100 de lecții învățate de la cel mai dur trainer al meu: cancerul!

Prieteni, înainte de a continua cu partea a doua a sesiunii de training (vezi prima parte aici), vă rog să-mi permiteți câteva cuvinte:
– mai întâi, vă mulțumesc tuturor pentru gândurile voastre, comentarii, share, mesajele personale primite, recomandări. Au fost atât de multe, încât m-ați copleșit! Toate acestea nu fac decât să mă alimenteze cu energia de a scrie mai departe.
– pentru cei care nu au citit primele articole legate de experiența mea cu cancerul, le găsiți tot aici pe blog și voi da câteva dintre link-uri: aici, aici, aici, aici și aici. Pe restul poate le găsiți voi, sunt scrise cam în aceeași perioadă.
– reiau și aici importanța controlului periodic și a analizei PSA, specifică prostatei, ce trebuie sa fie efectuată de bărbații peste 40 de ani. Așa că, domnilor, găsiți aici detalii. Iar voi, doamnelor și domnișoarelor, țineți-vă de capul LOR să-și facă aceste controale și analize PSA. Credeți-mă, le poate salva viața!

Deci, haide să mergem mai departe…

Training day

8 – Am învățat să nu-mi mai fie frică de moarte. Odată, cineva spunea că accidentul este atunci când ne naștem, nu atunci când murim… Câtă dreptate! Evident că vrem ca moartea sa fie cât mai îndepărtată și ne sperie spectrul ei. Însă după lungi discuții cu mine, în multele nopți când rămâneam singuri, am ajuns la concluzia că, cel puțin până acum, am avut o călătorie superbă. Cu suișuri amețitoare și căderi fulminante, plină de aventuri, întâmplări, prieteni si experiențe speciale. Sunt fericit că am o familie mișto, pe care o simt aproape de mine. Așa că, până acum bilanțul e ok. Am ce lăsa după. Deci, sincer, nu mă mai sperie atât de tare gândul că voi muri. Și nici frica de zbor cu avionul nu mai este chiar atât de mare ca până acum. Asta nu înseamnă că a ajuns să-mi placă… 😊

9- Am învățat să… Carpe Diem! Ce înseamnă Carpe Diem? Să savurez un vin roșu, împreună cu Ana, într-o tavernă, undeva în Grecia. Sau, pur și simplu, să zac pe nisip. Ori să stau culcat pe o plaja și să urmăresc cum un câine împinge de zor o minge în apă, ca s-o aducă apoi pe nisip, de zeci de ori…
Mare vorbă, însă mie mai mereu mi-a fost greu de pus în practică. De multe ori am remarcat că noi, românii, sau hai să vorbesc despre mine, când e de muncit nu prea muncim, iar când e să ne bucurăm, nici asta n-o prea facem ca lumea. Suntem așa, cumva amestecați în trăiri, poate indeciși, nesiguri. Cred că în comunism ni s-a imprimat frica de a arăta sincer ce simțim. Dacă s-o supăra șeful, sau ăla de la partid, că mă distrez prea tare la petrecere? Ceea ce s-a translatat mai apoi și la corporațiile actuale, unde în teambuilding-uri mulți nu se manisfestă cum ar vrea, de frica managementului. Am văzut, în schimb, expați care-și dădeau în cap big time, experimentând din plin licorile românești. Însă a doua zi dimineața la 9, la meeting, erau brici! Eu, adormit, mahmur, abia-mi țineam ochii deschiși… de parcă nici sa bem nu știm. Așa că acum știu să work hard și play hard. Și le savurez din plin! Pentru că, așa cum ziceam mai înainte, de-acum cine știe dacă și când voi mai avea o astfel de experiență.
10 – Am învățat să rezonez cu natura. De mulți ani avem în casă animale. Am avut motani, apoi de vreo 10 ani m-a adoptat doamna Pisi, care s-a aciuat la noi, în martie ne-a mai venit un maimuțoi mic care acum are vreo 9 luni, Pif motănelul, iar de vreo 4 ani am adoptat-o pe Lili-Blue, cățelușa noastră iubită, care stabilește echilibrul in familie. Așa de tare mă ajută, nici nu va imaginați. Câteodată le țin în brațe, simt cum torc pisicile și parca vibrez șii eu cu ele, de mă umplu de bine și, parcă de tot universul. Iar când se lipesc de mine, să se cuibărească mai bine, mă topesc tot. Am impresia că asta îmi face mai bine decât orice alt tratament.

În aceeași idee, am început să grădinăresc, să îngrijesc și să privesc mult mai atent la pomi, la flori, la plante. Mi se pare o minune a lumii dăruita nouă, oamenilor, dar pe care prea puțin o băgăm în seamă. Să vezi cum crește cea mai delicată floare sau ditamai copacul dintr-o singură sămânță care nu are nevoie decât de apa si lumina, este fascinant. Un miracol!

11 – Am învățat să trăiesc cu medicație, cu proceduri, cu radioterapie, cu tratamente de lungă durată. Disciplină, acceptare, ritual, rigoare, pe toate le încerci în situația mea. Și, culmea, chiar îmi reușește să mă țin de ele. Indiferent dacă înainte eram total împotrivă, sau toate erau vraiște în viața mea. Pentru că am undeva, în spatele creierului, gândul că ar putea să mă ajute până la urmă și astea.

