Brambura, ambutieat prin țară…

Astăzi am avut treabă la Govora, în legătură cu niște acte. Am plecat pe la șase dimineața din București, să nu prindem aglomerat. Aiurea! Cât ieși de pe autostradă, după Pitești, începe calvarul. Cozi, mers cu a-ntâia, stat, nervi… Nici măcar chef de micii de la Dedulești nu mai ai. Practic, toate trecerile peste munți sunt blocate, că e Valea Prahovei, a Oltului, a Jiului sau a Cernei, tot un drac! Și avem niște locuri, mamă!, atât de mișto!!! Vorba aia: frumoasă țară avem. Păcat că-i locuită… Cum mă, să nu ai tu măcar o autostradă să treacă munții?

Ok, scuze, am derapat, nu ăsta era subiectul. Că tot am ajuns la Govora, am dat o tură prin stațiune și am văzut case mișto și unele locuri unde începe să se construiască. Poate că în curând își va recăpăta faima de odinioară. E clar că, după câțiva mulți ani de declin, stațiunea totuși se ridică. E acolo, în capătul parcului, Hotelul Parc, 4 stele, construit pe la începutul secolului XX (1914) pe baza planurilor unui arhitect francez. Refăcut în 2003-04, arată superb.

După ce am terminat cu actele pentru casă, am trecut pe la Mănăstirea Govora, un loc atât de simplu și de armonios aranjat, încât parcă-ți era frică să respiri, să nu cumva să deranjezi. Însă liniștea pe care ți-o dă este atotcuprinzătoare. Am pus aici câteva fotografii, însă frumusețea de acolo nu poate fi cuprinsă decât cu ochii sufletului. De exemplu, priviți ce splendoare de bougainvillea există în curtea mănăstirii:

Bougainvillea

După aceea, trebuia să trecem pe la cimitir, să aprindem câte o lumânare pentru Tata Mare și celelalte rude din familia Anei care odihnesc acolo. Zona Govorei, ca toată regiunea din Vâlcea, este deluroasă, având niște unduiri foarte molcome și armonioase. Acolo chiar e un fel de microclimat, similar celui de pe lângă Drobeta Turnu Severin, unde canicula verii nu prea se simte, iar gerurile iernii sunt mai potolite. Ei, și cimitirul ăsta este așternut pe vârful unui deal. În jur, numai coline, acoperite cu verde de toate nuanțele imaginate. Liniștea este desăvârșită, așa că e un loc de reculegere foarte pătrunzător. Exact ” un loc liniștit, un loc cu verdeață”.

Nu luasem din București candele, așa că am intrat într-un supermarket din Govora să căutăm. Am remarcat că în acel magazin de stațiune erau toate mărfurile pe care le poți lua din orice Mega din centrul Bucureștiului. Eeee,… păi așa ceva e un maaare pas înainte. Cu ceva timp în urmă, trebuia să te duci la Râmnicu Vâlcea, la Sibiu, sau chiar la Pitești să îți cumperi ceva mai acătării.

Am cumpărat candele, am luat și niște chibrituri de grătar, d-alea mai lungi și am plecat la cimitir. Odată ajunși acolo, am început să aprindem lumânările. Când am deschis cutia de chibrituri, surpriză! Nu erau ce ne așteptam noi, ci niște alea din carton îmbibat cu gaz… Noroc că mi-am amintit că în torpedou aveam o brichetă 🙂

Tata Mare a slujit și la biserica din Govora Sat, și la cea din Băile Govora, și la Mănăstirea Govora, pentru că acolo e un lăcaș de maici, dar în altarul niciunei biserici nu trebuie să intre nicio femeie, dar a slujit și în biserica de lemn Sf. Niculae, ce se află în cimitir și este declarată monument istoric. Povestea lui este absolut fabuloasă, o găsiți aici și o voi pune și pe blog. Merită s-o citiți, credeți-mă pe cuvânt!

Apoi am plecat către Cozia, un loc unde merg ori se câte ori am ocazia să străbat Valea Oltului în drum spre Cluj, sau trec prin zonă.

Trebuie neapărat să marchez asta: după ce am ieșit din Vâlcea, cam pe la Gura Văii, am început să stăm în coadă. Până la Cozia am mers mai încet decât dacă mergeam pe jos. În Călimănești-Căciulata mașinile erau parcate pe ambele părți ale șoselei, într-o debandadă totală. Șirul în deplasare abia se strecura printre cele ce staționau. Nu am văzut niciodată așa ceva…

Am ajuns la Cozia, un loc de basm care pe mine mă farmecă întotdeauna. Găsiți aici ceva poze.

Pe drumul de întoarcere spre Vâlcea am zis că să mergem și la Băile Olănești. Nici Ana, nici eu, nu fusesem niciodată. E cumva alături de drumul principal si, dacă nu ai treabă acolo, nu ai de ce să ajungi.

Aflat la 13 km de Vâlcea, spre munte, Olăneștiul este bine ascuns, trebuie să treci pe drum printr-o pădure deasă, lăbărțată leneș pe ambele părți ale șoselei. Se deschide o vale de-a lungul râului Olănești, unde mă așteptam să văd o stațiune la fel de suferindă ca multe dintre cele din țară. Când vezi paragina care a cuprins, Băile Herculane, Borsec, Voineasa, Covasna sau atâtea altele, te apucă depresia. Locuri atât de pitorești, cu bogății inestimabile naturale, cu un aer cu putere miraculoasă, sau ape tămăduitoare, ori săruri ce pot vindeca natural, sunt lăsate să rugineascâ, pentru că unii vor să cumpere ieftin tot ce mișcă în zonă. Eee,… am avut o surpriză foarte plăcută. Olănești chiar arată destul de bine, cu multe locuri bine întreținute, cu parcuri decent amenajate și plină de turiști. Bineînțeles că majoritatea erau de vârsta a treia, însă oamenii care caută să-și trateze diverse, ei sunt. Însă am văzut si niște restaurante construite peste râul ce despică stațiunea, ceea ce mi s-a părut așa, interesant, cam cum sunt Autogrill-urile alea din Italia, construite suspendat peste autostradă. Am intrat la unul din ele și am mâncat păstrăv, adus de la niște păstrăvării de pe acolo și a fost foarte ok. Sincer, aveam emoții privind mâncarea, însă oamenii au fost profi și printre clienți am văzut și tineri, și motocicliști din ăia fioroși, cu costume d-alea de piele pe ei, de sus până jos.
Ne-am întors apoi înspre casă, cu gustul amar că oare câți ani ne mai trebuie să mergem și noi, decent, pe autostrăzi prin Romania. Așa, cât să ne putem descoperi țara!

PS. Hai, că iar a trecut de două noaptea, iar mâine am un alt drum lung de făcut prin minunata noastră țară cu infrastructură vraiște. Noapte bună!

Perseidele de pe prispa casei bunicilor

Azi noapte am rămas în gradină să văd Perseidele. Era senin, cam luminoasă luna, deși nu era întreagă. Fiind destul de cald, mi-am instalat hamacul și am decis să dorm afară. De câțiva ani, mi-am făcut obiceiul de a dormi, cel puțin o noapte în fiecare vară, sub cerul liber.

Când eram copil și mergeam în vacanța de vară la Râca, mai toate casele vechi aveau prispă în față. Fundațiile erau săltate puțin, urcai două-trei trepte și ajungeai pe prispa casei. Unele aveau atât de-a lungul fațadei, altele și pe latura de la stradă. Acolo unde era odaia a bună, care era de obicei păstrată pentru musafiri. Ei, și atunci, mai toată lumea, vara, dormea afară pe prispă. Mai ales când erau zile ca astea cu zăpușeală, de venea vipia aia mare, care usca frunzele în pomi mai repede.
Modelul cel mai reprezentativ de casă îl vedeți în ambele filme Moromeții. Iar despre Râca se spune de două ori în al doilea film, pentru că era sat vecin cu Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda. Tot în al doilea film arată și halta din Balaci, la câțiva kilometri de Râca, locul unde s-a născut mama. Tata e din Râca și de acolo au plecat la București. Unde am apărut eu 🙂
Încă de atunci, din vacanțele mele de vară de la bunici, voiam să dorm și eu afară, pe prispă. Însă nici bunicii din partea maică-mii, nici cei din partea lui taică-meu nu mai dormeau de mult afară. Și-mi spuneau că doar cei mai săraci din sat mai dormeau noaptea pe prispă. Așa cum îmi spuneau și despre cei care mergeau desculți prin sat. Cum dracu’ gândeam eu atunci?, că exact fazele astea mă atrăgeau, care erau doar pentru săracii satului: să merg desculț, să dorm pe prispă, sau să merg la islaz cu vacile. Ei spuneau că nu erau de mine, de! venit de la București, să mă pretez la așa ceva…
Ei, și uite că toate dorințele astea din copilărie, undeva în viață, tot te ajung din urmă și nu te lasă. Iar acum, parcă din răzbunare, merg ori de câte ori prin curte desculț, sau dorm afară când și când. Vaci nu am, dar dacă voi aveți, mă bag o tură să merg si cu ele la câmp 🙂

Cum dracu’ se face, că am plecat de la Perseide și am ajuns la vaci? Hm… nu știu deloc să acriu, aștern gândurile așa cum curg, nu am și eu un fir narativ cât de cât coerent. Asta e, mă veți ierta!

