să… Carpe Diem! Ce înseamnă Carpe Diem? Să savurez un vin roșu, împreună cu Ana, într-o tavernă, undeva în Grecia. Sau, pur și simplu, să zac pe nisip. Ori să stau culcat pe o plaja și să urmăresc cum un câine împinge de zor o minge în apă, ca s-o aducă apoi pe nisip, de zeci de ori…
Mare vorbă, însă mie mai mereu mi-a fost greu de pus în practică. De multe ori am remarcat că noi, românii, sau hai să vorbesc despre mine, când e de muncit nu prea muncim, iar când e să ne bucurăm, nici asta n-o prea facem ca lumea. Suntem așa, cumva amestecați în trăiri, poate indeciși, nesiguri. Cred că în comunism ni s-a imprimat frica de a arăta sincer ce simțim. Dacă s-o supăra șeful, sau ăla de la partid, că mă distrez prea tare la petrecere? Ceea ce s-a translatat mai apoi și la corporațiile actuale, unde în teambuilding-uri mulți nu se manisfestă cum ar vrea, de frica managementului. Am văzut, în schimb, expați care-și dădeau în cap big time, experimentând din plin licorile românești. Însă a doua zi dimineața la 9, la meeting, erau brici! Eu, adormit, mahmur, abia-mi țineam ochii deschiși… de parcă nici sa bem nu știm. Așa că acum știu să work hard și play hard. Și le savurez din plin! Pentru că, așa cum ziceam mai înainte, de-acum cine știe dacă și când voi mai avea o astfel de experiență.
10 – Am învățat să rezonez cu natura. De mulți ani avem în casă animale. Am avut motani, apoi de vreo 10 ani m-a adoptat doamna Pisi, care s-a aciuat la noi, în martie ne-a mai venit un maimuțoi mic care acum are vreo 9 luni, Pif motănelul, iar de vreo 4 ani am adoptat-o pe Lili-Blue, cățelușa noastră iubită, care stabilește echilibrul in familie. Așa de tare mă ajută, nici nu va imaginați. Câteodată le țin în brațe, simt cum torc pisicile și parca vibrez șii eu cu ele, de mă umplu de bine și, parcă de tot universul. Iar când se lipesc de mine, să se cuibărească mai bine, mă topesc tot. Am impresia că asta îmi face mai bine decât orice alt tratament.

În aceeași idee, am început să grădinăresc, să îngrijesc și să privesc mult mai atent la pomi, la flori, la plante. Mi se pare o minune a lumii dăruita nouă, oamenilor, dar pe care prea puțin o băgăm în seamă. Să vezi cum crește cea mai delicată floare sau ditamai copacul dintr-o singură sămânță care nu are nevoie decât de apa si lumina, este fascinant. Un miracol!

11 – Am învățat să trăiesc cu medicație, cu proceduri, cu radioterapie, cu tratamente de lungă durată. Disciplină, acceptare, ritual, rigoare, pe toate le încerci în situația mea. Și, culmea, chiar îmi reușește să mă țin de ele. Indiferent dacă înainte eram total împotrivă, sau toate erau vraiște în viața mea. Pentru că am undeva, în spatele creierului, gândul că ar putea să mă ajute până la urmă și astea.