12 – Am învățat să mai și las de la mine, iar atunci când corpul meu îmi spune să iau o pauză, chiar să-l ascult. Programul meu este destul de anapoda, toți doctorii îmi recomandă un program strict, să nu stau târziu noaptea, să dorm minim opt ore, corpul meu are nevoie de energie, mai ales acum, că sistemul meu imunitar e făcut praf. Jur că încerc asta!… însă ce să fac dacă păcătoasa asta de inspirație îmi vine după zece-unșpe noaptea? S-o las să se risipească, sau să profit de ea, cât mai pot? Așa că… tot pe la unu, două noaptea mă culc.
13 – Am învățat să nu am mereu dreptate! Ohoo, iar asta e mare lucru, credeți-mă… Înainte, când știam că adevărul e de partea mea, mă contraziceam cu oricine, până-n pânzele albe, să-mi dovedesc, cu seria mea de argumente, dreptatea. Făceam pariuri pe orice, doar să arăt că e ca mine! Orgoliul, la maxim. Acum, las mult mai ușor de la mine: așa e, frate, ai dreptate! Și mergem mai departe. Ce rost atâta patos pentru un nimic?
14 – Am învățat să spun “mulțumesc” mult mai des și mai sincer. Oricui, pentru orice lucru, cât de neînsemnat, mulțumesc. Nimeni nu e obligat sa-mi dea, sau sa-mi faca ceva, asa ca orice gand, gest sau lucru primesc e un dar, așa că trebuie tratat ca atare.
Am învățat să spun mult mai ușor “iartă-mă”, “îmi pare rău”, “e vina mea”, sau să-mi cer scuze. Nici înainte nu eram lipsit de politețe, însă poate înainte nu aș fi făcut-o atât de ușor…
15 – Am învățat să nu mai stau degeaba. Nu mai pierd vremea la televizor, decât strict necesar, sport, sau ceva într-adevăr mișto. De aceea, nu mai știu cine sunt vedetele zilei, tot felul de nume de fete sau băieți care nu au altă caracteristică decât că se cuplează cu nu știu cine (alte vedete!), își pun fustele-n cap, ori își pun implanturi, sau își dau cu părerea despre nu știu ce căcat. Nu cred că e o irosire mai mare de resurse extrem de importante, adică de timp. Și de creier, pentru că se anihilează neuronii nefolosindu-i la nimic util.
16 – Am învățat să am mai mare încredere în mine! Înainte avem mari îndoieli despre ce aș putea realiza, sau dacă aș fi în stare. Acum, nu neapărat că sunt mai sigur ca realizează ce-mi propun, dar mă afectează mai puțin eșecul. Și îl accept mult mai ușor…
Ceea ce duce la următorul punct: îmi pasă mai puțin de părerea altora despre mine. Nu mai fac lucrurile într-un anumit fel, pentru că “așa se face”, iar dacă nu, lumea va vorbi. Așa, și? Lumea oricum va vorbi, ăsta e rostul ei, așa că măcar acum învăț să fac ce-mi place și in felul meu. Bun, rău, asta nu mai e decât treaba mea. Evident, încerc să nu fac rău nimănui, cel puțin nu voit. Însă cred că am ajuns la maturitatea necesară pentru a decela între bine și rău, între așa da sau așa nu. Iar dacă nu, poate că mai am timp… 😊 să învăț. Ori, cum spunea cineva, avantajul bătrâneții este că, chiar dacă ajungi să te faci de râs, măcar nu-ți mai pasă…

17 – Am învățat să sper! Cei care ați trecut vreodată prin momente dificile, mă înțelegeți mai bine. Sunt unele clipe în care speri, din tot sufletul, să se întâmple lucrurile într-un anume fel. Poate nu e așa întotdeauna, însă mereu sperăm. Nu degeaba se spune că speranța moare ultima, pentru că ne agățăm de orice firimitură de posibilitate ca până la urmă, o nenorocita de analiză să iasă sub o anume limită, ședințele de radioterapie să omoare răul dinăuntrul tău, sau un rezultat la RMN sa fie de un anume fel.

18, 19, 20, …, 100 – Vreau să trăiesc și pentru asta am învățat atâtea și-atâtea lucruri și de la voi, fiecare prieten pe care deja îl aveam, sau l-am câștigat în ultimul an. Pentru că, DA, oamenii sunt buni, vor să ajute și să facă bine. Doar dați-le prilejul să vă arate asta! Poate că voi reveni cu o continuare, pentru că acum realizez cât de multe am învățat de la fiecare din voi, cei care mi-ați trimis gândurile voastre!
Vă mulțumesc!

Ce am învățat de la noul meu trainer, cancerul

A trecut un an de când m-am operat de cancer (vezi postarile de aici, aici, aiciaici și aici). Cam repede, ce-i drept. Dar de la o vârstă, așa trece timpul, din ce în ce mai pe fugă. Am citit undeva că timpul, deși este extrem de precis calculat și are absolut aceeași măsură, este perceput diferit de fiecare dintre noi. Iar creierul nostru îl interpretează în funcție de cât timp am trăit până atunci. De exemplu, când îi spui unui copil de cinci ani că la anul vine Moș Crăciun, pentru el este o eternitate, pentru că reprezintă douăzeci la sută din întreaga lui viață. Mie, dacă-mi spui că la anul am de făcut o expoziție, mă gândesc la ea cu groază, de parc-ar fi mâine…
Mai era și varianta mai scurtă, care definea percepția diferită asupra timpului, arătând că cinci minute înseamnă altceva pentru fiecare: depinde doar de care parte a ușii de la baie te afli 🙂

Într-o ședință de training

Așadar, ce am învățat eu în ultimul an?
Vă împărtășesc aici, într-o ordine aleatorie, câteva aspecte pe care mi s-a părut că le-am deprins mai bine. Poate ele or fi pur și simplu de la îmbătrânire și vin odată cu vârsta, iar eu dau vina pentru ele pe bietul meu cancer… Săracu’ de el, că acum îmi este atât de apropiat, doar e al meu, nu? Indiferent dacă e de la boală sau de la vârstă – și nici nu mai contează. Sigur e că asta am trăit și învățat în ultimul an.

1 – Am învățat să trăiesc cu cancerul. Asta poate e cel mai important aspect. Înainte, sincer, îmi era groază să mă gândesc la posibilitatea de a avea cancer. Eram speriat de moarte, la propriu. Mergeam pe filozofia “mie nu mi se poate întâmpla” și, pur și simplu refuzam să iau în calcul varianta că m-aș putea îmbolnăvi. Dar perioada asta trece repede, mai ales când vezi în față analizele pe care apare cuvântul “malign”. Te trezești brusc la realitatea lumii noastre, în care cancerul este din ce în ce mai prezent în jurul nostru. Pentru simplul motiv că este din ce în ce mai ușor de depistat. Ceea ce e bine, deoarece așa mai avem o șansă de vindecare, mai ales dacă îl descoperim din timp.

2 – Am învățat să prețuiesc timpul. Nu știu cât voi mai avea, așa că pentru mine a devenit extrem de prețios. Poate că e cea mai valoroasă resursă de care încă mai dispun. Niciun doctor nu mi-a spus cât mai am de trăit, nimeni nu se riscă cu un asemenea pariu, așa că am învățat să trăiesc mult mai intens decât înainte. De aceea, prețuiesc mult mai mult fiece clipă, orice experiență trăită, de orice fel. Nu știi niciodată dacă nu cumva e ultima de acel gen…
Prețuiesc altfel întâlnirile pe care le am. Încerc să le selectez si sa le fac cât mai valoroase, să iau cât mai mult din ele. M-am aruncat în toate proiectele ce mi s-au ivit în față. Nu am refuzat niciunul, vreau să fiu nonstop ocupat. Bine, am câteva restanțe, de exemplu comenzi de portrete sau diverse tablouri, pe care încă nu le-am onorat. Simt că încă nu le-a venit vremea… Poate dacă le mai amân, voi fi mai inspirat atunci când le voi picta. Oricum, acum nu ar ieși ce mi-aș dori… și nu vreau asta.

3 – Am învățat să nu mai pierd vremea cu prostii, zgomote, sau lucruri reziduale. Nu merită timpul meu. Cred că sunt suficient de mulți alții să se ocupe de ele. Sper să ajungă și ei la aceeași concluzie. Și nu cred că trebuie să te îmbolnăvești ca să ai revelația asta.