Noaptea în hamac

Deci, mă legănam în hamac, ascultam greierii ăia de august (doar în august parcă se aud așa), aveam un pahar cu vin pe iarbă lângă mine și mă uitam in sus să prind spectacolul Lumii. Primul sfert de oră,… nimic. Însă au început țânțarii, frate. Rău, rău de tot. Mi-am dat cu Autan, ceea ce i-a potolit. Cinci minute. Apoi iar mă căsăpeau, de parcă mă unsesem cu frișcă. Am luat un băț din ăla mare, care se înfige în pământ și are o ceară întinsă de-a lungul lui, care arde mocnit și lasă fum mult. Ăsta a fost bun, a avut efect împotriva bestiilor și m-au lăsat în pace. În plus, avea și aromă de lămâie. Tot nu eram ok. M-am dus în casă și mi-am adus un cearceaf, să mă acopăr. Acum îmi era prea cald! Ca dracu’, nu puteam să-mi găsesc starea deloc. În sfârșit, după un timp m-am liniștit, mi-am pus căștile și am ascultat “Jesus Christ Superstar“, varianta de film, de pe YouTube. A fost unul dintre primele filme pe care le-am văzut la Biblioteca Americană din București, prin 80, cred.
Cândva, am adormit, cu ochii spre cer.
Ei, bine, n-am văzut nimic, nicio stea căzătoare. Doar avioane și sateliți. Sau ce-or fi punctele alea care merg constant, destul de încet, dar nu au licuricii ăia ai avioanelor.
M-am mai trezit pe la 4, am mai căscat ochii pe cer, tot nimic… Ajunsesem deja pe YouTube la muzică de jazz, altă viață. Nu mai era cald, chiar strângea un pic. Bățul ăla de fum se terminase de mult, însă nu mai era țânțari. M-am înfofolit ca lumea și am adormit iar. Pe la șase jumate, era deja lumină, ciripeau cocoșii și toate alea, m-am trezit și m-am mutat în casă.
Vaaai, ce bine e să dormi în patul tău!!
În seara asta luna e și mai mare, aproape plină. După ce văd meciul CFR-ului de la Glasgow, poate mai fac o încercare și dorm afară.

10 August, Cu Bune Și Rele – O Întâmplare Adevărată

Heei, prieteni, eu abia aștept 10 august! Nu știu exact de ce, pentru că am avut atâtea ieșiri în Piață, unele grele de tot, mai ales în iarna lui 2017, când cu ordonanțele 13-14 și cu căcaturile pe care le făcea Dragnea, urmat de slugile lui. Iar în cea de acum un an, ne-am furat-o rău de tot de la jandarmii care, cică, au deturnat o lovitură de stat. Câte gaze am înghițit atunci, câte lacrimi, usturimi și înecăciuni, nu mi-am mai luat-o niciodată. Dar, pentru că așa sunt eu, încerc să trec peste mizeria umană și umilința trăită și să rețin partea bună. Pentru că, pentru mine, 10 august a fost și o întâmplare mișto, care, probabil îmi va marca viața de aici înainte! Hai să vă zic povestea…

Vă amintiți, desigur, că anul trecut number one across the nation a fost hitul cu MUIE PSD. Nu mai reiau de unde a început, știți voi desigur, cert e că atunci era in mare vogă (nu că acum nu ar mai fi de actualitate). Toți din familie ne-am făcut tricouri speciale cu mesajul mobilizator si am plecat la miting. Inițial, Mircea și cu mine, urmând ca să ne vedem mai târziu cu Ana și cu Dan. Pe drum, ne tot arătau oamenii cu degetul și se uitau după noi, iar unii ne opreau să facem poze împreună cu ei, să se vadă clar mesajul de pe tricouri. Era un soare cumplit când am ajuns noi, undeva înainte de ora patru. Simțeam asfaltul topit acolo, în centrul Pieței Victoriei, unde nu e niciodată umbră. Atunci chiar începuseră bezmeticii ăia de jandarmi din stânga guvernului să se încălzească, golind câteva butelii de gaz pe noi. După ce am luat o porție zdravănă de gaz direct în față, ne-am retras la Girafă, unde era umbră și se mai putea respira cât de cât. Acolo, pe o bancă un grup care ne-a văzut a vrut să facă poze împreună cu noi. După care am mai povestit puțin, am aflat că grupul venise special de la Brașov pentru protest și am constatat că avem chiar și prieteni comuni. Apoi una dintre doamne m-a întrebat cum îmi trimite pozele. I-am răspuns că simplu, mă găsește pe Facebook, după Mircea Gheorghe. Ne-am urat toate cele bune și-apoi Mircea și cu mine ne-am întors la locul nostru obișnuit, în primul rând, în fața guvernului. Mai pe seară au venit și Ana și Dan, așa, pentru reîntregirea familiei 😊 Apoi a început distracția…

Ce a urmat știți desigur cu toții, am mai scris și eu aici si am pus pe canalul meu de YouTube acest video cu nebunia de atunci când eram gazați și ne sufocam, ca niște șobolani.

Peste câteva zile, am primit un friend request pe Facebook, am acceptat și pe mesaj am primit fotografia de la Girafă, făcută de grupul din Brașov. Sincer, cu toată nebunia de atunci din noaptea de 10 august și cu tot ce a urmat, uitasem complet momentul. Am mulțumit pentru poză, am mai discutat puțin despre cum s-a terminat mitingul pentru fiecare… Atunci am aflat ca și ei fuseseră gazați și alergați de polițiști până hăt, departe…

…însă partea incredibilă abia de acum începe!

Pe mess, doamna care mi-a trimis fotografia, mi-a spus că a citit puțin pe blogul meu și a aflat că am cancer. Am povestit povestea diagnosticării, a intervenției chirurgicale, urmări, tratament etc. M-a întrebat ce m-a determinat si am apelat la spitalul Monza. Pentru că am vrut neapărat să fie intervenția cu robotul. Inițial am sunat la celebra clinică de la Cluj-Napoca, acolo mi-au răspuns că nu au consumabile pentru robot, așa ca să sun la spitalul Sf. Constantin din Brașov, pentru că acolo vine dl. profesor doctor Ioan Coman, de la celebra clinică din Cluj și operează o dată pe lună. Le-am solicitat să mă programeze, și mi-au spus că mai întâi trebuie să mă consulte dl profesor, după care decide dacă sunt de operat și în ce condiții. Eu eram fricos și disperat, ud tot, abia aflasem că am cancer, voiam să mă operez cât mai repede, așa că am căutat pe net să văd unde mai găsesc robot si așa am sunat la Spitalul Monza. Acolo, am vorbit cu Oana Adina Ralea pe la prânz, care a rezolvat, ca întotdeauna (săru’ mâna, Oana!), extrem de rapid situația. Așa se face că, în aceeași zi, pe la cinci după amiază deja mă întâlneam cu dl doctor Cristian Surcel. Am schimbat câteva cuvinte, întrebări directe, fără ocolișuri, apoi s-a uitat pe analize, pe biopsie, și m-a programat în câteva zile la operație.

– Și când te-au programat cei de la spitalul din Brașov la consultație?

Cam la vreo două luni după ce deja mă operasem. Am înțeles că dl profesor doctor Ioan Coman, fiind doar o dată pe lună la Brașov, are maxim 10 pacienți la consultații și câte două operații lunar. Așa încât înțeleg că ăsta e ritmul de lucru.

Hmmm, nu-mi place ce aud. Eu sunt directoarea spitalului Sf. Constantin din Brașov!