12 – Am învățat să mai și las de la mine, iar atunci când corpul meu îmi spune să iau o pauză, chiar să-l ascult. Programul meu este destul de anapoda, toți doctorii îmi recomandă un program strict, să nu stau târziu noaptea, să dorm minim opt ore, corpul meu are nevoie de energie, mai ales acum, că sistemul meu imunitar e făcut praf. Jur că încerc asta!… însă ce să fac dacă păcătoasa asta de inspirație îmi vine după zece-unșpe noaptea? S-o las să se risipească, sau să profit de ea, cât mai pot? Așa că… tot pe la unu, două noaptea mă culc.
13 – Am învățat să nu am mereu dreptate! Ohoo, iar asta e mare lucru, credeți-mă… Înainte, când știam că adevărul e de partea mea, mă contraziceam cu oricine, până-n pânzele albe, să-mi dovedesc, cu seria mea de argumente, dreptatea. Făceam pariuri pe orice, doar să arăt că e ca mine! Orgoliul, la maxim. Acum, las mult mai ușor de la mine: așa e, frate, ai dreptate! Și mergem mai departe. Ce rost atâta patos pentru un nimic?
14 – Am învățat să spun “mulțumesc” mult mai des și mai sincer. Oricui, pentru orice lucru, cât de neînsemnat, mulțumesc. Nimeni nu e obligat sa-mi dea, sau sa-mi faca ceva, asa ca orice gand, gest sau lucru primesc e un dar, așa că trebuie tratat ca atare.
Am învățat să spun mult mai ușor “iartă-mă”, “îmi pare rău”, “e vina mea”, sau să-mi cer scuze. Nici înainte nu eram lipsit de politețe, însă poate înainte nu aș fi făcut-o atât de ușor…
15 – Am învățat să nu mai stau degeaba. Nu mai pierd vremea la televizor, decât strict necesar, sport, sau ceva într-adevăr mișto. De aceea, nu mai știu cine sunt vedetele zilei, tot felul de nume de fete sau băieți care nu au altă caracteristică decât că se cuplează cu nu știu cine (alte vedete!), își pun fustele-n cap, ori își pun implanturi, sau își dau cu părerea despre nu știu ce căcat. Nu cred că e o irosire mai mare de resurse extrem de importante, adică de timp. Și de creier, pentru că se anihilează neuronii nefolosindu-i la nimic util.
16 – Am învățat să am mai mare încredere în mine! Înainte avem mari îndoieli despre ce aș putea realiza, sau dacă aș fi în stare. Acum, nu neapărat că sunt mai sigur ca realizează ce-mi propun, dar mă afectează mai puțin eșecul. Și îl accept mult mai ușor…
Ceea ce duce la următorul punct: îmi pasă mai puțin de părerea altora despre mine. Nu mai fac lucrurile într-un anumit fel, pentru că “așa se face”, iar dacă nu, lumea va vorbi. Așa, și? Lumea oricum va vorbi, ăsta e rostul ei, așa că măcar acum învăț să fac ce-mi place și in felul meu. Bun, rău, asta nu mai e decât treaba mea. Evident, încerc să nu fac rău nimănui, cel puțin nu voit. Însă cred că am ajuns la maturitatea necesară pentru a decela între bine și rău, între așa da sau așa nu. Iar dacă nu, poate că mai am timp… 😊 să învăț. Ori, cum spunea cineva, avantajul bătrâneții este că, chiar dacă ajungi să te faci de râs, măcar nu-ți mai pasă…

17 – Am învățat să sper! Cei care ați trecut vreodată prin momente dificile, mă înțelegeți mai bine. Sunt unele clipe în care speri, din tot sufletul, să se întâmple lucrurile într-un anume fel. Poate nu e așa întotdeauna, însă mereu sperăm. Nu degeaba se spune că speranța moare ultima, pentru că ne agățăm de orice firimitură de posibilitate ca până la urmă, o nenorocita de analiză să iasă sub o anume limită, ședințele de radioterapie să omoare răul dinăuntrul tău, sau un rezultat la RMN sa fie de un anume fel.

18, 19, 20, …, 100 – Vreau să trăiesc și pentru asta am învățat atâtea și-atâtea lucruri și de la voi, fiecare prieten pe care deja îl aveam, sau l-am câștigat în ultimul an. Pentru că, DA, oamenii sunt buni, vor să ajute și să facă bine. Doar dați-le prilejul să vă arate asta! Poate că voi reveni cu o continuare, pentru că acum realizez cât de multe am învățat de la fiecare din voi, cei care mi-ați trimis gândurile voastre!
Vă mulțumesc!

Ce am învățat de la noul meu trainer, cancerul

A trecut un an de când m-am operat de cancer (vezi postarile de aici, aici, aiciaici și aici). Cam repede, ce-i drept. Dar de la o vârstă, așa trece timpul, din ce în ce mai pe fugă. Am citit undeva că timpul, deși este extrem de precis calculat și are absolut aceeași măsură, este perceput diferit de fiecare dintre noi. Iar creierul nostru îl interpretează în funcție de cât timp am trăit până atunci. De exemplu, când îi spui unui copil de cinci ani că la anul vine Moș Crăciun, pentru el este o eternitate, pentru că reprezintă douăzeci la sută din întreaga lui viață. Mie, dacă-mi spui că la anul am de făcut o expoziție, mă gândesc la ea cu groază, de parc-ar fi mâine…
Mai era și varianta mai scurtă, care definea percepția diferită asupra timpului, arătând că cinci minute înseamnă altceva pentru fiecare: depinde doar de care parte a ușii de la baie te afli 🙂

Într-o ședință de training

Așadar, ce am învățat eu în ultimul an?
Vă împărtășesc aici, într-o ordine aleatorie, câteva aspecte pe care mi s-a părut că le-am deprins mai bine. Poate ele or fi pur și simplu de la îmbătrânire și vin odată cu vârsta, iar eu dau vina pentru ele pe bietul meu cancer… Săracu’ de el, că acum îmi este atât de apropiat, doar e al meu, nu? Indiferent dacă e de la boală sau de la vârstă – și nici nu mai contează. Sigur e că asta am trăit și învățat în ultimul an.

