Vot populi, vot (derbe)dei…

Nu-i așa că a fost simplu? Atât de simplu, încât nu știu de ce a trebuit să răbdăm să îndurăm atâta. Totul, într-o singură zi! Pur și simplu, prezența masivă la vot a dat peste cap toate calculele clasei politice și a trântit în șanț pesedeu’, iar apendicele lor alde Tăriceanu a fost chiuretat și aruncat la deșeurile istoriei. Ok, a dat o mână, sau chiar două de ajutor și tineretul, care nu s-a mai pișat pe el de vot, ci l-a prețuit cum se cuvine. Și cum au dreptul, pentru că, din păcate, ei nu apreciază valoarea formidabilă pe care o are votul lor.
Probabil au ajutat și lungile mitinguri din Piață, în care eram degerați, bătuți de ploaie, zăpadă sau viscol, în care ne-am demonstrat puterea. Atâția câți am fost, dar a fost suficient să trezim România și chiar Europa!

Cei tineri să-și întrebe părinții sau bunicii cum votau ei. Îmi amintesc că, pe vremea când eram student, într-un cămin din Regie, una din studente o avea pe maică-sa candidată la parlament din partea județului Suceava sau ceva de genul. Tipa avea un afiș electoral d-alea comuniste, toate la fel, în care se schimba doar poza. Era lipit pe perete în cameră, deasupra patului ei. Poza îți arăta o coafură d-aia cu multe sarmale, de sub care răsărea o figură de colhoznică, dură și rea. Poate femeia nu era așa, dar astea erau guidelines venite de la centru, pentru propaganda vremii.

În ziua votului, veneau ăia de la partid prin cămine imediat după ora 6-7, să îi trezească pe toți studenții să meargă la vot. Scopul era ca fiecare facultate sau institut, de fapt orice instituție publică să raporteze cât mai devreme participarea integrala la vot. Erau județe care până în orele 11-12, finalizau votul. Variantele de vot erau după cum urmează: nu erau! Puteai să pui DA pe cel propus, sau nu. Nu aveai mai multe opțiuni de vot. Mereu când se centralizau voturile, procentele erau 99% și ceva, pentru că, în caz că unii își băgau picioarele-n el de vot (pe vremea aia, lumea nu se pișa) sau dacă se trezea vreun bezmetic (pardon, dușman al poporului) să declare că el nu a votat sau că a votat împotrivă, să fie inclus în acel zero și ceva la sută de NU.

Unul din dezideratele Revoluției din ’89 a fost și „alegeri libere”. Deși tinerii poate nu cred, dar unii chiar au murit pentru a putea exista așa ceva în România. Așa-zișii derbedei au ieșit în stradă și au arătat că se poate. Poporul chiar are putere!

Când am ieșit la revoluție în 22 decembrie dimineața, v-am mai povestit (mai multe postări aici), eram câțiva oameni. Cu riscul să fim blamați de conducerea institutului de cercetări unde lucram și-apoi dați afară, am adunat tot mai mulți oameni de pe stradă și apoi, în drumul spre CC am devenit o masă de oameni vehemenți, gri și enormă. Când am văzut elicopterul decolând cu Ceaușescu, l-am întrebat pe un coleg de lângă mine: Cum, mă, doar pentru că ne-am adunat zeci de mii de oameni, a fugit Ceaușescu? Așa de simplu a fost?

Sigur că nu doar asta, au fost în spate multe resorturi pe care în acele vremuri nu le știam, unele dintre ele aflate pe parcurs în cei 30 de ani, iar altele, poate, nu vor fi aflate niciodată. Însă, dacă nu eram noi, poporul de pe străzi, e sigur că Ceaușescu nu cădea.
La fel ai acum, pesedeu’ nu se făcea cu ciocu’ mic dacă nu ieșeam atâția la vot.

Dancila, demisia!

Mai ales Diaspora, care nu e otrăvită de Antene, trăiește în democrații reale și e clar că ii urăște. Și reciproca e valabilă, de aia PSDul își bate joc de bieții oamenii de atâtea ori, la fiecare vot.

Coșmarul de doi ani și jumătate, în care era târâtă România de PSD și ALDE s-a curmat brusc pentru că ne-am adunat mulți, foarte mulți la vot. În condițiile în care în România sunt din ce în ce mai mulți analfabeți, asistați social și alte categorii atotsprijinitoare de pesedeu, prezența masivă la vot e garanția că românii nu vor mai adormi din nou pe marginea patului, riscând să cadă în cap peste noapte.

Acum, că tot ne-a trezit din coșmar și am făcut ochi, hai să bem o cafea și să ne apucăm de treabă!

O zi bună, România!

Sunt prea fricos, prea batran si prea bolnav pentru Romania asta… Va rog sa ma iertati!

Am fost vineri 10 august in Piata. Normal. Am ajuns cu Mircea, fiul cel mare, pe la patru, cand deja dadeau cu gaze. Am fost pana in fata la gard la Guvern, ca de obicei, pentru ca acolo e locul nostru de un an jumătate, de cand cu OUG 13. (click mai jos pentru video cu jurnalul zilei!)

Nu se-ntampla nimic, doar ca astia dadeau gaze, asa, la misto, doar-doar ne enerveaza. Ulterior, am citit ca au dat si cu gaze lacrimogene, dar si cu alea iritante. Ba chiar sustinea cineva la TV ca unele erau si radioactive. HA HA HA! Pai, pentru mine, care am cancer si tocmai ce-am facut 38 de sedinte de radioterapie, asta e balsam, nu alta! Si cum sa nu profit de asa o cura, moka, oferta speciala de la Jandarmerie?

Gazat de Dragnea

Pentru reintregirea familiei, Ana a venit pe la sase jumătate, iar Dan, cel de-al doilea baiat al nostru, tot cam atunci. De obicei, el nu sta cu noi la gard, ci la Girafa, cu prietenii lui.

Pentru ca la gard nu mai puteam vedea nimic din cauza usturimii ochilor si pentru ca respiram greu, m-am retras catre mijlocul Pietei, mult mai defensiv. Mircea, fiind mai inalt si mai vioi, mai facea incursiuni in fata, la gard si ne informa ce se mai intampla pe front. Abia atunci mi-am adus aminte ca, inainte de operatia de cancer mi-au gasit si un astm. Si da, se simte al dracu’ de tare atunci cand vin catre tine niste baieti dragalasi sa te spreieze cu diverse arome de gaze, pe alese…

Pana pe la zece seara, periodic dadeau cu gaze si, din pacate, vantul le ducea dinspre guvern catre noi, in mijlocul Pietei. Lumea se retragea in valuri, vedeai de departe cum se retrag  protestatarii, exact ca un tzunami. Iar cand ajungea la tine, trebuia sa fii pregatit sa pleci, ca altfel te daramau cei care se retrageau, precipitat, cu tricourile pe nas si cu ochii-n lacrimi. Destul de multi erau carati pe brate, sau chiar tarati, apucati de brate si cu picioarele lasate moale pe asfalt, lasand niste dare inchipuite, pe care nu le vedea nimeni. Cel mai des erau carati copiii si batrani.

Multi se tranteau la pamant, sperand ca pot respira mai bine si ca pot avea mai mult aer curat jos acolo. Problema era ca, atunci cand fugeai sa te retragi, tu nu ii vedeai si puteai sa-i calci, sa cazi pe ei sau sa te-mpiedici de ei, provocand rani atat unora, cat si altora. Am alfat dupa aceea ca gazul pe care-l dau vitejii nostri jandarmi e mai greu decat aerul, asa ca trebuie sa stai cat mai vertical, sau chiar sa te sui pe ceva, ca sa mai diluezi efectul.