4 – Am învățat, în sfârșit, să spun NU. Da, știu, mi-a luat câteva zeci de ani, dar am ajuns pană la urmă să mă simt confortabil când o fac. În general, când ești bun cu toată lumea, sau cel puțin încerci să fii, oamenii te iau de fraier. E valabil atât în viață, cât și la job. Am trăit-o pe pielea mea și știu ce vorbesc. Așa că am ajuns, în sfârșit, la maturitatea să decid singur ce e de făcut și ce de refuzat. NU chiar este o opțiune.

5 – Am învățat să am cât mai mulți prieteni, să nu mă ascund. E un risc foarte mare pentru cei bolnavi de cancer retragerea, însingurarea, abandonul sau renunțarea la viața socială. Chiar si la cea virtuală. Mi-am făcut conturi pe Facebook, unde am sau administrez vreo șase profiluri, pe LinkedIn, pe Instagram, mi-am facut blog, canal video pe YouTube. Respir peste tot, cât mai larg, mi se pare că așa, cumulat, parcă aș avea mai multe vieți, poate îmi creează senzația că trăiesc mai mult…
Nu mă ascund, ba chiar mă expun mai mult decât oricând înainte. Poate și pentru a arata altor oameni care sunt suferinzi că este posibil să ai o viață normală, chiar intensă, cu toate că, înăuntru, undeva, cancerul își face treaba. Sau poate că nu! Am citit multe despre atitudinea necesară în aceste situații. Multe materiale trimise chiar de prieteni de pe Facebook, cărora le mulțumesc și aici pentru gândurile bune. Se pare că există o legătură între atitudine și vindecare, dincolo de tratamente, proceduri și medicamente.

6 – Am mai învățat ceva în acest an, ceva legat de frică și de reacția oamenilor în fața unui bolnav de cancer. Am prieteni, chiar apropiați, care au recunoscut că nu m-au sunat, de frică. Și mare le-a fost surpriza să vadă că, in linii mari, sau poate uneori în totalitate, eram cam același ca și înainte. Ok, de acord, mai forțam și eu și mă dădeam mare, însă în general mă țineam la un nivel apropiat de normalitate. Poate că asta vine și din lipsa noastră de educație. În România, oamenii bolnavi de cancer, cei cu dizabilități, sau suferind de alte boli grave, sunt priviți diferit.  Mulți consideră că ar trebui izolați undeva, pe principiul că, dacă nu-i vedem, ei nu există. Nu este așa, CREDEȚI-MĂ!
De exemplu, în primele luni după operația de cancer de prostată, este prezentă o stare de incontinență urinară. Pentru că, prin eliminarea prostatei, nu mai ai aceiași “robineți” care să închidă circuitul, însă, în timp, corpul tău își dezvoltă alții. Asta în cazul în care operația a fost reușită și nu apar alte complicații. Așadar, o perioadă am purtat pamperși. Asta insă nu m-a împiedicat să am o viață normală, să călătoresc, chiar și peste hotare. Deci, prieteni, se poate!

7 – Am învățat să râd! Însă asta este o lecție mult prea importantă, așa că o voi trata separat, altcândva…

Gata, am obosit. Mâine revin cu celelalte lucruri (vezi partea a doua aici) învățate de la noul meu trainer, cancerul.

2017, cel mai greu an al meu. Dar de la care am învățat enorm… – continuare

Inainte de a continua cu ultima parte din ceea ce a insemnat pentru mine 2017, vreau sa va multumesc! Eu nu stiu sa scriu, nu am stiut niciodata. La romana, in general, nota mea era 8. La gramatica eram cel mai tare, dar cand se punea problema de compunere, sau de analiza pe text, eram varza… Imi amintesc ca la analiza “Puiul” am inceput textul cu “Cică era odată…” si proful de romana, domnul Voican, un om de o rara finete, mi-a subliniat cu rosu… Cum sa incepi o analiza cu “Cică”? Insa cand vad reactiile voastre la ce astern eu aici, raman uluit, parca nu ar fi vorba de mine. Voi ma excitati si ma indemnati sa continui, ceea ce in mod normal nu stiu daca as face-o. Repet, astea sunt gandurile mele, asa-mi vin, e o perioada in care se descarca multe energii pana acum incatusate poate. Acum s-or fi copt si vor sa iasa in lume, habar n-am. Ce e important sa stiti e ca tot ce scriu aici este adevarat, asta am trait, simtit, patit. O fi bine, o fi rau, nu conteaza… sa mergem mai departe.

Goana dupa modele… sau floarea din gradina

M-am apucat de pictat in urma cu 4 ani. De desenat, o faceam din copilarie, mai ales caricatura, dar de pictat imi era frica. Nu stiu de ce, mereu ma speria ideea ca nu sunt in stare. Poate chiar nu sunt 😊 dar chiar asta e un amanunt, nu mai conteaza. Asa ca am inceput sa pictez. Si am pictat ca inecatu’ inca de la inceput, cate un tablou pe zi, in week-end chiar si mai mult. Parca as fi vrut sa recuperez toti anii cand nu pictasem si au trecut asa, albi, ca niste panze goale, pe langa mine. Lucram de toate, peisaje, flori, nuduri, portrete, abstract, autoportrete, in pensula, in cutit, acryl, ulei, efectiv orice-mi pica la mana, pana cand mi-am dat seama ca, daca pictez dupa natura sau dupa model, e cu totul altceva decat dupa poze facute de mine sau dupa net. Cum nu am bani pentru modele nud (tocmai v-am povestit, un capitol mai sus, ca nu mai am job), si chiar daca as avea, sunt destul de zgarcit, m-am gandit sa plantez flori, ca apoi sa le folosesc drept model si sa invat sa pictez si eu dupa natura. Asta a fost gandul initial, care m-a facut ca in primavara sa-mi amenajez o gradina in curte, plina de tot felul de flori. Tot ce gaseam in piata (ma stiau toate floraresele deja), puneam in gradina sau in ghivecele de prin curte. Cred ca am avut sute de flori peste vara. Am pus pe Facebook peste 600 de foto cu flori, adica doar o mica parte din cele peste 5000 facute… M-am atasat de ele atat de mult incat am stat pana si in ploaie, in picioarele goale, in noroi pana la glezne, sa le sadesc si aranjez. Erau copiii mei, de care am avut grija tot sezonul. Mereu imi zicea Ana: daca ajungi in piata, nu mai lua flori, chiar nu mai avem unde sa le punem! Ei,… mai gaseam loc, mereu am fost inventiv 😊  Nu stiu absolut nimic despre arhitectura peisagistica si nici nu am pretentii ca am cunostinte cat de cat in domeniu, tot ce stiu, stiu de la tipele din piata: cum se planteaza, in ce loc, cum se rup florile si crengutele ca sa dea altele, cum se tund dupa ce cad florile, cum se inmultesc, d-astea… Le-am potrivit si eu cat de cat dupa cat m-a dus capul si m-am priceput. Am invatat, mai degraba intuit niste reguli, despre cum sa le pui in functie de inaltime, ca sa le vada soarele pe toate, am invatat traseul pe unde umbla soarele peste zi, ca sa-mi dau seama de zonele insorite sau umbrite, despre fiecare in ce ordine apar, in functie de anotimp, ca sa stii ce pui in loc atunci cand se trec…