1 – Am învățat să trăiesc cu cancerul. Asta poate e cel mai important aspect. Înainte, sincer, îmi era groază să mă gândesc la posibilitatea de a avea cancer. Eram speriat de moarte, la propriu. Mergeam pe filozofia “mie nu mi se poate întâmpla” și, pur și simplu refuzam să iau în calcul varianta că m-aș putea îmbolnăvi. Dar perioada asta trece repede, mai ales când vezi în față analizele pe care apare cuvântul “malign”. Te trezești brusc la realitatea lumii noastre, în care cancerul este din ce în ce mai prezent în jurul nostru. Pentru simplul motiv că este din ce în ce mai ușor de depistat. Ceea ce e bine, deoarece așa mai avem o șansă de vindecare, mai ales dacă îl descoperim din timp.

2 – Am învățat să prețuiesc timpul. Nu știu cât voi mai avea, așa că pentru mine a devenit extrem de prețios. Poate că e cea mai valoroasă resursă de care încă mai dispun. Niciun doctor nu mi-a spus cât mai am de trăit, nimeni nu se riscă cu un asemenea pariu, așa că am învățat să trăiesc mult mai intens decât înainte. De aceea, prețuiesc mult mai mult fiece clipă, orice experiență trăită, de orice fel. Nu știi niciodată dacă nu cumva e ultima de acel gen…
Prețuiesc altfel întâlnirile pe care le am. Încerc să le selectez si sa le fac cât mai valoroase, să iau cât mai mult din ele. M-am aruncat în toate proiectele ce mi s-au ivit în față. Nu am refuzat niciunul, vreau să fiu nonstop ocupat. Bine, am câteva restanțe, de exemplu comenzi de portrete sau diverse tablouri, pe care încă nu le-am onorat. Simt că încă nu le-a venit vremea… Poate dacă le mai amân, voi fi mai inspirat atunci când le voi picta. Oricum, acum nu ar ieși ce mi-aș dori… și nu vreau asta.

3 – Am învățat să nu mai pierd vremea cu prostii, zgomote, sau lucruri reziduale. Nu merită timpul meu. Cred că sunt suficient de mulți alții să se ocupe de ele. Sper să ajungă și ei la aceeași concluzie. Și nu cred că trebuie să te îmbolnăvești ca să ai revelația asta.

4 – Am învățat, în sfârșit, să spun NU. Da, știu, mi-a luat câteva zeci de ani, dar am ajuns pană la urmă să mă simt confortabil când o fac. În general, când ești bun cu toată lumea, sau cel puțin încerci să fii, oamenii te iau de fraier. E valabil atât în viață, cât și la job. Am trăit-o pe pielea mea și știu ce vorbesc. Așa că am ajuns, în sfârșit, la maturitatea să decid singur ce e de făcut și ce de refuzat. NU chiar este o opțiune.

5 – Am învățat să am cât mai mulți prieteni, să nu mă ascund. E un risc foarte mare pentru cei bolnavi de cancer retragerea, însingurarea, abandonul sau renunțarea la viața socială. Chiar si la cea virtuală. Mi-am făcut conturi pe Facebook, unde am sau administrez vreo șase profiluri, pe LinkedIn, pe Instagram, mi-am facut blog, canal video pe YouTube. Respir peste tot, cât mai larg, mi se pare că așa, cumulat, parcă aș avea mai multe vieți, poate îmi creează senzația că trăiesc mai mult…
Nu mă ascund, ba chiar mă expun mai mult decât oricând înainte. Poate și pentru a arata altor oameni care sunt suferinzi că este posibil să ai o viață normală, chiar intensă, cu toate că, înăuntru, undeva, cancerul își face treaba. Sau poate că nu! Am citit multe despre atitudinea necesară în aceste situații. Multe materiale trimise chiar de prieteni de pe Facebook, cărora le mulțumesc și aici pentru gândurile bune. Se pare că există o legătură între atitudine și vindecare, dincolo de tratamente, proceduri și medicamente.