Jandarmii ziceau ca lumea pe seara a devenit foarte agresiva. Pai, mai jegosilor, dupa ce stai sase-sapte ore in Piata, timp in care ai fost gazat din cinci in cinci munite, cand nu mai poti vedea, esti cu ochii-n lacrimi si nici nu mai puteai vorbi, pentru ca, cu cat vorbeai mai mult, cu-atat ti se inchidea gatul si se usca, fara sa mai poti scote nici un sunet, cum credeati voi ca se simteau oamenii de acolo? Era o nervozitate incredibila, mai ales ca 95% din oamenii din Piata nu faceau absolut nimic, nefiind in randul intai. La ei doar ajungea gazul. Efectiv, iti venea sa-i spargi capul oricarui om pe care-l vedeau ca are un spray si da cu gaz! Ganditi-va ca la un meci de fotbal, cand se-ncing galeriile si se da cu gaze, tine mazim doua ore. Aici, eu personal am stat sapte ore in gaze!!!!

Am plecat la farmaciile din zona sa cautam masti. Ha, ce gluma buna! Peste tot, la orice magazin, erau niste cozi ca pe vremea lui Ceausescu, la ratie la carne. Am ajuns pana aproape de Gara, niciuna nu mai avea nimic…

Mai pe seara, au inceput sa se auda pocnituri puternice, petarde, grenade, nu stiu ce erau. Stiu doar ca dupa ce se auzea, ieasea mult fum si lumea huiduia. Am vazut si niste artificii. Jandarmii au declarat ca, de fapt, ala era semnalul ca e naspa si intervin in forta. De unde sa stim, fratele meu? Ne-a instruit cineva cu treaba asta? Hai ca noi suntem mai „anti”, da’ macar aia la Antena 3 si la RTV ii invata pe cei carora le toarna otrava-n ureche in fiecare seara ca la trei semnale din astea e naspa? Si ca astia intervin!

Inainte de noua, pentru ca urma IMNUL, am revenit langa jandarmi, la gard. Eram convinsa ca, dupa atatea proteste in Piata, stiau si ei la la noua cantam imnul, cu luminitele sculate.

Mai apoi, a inceput vria. In final, ne-am refugiat pe scari in fata la BRD, unde abia mai respiram. L-am recuperat si pe Dan si, exact cand am vazut ca oamenii din fata noastra sunt fugariti de jandarmi, iar pocniturile devin din ce in ce mai dese si se aud tot mai aproape, am fugit si noi… Ce lasi!

Sunt prea fricos, prea batran si prea bolnav pentru Romania asta… va rog sa ma iertati!

Imi amintesc ca la revolutie am fost ceva mai viteaz, am ajuns chiar pana la CC! Ce rau imi pare ca nu am prins miscarea asta de vineri macar cu vreo doua’j’de ani mai inainte… Ce meci misto ar fi iesit!

Se poate ști cine au fost instigatorii din Piață!

Tot ce se întâmplă în Piața Victoriei este filmat non-stop. Ca orice loc public de interes, de altfel. Locul e împânzit de camere video profesionale, unele dintre ele se si văd pe clădirea guvernului, așa numitele speed dome-uri. Ele au performanțe formidabile și pot face super-zoom la distanță foarte mare. Astfel încât capturează profilul fiecărui om ce străbate o anumită zonă monitorizată. Găsiți cu ușurință pe net caracteristicile acestor camere si o să vedeți cât de șmechere sunt.

În Piață, la “galben”

Pe lângă astea, și poliția si jandarmeria au propriile camre, sunt convins extrem de puternice.
Așa cum unii dintre voi stiu, de câteva luni colaborez cu AZITREND, o companie care oferă servicii soft, integrate, de securitate, și care folosește poate cea mai bună platformă din lume pentru analiză si management al imaginilor video: TRASSIR. Softul ăsta e foarte misto și are multe module, specifice pentru fiecare utilizare. De la hale industriale la gări și autogări, de la centre comerciale la clădiri de birouri, poate fi folosit oriunde este nevoie de securitate.
Unul dintre module este Face Detection, care face ca orice persoană care intră într-un anume perimetru să fie detectată, si încadrată din punct de vedere sex și categorie de vârstă, și marcat întregul traseu strabatut de respectiva persoană în acea zonă stabilită. Funcția asta e, de obicei, folosită în retail, pentru a determina demograficele vizitatorilor sau cumpărătorilor dintr-un magazin și la ce raioane s-au plimbat. Mai mult, și în ce interval de timp, oferă diverse modele de raportare complexă.
Dacă la acest modul mai adăugăm și cel de Face Recognition, pur și simplu se leagă fața detectată la o bază de date și identifică în doar câteva click-uri că Mircea Gheorghe a fost la proteste în fiecare seară, de la ora la ora și a stat cel mai mult in zona din fața cladirii guvernului, în dreptul lui “galben” de pe tricolor, chiar lângă gard 🙂
Care baze de date? Păi jandarmeria, poliția, serviciile, toți au tot felul de baze de date cu fețele noastre. Dacă nu, să nu uităm că de mulți ani toate buletinele ce se emit au fotografiile realizate digital, deci există multe surse de informare.
Aaa, și am uitat să zic că, la Cupa Mondială din Rusia, abia încheiată, s-a folosit și softul TRASSIR. Ați auzit de vreun incident? A fost, cred, singura ediție fără bătăi între fani, sau altfel de evenimente.
Asadar, atât de simplu este să se știe exact, cu nume si prenume, cine au fost instigatorii.
Adevărata întrebare este: SE VREA?
Că, dacă se identifică, apoi ei sunt luați la întrebări, poate mai toarnă unu’-altu’, pentru reducerea pedepsei, și pe cine i-a pus și-așa, din om în om, cine știe la ce om politic ajungem și ce grozăvie mai aflăm!
Acum înțelegeți de ce e lupta asta grozavă pe legile justiției, de ce nu se mai vrea partea cu denunțurile, cu folosirea imaginilor de pe camere video și câte și mai câte …? Care, acum, cu avansul tehnologiei actuale, sunt din ce în ce mai posibile.
In concluzie, se poate ști cu exactitate cine a instigat, cine a replicat și ce a făcut fiecare.
Câți ani vor trece până vom și afla?

În lume nu-s mai multe Românii!… Să mori tu?!

Cand eram mic, ne îndopau ăștia la școală cu poezii patriotice. Una din ele, a lui Victor Tulbure, era așa, cu “în lume nu-s mai multe Românii”, vers ce se repetă în fiecare strofă.

În lume nu-s mai multe Românii

Ei, uite că Dragnea, împreună cu clica lui, a reușit să dovedească contrariul, separand clar cel puțin două Românii. Și, de parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, le-a invrajbit între ele până aproape de un razboi ce pare inevitabil.
România din țară contra României de-afară.
Bugetarii contra privatizatilor și corporatistilor.
Pensionarii contra tinerilor.
Poliția contra serviciilor secrete.
Angajații contra asistaților sociali.
Jandarmii contra protestatarilor.
Politicienii contra alegătorilor.
Penalii contra procurorilor.
Ministrul justiției contra justiției înseși.
Ministrul învățământului contra învățământului.
Miniștrii contra angajaților din subordine.
PSD contra propriului popor.
Președinte contra Guvern.
Prim-ministru contra României.
… și lista poate continua. Eventual, mai adăugați voi.
Ideea asta de dezbinare, de divide et impera, e de când lumea și pământul și-au folosit-o toți dictatorii. Însă acum se pare că Dragnea a creat o falie imensă, greu de lipit și cârpit la loc în societatea noastră.
Si ne mai și lăudăm si ne dăm cu curu’ de pământ că e anul Centenarului, că Marea Unire, bla, bla…
Nicio manifestare cu ocazia asta, de-acum înainte, nu se va desfășura fără să fie fredonat noul slogan dedicat PSDului. Ceea ce arată dualitatea în care trăim. Sau, mai degrabă, conflictul…
Oricum, versurile poetului, chiar de era proletcultist, se potrivesc la fix în zilele-astea:

Se-nalță-un steag cu falduri purpurii …
La noi în august e fierbinte vara …
În lume nu-s mai multe Românii
Ci una doar, și-aceea ne e țara!