Să-mi cadă fața!!! Deci, prieteni, din o sută de mii de oameni prezenți la evenimentele din 10 august, eu TREBUIA să mă întâlnesc cu doamna Camelia Șamotă! Ziceți voi, dacă asta e doar o coincidență, sau destin, sau cum vreți voi să-i spuneți, oricum, ceva care aranjează toate lucrurile să se-ntâmple.

Apoi am aflat ca în grupul pe care l-am întâlnit la girafă mai era și Andreea Moldovan, o inimoasă și energică doamnă doctor, medic primar în boli infecțioase. Cu specializarea obținută în Elveția, Andreea este implicată în multe proiecte pe tema curățeniei în spitale și prevenției infecțiilor nosocomiale specifice. Cu o extrem de bogată activitate publicistică, doamna doctor mai are timp și pentru multe evenimente și campanii de voluntariat, derulate în special pentru educarea copiilor, care astfel sunt învățați că trebuie să-și însușească anumite reguli de igienă încă de mici.

Despre spitalul Sf. Constantin, ulterior am aflat ca are un personal medical extrem de valoros, care i-a permis să aibă multe premiere în medicina românească. Recunoașterea meritelor extraordinare a fost chiar la cel mai înalt grad, președintele Klaus Iohannis felicitând-o pe Camelia și, prin ea, întreaga echipă, pentru performanțele deosebite atinse. Spitalul a fost declarat de către OMS cel mai curat spital din Europa! Deci, se poate și la noi!

De curând, cei de acolo și-au deschis încă un nou sediu modern și echipat la cele mai înalte standarde, pentru a dezvolta serviciile oferite pacienților.

Apoi am discutat mai multe despre evoluția bolii mele și, după un timp, mi-a cerut toate analizele si rezultatele RMN. Apoi mi-a propus să vin la Brașov pentru o consultație la dl profesor dr. Ioan Coman. I-am spus că eu sunt în observație, post-operator, la doamna doctor Andra Cătălina Butolo (actuala Zincenco), care este o profesionistă desăvârșită, pusă la punct cu toate noutățile din domeniul oncologic. În plus, este și o persoană excepțională, cu care comunic foarte bine și în care am mare încredere. Este foarte drăguță, face mult sport, pilotează chiar și avionul, așa că oare ce-aș putea dori mai mult? Credeți-mă, mai ales în cazul cancerului, e esențial să ai încredere totală în medicul tău. Iar asta, mie chiar mi se întâmplă!

Doamna doctor mi-a explicat, încă de la început, pe îndelete cum acționează cancerul meu. Și toate mecanismele ce se petrec la mine în corp din cauza bolii, problema necesității tratamentului hormonal și ce implică el. Așa am aflat că pentru celulele canceroase pe care le am, testosteronul este un vehicul, ca un fel de transportator prin corp. Pericolul este ca ele să ajungă sa afecteze alte organe, de obicei provocând cancerul de oase. De aceea, se stopează generarea lui de către glanda respectivă din creier și pentru asta fac o injecție periodic. Asta aduce în timp mai multe efecte. Pe lângă dispariția totală a funcției erectile pe perioada tratamentului (practic, este o castrare chimică – că tot venise zilele astea Veorica cu propunerea asta de pedepsire a violatorilor), apar ceva kilograme în plus (eu am ajuns de la 75 la 80, chiar dacă îmi păstrez exact același mod în care mănânc și fac mișcare la fel ca înainte) mai ales prin zonele specifice femeilor, chiar și bufeuri. Așa că, doamnelor, aveți în mine pe cineva care vă înțelege din ce în ce mai bine 🙂 

Însă, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că, totuși, nu e orice boală, e vorba de cancer. Al meu! Deci e cazul să profit de așa o oportunitate și să aflu și o a doua opinie, mai ales că analizele nu erau ok, PSA-ul nu era zero, așa cum ar fi trebuit la acel moment.

Am fost la consult, situația mea medicală era destul de neclară, așa că domnul profesor doctor Ioan Coman a decis că e recomandabil să mai aștept, să mă mai vadă cineva. Aici trebuie să intervin și să recunosc că am toată admirația pentru domnul profesor în special și pentru toți medicii care admit că nu dețin adevărul absolut și mai cer o altă opinie unui coleg. De multe ori am observat că mulți au orgoliul profesional atât de mare, încât dacă află că te mai vede și alt doctor, îți dau papucii, sau te pun să alegi: ori, ori. Din fericire, toți doctorii cu care am interacționat în cazul meu, sunt de excepție, oameni și caractere puternice.

După vreo oră, am fost chemat din nou în cabinet și am avut o nouă discuție cu un alt doctor, ce atunci ieșise din operație. Mi-a spus și dumnealui care este părerea lui, așa că am plecat cumva pe gânduri de acolo. Asta e, măcar bine că există o posibilitate să găsim o rezolvare în viitor…

După ce am plecat din Brașov, destul de îngrijorat, am căutat pe net informații despre al doilea doctor care mă văzuse. Era domnul doctor primar urolog Deliu-Victor Matei, director adjunct al Institutului European de Oncologie din Milano. Wow!!! Vă dați seama că mi-a mai venit inima la loc. Sunt convins ca expertiza obținută într-un asemenea spital în Milano își spune valoarea. Mai ales că domnul doctor îmi transmisese un sentiment extraordinar de siguranță și speranță prin tot ceea ce îmi spusese.

Când am vorbit apoi cu doamna doctor Butolo (Zincenco), dumneaei mi-a confirmat ceea ce aflasem, așa că am fost totuși în situația fericită în care toți doctorii care mă văzuseră erau aliniați, în ceea ce mă privește, pe aceeași direcție, pe același tratament. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost într-o eventualitate în care sfaturile difereau, sau erau chiar contrare. Ce dracu’ mă făceam, decideam eu? Păi eu nu mă pricep deloc la medicină sau la cancer.

Mai mult, de curând, doamna doctor Andreea Moldovan a luat legătura și cu un renumit specialist urolog oncolog din Elveția, care, după ce a analizat cazul meu, la fel, a confirmat calea pe care o am de urmat de aici înainte.

De ce v-am povestit toate astea? Ca să vedeți ce oameni frumoși, adevărați profesioniști, devotați vocației lor, extrem de hotărâți să ajute, sunt printre noi. Oameni pe care am avut privilegiul și onoarea să-i cunosc! Uite-așa, ceea ce trebuia să fie un miting de protest, a însemnat o întorsătură foarte importantă în viața mea. Toți cei cărora le-am povestit despre asta mi-au spus că așa trebuia să se întâmple, era menit, poate e vorba de un înger, în orice caz nu am fost acolo degeaba. Am avut ocazia să cunosc acești oameni deosebiți, care în mod evident îmi influențează viața, la modul cel mai direct.

(Intervin cu o paranteza: vă dați seama ce oameni valoroși, doctori eminenți, directori de spitale de excepție au fost gazați, sufocați, amenințați, fugăriți și urmăriți de niște polițiști și jandarmi aserviți PSD-ului, despre care aflam în fiecare zi care le este calitatea lor de om? Jalnic! Asta înseamnă România de azi…)

Încă o dată, asist la alta dovadă clară că în univers exista această lege a echilibrului, în care cred, cea care face ca atunci când se întâmplă ceva rău (bastoane, gazare, fugă din fața jandarmilor etc), să vină la schimb și partea bună. Totul este să ținem ochii larg deschiși și s-o vedem.

Aaaa,… era să uit, bine ca mi-am amintit: voi merge și anul ăsta pe 10 august în Piața Victoriei! Ne vedem acolo 🙂 

Știi bancul ăla cu polițiștii deștepți? …Nici eu!

MGxG

O fetiță de 14 ani este văzută astăzi pe stradă în Galați, plină de sânge. O femeie alertează un echipaj de poliție.

Și, de aici, începe o poveste ce nu se poate întâmpla decât în România noastră condusă majoritar de alianța PSD-ALDE….