6 – Am mai învățat ceva în acest an, ceva legat de frică și de reacția oamenilor în fața unui bolnav de cancer. Am prieteni, chiar apropiați, care au recunoscut că nu m-au sunat, de frică. Și mare le-a fost surpriza să vadă că, in linii mari, sau poate uneori în totalitate, eram cam același ca și înainte. Ok, de acord, mai forțam și eu și mă dădeam mare, însă în general mă țineam la un nivel apropiat de normalitate. Poate că asta vine și din lipsa noastră de educație. În România, oamenii bolnavi de cancer, cei cu dizabilități, sau suferind de alte boli grave, sunt priviți diferit.  Mulți consideră că ar trebui izolați undeva, pe principiul că, dacă nu-i vedem, ei nu există. Nu este așa, CREDEȚI-MĂ!
De exemplu, în primele luni după operația de cancer de prostată, este prezentă o stare de incontinență urinară. Pentru că, prin eliminarea prostatei, nu mai ai aceiași “robineți” care să închidă circuitul, însă, în timp, corpul tău își dezvoltă alții. Asta în cazul în care operația a fost reușită și nu apar alte complicații. Așadar, o perioadă am purtat pamperși. Asta insă nu m-a împiedicat să am o viață normală, să călătoresc, chiar și peste hotare. Deci, prieteni, se poate!

7 – Am învățat să râd! Însă asta este o lecție mult prea importantă, așa că o voi trata separat, altcândva…

Gata, am obosit. Mâine revin cu celelalte lucruri (vezi partea a doua aici) învățate de la noul meu trainer, cancerul.

Castelul Martinutzi – locul în care Maria Tereza își omora amanții!

Am petrecut trei zile aici, la Domeniile Martinutzi, la 10 km de Capitala Unirii, Alba Iulia. Nu stiam nimic despre locul asta, credeam ca e doar un hotel si atat. Eeeei, abia aici am descoperit ca mai e si altceva😊  Am aflat cateva din legendele si povestile locului, atat de interesante. Se pare ca aici isi aducea vestita imparateasa Maria Tereza amantii, cu care se desfata, pentru a scapa mai apoi de ei si a sterge urmele desfraului. Dupa partidele de amor, ii chema intr-o anumita camera, unde podeaua era data la o parte prin mecanisme aflate la comanda ei si bietii iubareti cadeau in niste tepe aflate dedesubt… Groaznic! Poate si de aici expresia ca… ai luat teapa!

Sunt inca in picioare ruinele vechiului castel ce domina zona, castel ce apartinea guvernatorului Transilvaniei, boierul Martinuzzi. Vintu de Jos era in vechime un loc important, unde era cel mai mare targ de peste uscat si afumat din zona. De asemenea, se pare ca aici Orient Expressul avea cea mai importanat oprire in Transilvania, unde calatorii faceau legatura cu Sibiul.

 

Inca de pe vremea romanilor, dupa razboialele cu dacii, Legiunea a XIII-a Gemina s-a stabilit aici. Atunci s-a infiintat cetatea Apulum, devenit orasul Alba Iulia. Zona a capatat importanta din ce in ce mai mare, ajungand ca boierul local, Martinuzzi, sa fie chiar unul dintre candidatii la a deveni Papa. Se pare ca nu a ales cartile bune si a fost numit, totusi, cardinal. (De unde si numele hotelului.)

In acelasi castel si-a gasit sfarsitul si Aron Voda (denumit si Aron Tiranul), fiul lui Alexandru Lapusneanu. El si-a cumparat tronul Moddovei pe bani multi – peste 400.000 de galbeni – si a fost sprijinit spre a fi nominalizat de Poarta de catre ambasadorul englez. La schimb, Aron i-a platit acestuia toate datoriile avute. Apoi, ca sa faca rost de bani, a bagat noi biruri, pe care le strangea de prin sate cu asistenta soldatilor turci. Normal ca dupa aceea a  facut parte din alianta anti-otomana, alaturandu-se lui Mihai Viteazu, in speranta de a nu mai plati darile colosale catre Sultan. Cu toate ca a luptat impotriva turcilor si si-a mentinut loialitatea, Sigismund Bathory il detroneaza si il inchide, cu toata familia, in anul 1595, in acest castel. Doi ani mai tarziu, este otravit si va fi ingropat la Alba Iulia.