SFATURI PENTRU PLIMBAREA DE SEARĂ IN PIAȚA VICTORIEI

După experiența acumulată în atâția ani de ieșit “în Piață”, am aflat si eu că e bine, pentru protecția ta si a celor cu care ești in grup, să urmezi niște proceduri. Le-am denumit eu sfaturi, dar cine sunt eu să pot sfătui în acest domeniu? Orice jandarm știe mult mai multe decât mine. Dar el e ocupat cu apărat ciuma roșie și nu are timp pentru prostii, așa că … 

Hai să mergem la plimbare…

O să le numerotez, doar așa, la misto, să vedem câte ies 🙂
1 – încercați mereu să vă luati repere, dacă e cazul să evacuati, să fugiți rapid, să știți încotro o luați;
2 – dacă sunteți în grup, stabiliți încă de la început unde si la ce oră vă întâlniți, just in case, dacă vă separați unii de alții;
3 – dacă identificați persoane violente in jur, încercați să plecați din zonă, să le lăsați izolate. Arunci drăgălașii de jandarmi pot interveni la sigur. Și nu vor avea motiv să vă ingramadeasca si pe voi un pic, așa, for fun…
4 – dacă se aruncă cu gaze si le simțiți deja in ochi, in nas si in gură, nu încercați să vă frecați pentru a scăpa de ele! Nu veți face decât să vă deschideți porii si vă vor irita și mai tare. Clătirea cu apă ar trebui să fie suficientă.
5 – Observați în ce direcție bate vantul! E foarte util, credeți-mă. Se poate cu ușurință determina, dacă vă uitați la cum fâlfâie steagurile. Aseară, pe mine, asta m-a ajutat foarte mult. Dacă evacuați in direcția vantului, nu scăpați dw efectul gazelor. Trebuie să evitați mergând perpendicular pe acea directie. Scăpați mai repwde de unda de propagare.
6 – ăsta e foarte important, pentru că nu e doar despre voi, ci si despre cei din jur! Dacă ați fost gazați, nu vă lăsați la nivelul solului, in speranța că gazul se ridică, iar mai jos se poate respira! Gazele pe care le dau acum minunății noștri jandarmi sunt mai grele decât aerul, așa că jos densitatea lor e mai mare. Rămâneți în poziție verticală și parasiti, pe cât posibil, zona.
De ce zic că e important si pentru ceilalți : pentru că aseara, de multe ori, când fugi am din calea gazelir, era să calc pestele oameni lăsați pe vine, cu fața in jos, cu nasul si gura acoperite. Nu-i vezi si, sub presiunea celor care fug im urma ta, riști să îi calci sau sa cazi pestele ei. Așa se produc imbulzezile create de panică, din care multiple ies raniti. Mai ales cei de la bază.
7 –  Cumpărați-vă, preventiv, măști si mănuși. Vezi articolul meu anterior. Aseară, toate farmaciile din zona Pieței epuizaseră stocul după primele reprize de gaze.
8 – dacă, totuși, gazele sunt puternice, un prieten farmacist mi-a recomandat azi o solutie. Vezi aici! Se poate purta într-o doză de spray de spălat geamuri, bine clatita. Se poate pulveriza oriunde pe piele si în gură, dar pe ochii închiși. Soluțiile mai puternice mai concentrate, sunt nu in jumătate de litru de apa, ci in 250 de ml.
9 – dacă aveți la îndemână, laptele e un remediu bun pentru acest gen de iritatii.
10 – Dacă nu aveți nimic din cele de mai sus, pur si simplu, clătiți fața cu apă, sau pulverizati apa. Nu frecati.

Repet, sfaturile astea sunt doar ce am aflat si am experimentat eu. Dacă le considerați utile, dați-le și altora, poate ajută.

Vă doresc o plimbare plăcută!

 

O ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ… Nu e pentru pesediști

După ce ieri am inhalat gaze toată ziua, după orele 16:00, aruncate gingaș, cu muuultă generozitate de drăgălașii noștri jandarmi, azi am plecat, împreună cu Ana, să căutăm măști de protecție. După mai multe farmacii care nu aveau, am ajuns la una la care am găsit.

Recuzita de protest

Un farmacist tânăr, isteț și extrem de amabil. De când am cerut măștile și-a dat seama imediat pentru ce ne trebuie. De aceea, ne-a recomandat si niște mănuși.
– Pentru ce mănuși?
– Ca să vă nu vă iritați ochii sau gura dupa ce atingeți cu mâna o zonă pe care a căzut gaz…
– Ok, atunci vă rog, 6 măști si 4 perechi de mănuși. Cât costa?
– Pentru dumneavoastră, e gratis!

Am rămas… mască!

Totusi, voiam să cumpăr ceva si atunci mi-a recomandat niste pastile Maalox.
Nu avea pe loc modul in care pot fi eficiente împotriva efectelor gazelor lacrimogene, așa că i-am lăsat numărul de telefon, urmând să mă sune ulterior, pentru informatii.
Chiar cand scriam aceasta poveste m-a sunat si mi-a explicat că, dacă e cazul, se dizolva 3 pastile in jumătate de litru de apă si se bea solutia, anulând aciditatea produsă de gazele lacrimogene.
Am simțit un soi de solidaritate uimitoare, ca în starea de razboi, între oameni care simt că au același mod de gândire și vor să se ajute. Pur și simplu!
M-a rugat să nu pomenesc nume sau firme, e mai bine să rămână așa, ca o poveste.
Pe care pesediștii nu o pot trăi, sau intelege.

Jos labele de pe țară! sau… do you believe in life after Dragnea?

Do you, bă Liviu?… deja Dragnea a dat în paranoia! Vede dușmani peste tot și nu doar în afara partidului, adică aceia pe care i-a enumerat pe nerăsuflate, începând cu Iohannis. Sunt convins că e cu ochii mari și în jurul lui, la fiecare cină cea de taină din CEx. Simte că lațul se apropie de par și începe să arate disperarea, cu toate că mimează calmul. Mirosul pestilențial pe care a început să îl degaje, atrage animalele de pradă din ce în ce mai aproape…

Timpul nu mai e cu el, asta cu condamnarea de 3 ani și jumate e mizilic pe lângă alte dosare grele, despre care e conștient că urmează. Poa’ să schimbe el toate codurile penale și legile românești, OLAFul nu e sub papucul lui. Ăla îl va mătura ca un tsunami!
Scena de aseară, când au ieșit toți, strâns uniți în jurul Conducătorului iubit, e de un grețos total, ce amintește de ultimul CEx al lui Ceușescu, în care lingăii lui îl rugau cu cerul și cu pamântul să nu cedeze! Care din grup va fi cel care-l va trăda? Că doar știm că așa se-ntâmplă, de peste 2000 de ani, încă de pe vremea lui Isus… A făcut-o și Băsescu, cu Petre Roman, și Geoană cu Iliescu, chiar și Dragnea cu Ponta. Conducătorul iubit simte sentimentul de trădare în aer, e din ce în ce mai înecăcios.

Marș de-aici, hoților!

In delirul lui, El Lider Maxim a spus că gata, ia mai terminați cu regulamentele astea parlamentare, astea nu-s de el. El trece peste, iar de acum încolo va fi mult mai radical, că nu pot trece legile pe redede-înainte, pentru că au opoziție la fiecare mișcare. Iar lentoarea asta parlamentară nu îi lasă pe săracii pesediști să ducă România spre viitor în zbor.
Păi nu sunteți, mă, voi, pesediștii, majoritatea parlamentară? Aia confortabilă de vă lăudați voi cu ea! Până acum, ziceai ca parlamentul reprezintă voința poporului, organul… reprezentativ. Acum nu mai reprezintă? Gata, ștergi cu el pe jos?

Do you believe?

