Eeeh, copiii mosului,… azi e ziua limbii române. Si, pentru ca e aproape seara, ia sa va zic o poveste despre multiplele intelesuri si nedibuitele giumbuslucuri ale limbii noastre… Ca ea nu gasim!
Era odata o cetate. Mare, rosie, condusa de Rosu Imparat si care avea ca semn distinctiv trei roze. Si mai marii cetatii tare ii asupreau pe locuitori, furandu-le mereu din toate cele. Azi asa, maine asa, pana cand oamenii au inceput sa se prinda de obiceiul stapanilor si, fiind din ce in ce mai saraciti, au plecat, rand pe rand, in pribegie. S-au adunat pe la ale alte cetati, mai bogate, dar numa’ ca acelea aveau stapani mai cinstiti si vrednici.
Si intr-o zi de vara, se vorbira pribegii si se adunara pe-un deal, in fata cetatii celei rosii. Strigara ei cat putura o anume urare, „_ _ _ _ _ _ _”, singura pe-ntelesul lui Rosu Imparat. Cei din cetate au aplicat procedurile standard: au trimis halebardierii, au scuipat flacari, au aruncat cu cazane cu smoala, nu au reusit sa-i alunge pe uratori. Au strigat ore intregi, zi de vara, pana-n seara si… nimic! Neam! Absolut!
Iar acestia, daca vazura ei ca nu asa aveau sa izbandeasca, cand se lasa soarele la asfintit, au scris mare, pe-un gogeamitea cearșaf ridicat deasupra zidurilor cetatii, dirept in fata portii, un mesaj mai dibaci: „Pupa-ți-ne-ați în c_r!”
Asa de intortocheat li se paru celor din cetate, incat starostele lui Rosu Imparat, o femeie de, Veorica pe numele ei, se gandi si se sfatui cu sfetnicii ei de la interne, garzi, de la jandari, cum sa raspunda la asa ceva cu ceva mai inspirat si mai deosebit de prea-banalele „He-he!”, sau „make a photo!”.
Atunci lua si ea un cearșaf, mare, rosu, pe care scrise cu litere de-o schioapa: „Și noi pe voi!”
Si uite-asa cu limba romana,… mult e dulce si frumoasa 😊
Dragii mosului, iaca, se facu seara…
Incalecai pe-o capsuna si va spusei o mare si gogonata minciuna!
Si-am incalecat pe-o roata si va spusei povestea toata!
Si incalecai pe-o sa si va spusei povestea asa…