Pe domeniu veti gasi un nou castel, decorat si mobilat intr-o abundenta nebanuita. Hotelul aflat in apropiere este dotat cu restaurant si cu centru SPA, cu sauna, jacuzzi si tot ce trebuie pentru relaxare. Conferinta, care a fost principalul motive pentru care am ajuns aici, s-a tinut intr-o cladire alaturata, construita special pentru evenimente de mari dimensiuni, cu sala de conferinte, dotata cu tot ce este necesar, loc de luat masa si suficient spatiu pentru party 😊

Amabilitatea gazdelor noastre a fost deosebita si de aceea am indraznit sa scriu acest material, cu speranta a veti beneficia si voi de momente placute aici. Recomand cu caldura locul, mai ales daca doriti o oaza de liniste in inima Transilvaniei, inconjurati de dealurile blande si de un peisaj atat de pitoresc.

Castelul Martinutzi – locul in care Maria Tereza isi omora amantii!

Am petrecut trei zile aici, la Domeniile Martinutzi, la 10 km de Capitala Unirii, Alba Iulia. Nu stiam nimic despre locul asta, credeam ca e doar un hotel si atat. Eeeei, abia aici am descoperit ca mai e si altceva😊  Am aflat cateva din legendele si povestile locului, atat de interesante. Se pare ca aici isi aducea vestita imparateasa Maria Tereza amantii, cu care se desfata, pentru a scapa mai apoi de ei si a sterge urmele desfraului. Dupa partidele de amor, ii chema intr-o anumita camera, unde podeaua era data la o parte prin mecanisme aflate la comanda ei si bietii iubareti cadeau in niste tepe aflate dedesubt… Groaznic! Poate si de aici expresia ca… ai luat teapa!

Sunt inca in picioare ruinele vechiului castel ce domina zona, castel ce apartinea guvernatorului Transilvaniei, boierul Martinuzzi. Vintu de Jos era in vechime un loc important, unde era cel mai mare targ de peste uscat si afumat din zona. De asemenea, se pare ca aici Orient Expressul avea cea mai importanat oprire in Transilvania, unde calatorii faceau legatura cu cetatea Sibiului.

 

Inca de pe vremea romanilor, dupa razboialele cu dacii, Legiunea a XIII-a Gemina s-a stabilit aici. Atunci s-a infiintat cetatea Apulum, devenit orasul Alba Iulia. Zona a capatat importanta din ce in ce mai mare, ajungand ca boierul local, Martinuzzi, sa fie chiar unul dintre candidatii la a deveni Papa. Se pare ca nu a ales cartile bune si a fost numit, totusi, cardinal. (De unde si numele hotelului.)

In acelasi castel si-a gasit sfarsitul si Aron Voda (denumit si Aron Tiranul), fiul lui Alexandru Lapusneanu. El si-a cumparat tronul Moddovei pe bani multi – peste 400.000 de galbeni – si a fost sprijinit spre a fi nominalizat de Poarta de catre ambasadorul englez. La schimb, Aron i-a platit acestuia toate datoriile avute. Apoi, ca sa faca rost de bani, a bagat noi biruri, pe care le strangea de prin sate cu asistenta soldatilor turci. Normal ca dupa aceea a  facut parte din alianta anti-otomana, alaturandu-se lui Mihai Viteazu, in speranta de a nu mai plati darile colosale catre Sultan. Cu toate ca a luptat impotriva turcilor si si-a mentinut loialitatea, Sigismund Bathory il detroneaza si il inchide, cu toata familia, in anul 1595, in acest castel. Doi ani mai tarziu, este otravit si va fi ingropat la Alba Iulia.

Pe domeniu veti gasi un nou castel, decorat si mobilat intr-o abundenta nebanuita. Hotelul aflat in apropiere este dotat cu restaurant si cu centru SPA, cu sauna, jacuzzi si tot ce trebuie pentru relaxare. Conferinta, care a fost principalul motive pentru care am ajuns aici, s-a tinut intr-o cladire alaturata, speciala pentru evenimente de mari dimensiuni, cu sala de conferinte, dotata cu tot ce este necesar, loc de luat masa si suficient spatiu pentru party 😊

Amabilitatea gazdelor noastre a fost deosebita si de aceea am indraznit sa scriu acest material, cu speranta a veti beneficia si voi de momente placute aici. Recomand cu caldura locul, mai ales daca doriti o oaza de liniste in inima Transilvaniei, inconjurati de dealurile blande si de un peisaj atat de pitoresc.