Ăștia vin, analizează operativ situația prin geamul Loganului, cercetează cu creierele din dotare și ajung la concluzia că… neeeeh, nu e nimic neobișnuit de semnalat. Hai, fată, lasă mișto-urile! Nu e o crimă în direct, nici măcar un biet viol, acolo. Sau o hăcuire, ceva, să aibă și ei motiv să coboare din mașină. Păi, cum să renunți, frate, la aerul condiționat și să te dai jos pe căldura asta, ca să ce? Să vezi un copil de 14 ani plin de sange??? Pe bune? Păi unde ai mai pomenit așa ceva? Poliția se ocupă cu cazuri serioase, nu e plătită din banii contribuabililor să piardă vremea cu căcaturi d-astea. Aaa,.. dacă era vorba să vândă ceva pătrunjel, alta era situația.
Poliția are reguli, dom’ le, nu ie așa cum crezi matale. Vine strict la 19 ore de când e apelată de urgență la 112 de copiii răpiți, trebuie să îi acopere pe colegii pedofili care mai calcă și ei pe-alături și molestează și ei fetițe prin lifturi, sau pe unde apucă, merge la chermeze și sindrofii cu șefii clanurilor interlope, iar între timp trebuie să mai fie vigilenți și să ia la mișto și apelurile urgente de la 112. Ce credeți voi, că e simplu să fii polițist? Ați văzut ce greu e când vin toate televiziunile călare peste tine și tu trebuie să fugi, sa sari ditamai porțile deschise, ca să te faci că faci? Trebuie să fii fire de artist, că altfel e greu, taică, cu payback-ul ăsta.
Păi, altfel, cum credeți voi că își justifică ei pensiile alea babane, de la iau când ies la pensie la 40 de ani? Se adună un stres, frate… Mai ales când trebuie să completeze procesele-verbale, alea scrise, de ați văzut cu câtă râvnă storc pixul ăla? E o adevărată concurență să încerci să scrii un ditamai textul de cinci rânduri și să faci mai puține greșeli gramaticale decât șefa supremă, madam Veorica! Chiar, ar trebui, celor care reușesc asta, să le dea o primă de spor de inteligență.
Iar faptul că în echipaj era și o femeie, nu mai contează. Misoginilor! Păi femeia aia și-a dat seama instant că fata mimează tot și că, de fapt, e un fake news. Ce dacă era plină de sânge? Polițista avea o intuiție extraordinară, băăăă, că d-aia pun ăștia femei în poliție, că noi bărbații suntem la gară. Și intuiția ei i-a spus că fata nu era răpită, nu fusese violată, nu era în niciun caz în pericol de a fi ucisă, tranșată și incinerată, așa cum citise ea pe Facebook că s-a întâmplat la Caracal, deci nu avea niciunul din semnalmentele acelui caz.

Așa că echipajul a lăsat-o în pace, că era chemat prin stație într-o misiune specială, de alt echipaj, care tocmai găsise un local mișto, cu terasă, unde patronul a spus că le face cinste cu o ciorbă de burtă și o ceafă la grătar.
Deci, băi, săracilor! Lăsați poliția în pace, să-și facă treaba, că altfel, dracu’ vă mai papă pensiile alea de nici nu știți câte zerouri au în coadă…

Hai, circulați, circulați…!

A început UNTOLD – Romania, put your hands up!

MGxG - Since 1960

A început UNTOLD!!! Ce bucurie! În sfârșit ceva bun, după o săptămână atât de cretină. Din păcate, nici în anul ăsta n-am reușit să ajung, cu toate că merg destul de des la Cluj. Ei, n-a fost să fie! Însă de anul trecut au început să transmită live pe pagina de Facebook a festivalului si pe YouTube. Așa că de azi noapte mă delectez cu live-urile cu Steve Aoki, Dimitri Vegas & Like Mike (astia i-au facut pe spectatori sa-si scoata tricourile si sa le arunce in aer!), W&W, Tujamo și de atunci, doar asta ascult. Îmi place muzica asta tare de tot. La propriu 🙂

Pentru ca eu nu aud bine, muzica de club imi place si pentru ca este extrem de tare si e singura pe care, chiar si eu, o aud TARE. De exemplu, cand merg la opera, sau la teatru, nu-mi iau bilete decat daca gasesc in primul rand. Tot din acelasi motiv. (Si mai e unul, pentru ca se vad mai aproape balerinele 🙂 )

Prietenii din generația mea mă privesc ciudat, cum mă, te bagi tu, om de aproape 60 de ani, în aglomerația aia, cu harmalaia și cu bubuiala aia in care nu se poate rezista? Da, frate, ma bag! Imi place să mă mai duc în cluburi, sa dansez pana ma ustura talpile, să mai stau la petreceri până dimineața si să-mi dau în cap big time. Așa am fost întotdeauna, așa am ramas. Eu, dacă știu că e o petrecere undeva, nu pot să ma retrag în cameră sau să plec acasă până nu se termină. Lasă, ca de dormit, o să am destul timp pe lumea ailaltă. Dar de petreceri, nu prea 🙂

Îmi place energia pe care o transmit tinerii din cluburi, imi place să mai fur un pic din vitalitatea lor. Evident, îmi plac si fetele frumoase ce se misca pe ritm, sau doar trec, interesante, levitand prin zonă. Eu fiind cel mai bătrân de acolo, evident sunt invizibil pentru ele așa că pot să le privesc nestingherit. Dar se pare ca, daca nu mai atrag fete, acum am inceput sa atrag baieti. Eram odată într-un club si vine un băiețel la mine, imi atârnă de gât o ghirlanda cu flori pe care o purta el și-mi zbiară la ureche (altfel nu se poate comunica in locul ala in care basii din boxe iti indica, prin vibratii, locul exact in care se gasesc toate organele tale interne) că mă admiră că sunt la ora aia încă vioi și că ar vrea și el să fie ca mine la vârsta mea. I-am mulțumit, apoi mi-a spus că semăn mult cu unchiul lui, care trăiește în Germania. Acum e în închisoare, că a furat din niște bancomate, dar îmi aduceți aminte de el

In tineretile mele, discotecile in care mergeam erau alea din subsolul facultatii TCM, Club 65, cea de la Casa Studentilor Preoteasa (acum cred ca-i zice Silver Church), Atheneul Tineretului, cea din Complexul Tei, Disco Ring din Costinesti si cea din Izvorul Muresului – similara ca echipament cu cea din Costinesti. Acolo mergeam vara in tabere de instruire politico-ideologica. Mama, ce ne mai instruiam la Izvorul Muresului 😊

Asa ca va dati seama ce diferenta intre ce era atunci si ce e acum. Ca de la cer la pamant, evident. Insa, pentru cei din generatia mea, discotecile alea erau raiul pe pamant… pentru ca nu aveam altceva. Muzica, insa, era de calitate si in vremea aia, iar noi romanii stim sa ne distram, asa ca ieseau niste party-uri adevarate. Din pacate, toate oprite la 10 seara, pentru ca asa cerea partidul.

Cand eram in Costinesti, mai mergeam dupa aia pe plaja, cu cate un casetofon amarat, sa dansam acolo pe nisip, in noapte. Si, cei curajosi sa faca baie in mare, goi. Dar cu frica de soldatii vamesi, care vegheau sa nu cumva sa plecam dracului inot, spre Istanbul… De fapt, patrulau si ei pe-acolo sa mai traga cu ochiul la cate-o fata goala, pe care-o vedeau stralucind in lumina lunii, unduindu-se in valurile inspumate.

Da, stiu, vremurile sunt cu totul altele, insa azi e problema cu drogurile. Care e adevărată si dureroasă. Eu am avut noroc, nu am fumat niciodată. Nimic!

De obicei, la orice înseamnă WC public, cozile se formează la femei. In cluburi, am văzut cozile mai mari la bărbați, așteptând să intre mai mulți în “carlingă”, pentru a fuma împreună.

Revenind la lucrurile misto, mă bucur atât de mult că tinerii din România chiar pot avea cei mai buni artiști din lume la ei acasă, in unul dintre cele mai bune festivaluri din lume. Am văzut, in live-urile de până acum, atâția oameni frumoși, care se simt bine în pielea lor și împreună creează o lume aparte, unde se simt cu adevărat LIBERI. Cât de uluitor este sentimentul ăsta, să rămâi cu experiența asta toată viața, că, undeva pe un stadion din Cluj, ai prins răsăritul soarelui când in fața ta îți mixa însuși ARMIN.

Și, apropo de Armin, abia aștept sa vad ce va face in noaptea asta, pentru că a promis o noapte specială, cu un show in premieră mondială.

Romania, put your hands up!

Murim în România… și asta ne ocupă tot timpul

Așadar, ceea ce am scris în urmă cu câteva zile, a primit azi și o confirmare oficială. Venită de la cel mai înalt nivel, adică de la Președinte. Faptul că instituțiile statului sunt putrede, cotropite și conduse de mufloni incompetenți, numiți acolo de politic.
Evident, toți sunt în perioada asta în campanie electorală pentru Cotroceni și deja sunt în perioada în care își dau coate, ca atunci când ești în stația de Piața Victoriei la ora 8:30 și vrei să te strecori și tu să prinzi metroul de Pipera. Mai au până la stadiul de lupte de stradă, dar se vor antrena în concediu și vor veni in toamnă cu chef de cafteală, d’ăla ca-n Ferentari.