Cat despre pictat, ca de fapt, asta era scopul initial, nu? am realizat peste 50 de tablouri cu flori si cred ca vor mai fi inca pe-atatea! Oho!… sigur nu aveam banii pentru atatea modele, nici daca eram angajat cu un super-salariu 😊

Odata stiu ca am pictat dupa natura niste gladiole albe, asezandu-mi sevaletul direct in gradina, langa ele. Era o dupa amiaza superba, culori calde, raiul pe pamant, ce mai! A iesit un tablou (video-ul integral e pe canalul meu de Youtube, cautati dupa MirceArt, episodul 16) pe care, cand l-a vazut Ana seara cand a venit de la job, a zis: „in sfarsit, acum pot sa spun si eu ca esti pictor!” Eee? Merita orice efort pentru un asa compliment 😊

Cu ocazia asta, m-am convins si ca florile au suflet. Se bucura, se intristeaza, sunt sensibile ca noi toti. Da, ca orice om sau animal, copac sau orice e viu, cred ca toti suntem cuplati la o Unitate Centrala a Sufletelor, care e undeva in univers si unde ni se inregistreaza toate miscarile. Acolo se duc si cei disparuti, care apoi sunt re-distribuiti in alte roluri, astfel incat tot ce este viu este inter-conectat intr-o singura Entitate. Nu am citit asta nicaieri, poate ca exista ideea, dar asa sunt eu convins acum ca functioneaza VIATA. Si imaginea asta ma ajuta sa inteleg mai bine unele lucruri si, poate, sa le accept mai usor. Asa incat, nici un suflet, practic, nu dispare, ci se duce in alt rol, alt loc, alta misiune. O fi o idee gresita, sau puerila, dar eu asa cred.

De aici am invatat ca vorba aia cum ca toata lumea trebuie sa-si faca in viata o casa, un copil si sa sadeasca un pom, cred e foarte adevarata. Practic, trebuie sa lasi in urma ceva durabil, care sa fie marturia trecerii tale prin zona. Pai, altfel, cu ce treaba pe-aici?

 

Ce pare important nu e. Si invers!

Ei, partea de aici e mai interesanta. Ca e vorba de sistemele de referinta personale, de prioritati, de ce simte si are nevoie fiecare. Eu va spun doar din experienta mea, care poate nu se potriveste deloc cu alta, asa ca nu luati de buna si nu incercati acasa 😊 Insa am citit ca sunt studii ce arata ce regreta cel mai mult oamenii spre sfarsitul vietii. Cei mai multi si-ar fi dorit sa petreaca mai mult timp cu familia, sau cu prietenii. Nimeni nu spune ca si-ar fi dorit mai multe ore la job, sau sa-si faca targetul, sau sa primeasca exceed expectations la evaluare! Deci, spre final, toti ne intoarcem la ce suntem noi, ca oameni, la valorile universale, nu la ce pozitii am ocupat vremelnic, in diversele ierarhii abstracte. Nu ma intelegeti gresit, si dorinta de cariera, de a fi cel mai bun in domeniul tau, motivarea de a deveni cel mai tare sales star, sunt legitime si reprezinta motorul care ne impinge ambitiile in anii tineretii si maturitatii. Dar, pe partea a doua, spre final, ne dam seama ca altele sunt mai importante. Si, pe bune! Chiar nu ar fi drept ca tu sa spui ca cel mai important lucru in viata ta e un job pe care l-ai avut. Pentru ca, pana la urma, chiar nu e important! Compania l-a inlocuit cu altcineva imediat dupa ce ai plecat, poate intr-o saptamana… Stiti cum se spune, cimitirul e plin de oameni de neinlocuit!

Interesant un gand pe care-l am, mai ales de cand mergeam la mama la azil. Scuze, poate deviez, dar, daca nu il scriu acum, il uit. Asadar, copiii, cand sunt mici, la gradinita si in scoala primara, hai si-n liceu, sunt toti cam egali, la fel. Ei nu simt diferentele dintre ei, pentru ei nu conteaza daca unii sunt copii de stabi sau de oameni normali, se joaca impreuna fara granite sociale, sau de avere. La fel si batranii, uitati-va in grupurile de turism de seniori, sunt cam toti la fel, se simt bine, fac misto copios unii de altii, e o veselie enorma acolo si o pofta de viata, nu conteaza fiecare ce a facut pana atunci in viata. Acolo sunt egali. La fel si la azil, nu mai conteaza traseul vietii de pana atunci, toti sunt la fel, colegi la masa, sau de carucior, la plimbarea de seara. Acolo nu e importanta cariera, decat in masura in care poti sa te lauzi cu succesele tale la ceaiul de dimineata in sala de mese. Diferentele majore apar intre liceu si dupa pensionare, adica in viata activa. Acolo ne indepartam unii de altii, fiecare e mai cu mot, functioneaza al dracu’ orgoliul, invidia, comparatia, pizma, uneori chiar ura. Hm,… de ce oare?

Revin. Deci, asta vara, mi-am facut analizele periodice. Printre ele si una care se ia din sange si e specifica prostatei, PSA. Ei, acest mic amanunt se pare ca mi-a salvat viata! In mod normal, la mine trebuia sa fie in jur de 4 si aveam 8,72. De la aflarea rezultatului, am mers pe firul apei cu investigatiile, ecografie, tuseu rectal, RMN, punctie – care a dat verdictul final: cancer de prostata. Daca acea analiza de PSA (Prostate Specific Antigen), pe care multi din barbatii de peste 50 nu o fac, desi ar trebui introdusa printe cele obligatorii, nu era luata in calcul, nu stiu unde eram acum. Pentru ca, am mai zis, genul asta de cancer nu il simti. Nu te deranjeaza nimic. Asta vara eram in cea mai tare forma, stat afara mult, lucrat in gradina in aer curat, bronzat masiv, ca agricultorii, plimbari aproape zilnic cu bicicleta in Parcul Mogosoaia la Palat, mancat sanatos, multe seminte si salate, foarte putina carne, ce mai! Super fine! (am dovada o colectie de poze pe Facebook)

Numai ca, pe dinauntru, ceva lucreaza in continuu, parsiv… Normal, am citit mult pe tema asta si-am inteles ca, pana la urma, cancerul este un ghinion, o loterie, la care fiecare ne calificam sau nu. Evident ca te rogi sa nu fi alesul, dar cine se ia dupa ce vrei tu? Nu tu faci regulile.