Măi, animalule!… că șobolan nu meriți să fii, păi tu îți ceri scuze pușcăriașilor? Primii cărora ar fi trebuit să le ceri scuze erau ăia de i-ai târât la mitingul tău imaculat, că ei resimt din plin binefacerile multilateral-dezvoltate ale conducerii tale luminate. Ăia care-și duc viața de azi pe mâine și se bucură la un mic și-o bere la pet. Da’ copiilor care încep an de an școală fără manuale, sau cu mii de școli care se dărâmă peste ei, ori care au buda în curte, sau bolnavilor care n-au banii pentru medicamentele vitale necesare, lor nu le ceri scuze?
Hai să zicem că eu sunt un caz aparte, că am cancer și, spre norocul meu, sunt pe radioterapie și încă nu am nevoie de medicamente specifice sau citostatice. Dar acelor bolnavi care sunt condamnați la suferință, chinuri, disperare și durere, pentru că tu cu ai tăi conduceți un sistem sanitar care e plin de bani, dar care sunt furați și căpușați zi de zi, așa încât sărmanii pacienți trebuie să se descurce cum pot și dacă pot… lor nu le ceri scuze?
Aaa,… că mi-am adus aminte! Spune-i lu’ fata aia cu nume de element chimic din tabloul tău de elemente de la partid (fac pariu că Veorica ta nu știe de cine vorbesc!), că noi în Piață, nu ne-am bucurat de răul cuiva, că nu e creștinește. Ci am cântat pentru că mai există o speranță că în România dreptatea se face pe bune, încă nu e mânjită de rahatul animalelor dragniene.

Faptul că acest video pe care l-am postat a fost văzut deja de peste un sfert de milion de oameni, ar trebui să îți mai bată un cui: e dublu față de câți ai adunat tu, cu japca, în Piață…

Și ar trebui să ne mulțumești, nouă, șobolanilor, pentru că niciodată în viața ta, nu cred că ți-a mai cântat atâta lume la mulți ani! din toată inima.

În Piață

Iar mutarea lui Iohannis de azi, prin anunțul că va mai fi încă cinci ani președinte, sunt convins că-l va face pe Liviuț să se precipite și mai tare. Și să facă prostii din ce în ce mai mari, cu riscul să dea foc țării. Tot răul spre bine, cu cât Dragnea face mai multă spumă, ca o bere caldă, cu atât ne apropiem de finalul unei epoci triste a României.

2017, cel mai greu an al meu. Dar de la care am învățat enorm… – continuare

Inainte de a continua cu ultima parte din ceea ce a insemnat pentru mine 2017, vreau sa va multumesc! Eu nu stiu sa scriu, nu am stiut niciodata. La romana, in general, nota mea era 8. La gramatica eram cel mai tare, dar cand se punea problema de compunere, sau de analiza pe text, eram varza… Imi amintesc ca la analiza “Puiul” am inceput textul cu “Cică era odată…” si proful de romana, domnul Voican, un om de o rara finete, mi-a subliniat cu rosu… Cum sa incepi o analiza cu “Cică”? Insa cand vad reactiile voastre la ce astern eu aici, raman uluit, parca nu ar fi vorba de mine. Voi ma excitati si ma indemnati sa continui, ceea ce in mod normal nu stiu daca as face-o. Repet, astea sunt gandurile mele, asa-mi vin, e o perioada in care se descarca multe energii pana acum incatusate poate. Acum s-or fi copt si vor sa iasa in lume, habar n-am. Ce e important sa stiti e ca tot ce scriu aici este adevarat, asta am trait, simtit, patit. O fi bine, o fi rau, nu conteaza… sa mergem mai departe.

Goana dupa modele… sau floarea din gradina

M-am apucat de pictat in urma cu 4 ani. De desenat, o faceam din copilarie, mai ales caricatura, dar de pictat imi era frica. Nu stiu de ce, mereu ma speria ideea ca nu sunt in stare. Poate chiar nu sunt 😊 dar chiar asta e un amanunt, nu mai conteaza. Asa ca am inceput sa pictez. Si am pictat ca inecatu’ inca de la inceput, cate un tablou pe zi, in week-end chiar si mai mult. Parca as fi vrut sa recuperez toti anii cand nu pictasem si au trecut asa, albi, ca niste panze goale, pe langa mine. Lucram de toate, peisaje, flori, nuduri, portrete, abstract, autoportrete, in pensula, in cutit, acryl, ulei, efectiv orice-mi pica la mana, pana cand mi-am dat seama ca, daca pictez dupa natura sau dupa model, e cu totul altceva decat dupa poze facute de mine sau dupa net. Cum nu am bani pentru modele nud (tocmai v-am povestit, un capitol mai sus, ca nu mai am job), si chiar daca as avea, sunt destul de zgarcit, m-am gandit sa plantez flori, ca apoi sa le folosesc drept model si sa invat sa pictez si eu dupa natura. Asta a fost gandul initial, care m-a facut ca in primavara sa-mi amenajez o gradina in curte, plina de tot felul de flori. Tot ce gaseam in piata (ma stiau toate floraresele deja), puneam in gradina sau in ghivecele de prin curte. Cred ca am avut sute de flori peste vara. Am pus pe Facebook peste 600 de foto cu flori, adica doar o mica parte din cele peste 5000 facute… M-am atasat de ele atat de mult incat am stat pana si in ploaie, in picioarele goale, in noroi pana la glezne, sa le sadesc si aranjez. Erau copiii mei, de care am avut grija tot sezonul. Mereu imi zicea Ana: daca ajungi in piata, nu mai lua flori, chiar nu mai avem unde sa le punem! Ei,… mai gaseam loc, mereu am fost inventiv 😊  Nu stiu absolut nimic despre arhitectura peisagistica si nici nu am pretentii ca am cunostinte cat de cat in domeniu, tot ce stiu, stiu de la tipele din piata: cum se planteaza, in ce loc, cum se rup florile si crengutele ca sa dea altele, cum se tund dupa ce cad florile, cum se inmultesc, d-astea… Le-am potrivit si eu cat de cat dupa cat m-a dus capul si m-am priceput. Am invatat, mai degraba intuit niste reguli, despre cum sa le pui in functie de inaltime, ca sa le vada soarele pe toate, am invatat traseul pe unde umbla soarele peste zi, ca sa-mi dau seama de zonele insorite sau umbrite, despre fiecare in ce ordine apar, in functie de anotimp, ca sa stii ce pui in loc atunci cand se trec…

Cat despre pictat, ca de fapt, asta era scopul initial, nu? am realizat peste 50 de tablouri cu flori si cred ca vor mai fi inca pe-atatea! Oho!… sigur nu aveam banii pentru atatea modele, nici daca eram angajat cu un super-salariu 😊

Odata stiu ca am pictat dupa natura niste gladiole albe, asezandu-mi sevaletul direct in gradina, langa ele. Era o dupa amiaza superba, culori calde, raiul pe pamant, ce mai! A iesit un tablou (video-ul integral e pe canalul meu de Youtube, cautati dupa MirceArt, episodul 16) pe care, cand l-a vazut Ana seara cand a venit de la job, a zis: „in sfarsit, acum pot sa spun si eu ca esti pictor!” Eee? Merita orice efort pentru un asa compliment 😊

Cu ocazia asta, m-am convins si ca florile au suflet. Se bucura, se intristeaza, sunt sensibile ca noi toti. Da, ca orice om sau animal, copac sau orice e viu, cred ca toti suntem cuplati la o Unitate Centrala a Sufletelor, care e undeva in univers si unde ni se inregistreaza toate miscarile. Acolo se duc si cei disparuti, care apoi sunt re-distribuiti in alte roluri, astfel incat tot ce este viu este inter-conectat intr-o singura Entitate. Nu am citit asta nicaieri, poate ca exista ideea, dar asa sunt eu convins acum ca functioneaza VIATA. Si imaginea asta ma ajuta sa inteleg mai bine unele lucruri si, poate, sa le accept mai usor. Asa incat, nici un suflet, practic, nu dispare, ci se duce in alt rol, alt loc, alta misiune. O fi o idee gresita, sau puerila, dar eu asa cred.