Autoportret

Însă toți trebuie să recunoască eșecul sistemic în care am ajuns după 30 de ani de alegeri libere. Pentru că da, trebuie să recunoaștem că NOI i-am ales. Deci si noi suntem parte a eșecului. Nu putem ca noi să îi alegem, apoi doar ei să fie de vină. Fără noi, ei nu ar fi acolo, nu și-ar putea numi toate rudele, amantele și obligațiile la conducere.
Așadar, în România secolului XXI (Veo, asta se citește “douăzeci și unu”!) mor copiii în maternități. Nu mai pomenim de cele din fundu’ țării, ci de aia din Giulești, centrală cum am zice. Mor tinerii în cluburi, în centrul Bucureștiului. Iar dacă supraviețuiesc, are grijă sistemul sanitar de la noi să-i omoare cu zile. Paranteză: Colectiv s-a întâmplat acum cinci ani. A fost cineva condamnat?
Cad oamenii cu avionul, dar motivul morții a fost înghețul. Pentru că super-autoritățile române nu au reușit să îi localizeze timp de două zile. Paranteză: a fost găsit cineva vinovat?
Mor bolnavii de cancer. Pentru că e cineva care într-un minister sau în CNAS decide soarta lor, trecând SAU NU niște medicamente pe niște liste. Deci, într-un fel, ăia au drept de viață și de moarte asupra bolnavilor.

Aici, trebuie să recunosc că, în cazul meu, am avut norocul să găsesc mereu injecțiile necesare tratării cancerului meu. Altfel, nu mai scriam aici, nu?
Mor bătrânii în fața, pe holurile, sau în curtea spitalelor, abandonați de ambulanțe. Eeeei, asta e! Sunt bătrâni, și-au trăit viața, ce mai vor acuma? Cât s-o mai ducă? Vorba ăluia de era purtator de cuvânt la CNAS: oamenii mor și cu sistem și fără
E vorba de un sistem citit cardurile de sănătate și care de aproape o lună nu merge! Paranteză: a zis madam ministru că îi dă pe mâna DNAului, că e clar că acolo s-a furat. Ați văzut până acum vreun fost sef CNAS vinovat?
Și apropo de DNA. Una dintre puținele instituții din țara asta care mergea și a dat rezultate cât de cât notabile, recunoscute de multe ori și in străinătate. Era mai curată decât celelalte instituții. Se știe că orice sistem, cand e atacat din interior, încearcă să “scuipe” afară pericolul. Așa că a fost decapitata de PSD, pentru că le amenința toate capetele cele corupte si putrede ale balaurului. Și le strica feng-shui-ul. Mai mult, România Coruptă i-a pus și încă îi pune cele mai mari frâne numirii LCK în fruntea procurorilor europeni.
Acum, odată cu detaliile ce vor rezulta în urma ororilor de la Caracal, vom realiza nu numai cât de nepricepuți, neinteresați și proști sunt oamenii din sistemul românesc integrat ce ar trebui să ne garanteze siguranță și încredere, ci și nivelul absolut grotesc în care s-a ajuns să se mintă oficial. Și să se dea pisica dintr-o parte în alta.
Ok, dar care ar fi soluția?
Păi sa începem cu tânăra generație, s-o educam si s-o aducem pe alte coordonate si valori adevarate. Cu cine vom face asta? Cu profesorii ăia adevărați, care iau nota 2 la examenele de titularizare. Și apoi vom crește și nivelul celor care nu iau bacul, dw la 45 la 50%. Sa, da, dar uiți câți olimpici avem? Ecact! Așa e, cei mai mulți din Univers. Însă unde se duc la facultăți olimpicii astia? Și unde vor lucra? În niciun caz în România, care va rămâne tot mai părăsită de valori și de valoare. Și credeți că ceilalți tineri vor rămâne?

Covrig cu seminte

Pai, hai sa va zic. Dimineață am fost sa-mi fac analizele si centrul de recoltare e langa Piata 16 Februarie din Bucurestii-Noi. Pentru ca nu am mancat nimic inainte de a-mi lua sange, dupa aceea mi-am luat un covrig cu seminte din piață și am întrebat-o pe doamna care m-a servit de ce e supărată. Domnule, îmi plesnește capul de durere. Probabil din cauza căldurii excesive de la cuptor. Eee, cu asta m-am obișnuit, însă de ieri lucrez numai singură, fetele astea tinere nu mai vor să vină la muncă. Pleacă afară la lucru. Of, așa m-as duce și eu,… dar nu pot, că îl am pe ăla micu’ în clasa a doua. Unde să plec acuma cu el? Lasă, sunt convins că că s-a gândit guvernul la o strategie grozavă, în locul muncitorilor români vor aduce vietnamezi, pakistanezi, că ei muncesc mai bine și sunt mai serioși.
Un căcat! Tot acolo ajungem, nicio șansă… Murim în România și asta ne ocupă tot timpul.
Totuși, recunosc ca sunt un sunt inconstient optimist și nutresc la o licarire de speranță din partea tinerilor, să facă ei un fel de revoluție, sau o resetare, sau ce-o fi și să inventeze o Românie Curată. De acolo, mai departe, drumul va fi simplu…

Suntem complici. Cu toții!

MGxG

Toată grozăvia petrecută în Caracal putea fi evitată. În orice țară normală la cap, în maxim o oră  poliția îl sălta pe dement și salva fetele. Vedem în toate filmele, de zeci de ani încoace, că dacă se vorbește la un telefon mai mult de 30 de secunde, acesta poate fi localizat. Precis!

Statul român, care după ’90 a mers pe principiul “nu ne vindem țara”, a preferat să controleze cât mai multe dintre instituții, pentru că politicienii aveau șpăgi de dat înapoi celor care i-au sprijinit să fie aleși. Așa că nu ne-am vândut țara, am dat-o gratis! Celor de aici, care au devalizat tot, au căpușat tot și și-au pus oamenii lor în funcții, ca să le facă treaba cât mai ușoară. Și legală.

Ce dacă n-ai fost în viață decât o profă de ore de atelier? Treci aici și ia-ți răsplata! Du-te europarlamentar la Bruxelles. 9 ani. În care nimeni nu știe de tine. Apoi, pentru că ești o femeie civilizată, neconflictuală, deosebit de comunicativă”, care “nu s-a dezis niciodată de inițiativele noastre de îmbunătățire a legilor justiției, dă-te-ncoa’ să te fac și prim-ministru. (caracaterizarea e făcută de Dragnea insuși)

Ce dacă nu ai fost decât o secretară de școală? Nu-i așa că ești cel mai bun ministru de interne? Hai aici și organizează și tu un 10 august 2018 exploziv, de excepție, niște servicii ale poliției în care papagalii ăștia sunt trimiși la moarte pentru că nu știu proceduri și nu au echipamentele necesare pentru a întra într-o casă unde un criminal înarmat își făcea somnul de frumusețe.

Pune la CNAS pe unul care e urmărit penal pentru delapidare, că e normal, omul se pricepe ce să facă atunci când are bugete de miliarde pe mână.

Și exemplele pot continua.

Însă toate astea se întâmplă cu complicitatea noastră, a tuturor. De ce? Pentru că unii poate i-am votat pe ăștia care sunt acum la putere. Alții, e drept, nu i-am votat. Credeți că ăștia suntem mai breji? Sau ăia de nu au votat deloc, care se pișă pe el de vot?

Suntem toți complici la ceea ce a-a întâmplat, pentru că am permis politicului să cangreneze societatea noastră.

La revoluție a apărut o vorbă, tare adevărată: copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri! Ia uitați-vă unde sunt angajate loazele celor mai mulți politicieni. Toate instituțiile statului sunt căpușate de soții, amante, prieteni și rude ale politicului. La fiecare schimbare, cei nou veniți își pun oamenii lor in posturile călduțe. Așadar, ne-am obișnuit cu astfel de rotații de 30 de ani încoace. Nu ni se mai par aiurea, sau ceva anormal. Toată protipendada asta de numiți de politic conduce toate instituțiile statului. Corupția este endemică, e în ADN-ul nostru (era să scriu DNA), deja suntem imuni la ea, nu mai reacționăm.