Daca as tine un curs despre prioritati in viata mea si as spune ca PSA este una din ele, cred ca barbatii din sala ar spune: „asta e dus cu pluta!”. Aaaa, si nici n-ar sti macar ce e aia.. Sigur, e o alta perspectiva, a celui care a trecut pe-acolo si stie drumul…

Pe bune, as propune ca orice angajator sa solicite barbatilor de peste 50 de ani aceasta analiza, asa cum solicita si analizele de sange, inima sau plamanii.

Mai mult, doamnelor, putin ajutor aici, va rog! Sotii sau prietene, va rog sa cereti barbatilor sau prietenilor vostri peste 50 de ani sa-si faca anual aceasta analiza. Indiferent de rezultat, ajuta! Daca rezultatul e in parametri, super, ne vedem la anu’! Iar daca nu, treci pe la urologul tau, el stie ce sa-ti recomande. Vei descoperi, indiferent ce-ar fi acolo, ceva ce e la inceput si muuult mai usor de vindecat decat mai tarziu. Atentie! Evolutia acestui cancer are un singur sens si nu sta pe loc! Prin amanare, nu faci decat sa agravezi lucrurile. Si e vorba de viata ta. Nu o mai lungesc, acest mic amanunt, bifarea casutei de PSA de pe buletinul de analize de sange, e posibil sa-mi fi salvat viata!

Daca vrea cineva sa dea share acestui articol, asta e motivul pentru care recomand redistribuirea: cat mai multi barbati de 50+ sa-si faca analiza PSA!

Ce am invatat de aici? Cariera e mai importanta, sau PSAul? Depinde la ce varsta ma intrebi…

 

Zodia Cancerului

Dati-mi o idee, ca nu stiu cum sa denumesc acest capitol, incat sa nu sperie. Pana o sa-i gasesc un titlu mai potrivit, sau imi sugerati voi ceva, il las asa…

Un tip care iese din cabinetul medicului si se intreapta spre lift, tot vorbea cu sine insusi: „Fecioara? Nu… Sagetator?… Parca nu. Pesti? Nu” Apasa pe butonul liftului, vine liftul, se deschid usile si intra. Apasa pe parter. „Gemeni? Hmm,… Leu? Nu… Capricorn? Nu…” Ajunge la parter, iar se deschid usile. Tipul nu coboara, apasa din nou pe etajul de unde tocmai coborase. „Berbec? Nuuu. Balanta? Niciodata… Varsator, NU!” Ajunge pe etaj, se indreapta catre cabinetul doctorului, bate usor la usa si, dupa ce i se raspunde, baga doar capul pe usa si-l intreaba pe doctor: „dom’ doctor, ce-ati spus ca am?” „CANCER!” „Asa, asa, multumesc, dom’ doctor, uitasem…” Bancul asta, pe care il stiam din liceu, imi revine ori de cate ori imi amintesc de momentul cand a avut confirmarea oficiala ca am cancer. Aveam niste banuieli din modul in care decurgeau lucrurile si analizele in diverse faze, cu statistici din ce in ce mai impotriva mea, cu cifre tot mai mici in care nu aveam cum sa ma incadrez, decat ca o mare exceptie. Destul de clar mi-a fost dupa RMN, pe care l-am facut la GRAL Medical, ca ei deconteaza cu casa de asigurari si am mai salvat niste bani. Analiza e aia in care te plimbi, culcat pe un pat mobil, o ora si jumatate prin covrigul ala imens, te pune sa-ti respiratia pret de 10-20 de secunde, de vreo 15 ori, si auzi tot felul de batai ritmice si pacanituri. La sfarsit, primesti niste filme mari, negre. Mie imi aminteau de filmele cu care lucra mama la zincografie, tot asa, erau filme ORWO si AGFA si erau negativele pozelor ce urmau sa apara in ziar a doua zi. L-am rugat pe doctor sa-mi dea un flavor, la botul calului. M-a chemat la un monitor si mi-a aratat ca, mai ales pe lobul stang al prostatei, e o chestie alba. La astea cu filme, e in negativ fata de viata reala: inseamna ca daca e negru e bine, si daca e alb e naspa! Ei, atunci am vazut si eu exact cum arata la fata inamicul, cancerul meu. Desi, repet, nu aveam rezultatul oficial, asta venea in urma biopsiei. Doctorul mi-a spus ca, statistic, cam 80% din cum vede el acolo ca arata, e cancer. Niciodata nu am fost norocos la d-astea cu numere la intamplare sau loterii. Poate in altele da, dar nu la astea. Asa ca, atunci cand am vazut si rezultatul biopsiei pe foaia aia A4, in care iti spune in multe cuvinte pe care nu le intelegi si din care tu vezi doar unu’-doua, care tasnesc spre tine din pagina, inrosite, bolduite si arzandu-ti retina, ca de exemplu MALIGN… am inteles ceea ce n-as fi vrut.

Rezultatul biopsiei mi-a venit pe 7 noiembrie. Iar pe 27, deci in mai putin de trei saptamani, eram deja sus pe masa de operatie la spitalul Monza. Am si avut norocul de niste oameni inimosi si formidabili, incepand de la domnul doctor Cristian Surcel impreuna cu intreaga echipa a dumnealui si cu sprijinul tuturor celor de pe etajul IV, care m-au luat de mana si m-au trecut PRAGUL cel mai important din viata mea pana acum. Nu mai povestesc aici ce s-a intamplat, am facut-o cu alte ocazii, tot pe acest blog.

Ce am invatat de aici e important! Ca Dumnezeu ne da puterea sa infruntam orice greutate, trebuie doar si noi sa punem putin umarul. Eu sunt un fricos, toata viata am fost. Ori, daca eu am reusit sa trec peste toate spaimele, fricile si temerile mele si sa dau la o parte orice, astfel incat sa ma lupt si chiar sa fac orice, sa-mi gasesc spital sa ma operez cu ajutorul robotului si asta cat mai repede, inseamna ca am avut puterea asta de undeva. Eu nu stiam de ea… Apropo, ce bine ca n-am gasit loc la Cluj, ca uite ce grozavii si orori se intamplau acolo la urologie!