De aici am invatat ca vorba aia cum ca toata lumea trebuie sa-si faca in viata o casa, un copil si sa sadeasca un pom, cred e foarte adevarata. Practic, trebuie sa lasi in urma ceva durabil, care sa fie marturia trecerii tale prin zona. Pai, altfel, cu ce treaba pe-aici?

 

Ce pare important nu e. Si invers!

Ei, partea de aici e mai interesanta. Ca e vorba de sistemele de referinta personale, de prioritati, de ce simte si are nevoie fiecare. Eu va spun doar din experienta mea, care poate nu se potriveste deloc cu alta, asa ca nu luati de buna si nu incercati acasa 😊 Insa am citit ca sunt studii ce arata ce regreta cel mai mult oamenii spre sfarsitul vietii. Cei mai multi si-ar fi dorit sa petreaca mai mult timp cu familia, sau cu prietenii. Nimeni nu spune ca si-ar fi dorit mai multe ore la job, sau sa-si faca targetul, sau sa primeasca exceed expectations la evaluare! Deci, spre final, toti ne intoarcem la ce suntem noi, ca oameni, la valorile universale, nu la ce pozitii am ocupat vremelnic, in diversele ierarhii abstracte. Nu ma intelegeti gresit, si dorinta de cariera, de a fi cel mai bun in domeniul tau, motivarea de a deveni cel mai tare sales star, sunt legitime si reprezinta motorul care ne impinge ambitiile in anii tineretii si maturitatii. Dar, pe partea a doua, spre final, ne dam seama ca altele sunt mai importante. Si, pe bune! Chiar nu ar fi drept ca tu sa spui ca cel mai important lucru in viata ta e un job pe care l-ai avut. Pentru ca, pana la urma, chiar nu e important! Compania l-a inlocuit cu altcineva imediat dupa ce ai plecat, poate intr-o saptamana… Stiti cum se spune, cimitirul e plin de oameni de neinlocuit!

Interesant un gand pe care-l am, mai ales de cand mergeam la mama la azil. Scuze, poate deviez, dar, daca nu il scriu acum, il uit. Asadar, copiii, cand sunt mici, la gradinita si in scoala primara, hai si-n liceu, sunt toti cam egali, la fel. Ei nu simt diferentele dintre ei, pentru ei nu conteaza daca unii sunt copii de stabi sau de oameni normali, se joaca impreuna fara granite sociale, sau de avere. La fel si batranii, uitati-va in grupurile de turism de seniori, sunt cam toti la fel, se simt bine, fac misto copios unii de altii, e o veselie enorma acolo si o pofta de viata, nu conteaza fiecare ce a facut pana atunci in viata. Acolo sunt egali. La fel si la azil, nu mai conteaza traseul vietii de pana atunci, toti sunt la fel, colegi la masa, sau de carucior, la plimbarea de seara. Acolo nu e importanta cariera, decat in masura in care poti sa te lauzi cu succesele tale la ceaiul de dimineata in sala de mese. Diferentele majore apar intre liceu si dupa pensionare, adica in viata activa. Acolo ne indepartam unii de altii, fiecare e mai cu mot, functioneaza al dracu’ orgoliul, invidia, comparatia, pizma, uneori chiar ura. Hm,… de ce oare?

Revin. Deci, asta vara, mi-am facut analizele periodice. Printre ele si una care se ia din sange si e specifica prostatei, PSA. Ei, acest mic amanunt se pare ca mi-a salvat viata! In mod normal, la mine trebuia sa fie in jur de 4 si aveam 8,72. De la aflarea rezultatului, am mers pe firul apei cu investigatiile, ecografie, tuseu rectal, RMN, punctie – care a dat verdictul final: cancer de prostata. Daca acea analiza de PSA (Prostate Specific Antigen), pe care multi din barbatii de peste 50 nu o fac, desi ar trebui introdusa printe cele obligatorii, nu era luata in calcul, nu stiu unde eram acum. Pentru ca, am mai zis, genul asta de cancer nu il simti. Nu te deranjeaza nimic. Asta vara eram in cea mai tare forma, stat afara mult, lucrat in gradina in aer curat, bronzat masiv, ca agricultorii, plimbari aproape zilnic cu bicicleta in Parcul Mogosoaia la Palat, mancat sanatos, multe seminte si salate, foarte putina carne, ce mai! Super fine! (am dovada o colectie de poze pe Facebook)

Numai ca, pe dinauntru, ceva lucreaza in continuu, parsiv… Normal, am citit mult pe tema asta si-am inteles ca, pana la urma, cancerul este un ghinion, o loterie, la care fiecare ne calificam sau nu. Evident ca te rogi sa nu fi alesul, dar cine se ia dupa ce vrei tu? Nu tu faci regulile.

Daca as tine un curs despre prioritati in viata mea si as spune ca PSA este una din ele, cred ca barbatii din sala ar spune: „asta e dus cu pluta!”. Aaaa, si nici n-ar sti macar ce e aia.. Sigur, e o alta perspectiva, a celui care a trecut pe-acolo si stie drumul…

Pe bune, as propune ca orice angajator sa solicite barbatilor de peste 50 de ani aceasta analiza, asa cum solicita si analizele de sange, inima sau plamanii.

Mai mult, doamnelor, putin ajutor aici, va rog! Sotii sau prietene, va rog sa cereti barbatilor sau prietenilor vostri peste 50 de ani sa-si faca anual aceasta analiza. Indiferent de rezultat, ajuta! Daca rezultatul e in parametri, super, ne vedem la anu’! Iar daca nu, treci pe la urologul tau, el stie ce sa-ti recomande. Vei descoperi, indiferent ce-ar fi acolo, ceva ce e la inceput si muuult mai usor de vindecat decat mai tarziu. Atentie! Evolutia acestui cancer are un singur sens si nu sta pe loc! Prin amanare, nu faci decat sa agravezi lucrurile. Si e vorba de viata ta. Nu o mai lungesc, acest mic amanunt, bifarea casutei de PSA de pe buletinul de analize de sange, e posibil sa-mi fi salvat viata!

Daca vrea cineva sa dea share acestui articol, asta e motivul pentru care recomand redistribuirea: cat mai multi barbati de 50+ sa-si faca analiza PSA!

Ce am invatat de aici? Cariera e mai importanta, sau PSAul? Depinde la ce varsta ma intrebi…

 

Zodia Cancerului

Dati-mi o idee, ca nu stiu cum sa denumesc acest capitol, incat sa nu sperie. Pana o sa-i gasesc un titlu mai potrivit, sau imi sugerati voi ceva, il las asa…

Un tip care iese din cabinetul medicului si se intreapta spre lift, tot vorbea cu sine insusi: „Fecioara? Nu… Sagetator?… Parca nu. Pesti? Nu” Apasa pe butonul liftului, vine liftul, se deschid usile si intra. Apasa pe parter. „Gemeni? Hmm,… Leu? Nu… Capricorn? Nu…” Ajunge la parter, iar se deschid usile. Tipul nu coboara, apasa din nou pe etajul de unde tocmai coborase. „Berbec? Nuuu. Balanta? Niciodata… Varsator, NU!” Ajunge pe etaj, se indreapta catre cabinetul doctorului, bate usor la usa si, dupa ce i se raspunde, baga doar capul pe usa si-l intreaba pe doctor: „dom’ doctor, ce-ati spus ca am?” „CANCER!” „Asa, asa, multumesc, dom’ doctor, uitasem…” Bancul asta, pe care il stiam din liceu, imi revine ori de cate ori imi amintesc de momentul cand a avut confirmarea oficiala ca am cancer. Aveam niste banuieli din modul in care decurgeau lucrurile si analizele in diverse faze, cu statistici din ce in ce mai impotriva mea, cu cifre tot mai mici in care nu aveam cum sa ma incadrez, decat ca o mare exceptie. Destul de clar mi-a fost dupa RMN, pe care l-am facut la GRAL Medical, ca ei deconteaza cu casa de asigurari si am mai salvat niste bani. Analiza e aia in care te plimbi, culcat pe un pat mobil, o ora si jumatate prin covrigul ala imens, te pune sa-ti respiratia pret de 10-20 de secunde, de vreo 15 ori, si auzi tot felul de batai ritmice si pacanituri. La sfarsit, primesti niste filme mari, negre. Mie imi aminteau de filmele cu care lucra mama la zincografie, tot asa, erau filme ORWO si AGFA si erau negativele pozelor ce urmau sa apara in ziar a doua zi. L-am rugat pe doctor sa-mi dea un flavor, la botul calului. M-a chemat la un monitor si mi-a aratat ca, mai ales pe lobul stang al prostatei, e o chestie alba. La astea cu filme, e in negativ fata de viata reala: inseamna ca daca e negru e bine, si daca e alb e naspa! Ei, atunci am vazut si eu exact cum arata la fata inamicul, cancerul meu. Desi, repet, nu aveam rezultatul oficial, asta venea in urma biopsiei. Doctorul mi-a spus ca, statistic, cam 80% din cum vede el acolo ca arata, e cancer. Niciodata nu am fost norocos la d-astea cu numere la intamplare sau loterii. Poate in altele da, dar nu la astea. Asa ca, atunci cand am vazut si rezultatul biopsiei pe foaia aia A4, in care iti spune in multe cuvinte pe care nu le intelegi si din care tu vezi doar unu’-doua, care tasnesc spre tine din pagina, inrosite, bolduite si arzandu-ti retina, ca de exemplu MALIGN… am inteles ceea ce n-as fi vrut.