Mergem la un spital de stat, știm că trebuie să dăm. Mergem la frizer? Dăm. La doamna învățătoare sau la profesor? Evident. La instalator, că-ți repară robinetul de la calorifer! Sigur. Dacă te prinde poliția că ai trecut pe roșu, prima tentație este să vezi cum aranjezi cu el. Iar fetele tinere și frumoase încearcă să-și deschidă câțiva nasturi de la bluziță sau să încerce să apeleze la arma plânsului (nu săriți pe mine, mi-au spus asta chiar niște fete frumoase :))

Știiiiu, știu, asta nu e corupție. Dar ce e?

Mergem pe strada și unul o bruschează pe o tipă. Sau de la un vecin de pe scara blocului se aude cum o bate pe nevastă-sa. Ori niște puști îl caftesc pe unul mai slab dintre ei. Ori cineva îi fură geanta unui bătrân în autobuz și tu te faci că nu vezi, de frică că ăla ți-a făcut un semn că dacă spui ceva, te taie. Nu mai continui, ați înțeles ideea. Întoarcem privirea. Nu e treaba noastră…

Acum în ultima vreme au început să apară pe social media filmări și poze cu  anomalii sesizate de diverși cetățeni. Știți care sunt cele mai vehemente reacții? Ce te bagi, dom’ ne, ești polițist, ce te doare-n cur de ce face ăla?

Eu însumi eram cu bicicleta, încercam să ajung în parcul Mogoșoaia la plimbarea de dimineață, iar trotuarul era complet ocupat de o furgoneta parcată aiurea acolo. Am coborât pe strada, deși zona e destul de aglomerată și strada strâmtă pentru o bicicletă și un tir pe o singură banda. După ce am depășit-o, am urcat iar pe trotuar să îi fac o poză. În timp ce fotografiam, unul dintre șoferii care stăteau în coadă pe sens opus, a început să țipe la mine: de ce-i faci poze, băi, nemernicule! Ăla poate își pierde jobul din cauza ta. El își face treaba și nu are unde parca. Ce să facă, unde să-și pună mașina. Așa sunteți voi, vă găsiți toți proștii!…

Toate astea fac din noi complici. Direcți, indirecți, sau cum vreți să-i numiți.

Știm toți, instituțiile statului român sunt praf. De ce avem totuși așteptări de la ele? Nu vedem cum se mișcă lucrurile? Fără șpăgi, nimic nu crește în țara asta. Ne supărăm când ăia de afară ne numesc corupți. Dar nu au dreptate? Toți șoferii români care aici sunt șmecherii șoselelor, kings of the road, acolo respectată viteza limită și linia continuă ca pe Biblie. De ce? Pentru că știu că acolo legea e lege, amenzile sunt aspre și se aplică oricui încalcă regulile.

Păi, aici, când vine Daddy și dă comanda de-o ordonanță c-așa vrea mustața lui, ce să mai înțeleagă țugulanu’ român? Că se poate, frate! Legea e făcută după chipul și asemănarea Lui.

Suntem învățați că mereu trebuie să facem altfel, încă de la școală. Profesorul nu predă la ore cum trebuie, ca să aibă elevi la meditații (asta în cazul în care se pricepe cât de cât la materia aia). Dacă te prinde că faci meditații cu altul, ai belit-o: din șase nu te scoate.

Nu mai zic de șpăgile pentru a-ți primi copilul la grădiniță, sau la școala din apropiere. Sau să fie repartizat la clasa A, unde sunt ăi mai buni.

Toți cei care citiți aici sunt convins că aveți nenumărate exemple de șpăgi care se dau în viață. Mă gândeam odată să scriu un fel de ghid ajutător, cam ce sume se dau începând cu portarul care te lasă să intri în afara orelor de vizită de la spital, sau asistenta care îți ia sânge pentru analize, până la doctor, anestezist, sora șefă, sau brancardier. Cred că ar fi foarte util în România de azi.

Cancerul societății românești este sistemic. Atâta timp cât toate licitațiile au ca și criteriu de selecție “se va selecta oferta cea mai ieftină“, la ce să ne așteptăm mai mult? Cine a făcut toate softurile aplicațiilor cu statul? Nu cumva niște firme dedicate, indicate de partid? Păi și atunci, de ce-am vrea performanță?

Credeți că softurile de la STS de localizare a apelurilor sunt performante? Cum să dea, frate, rază de probabilitate de zeci de kilometri? Toate fetele de fițe din loft-uri se pot localiza imediat cu un “shared location” ca să indice că sunt disponibile la budă, la ieșirea din club, sau în parcare. Iar noi, cu toată tehnologia pământului, nu reușim să-i localizăm pe ăia de cad cu avionul, care fac trafic de țigări cu elicopterul venit din Ucraina și găsit în pădure de un pădurar, sau pe fetele astea, săracele, care au sunat disperare la 112. Am refuzat să văd detalii despre caz zilele astea, pentru că nu-mi pot imagina cum au fost ultimele clipe de viață, știind că Alexandra a riscat enorm și a făcut tot ce trebuia, adică să apeleze 112. Iar ăia au și răspuns. De trei ori!

Eu cred că și asta cu marea dotare a armatei române care ne apară e un maaare bullshit. Noroc că nu interesăm pe nimeni, că altfel, ne-am da seama că la primul atac am fi ocupați. Normal, acum vor sări de cur în sus cei care au încredere în armată. Vorba aia, instituția cu cea mai mare cotă de încredere la români. Și pe aproape e și biserica. Cea care are un decan la nu știu ce institut teologic, care declară nonșalant că, în cazul sarcinii ce ar rezulta în urma unui viol, victima ar fi, de fapt, de acord. Adică, nu ar mai fi viol, ci un act consimțit. Dacă în cazul de la Caracal, după viol fata nu ar fi fost ucisă și ar fi rămas însărcinată, în logica acelui specimen înseamnă că ea ar fi fost de acord cu violul!

Cât de ticălos să fii să declari așa ceva? Teologic sau nu, e o instituție a statului. Iar conducerea este reprezentată de elita noastră intelectuală, nu?

Ce elită? Care intelectuali?

Când ai un prim-ministru care dă adevărate bătălii cu limba română, e clar ce ai sub nivelul ăsta. Dragnea a aplicat exact metoda managerilor slabi, să-și angajeze sub el numai oameni slabi, ce nu vor avea inteligența și abilitatea să se evidențieze în fața lui, sau să îl sape. Acum, că el e la zuhaus puțin, ăștilalți își fac de cap. Dar tot proști sunt. Cred că, atunci când va ieși din închisoare, Dragnea va zice exact cum a spus și Brâncuși la revenirea în țară: V-am lăsat săraci și proști, acum va găsesc și mai săraci, și mai proști…

Am vorbit de armată, de biserică, dar de poliție? Uitați cum era printre ei un pedofil care ataca prin lifturi și, în ciuda faptului că era cunoscută meteahna lui, timp de șapte ani a fost trecut cu vederea?

Sincer, nu mai am putere să mă concentrez, așa că voi încheia aici. Sunt convins că ați prins ideea, că fiecare dintre noi avem o parte din vina eșecului în care ajuns. Da, și eu mă includ printre complici. Și nu voi da vina pe sistemul comunist în care petrecut jumătate din viață, ci pe lașitatea mea, manifestă câteodată în multe din cazurile de care scriam mai sus.

Cred că singura șansă a sistemului nostru general de societate pervertită este generația tânără. Ea are o șansă istorică de RESET, să ne scoată căruța din noroi și s-o împingă mai departe pe drum. Unde o duce drumul,… asta vom vedea. Cei care mai apucăm schimbarea.

De ce va câștiga Dăncilă alegerile

MGxG - Since 1960

Răspunsul simplu e pentru că suntem o țară de proști!

  • Țara în care suni de trei ori la 112, iar autoritățile intervin la locul faptei după 19 ore! Între timp te plictisești și te omoară un descreierat.
  • Țara în care pici cu avionul, supraviețuiești căderii, însă autoritățile intervin după două zile. Între timp te plictisești și mori de frig.
  • Țara în care o sută de mii de oameni țin un miting pașnic, iar autoritățile consideră că vrei să dai o lovitură de stat și intervin imediat. Cu gaze, cu bâte, cu tunuri cu apă,… numai bunătăți.
  • Țara în care politicienii cei mai bogați sunt cei de stânga, care îi reprezintă pe cei mai săraci din societate!
  • Țara în care penalii își fac singuri legi, pe care le votează cu voioșie în parlament.