Insa cum se va termina capitolul asta, nu stiu inca. Depinde de niste rezultate, care inca nu au venit. In orice caz, evident ca sunt hotarat sa merg pana la capat, sa lupt pentru viata mea si, cat pot, s-o traiesc cat mai mult. Mai am atatea de facut, de pictat, de iubit, de scris, de simtit, de experimentat, de oferit, de uitat, de suferit si de trait. Egoism? Poate. Dar o viata avem, asa ca e scuzabil…

Ce-am invatat de aici? Ca trebuie sa pretuim fiecare zi si sa invatam de la flori sa traim la maxim AZI! Pentru ele, MAINE nu exista…

 

Curs de comunicare

Am facut in viata mea, cred ca zeci de cursuri de comunicare, in multele companii in care am fost angajat, sau cu diverse alte ocazii. Niciunul nu seamana intre ele, fiecare are o alta reteta. Daca ar fi o unica reteta, s-at tipari manualul unic si gata: toti am sti cum sa comunicam. Hm,… ei bine, nu e chiar asa! Eu am decis ca vreau sa comunic la modul cel mai direct si mai dificil cu toata lumea. Adica SINCER! Am declarat pe Facebook si pe LinkedIn ca am fost diagnosticat si operat de cancer. Unii chiar m-au acuzat de exhibitionism, altii ca ma jelesc in public, ar trebui putina decenta, altii ca fac parada de boala mea,iar altii imi masurau deja banii pe care i-as fi castigat cu blogul meu scriind astfel de articole. Va asigur, nu castig nimic, asa ceva nu e de vanzare! Gandul meu a fost doar sa ajut, chiar cu pretul expunerii mele. Pe cei care, ca si mine, sunt speriati de cancer, o boala care usor-usor, se insinueaza in vietile noastre din ce in ce mai des. Trebuie sa ne obisnuim totusi cu ea, da-o-n pana mea! Si atunci m-am hotarat sa tin un fel de jurnal, in care sa spun, pas cu pas, ce se intampla, prin ce treci si ce simti. Ideea mea a fost ca, odata descompus in elementele componente, cat mai simple, pana si cancerul pare o boala ca oricare alta. Sau, mai bine spus, o problema ca oricare alta, ce poate fi rezolvata. Si asta stiintific, etapa cu etapa. Ma gandesc ca nu degeaba omenirea a studiat de mii de ani medicina, pana a ajuns sa ma opereze cu ajutorul robotilor. Se pare ca oamenii astia stiu ce ce fac!

Deci, cu gandul de a ajuta si alti oameni, care sa vada ca nu e chiar asa mare sperietoare cum credeau ei cu cancerul, am pornit in dezvaluirile mele. Si mai e un gand, cel cu analiza PSA. Stiu ca va plictisesc cu asta, dar vedeti mai sus cat de importanta e si cum poate salva vieti.

Ei, si-asa am inceput cel mai al dracu’ si mai pe viu exercitiu de comunicare, in care subiectul principal era boala de care sufar, iar cei catre care comunicam erau oameni pe care ii stiam, dar foarte multi si oameni pe care nu i-am cunoscut niciodata. Am primit sute de mesaje cu situatii dificile, uneori similare, prin care au trecut si altii si care rezonau cu ce traiam eu. Si asta m-a ajutat si mi-a dat putere. Aha! deci suntem mai multi si ce mi se-ntampla, nu e doar la mine, au trecut si altii pe-acolo. Parca asa ai mai multa forta. In plus, toate gandurile bune, incurajarile, vizitele, cadourile, telefoanele, imbarbatarile si urarile de bine, mi-au dat puteri pe care nu stiam sa le am, sau ca le pot duce. Si m-au impins in fata, m-au trecut PRAGUL.

Cu ocazia asta am inceput sa scriu. Altfel decat pana acum, mai aplecat, mai putin la misto, mai responsabil. Ca, am uitat sa va spun, treaba asta vine la pachet si cu o responsabilitate sporita. Pana acum, scriam fara sa ma gandesc ca ma citeste cineva. Daca citea, cu atat mai bine, uite! suntem doi care rezonam la aceleasi idei. Insa acum, cand am vazut cate mesaje sincere, directe, care imi aratau adevarate drame sau rani deschise ale unor prieteni care-mi ofereau sau cereau ajutor, sau doar imi impartaseau din trairile lor, s-a schimbat ceva. Jocul e altul, mai serios, mai inalt, la alt nivel. La care sper sa ma pot mentine!

Asta a fost lectia mea si va recomand de-aici inainte tuturor: Mai, oamenilor! Comunicati cu cei din jur, familie, prieteni, apropiati, cereti-le ajutorul si veti vedea ca el va veni, cateodata de unde nici nu te-astepti! Chiar si unor straini, dar care stiu ceva despre problema voastra si simtiti ca putei rezona, cereti-le ajutorul. Poate chiar e mai usor sa i te destainui unui strain, care nu face parte din cercul tau sau pe care dupa aceea nu-l mai intalnesti niciodata.

Si inca ceva: fiti SINCERI! Asta e cheia…

 

Monarhia salveaza Romania

In finalul anului, Regele Mihai ne-a luat pe toti romanii de mana si ne-a dus acolo, sus, in stratosfera, unde poate ca nu am fost niciodata inainte, ca popor. Ce aer curat e aici, limpede, ce luminos se vede soarele, ce lume frumoasa in jurul nostru…. Aici puteam fi nu doar pentru o zi, ci mereu, daca acum 28 de ani unii smecheri ai vremilor, vopsiti in multe culori ce sub lumina filtrului istoriei vireaza mereu in rosu, nu ar fi uneltit sa ramanem pe veci inchisi in lagar. In lagarul indoielii, al ambiguitatii, al neputintei, al lui „ce-ar fi fost daca?”. Iar acum se vede cum urmasii ticalosilor initiali fac tot ce le sta-n puteri sa-si creeze propriile legi si reguli prin care noi sa muncim cat mai mult, ca ei sa puna biruri cat mai mari, pe care sa le fure in gasca lor gusata si manelata!

Ce-am invatat de-aici? Ca poporul asta al nostru parca mai zvacneste un pic la bun simt, la adevaratele valori, la modestie, credinta si smerenie. Istoria trebuie mai intai cunoscuta in realitate, apoi putem aprecia corect unde suntem dar, mai ales, unde am vrea sa ne-ndreptam. Si, ce-i mai important: ca avem dreptul sa visam ca, odata si-odata… Exact ca-n basmele cu regi. Ca noua, romanilor, ne plac povestile, mai ales daca se termina cu bine.

 

Gata!

Dragii mei, cam asta a fost 2017 pentru mine. Mult, putin, habar n-am. Imi cer scuze de v-am plicitsit. Ooops, acum vad ca, ceea ce ar fi trebuit sa fie doar o insiruire de idei, s-a intins la peste 5500 de cuvinte, in doua articole… Sigur am plicitsit! Dar am scris dintr-o suflare, nu stiu daca altadata m-as mai fi aplecat asupra in detaliu asupra acestor idei… Poate ca pe unii i-am dezamagit, 2017-le lor a fost cel mai fantastic an al vietii, asa ca de ce-mi permit eu sa vin si sa spun ca pentru mine a fost cel mai rau…?

Daca-mi doresc ca 2018 sa fie mai bun? Evident! Dar, acum, uitandu-ma in urma, ma-ntreb oare ce inseamna mai bun?

Voua insa, va doresc un 2018 SINCER, cu multa SANATATE si IUBIRE! Restul vin de la sine, se rezolva si se-aseaza ele cumva. Credeti-ma!

La multi ani!