Rezultatul biopsiei mi-a venit pe 7 noiembrie. Iar pe 27, deci in mai putin de trei saptamani, eram deja sus pe masa de operatie la spitalul Monza. Am si avut norocul de niste oameni inimosi si formidabili, incepand de la domnul doctor Cristian Surcel impreuna cu intreaga echipa a dumnealui si cu sprijinul tuturor celor de pe etajul IV, care m-au luat de mana si m-au trecut PRAGUL cel mai important din viata mea pana acum. Nu mai povestesc aici ce s-a intamplat, am facut-o cu alte ocazii, tot pe acest blog.

Ce am invatat de aici e important! Ca Dumnezeu ne da puterea sa infruntam orice greutate, trebuie doar si noi sa punem putin umarul. Eu sunt un fricos, toata viata am fost. Ori, daca eu am reusit sa trec peste toate spaimele, fricile si temerile mele si sa dau la o parte orice, astfel incat sa ma lupt si chiar sa fac orice, sa-mi gasesc spital sa ma operez cu ajutorul robotului si asta cat mai repede, inseamna ca am avut puterea asta de undeva. Eu nu stiam de ea… Apropo, ce bine ca n-am gasit loc la Cluj, ca uite ce grozavii si orori se intamplau acolo la urologie!

Insa cum se va termina capitolul asta, nu stiu inca. Depinde de niste rezultate, care inca nu au venit. In orice caz, evident ca sunt hotarat sa merg pana la capat, sa lupt pentru viata mea si, cat pot, s-o traiesc cat mai mult. Mai am atatea de facut, de pictat, de iubit, de scris, de simtit, de experimentat, de oferit, de uitat, de suferit si de trait. Egoism? Poate. Dar o viata avem, asa ca e scuzabil…

Ce-am invatat de aici? Ca trebuie sa pretuim fiecare zi si sa invatam de la flori sa traim la maxim AZI! Pentru ele, MAINE nu exista…

 

Curs de comunicare

Am facut in viata mea, cred ca zeci de cursuri de comunicare, in multele companii in care am fost angajat, sau cu diverse alte ocazii. Niciunul nu seamana intre ele, fiecare are o alta reteta. Daca ar fi o unica reteta, s-at tipari manualul unic si gata: toti am sti cum sa comunicam. Hm,… ei bine, nu e chiar asa! Eu am decis ca vreau sa comunic la modul cel mai direct si mai dificil cu toata lumea. Adica SINCER! Am declarat pe Facebook si pe LinkedIn ca am fost diagnosticat si operat de cancer. Unii chiar m-au acuzat de exhibitionism, altii ca ma jelesc in public, ar trebui putina decenta, altii ca fac parada de boala mea,iar altii imi masurau deja banii pe care i-as fi castigat cu blogul meu scriind astfel de articole. Va asigur, nu castig nimic, asa ceva nu e de vanzare! Gandul meu a fost doar sa ajut, chiar cu pretul expunerii mele. Pe cei care, ca si mine, sunt speriati de cancer, o boala care usor-usor, se insinueaza in vietile noastre din ce in ce mai des. Trebuie sa ne obisnuim totusi cu ea, da-o-n pana mea! Si atunci m-am hotarat sa tin un fel de jurnal, in care sa spun, pas cu pas, ce se intampla, prin ce treci si ce simti. Ideea mea a fost ca, odata descompus in elementele componente, cat mai simple, pana si cancerul pare o boala ca oricare alta. Sau, mai bine spus, o problema ca oricare alta, ce poate fi rezolvata. Si asta stiintific, etapa cu etapa. Ma gandesc ca nu degeaba omenirea a studiat de mii de ani medicina, pana a ajuns sa ma opereze cu ajutorul robotilor. Se pare ca oamenii astia stiu ce ce fac!

Deci, cu gandul de a ajuta si alti oameni, care sa vada ca nu e chiar asa mare sperietoare cum credeau ei cu cancerul, am pornit in dezvaluirile mele. Si mai e un gand, cel cu analiza PSA. Stiu ca va plictisesc cu asta, dar vedeti mai sus cat de importanta e si cum poate salva vieti.

Ei, si-asa am inceput cel mai al dracu’ si mai pe viu exercitiu de comunicare, in care subiectul principal era boala de care sufar, iar cei catre care comunicam erau oameni pe care ii stiam, dar foarte multi si oameni pe care nu i-am cunoscut niciodata. Am primit sute de mesaje cu situatii dificile, uneori similare, prin care au trecut si altii si care rezonau cu ce traiam eu. Si asta m-a ajutat si mi-a dat putere. Aha! deci suntem mai multi si ce mi se-ntampla, nu e doar la mine, au trecut si altii pe-acolo. Parca asa ai mai multa forta. In plus, toate gandurile bune, incurajarile, vizitele, cadourile, telefoanele, imbarbatarile si urarile de bine, mi-au dat puteri pe care nu stiam sa le am, sau ca le pot duce. Si m-au impins in fata, m-au trecut PRAGUL.

Cu ocazia asta am inceput sa scriu. Altfel decat pana acum, mai aplecat, mai putin la misto, mai responsabil. Ca, am uitat sa va spun, treaba asta vine la pachet si cu o responsabilitate sporita. Pana acum, scriam fara sa ma gandesc ca ma citeste cineva. Daca citea, cu atat mai bine, uite! suntem doi care rezonam la aceleasi idei. Insa acum, cand am vazut cate mesaje sincere, directe, care imi aratau adevarate drame sau rani deschise ale unor prieteni care-mi ofereau sau cereau ajutor, sau doar imi impartaseau din trairile lor, s-a schimbat ceva. Jocul e altul, mai serios, mai inalt, la alt nivel. La care sper sa ma pot mentine!

Asta a fost lectia mea si va recomand de-aici inainte tuturor: Mai, oamenilor! Comunicati cu cei din jur, familie, prieteni, apropiati, cereti-le ajutorul si veti vedea ca el va veni, cateodata de unde nici nu te-astepti! Chiar si unor straini, dar care stiu ceva despre problema voastra si simtiti ca putei rezona, cereti-le ajutorul. Poate chiar e mai usor sa i te destainui unui strain, care nu face parte din cercul tau sau pe care dupa aceea nu-l mai intalnesti niciodata.