  • Țara în care sistemele IT sunt la pământ, cardurile de sănătate țin bolnavii fără tratament și medicamente, dar are probabil cei mai valoroși IT-iști din lume.
  • Țara în care premierul declară nonșalant că timp de șase luni nu a putut lua decizii, ci doar i-au fost impuse.
  • Țara în care de 30 de ani ne căcâm pe noi să facem și noi o autostradă de 80 de km să treacă munții, dar dăm vina pe alții pentru că nu am putut.
  • Țara în care în spitale îți mor tinerii arși în cluburi cu autorizație de funcționare, pentru că tu te fălești că ai de toate și nu ceri ajutor străinilor, pentru că nu dă bine în campania electorală.
  • Țara în care noul ministru de interne declară sus și tare că să moară mama, niciun jandarm nu mai bate de aici înainte decât pe cei care încalcă legea. Cât de idiot să fii să gândești așa? Și cât de cretin s-o mai și declari public?
  • Țara în care șeful partidului de guvernare își dărâmă propriul guvern. De două ori!!! Și ar fi făcut-o și a treia oară, dar nu s-a grăbit, iar acum schimbă tobe de eșapament la atelierul auto de la Rahova. Că tot îi plăceau lui tobele pe vremea când cânta în trupa aia de-o avea în facultate, atunci când a rămas repetent.
  • Țara în care tot el, unul dintre cei mai bogați oameni din țară, fură bani de la copiii săraci.
  • Țara care ar face orice să o împiedice pe LCK să devină șeful procurorilor europeni, în timp ce alte țări o apreciază și sprijină fățiș.
  • Țara în care numărul de angajați de la primăria Bucureștiului este cu mult mai mare decât cel al primăriei Berlinului.
  • Țara în care a avut loc o revoluție, sau ce-o fi fost ea, la care au murit peste o mie de oameni, dar procesul durează de 30 de ani și e departe de a fi finalizat.
  • La fel si cu mineriada din ’90.
  • Țara în care este o nevoie crunta de infrastructura, Europa iți pune banii pe masă, dar tu nu-i iei, pentru că din banii ăia nu poți fura și nu pot fi date șpăgi.
  • Țara în care, când se întâmplă astfel de catastrofe ca mai sus, imediat apar unii care spun ca se va face o comisie de anchetă și se vor face cercetări. Ați văzut vreun rezultat al acestora? De un an de zile, niște gigei ne-au gazat în Piața Victoriei. Ați auzit de vreun vinovat?

Din păcate, sunt multe alte exemple despre prostia țării românești, dar sunt atât de indignat acum, încât nu-mi vin acum in cap.

Tocmai ieri am fost la evaluarea psihologică pe care o fac periodic, în legătură cu starea mea mentală, vizavi de cancerul meu. Și mi s-a recomandat să fiu vesel, optimist, cu încredere în viitor… Pe bune??? Cum aia mă-sii să fiu optimist, când știu că în noiembrie muflonii români o vor alege pe a mai dășteaptă dintre academiciencele lumii (știți că am mai avut una, da…?) ca să ne fie președinte?

Semnat:
Un prost.

BUCHO

Ce smecher Facebook-u’ asta! Iti aduce aminte de postarile de-acu’ cativa ani. Ceea ce, pentru mine de multe ori starneste amintiri puternice. Normal, d-aia au j’de mii de psihologi angajati, sa stie un’ sa loveasca mai tare voinicul 😊

Azi mi-a pus fotografia asta cu Bucho, unul din fostii nostri motani. E abia trecut de douaspe noaptea, am ceva de lucru pentru un business-case al unuia din partenerii mei si, pentru inspiratie, ascult Spargatorul de Nuci. Insa toata concentrarea mea – ca sa nu zic corporatistul “focus”! – se duse dracu’ cand imi aparu in fata poza lui BUCHO.

Perioada colectarii de motani a inceput undeva in 2002-2003. Anul nu-l mai stiu sigur, insa ziua mi-o voi aminti toata viata. Era CHIAR de 23 august! Cum puteam uita asa ceva, doar era fosta noastra sarbatoare nationala. Aia de-am intors armele impotriva fascismului & hitlerismului, aia cu insurectis armata, devenita mai apoi revolutia anti-fascista si anti-hitlerista. Te pui cu istoria? 😊

Pe seara, eram inca la birou – pe vremea aia eram la CONNEX – si mai aveam ceva de lucru. Ploua cu spume! Ma suna Ana si-mi spune ca aude afara un mieunat de pisoi si, cand ajung acasa, sa-l caut prin tufele din fata blocului. Pe bune? Come on! Cum sa-l gasesc noaptea, dupa ce mai si ploua de rupe? Am ajuns acasa, m-am dus prin zona, nu se mai nimic, asa ca am urcat, noi stateam la etajul patru. In casa am avut surpriza sa gasesc un vierme mic, mai mult negru, care mieuna grozav. Ana il luase din tufisuri, nu a mai avut rabdare sa ajung eu acasa. A coborat cu o lanterna si o umbrela, sa caute bestia. L-a gasit, iar acum era terminata, il pusese pe jos in bucatarie, se uita la el si zicea: Uite, acum moare! Eu, abia picat in peisaj, eram din alt film. Nu mai avusesem pana atunci pet-uri, in afara de niste pesti pe vremea cand inca stateam la ai mei, dar pe care ii ingrijea mai mult frate-meu, Catalin. Si mereu imi spunea cum carasul auriu se batea cu pestele beta. Aaaaa, si am mai avut si un papagal – v-am mai povestit despre el – pe care i l-am luat cadou lui Mircea cand a implinit 14 ani.

(Aici trebuie neaparat sa deschid o paranteza, poate nitel mai mare: cand am cumparat papagalu’, am aflat ca, pentru a vorbi, cei mai potriviti sunt masculii de Agapornis – Love Birds – care sunt cei mai blanzi si iubitori, de unde si numele. Tipul care ni l-a vandut ne-a asigurat ca e un mascul istet – uite, dom’ne ce cioc portocaliu are si penele sunt cu rosu, deci e mascul. L-am botezat MACHE. Iar daca il lasati singur, fara pereche, vorbeste cu siguranta. Insa daca ii luati pereche o papagala (sau cum s-o chema), nicio sansa. Ramane mut ca o lebada 😊 Insa daca vorbiti cu el, in doua saptamani incepe si vorbeste! I-am vorbit, frate!… de mi s-a uscat gura. Ii citeam zilnic, chiar si povestea de seara pentru micutiI de la bulgari. Tot degeaba: o vorba n-a scos! In schimb, peste un timp, MACHE a inceput sa faca oua! Asadar, toata paradigma noastra se dusese dracu’…

Mai mult, citeam despre agapornis ca e atat de bland, ca-ti mananca din mana. E foarte adevarat, iti mananca din mana. La propriu! Avea un cios atat de puteernic si muscatura atat de taioasa, incat daca ii dadeai o foaie de hartie A4, o facea franjuri, identic cu un schreder, in fisiute din alea mici si lungi, Spagetti, ce mai! )

Deci sa refacem cadrul povestii: eu abia intrat pe usa, Ana disperata in pragul usii bucatariei, motanul – mult spus, arata mai degraba ca un vierme supradimensionat – intins pe jos, pe gresia din bucatatrie. Langa el am vazut ca se rostogolea o sticla de jumate cu apa in ea. Aan a aflat de pe net ca la astia mici, in lipsa mamei, e recomandat sa le pui o sticla de apa calda langa ei – simulacru de pisica-mama – ca sa se lipeasca de ea si sa adoarma.

Pana la urma a supravietuit. L-am numit MISHU si a stat cu noi cativa ani. L-am carat si la casa noastra de la Belciugatele, unde imi amintesc ca mergea prin curte de ii tremurau picioarele din spate, asa de micut si scump era. Apoi ne-am mutat cu el de la apartament la casa unde stam si acum. Mishu era king of the road, sau stapanul inelelor, cum vreti voi.

Dupa un an de la mutarea de la apartament, intr-o seara, cand Ana venea spre casa, a auzit un mieunat, mai mult un scancet. Evident, era un mic pisic ratacit de ma-sa, pe care l-a adus acasa. A oprit masinile pe sosea, intr-o noapte ploioasa, ca sa-l poata pescui pe de linia continua. Ghemotocul ala mic a devenit TITI, al doilea motan pe care il aveam, impreuna cu MISHU.