2017, cel mai greu an al meu. Dar de la care am învățat enorm…

Nu ma plang, dar asa e. Anu’ asta am invatat the hard way despre cum se cucereste si, mai ales, cum se mentine democratia, rezistand zi de zi, sau despre cum iti iei mari tepe de la unii oameni, chiar daca ai contract semnat cu ei. Cum sa apreciezi fiecare secunda alaturi de mama ta, ca niciodata nu vei sti cand e ultima, despre cum sa cresti niste flori de care sa te indragostesti, care apoi sa-ti devina muze in tablourile tale. Despre cum e sa afli ca ai boala de care-ti este cel mai teama, cancer, si sa reactionezi intr-un mod atat de normal, incat nici nu incepi sa urli, nu-ti smulgi parul din cap, nici nu te tavalesti pe jos, ci pleci de la cabinet normal, spui multumesc cand primesti plicul cu verdictul, dai buna seara la receptie, conduci normal spre casa, faci cumparaturile in drum, iar apoi acasa, cu o Silva neagra in fata, ca sa capeti curaj, povestesti familiei la capitolul „da’ tu ce-ai mai facut azi?”, ca pe un fapt normal. Si-apoi, incet-incet, afli ca exista viata si dupa. Despre cat de neimportante sunt lucrurile ce-ti par determinante la un anume moment al vietii si cat de importante, vitale chiar, sunt cele pe care le considerai insignifiante, sau de a caror existenta nici macar nu stiai. Despre comunicare si cum e sa capeti mii de prieteni care sa te-ajute cand iti e greu, despre cum incepi sa scrii, sa mai reduci presiunea si ca sa-ti mai golesti prea-plinul din creier. Si, in final, despre faptul ca Romania, in esenta ei, a fost mereu condusa de voievozi, de domni, a fost regat inca de la nastere si a avut un Rege. Iar comunismul a fost accidentul genetic, virusul rusesc, ce lasa urme inca…

Asta e rezumatul. Sa incepem, deci…

Cum spuneam, pentru mine, 2017 a fost un an foarte greu, poate cel mai dificil de pan-acum. Parca au navalit peste mine toate problemele, asa gramada. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca greutatile sunt cele mai valoroase lectii pe care viata ti le poate oferi. Training on the job! Poate ca inveti si din bucurii, dar atunci nu prea te apleci spre partea asta, introspectiva, esti prea imbatat de succes, de aerul tare al inaltimilor…

Sunt multe. O sa le iau, totusi, in ordine cronologica, desi, ca importanta, poate ca ordinea ar fi aproape invers!

 

Democratia nu e un dat, ea se cucereste. In fiecare zi!

Mai intai a fost un miting la Universitate, unde a venit si presedintele Iohannis. Tare mandru am fost cand Mircea, fiul meu cel mare, a plecat de langa noi, a traversat prin multime tot bulevardul si, strapungand garzile de corp, a reusit sa dea mana cu el. Momentul a fost surprins chiar si in clipul video postat pe Facebook de Presedinte cu acea ocazie. Apoi, la sfarsit de ianuarie, intr-o seara, pe la 10, cand la sediul Guvernului au iesit la declaratii Iordache si cu ala de la finante, i-am zis Anei: Sa vezi c-au dat-o! Era vorba de vestita OUG 13. Imediat dupa, in noaptea aia, impreuna cu Ana si cu baietii, eram in Piata! Numai acolo mai era un aer respirabil…

Si aici am o rugamine: sa ma mai scuteasca jegosii de serviciu cu Soros, cu oamenii platiti (50 de lei de om si 30 de lei de caine) si cu jigniri d-alea de doi lei, ca nu stiu sa gandesc cu capul meu si ca sunt neinformat, credul si manipulat. Asta e placa pe care-o toarna PSDistii si Antenele in urechile masei lor de votanti, ignoranti, pe care apoi ei o redau mecanic, fara argumente, ca papagalii… La fel si Ceausescu, in decembrie ’89, cu „agenturili straine” si cu „puterile imperialiste”, vina e mereu in afara. Paradoxul e ca noi, cei din Piata, platim din taxele noastre banii ajutorului lunar al asistatilor care ne injura ca ne aflam acolo si voteaza PSD cu ochii inchisi… Si care organizeaza si ei un contra-miting la Cotroceni, unde apar numai figuri impozante, gen nu stiu ce dansatoare fara dinti… Iar cand Iohannis vine in mijlocul lor sa-i intrebe ce vor, nu stiu decat sa urle, fara sa reuseasca sa articuleze niste sunete cat de cat umane…

Asta e democratia, votul unui asemenea animal in ambalaj uman este egal cu al unui academician sau eminent om de stiinta. Asta trebuie sa inteleaga aia care si-au bagat piciorul in el de vot si acum nu stiu cum sa se mai planga in ce tara de cacat traiesc: frate, de ce n-ati venit la vot? Va strica zen-ul din ziua aia un sfert de ora de scufundat in mocirla realitatii, sau va manjeati pantofiorii Jimmy Choo?

Am rezistat in Piata, impreuna cu Ana si baietii, multe zile si nopti. Indiferent de vreme, de oboseala, de cat de incarcat era programul. Nu credeam sa stau ore intregi, afara, la minus nu-stiu-cate-grade, pe ploaie, viscol, sau ninsoare, doar ca sa demonstrez ceva. Ca sunt om si am o parere, pe care mi-o exprim. Pentru ca asa am vrut, asa am simtit si acolo m-am simtit din nou liber. Aerul tare din Piata mirosea altfel, ca in Piata Universitatii, cu 27 de ani in urma, cand toata tara dadea in noi ca suntem drogati, vanduti, golani si huligani. Si ce daca! Golan, da, si ma mandresc cu asta toata viata! La fel si cu #rezist, unde am trait clipe pe care nu cred sa le mai vad vreodata in Romania. Cand esti parte din cel mai mare steag tricolor, luminos, facut din sute de mii de suflete, ai de ce sa fii mandru, chiar daca tu erai doar un pixel intr-o imagine de generic. Ca doar nu din nebunie au venit acolo toate televiziunile din lume: uite, romanii predau o lectie de democratie lumii intregi. Asadar, dupa ce ani de zile am copiat si noi de la altii, incercand sa invatam ce inseamna Lumea Libera si libertatea cuvantului, iata ca a venit clipa sa dam si noi ceva inapoi. Si am dat, multi de afara preluand in urmatoarele miscari de protest modelul romanesc. Poate unii considera ca, de unul singur, nu ai cum sa schimbi ceva. Fals! Eu unul, am avut o idee, ca dupa steagul Romaniei, ar fi normal sa facem steagul UE in duminica urmatoare. Am trimis ideea unuia dintre organizatori si, cu ajutorul unor oameni inimosi, in duminica urmatoare agentiile de presa din toata lumea transmiteau steagul UE realizat de mii de oameni in Piata. Deci, se poate!

Lectia de aici este ca daca ai un vis, tine-te cu dintii de el, du-l pana la capat, no matter what. Sigur vei reusi!

 

Cum e sa nu ai job!