Si inca ceva: fiti SINCERI! Asta e cheia…

 

Monarhia salveaza Romania

In finalul anului, Regele Mihai ne-a luat pe toti romanii de mana si ne-a dus acolo, sus, in stratosfera, unde poate ca nu am fost niciodata inainte, ca popor. Ce aer curat e aici, limpede, ce luminos se vede soarele, ce lume frumoasa in jurul nostru…. Aici puteam fi nu doar pentru o zi, ci mereu, daca acum 28 de ani unii smecheri ai vremilor, vopsiti in multe culori ce sub lumina filtrului istoriei vireaza mereu in rosu, nu ar fi uneltit sa ramanem pe veci inchisi in lagar. In lagarul indoielii, al ambiguitatii, al neputintei, al lui „ce-ar fi fost daca?”. Iar acum se vede cum urmasii ticalosilor initiali fac tot ce le sta-n puteri sa-si creeze propriile legi si reguli prin care noi sa muncim cat mai mult, ca ei sa puna biruri cat mai mari, pe care sa le fure in gasca lor gusata si manelata!

Ce-am invatat de-aici? Ca poporul asta al nostru parca mai zvacneste un pic la bun simt, la adevaratele valori, la modestie, credinta si smerenie. Istoria trebuie mai intai cunoscuta in realitate, apoi putem aprecia corect unde suntem dar, mai ales, unde am vrea sa ne-ndreptam. Si, ce-i mai important: ca avem dreptul sa visam ca, odata si-odata… Exact ca-n basmele cu regi. Ca noua, romanilor, ne plac povestile, mai ales daca se termina cu bine.

 

Gata!

Dragii mei, cam asta a fost 2017 pentru mine. Mult, putin, habar n-am. Imi cer scuze de v-am plicitsit. Ooops, acum vad ca, ceea ce ar fi trebuit sa fie doar o insiruire de idei, s-a intins la peste 5500 de cuvinte, in doua articole… Sigur am plicitsit! Dar am scris dintr-o suflare, nu stiu daca altadata m-as mai fi aplecat asupra in detaliu asupra acestor idei… Poate ca pe unii i-am dezamagit, 2017-le lor a fost cel mai fantastic an al vietii, asa ca de ce-mi permit eu sa vin si sa spun ca pentru mine a fost cel mai rau…?

Daca-mi doresc ca 2018 sa fie mai bun? Evident! Dar, acum, uitandu-ma in urma, ma-ntreb oare ce inseamna mai bun?

Voua insa, va doresc un 2018 SINCER, cu multa SANATATE si IUBIRE! Restul vin de la sine, se rezolva si se-aseaza ele cumva. Credeti-ma!

La multi ani!

2017, cel mai greu an al meu. Dar de la care am învățat enorm…

Nu ma plang, dar asa e. Anu’ asta am invatat the hard way despre cum se cucereste si, mai ales, cum se mentine democratia, rezistand zi de zi, sau despre cum iti iei mari tepe de la unii oameni, chiar daca ai contract semnat cu ei. Cum sa apreciezi fiecare secunda alaturi de mama ta, ca niciodata nu vei sti cand e ultima, despre cum sa cresti niste flori de care sa te indragostesti, care apoi sa-ti devina muze in tablourile tale. Despre cum e sa afli ca ai boala de care-ti este cel mai teama, cancer, si sa reactionezi intr-un mod atat de normal, incat nici nu incepi sa urli, nu-ti smulgi parul din cap, nici nu te tavalesti pe jos, ci pleci de la cabinet normal, spui multumesc cand primesti plicul cu verdictul, dai buna seara la receptie, conduci normal spre casa, faci cumparaturile in drum, iar apoi acasa, cu o Silva neagra in fata, ca sa capeti curaj, povestesti familiei la capitolul „da’ tu ce-ai mai facut azi?”, ca pe un fapt normal. Si-apoi, incet-incet, afli ca exista viata si dupa. Despre cat de neimportante sunt lucrurile ce-ti par determinante la un anume moment al vietii si cat de importante, vitale chiar, sunt cele pe care le considerai insignifiante, sau de a caror existenta nici macar nu stiai. Despre comunicare si cum e sa capeti mii de prieteni care sa te-ajute cand iti e greu, despre cum incepi sa scrii, sa mai reduci presiunea si ca sa-ti mai golesti prea-plinul din creier. Si, in final, despre faptul ca Romania, in esenta ei, a fost mereu condusa de voievozi, de domni, a fost regat inca de la nastere si a avut un Rege. Iar comunismul a fost accidentul genetic, virusul rusesc, ce lasa urme inca…

Asta e rezumatul. Sa incepem, deci…

Cum spuneam, pentru mine, 2017 a fost un an foarte greu, poate cel mai dificil de pan-acum. Parca au navalit peste mine toate problemele, asa gramada. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca greutatile sunt cele mai valoroase lectii pe care viata ti le poate oferi. Training on the job! Poate ca inveti si din bucurii, dar atunci nu prea te apleci spre partea asta, introspectiva, esti prea imbatat de succes, de aerul tare al inaltimilor…

Sunt multe. O sa le iau, totusi, in ordine cronologica, desi, ca importanta, poate ca ordinea ar fi aproape invers!

 

Democratia nu e un dat, ea se cucereste. In fiecare zi!

Mai intai a fost un miting la Universitate, unde a venit si presedintele Iohannis. Tare mandru am fost cand Mircea, fiul meu cel mare, a plecat de langa noi, a traversat prin multime tot bulevardul si, strapungand garzile de corp, a reusit sa dea mana cu el. Momentul a fost surprins chiar si in clipul video postat pe Facebook de Presedinte cu acea ocazie. Apoi, la sfarsit de ianuarie, intr-o seara, pe la 10, cand la sediul Guvernului au iesit la declaratii Iordache si cu ala de la finante, i-am zis Anei: Sa vezi c-au dat-o! Era vorba de vestita OUG 13. Imediat dupa, in noaptea aia, impreuna cu Ana si cu baietii, eram in Piata! Numai acolo mai era un aer respirabil…

Si aici am o rugamine: sa ma mai scuteasca jegosii de serviciu cu Soros, cu oamenii platiti (50 de lei de om si 30 de lei de caine) si cu jigniri d-alea de doi lei, ca nu stiu sa gandesc cu capul meu si ca sunt neinformat, credul si manipulat. Asta e placa pe care-o toarna PSDistii si Antenele in urechile masei lor de votanti, ignoranti, pe care apoi ei o redau mecanic, fara argumente, ca papagalii… La fel si Ceausescu, in decembrie ’89, cu „agenturili straine” si cu „puterile imperialiste”, vina e mereu in afara. Paradoxul e ca noi, cei din Piata, platim din taxele noastre banii ajutorului lunar al asistatilor care ne injura ca ne aflam acolo si voteaza PSD cu ochii inchisi… Si care organizeaza si ei un contra-miting la Cotroceni, unde apar numai figuri impozante, gen nu stiu ce dansatoare fara dinti… Iar cand Iohannis vine in mijlocul lor sa-i intrebe ce vor, nu stiu decat sa urle, fara sa reuseasca sa articuleze niste sunete cat de cat umane…

Asta e democratia, votul unui asemenea animal in ambalaj uman este egal cu al unui academician sau eminent om de stiinta. Asta trebuie sa inteleaga aia care si-au bagat piciorul in el de vot si acum nu stiu cum sa se mai planga in ce tara de cacat traiesc: frate, de ce n-ati venit la vot? Va strica zen-ul din ziua aia un sfert de ora de scufundat in mocirla realitatii, sau va manjeati pantofiorii Jimmy Choo?