Dupa un timp, MISHU a plecat de acasa. Ei erau liberi, noaptea dormeau in casa, dar ziua se duceau unde voiau, asa ca de multe ori lipseau de acasa mai multe zile. Si nopti! Motani, de 😊

TITI cred c-a fost cel mai destept motan pe care l-am cunoscut. Tigrat, un fel de Pif din zilele noatre, mi-a dovedit ca e un super-smart. Cand aveam treburi in bucatarie si mirosea a mancare, dadeam motanii afara si inchideam usa spre hol. TITI, bestia de porc, se urca pe caloriferul din hol, cat sa vada prin usa bucatariei, care are gream, ce se petrece in bucatarie! Io stiu ca se spune curiosity killed the cat, dar nici chiar asa, frate! Asta a fost singurul care s- catarat in locul ala ca sa sa aiba perspectiva asupra a ceea ce se intampla in bucatarie.

Insa, intr-o zi, MISHU nu s-a mai intors. L-a mai vazut Ana pe gardul unei curti vecine, l-a chemat, insa nu a vrut sa vina. Asta e! Soarta. Se spune ca motanii pleaca dupa fete. Normal, ca-n viata!

Apoi a disparut si TITI. La fel, fara vreun preaviz…

Ei,… si in succesiunea asta de feline a aparut intr-o zi in viata noastra si BUCHO. Chiar nu mai stiu de unde, insa super-smecher, cu parul portocaliu, asa, ciufuluit, de ziceai c-ar fi un Trump al motanilor 😊 Iar coada lui era ceva… absolut exploziv. De cinci ori mai expandata decat a oricarui motan pe care il vazusem pana atunci. Ce mai, era unica! Ne-am lipit total de el, ca si de ceilalti de dinainte. Era rasfatatul familiei, pe vremea aia si baietii stateau cu noi, asa ca toata suflarea umana din casa ii era la picioare.

Fiind motan, vara statea mai mult pe afara, mai ales naptea, iar dimineata venea acasa. Mereu, inainte sa plec la job, il chemam si aparea de undeva, de pe aleea sau de dincolo de garduri, din cartier.

Pana intr-o dimineata! Cand, e adevarat, a aparut. Insa parca nu era el. Se misca asa, in reluare, parca sovaia sa vina spre mine. Atunci nu stiam de ce… Insa m-am uitat la atitudinea lui, parca era cea a unui om bolnav. Am realizat ca, practic, el isi taraste coada. Coada lui, care era podoaba cea mai pretioasa, atarna pe pamant in urma lui. Mi-am dat seama ca e rupta. Am merc cu el la Institutul de Medicina Veterinara. I-au facut radiografie si verdictul a fost sumbru, cel asteptat: are coada rupta. Nu se stie cum, daca a cazut de undeva, sau l-a lovit o masina,sau cineva i-a tras un sut, ori a dat cu piatra-n el… Doctorul mi-a zis. Poate ramane asa cu ea, s-o tarasca dupa el, insa mereu va exista posibilitatea sa se murdareasca de fecale, pentru ca el nu o mai poate controla, sau ridica. In plus, cand se va catara pe garduri sau in pom, cel mai probabil il va incurca. Sau,… o amputam.

Greu e sa iei decizii pentru altii. Cand iei pentru tine, stii ca tu ai luat-o si traiesti cu ea. Ca intr-o casatorie: Bai, am luat-o, asta e! E decizia mea.

L-am bagat in operatie si apoi asteptam pe holurile alea lungi. Cand mi l-a adus in cutia aia de transport, cu care il adusesem, parca era un lemn ce se balanganea inauntru, fara nicio reactie. L-am luat, am ingaimat doctorului ceva a multumesc sau asa ceva, apoi m-am pus pe o banca de pe hol si am deschis capacul cutiei. Bucho al meu era dupa operatie, inca anesteziat total, complet inert, iar coada lui, fala lui, era langa el. Ca o frunza uscata, cazuta dintr-un artar, ajunsa acolo adusa de vant. Suficient de voluminoasa ca sa umple un volum, insa incredibil de nemiscata, ca sa resemneze. Baaai,… cat am plans atunci parca n-am mai plans niciodata.

Insa in viata trebuie sa iei decizii majore pentru altii, chiar animale fiind si atunci ai o responsabilitate in plus. Am decis ca ii taiem coada! Si, uite-asa, Bucho al nostru a devenit iepuras, fara coada, practic avand ramasa doar un ciot.

Eeee, se pare ca nici macar asta nu l-a impiedicat sa plece si el, ca si ceilalti dinainte, lasandu-ne cu buza umflata si cu o mare lectie insusita: daca aveti motan, e musai sa il sterilizati! Doar dupa ce are 12 luni! Asa, nu va mai fuge de-acasa…

Vaaai, deja e doua jumate noaptea! Baga-mi-as, iar nu mi-am terminat temele, asa ca mai stau acum sa lucrez ce mai am.

Dar, asta e, cand vad poza lui Bucho, cu ochii aia superbi si cu ciotul ala din coada aia de iepuras, nu ma pot abtine. Dragul de el, unde-o fi acum?…

Vise, taică!… sau Premiul Nobel de la trei noaptea

E trei noaptea si eu dorm, sforaind ca un porc. Abia simt ca Lili-Blue ma tot atinge cu laba, doar-doar ma trezeste. Dupa ce ma dezmeticesc cat de cat, imi dau seama ca afara tuna si fulgera, ceea ce stiu ca pe ea, saraca, o sperie grozav. E atat de marcata de tunete, incat a fugit de acasa de cateva ori, evadand pe undeva prin gard. A gasit ea ceva sparturi pe acolo, cat sa-i dea Anei subiect de un nou task pentru mine si sa-mi dea de lucru pentru luni de zile. Am tot innadit cu sarma gaurile din gard, cu speranta ca nu mai are loc sa treaca prin ele.

Oricum, pentru ca eu nu aud deloc bine, tunetele sunt aproape inexistente pentru mine, cu exceptia cazurilor in care ar trazni direct in casa. Asadar, simt cand vine furtuna doar atunci cand vad ca Lili-Blue sta lipita de mine, indiferent unde ma duc prin casa.

Asa,… deci trei noaptea, o vad ca prin ceata si pe Ana in spatele bestiei de caine ce ma toaca marunt, enervant, cu laba. Ana-mi zice ca abia acum a intrat si Pif in casa, aparand de undeva de sub masina. Ok, deci toata lumea e on board, avand in vedere ca Doamna Pisi doarme de mult cu mine in pat. Mai precis, lipita strans de mine. Eu nu am mai pomenit asa animal, desi am mai avut multe pisici – e drept, motani! – sa se lipeasca atat de strans de mine. Si, mai ales, sa se muleze pe fiecare miscare a mea din timpul somnului. Si s-o accepte.

Dar, ce era mai important, abia acum urmeaza. I-am spus Anei ca tocmai am fost trezit dintr-un vis in care se facea ca luasem Premiul Nobel pentru literatura! Heeei, atentie! Nu e de gluma, exact asta visasem. Ciudat e felul in care s-a acordat. Am dat mai multi un fel de examen, o lucrare cam ca un extemporal, cu un subiect pe care trebuia sa-l dezvoltam. Nu mai stiu detalii, insa sigur am luat premiul, iar acum asteptam doar sa fie anuntat si sa iau laurii. Stiam ca am castigat si ma tot frecam prin vis, in asteptarea marii vesti. Care urma sa ma propulseze in topul popularitatii si al recunoasterii nationale, daca nu chiar si mai mult. Ha! E clar ca latura mea narcisista actioneaza din plin si in vis, nu doar in realitate 😊

Oricum, totul s-a frant cand am simtit laba lui Lili-Blue batand puternic si sperita pe spatele meu. Am mangaiat-o, incercand s-o calmez, insa pana nu s-a linistit furtuna nu am reusit, asa ca mi-a luat ceva timp. Ceea ce m-a trezit de-a dreptul. Apoi am incercat sa ma culc si sa iau visul de la capat. Canci! Ce vis, cepremiu, ce capat? Nu se mai lega nimic, totul era vraiste, premiul meu Nobel fugise odata cu norii, ploaia si furtuna.

Si uite-asa, am ramas fara un bine-meritat premiu, care mi-ar fi atestat dreptul meu de a scrie astfel de articole pe blogul meu. Vedeti? Daca as fi visat pana la capat si ar fi fost anuntat premiul meu, altfel ati fi citit aceasta postare, nu-i asa? 😊

Asa ca nu pot decat sa va doresc sa va visati visele. Pana la capat!