La 1 iunie am ramas fara job, prin acordul partilor. O situatie complicata, despre care nu as vrea sa dau detalii acum. Insa care a avut urmari importante pentru mine. Am aflat ca, indiferent ce stii sa faci, sau ce pozitii ai ocupat, cam dupa 45 de ani nu prea te mai cheama nimeni, nici macar la interviu, indiferent unde aplici. Eu am 57. Asa ca, dupa ce m-am impacat cu ideea, am inceput sa-mi construiesc planuri cum sa-mi dezvolt singur businessul meu, consultanta pe sales si marketing, cu traininguri si cu ce mai stiu eu sa fac. Paradoxul este ca exact acum, cand stii mai multe si mai ai atatea de oferit, si esti in starea in care vrei sa impartasesti din experienta si cunostintele tale, nu te mai vrea nimeni. Ca nu mai ai entuziasmul sau energia unuia de 25 de ani, ca nu mai ai motivatia si alte bla-bla-uri d-astea luate de recrutori din carti. Pai eu, de cand ma stiu, nu am muncit atat de intens ca in ultimii ani, cu job full time ziua, apoi gradinarit seara, cat tinea lumina, iar apoi pictat pana noaptea tarziu in atelier. Zilnic! Iar in week-end, chiar si mai mult de munca acasa. Fara TV, fara alte activitati pe care acum le consider pierdere de timp… Poate oi fi eu exceptia, nu stiu. Dar oamenii astia din HR sunt atat de departe de realitate, sunt condusi de niste cifre statistice si nu ies din ele… Ironic e ca mai vezi zilele astea si titluri ca vaai! nu se mai gasesc oameni specialisti de angajat. Hm… controversata situatie.

Am mai trecut o data printr-o perioada in care cautam job, cand desi aveam firma mea, piata de consultanta si training era la pamant, prin 2009-2010 si atunci, dupa ce am trimis sute de CVuri, fara nici un rezultat, am zis sa incerc altceva, sa fie diferit. Si am trimis mailuri de nu mai mult de fix trei randuri, fara nimic atasat, in care spuneam ca doresc un job, am experienta de senior pe sales si marketing si stiu ca au milioane de CVuri in cosul de gunoi, asa incat nu le mai trimit si eu inca unul, decat daca il solicita ei. Mailul se numea „fara CV atasat!”. O recrutoare, o fata super-desteapta, s-a prins ca e ceva diferit, m-a chemat si uite-asa am gasit un nou job!

Acum e alta situatie, invat sa lucrez pe proiecte, colaborari diverse, in multe domenii, ce bine ca am experienta variata!, asa incat sper ca voi parcurge cat de cat ok si perioada asta cat o mai fi pana la pensie. Iar, daca merge si da rezultate, sigur si dupa.

Sigur, partea cu banii nu mai e la acelasi nivel, da’, hei! cine are nevoie de bani cand pasiunea e mare?

Deci lectia de aici e ca trebuie sa investesti mereu, zi de zi, in viitorul tau, toate resursele: bani, timp, efort. Sigur vor aparea rezultatele pana la urma.

 

Ti-ai sunat mama azi?

Daca da, atunci esti fericit. Faceti-o, sunati-va parintii cat mai des, profitati de perioada cat ii mai aveti, cat mai puteti fi impreuna. Timpul e ireversibil, in finalul filmului cu numele asta chiar scria „timpul distruge tot”! Nu ramanem tineri si frumosi forever. Ei, parintii nostri, cu atat mai mult, se duc primii, asa e mersul firii. Nu mai sunt cei din povestile copilariei, veseli si sanatosi. Mama a fost mai mereu bolnava, eu asa mi-o amintesc. Multe, amestecate, catalizate si de mediul toxic in care a lucrat, in tipografie, asa ca, in timp, toate s-au adunat si, pe langa bolile psihice, a venit si un cancer de san, operat si apoi recidivat dupa 10 ani. De cateva luni in azil, unde avea ingrijire ok si eu o vizitam saptamanal, incercand sa ne asiguram, impreuna cu taica-meu si cu fratele meu Dan, ca petrecem cat mai mult timp cu ea. Din pacate, noi eram cu ea, dar ea nu era cu noi, iar de vina erau multe: cancerul, insuficienta cardiaca, probleme cu glanda tiroida, sindrom discordant, alzheimer, parkinson, fractura de bazin, arsura pe mare parte intr-un accident casnic, off, multe! nu mai stiu cate altele… Le-a dus pe toate pana la sfarsit. In putinele momente cat mai era prezenta, parca-parca ma recunostea, dar apoi disparea rapid in lumea ei, unde se refugia. Si era o lume a amintirilor si a povestilor din tinerete, probabil acolo se simtea mult mai bine si in siguranta. Si poate erau singurele amintiri inca nealterate.

Era greu sa vezi ca omul de langa tine, cat de cat intreg fizic, nu este el, ca tu nu vorbesti cu el, ci cu boala lui, care e parsiva, nu-si arata niciodata adevarata fata, iar tu nu stii de fapt cu cine comunici. Si, ce-i mai rau, nici nu ai cum sa ajuti… Atunci am realizat cat de puternica si bataioasa a fost mama. Cu un trup slabit de suferinte, a reusit sa se ia la tranta in ultimii ani cu atatea boli, incat nu stiu cati oameni mult mai zdraveni ar fi reusit sa duca batalia si sa reziste atata.

Nu te invata nimeni cum e sa iti vezi mama ultima data, ce sa ii zici sau sa faci, ai vazut in filme, dar tot nu esti pregatit niciodata pentru asta. O traiesti si gata. Asadar, ce-am invatat, e sa privesc altfel catre tatal meu, sa-l imbarbatez de fiecare data, sa fie fericit ca a mai prins o zi, ca poate merge la Belciugatele sa mai taie din uscaturi sau sa tunda iarba, ca e pe picioarele lui si se descurca singur, ca, uite-acum, de Craciun, a gatit singur sarmale si au iesit exceptionale! Conflictele de peste ani, sau de cand eram tanar si cu principii de neclintit, s-au mai atenuat acum, le privesc cu alti ochi. Pot trece peste ele, fara orgolii inutile. Mai castigam ceva timp impreuna…

Asa ca, daca-mi permiteti un sfat, sunati-va parintii cat de des puteti! Indiferent de certuri, dificultati, despartiri sau perioade dificile pe care le-ati strabatut, ori ce diferente va despart. Nu uitati, veti fi mereu copiii lor!

 

Scuze, am scris mult si am obosit. Continui maine partea a doua…. Promit!

Prima mea vânzare :)

Eee, era momentul să vin și cu o postare serioasă!
Așadar, dacă aveți nevoie în echipele voastre de ALTFEL de training pentru sales, vă invit să apelați cu încredere la experiența mea. Până vă hotărâți, vedeți în video cât de cruntă a fost prima mea zi în vânzări 😊
Iar dacă mă ajutați si cu un share, asta ar fi grozav 

Vă mulțumesc și enjoy!