Am rezistat in Piata, impreuna cu Ana si baietii, multe zile si nopti. Indiferent de vreme, de oboseala, de cat de incarcat era programul. Nu credeam sa stau ore intregi, afara, la minus nu-stiu-cate-grade, pe ploaie, viscol, sau ninsoare, doar ca sa demonstrez ceva. Ca sunt om si am o parere, pe care mi-o exprim. Pentru ca asa am vrut, asa am simtit si acolo m-am simtit din nou liber. Aerul tare din Piata mirosea altfel, ca in Piata Universitatii, cu 27 de ani in urma, cand toata tara dadea in noi ca suntem drogati, vanduti, golani si huligani. Si ce daca! Golan, da, si ma mandresc cu asta toata viata! La fel si cu #rezist, unde am trait clipe pe care nu cred sa le mai vad vreodata in Romania. Cand esti parte din cel mai mare steag tricolor, luminos, facut din sute de mii de suflete, ai de ce sa fii mandru, chiar daca tu erai doar un pixel intr-o imagine de generic. Ca doar nu din nebunie au venit acolo toate televiziunile din lume: uite, romanii predau o lectie de democratie lumii intregi. Asadar, dupa ce ani de zile am copiat si noi de la altii, incercand sa invatam ce inseamna Lumea Libera si libertatea cuvantului, iata ca a venit clipa sa dam si noi ceva inapoi. Si am dat, multi de afara preluand in urmatoarele miscari de protest modelul romanesc. Poate unii considera ca, de unul singur, nu ai cum sa schimbi ceva. Fals! Eu unul, am avut o idee, ca dupa steagul Romaniei, ar fi normal sa facem steagul UE in duminica urmatoare. Am trimis ideea unuia dintre organizatori si, cu ajutorul unor oameni inimosi, in duminica urmatoare agentiile de presa din toata lumea transmiteau steagul UE realizat de mii de oameni in Piata. Deci, se poate!

Lectia de aici este ca daca ai un vis, tine-te cu dintii de el, du-l pana la capat, no matter what. Sigur vei reusi!

 

Cum e sa nu ai job!

La 1 iunie am ramas fara job, prin acordul partilor. O situatie complicata, despre care nu as vrea sa dau detalii acum. Insa care a avut urmari importante pentru mine. Am aflat ca, indiferent ce stii sa faci, sau ce pozitii ai ocupat, cam dupa 45 de ani nu prea te mai cheama nimeni, nici macar la interviu, indiferent unde aplici. Eu am 57. Asa ca, dupa ce m-am impacat cu ideea, am inceput sa-mi construiesc planuri cum sa-mi dezvolt singur businessul meu, consultanta pe sales si marketing, cu traininguri si cu ce mai stiu eu sa fac. Paradoxul este ca exact acum, cand stii mai multe si mai ai atatea de oferit, si esti in starea in care vrei sa impartasesti din experienta si cunostintele tale, nu te mai vrea nimeni. Ca nu mai ai entuziasmul sau energia unuia de 25 de ani, ca nu mai ai motivatia si alte bla-bla-uri d-astea luate de recrutori din carti. Pai eu, de cand ma stiu, nu am muncit atat de intens ca in ultimii ani, cu job full time ziua, apoi gradinarit seara, cat tinea lumina, iar apoi pictat pana noaptea tarziu in atelier. Zilnic! Iar in week-end, chiar si mai mult de munca acasa. Fara TV, fara alte activitati pe care acum le consider pierdere de timp… Poate oi fi eu exceptia, nu stiu. Dar oamenii astia din HR sunt atat de departe de realitate, sunt condusi de niste cifre statistice si nu ies din ele… Ironic e ca mai vezi zilele astea si titluri ca vaai! nu se mai gasesc oameni specialisti de angajat. Hm… controversata situatie.

Am mai trecut o data printr-o perioada in care cautam job, cand desi aveam firma mea, piata de consultanta si training era la pamant, prin 2009-2010 si atunci, dupa ce am trimis sute de CVuri, fara nici un rezultat, am zis sa incerc altceva, sa fie diferit. Si am trimis mailuri de nu mai mult de fix trei randuri, fara nimic atasat, in care spuneam ca doresc un job, am experienta de senior pe sales si marketing si stiu ca au milioane de CVuri in cosul de gunoi, asa incat nu le mai trimit si eu inca unul, decat daca il solicita ei. Mailul se numea „fara CV atasat!”. O recrutoare, o fata super-desteapta, s-a prins ca e ceva diferit, m-a chemat si uite-asa am gasit un nou job!

Acum e alta situatie, invat sa lucrez pe proiecte, colaborari diverse, in multe domenii, ce bine ca am experienta variata!, asa incat sper ca voi parcurge cat de cat ok si perioada asta cat o mai fi pana la pensie. Iar, daca merge si da rezultate, sigur si dupa.

Sigur, partea cu banii nu mai e la acelasi nivel, da’, hei! cine are nevoie de bani cand pasiunea e mare?

Deci lectia de aici e ca trebuie sa investesti mereu, zi de zi, in viitorul tau, toate resursele: bani, timp, efort. Sigur vor aparea rezultatele pana la urma.

 

Ti-ai sunat mama azi?

Daca da, atunci esti fericit. Faceti-o, sunati-va parintii cat mai des, profitati de perioada cat ii mai aveti, cat mai puteti fi impreuna. Timpul e ireversibil, in finalul filmului cu numele asta chiar scria „timpul distruge tot”! Nu ramanem tineri si frumosi forever. Ei, parintii nostri, cu atat mai mult, se duc primii, asa e mersul firii. Nu mai sunt cei din povestile copilariei, veseli si sanatosi. Mama a fost mai mereu bolnava, eu asa mi-o amintesc. Multe, amestecate, catalizate si de mediul toxic in care a lucrat, in tipografie, asa ca, in timp, toate s-au adunat si, pe langa bolile psihice, a venit si un cancer de san, operat si apoi recidivat dupa 10 ani. De cateva luni in azil, unde avea ingrijire ok si eu o vizitam saptamanal, incercand sa ne asiguram, impreuna cu taica-meu si cu fratele meu Dan, ca petrecem cat mai mult timp cu ea. Din pacate, noi eram cu ea, dar ea nu era cu noi, iar de vina erau multe: cancerul, insuficienta cardiaca, probleme cu glanda tiroida, sindrom discordant, alzheimer, parkinson, fractura de bazin, arsura pe mare parte intr-un accident casnic, off, multe! nu mai stiu cate altele… Le-a dus pe toate pana la sfarsit. In putinele momente cat mai era prezenta, parca-parca ma recunostea, dar apoi disparea rapid in lumea ei, unde se refugia. Si era o lume a amintirilor si a povestilor din tinerete, probabil acolo se simtea mult mai bine si in siguranta. Si poate erau singurele amintiri inca nealterate.

Era greu sa vezi ca omul de langa tine, cat de cat intreg fizic, nu este el, ca tu nu vorbesti cu el, ci cu boala lui, care e parsiva, nu-si arata niciodata adevarata fata, iar tu nu stii de fapt cu cine comunici. Si, ce-i mai rau, nici nu ai cum sa ajuti… Atunci am realizat cat de puternica si bataioasa a fost mama. Cu un trup slabit de suferinte, a reusit sa se ia la tranta in ultimii ani cu atatea boli, incat nu stiu cati oameni mult mai zdraveni ar fi reusit sa duca batalia si sa reziste atata.

Nu te invata nimeni cum e sa iti vezi mama ultima data, ce sa ii zici sau sa faci, ai vazut in filme, dar tot nu esti pregatit niciodata pentru asta. O traiesti si gata. Asadar, ce-am invatat, e sa privesc altfel catre tatal meu, sa-l imbarbatez de fiecare data, sa fie fericit ca a mai prins o zi, ca poate merge la Belciugatele sa mai taie din uscaturi sau sa tunda iarba, ca e pe picioarele lui si se descurca singur, ca, uite-acum, de Craciun, a gatit singur sarmale si au iesit exceptionale! Conflictele de peste ani, sau de cand eram tanar si cu principii de neclintit, s-au mai atenuat acum, le privesc cu alti ochi. Pot trece peste ele, fara orgolii inutile. Mai castigam ceva timp impreuna…

Asa ca, daca-mi permiteti un sfat, sunati-va parintii cat de des puteti! Indiferent de certuri, dificultati, despartiri sau perioade dificile pe care le-ati strabatut, ori ce diferente va despart. Nu uitati, veti fi mereu copiii lor!

 

Scuze, am scris mult si am obosit. Continui maine partea a doua…. Promit!