Revoluția furată… – ultima parte

Postez ultima parte exact la ora la care, acum 28 de ani, un elicopter decola de pe CC, carandu-i cu el pe ultimul drum, pe Ceausesti, impreuna cu Epoca de Aur.

Cand am revenit in Bucuresti, dupa Craciun, treceam intr-o zi pe la CC. Si, uitandu-ma in jur, m-a plesnit un gand: cum dracu se face ca absolut toate cladirile din jurul Pietei Palatului fumega, sunt arse, unele chiar zob (fosta arhiva a securitatii), ori ciuruite (Palatul Regal zici ca a fost atacat de talibani), cu o mare exceptie: BALCONUL CC. Adica exact acolo unde, in seara de 22, erau indreptate toate luminile, toate reflectoarele. Si, cel mai important, acolo erau adunate, buluc, toate personajele noii puteri, care, normal, ar fi fost de interes pentru asa-zisii teroristi. Of, ce teroristi prosti aveam si noi! Exact acolo sa nu tragi tu deloc? Bai, un glont nu era pe toata fatada aia!

Hm…. Asta a fost a doua MARE intrebare: de ce nu s-a tras inspre Balcon?

In zilele alea, cand inca erau tancuri si tab-uri plantate prin centru prin Bucuresti, totul era destul de confuz. Circula un zvon ceva gen „Craciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nostru”, care era atribuit securitatii. Asta era splitul atunci: securitatea era „ceausista”, declarata dusmanul poporului, in timp ce „armata e cu noi!”. In schimb, militia nu mai era nicaieri! Nimeni dintre militisti nu a mai purtat uniformele pana prin februarie, de rusine cred, ori sa nu se razbune lumea pe ei. Efectiv, Romania a trait fara militie cinci-sase saptamani. Deci, se poate!

Imediat, in comitetele FSN aparute la TV, atunci in voga, apareau nume din armata, sau din securitate, care s-au dat de trei ori peste cap si, din zmeii-zmeilor au devenit feti-frumosi. Mai, mai, ce transformare, ce dragalasi se dadeau ei acum! Pai, soro, nu ei comandasera, ani de zile, armata, militienii, sau securitatea? Nu ei te bagau la beci daca sopteai ceva impotriva? Brusc, acum, in trei zile de agitatie au uitat ce-au facut si si-au modificat toti CVul si au trecut acolo, cu caps, capitolul DIZIDENT, pe care l-au subliniat cu creionu’ chimic, ala de-l purtai dupa ureche si dadeai cu limba pe el ca sa scrie cu culoare movulie…

Hai, sa recunoastem pe bune, noi n-am avut dizidenta in adevaratul sens al cuvantului, cum au avut polonezii, cehii sau ungurii. Noi am avut o Ana Blandiana, o Doina Cornea, un Dinescu, si-or mai fi fost cativa, care mai scapau cate-o scrisoare la Europa Libera, sau cate-o poezie cu subinteles, sau cate-o „Balanta” lui Baiesu, citita in copie Xerox d’aia obosita si abia lizibila, ca era interzisa, din care ne mai hraneam noi sperantele…

Toti s-au vopsit si au imbracat imediat noile uniforme anti-ceausiste, incepand cu Iliescu, care a declarat ca Revolutia l-a prins in pijamale si ca au venit unii la poarta sa-l ia pe sus sa-l duca la Televiziune. Mai, mai, ce destin! Saracu’, fusese marginalizat, dat la o parte de bestia de Ceausescu, ca il batuse la cerculetele aruncate pe bat, cand se jucau in gradina impreuna! Saracu’, acum era „doar” director la editura tehnica, dupa ce fusese la Ape, iar inainte la judeteana de partid prin Iasi si Timisoara. Aaa, si parca era fost coleg cu Gorbaciov. Aici cred ca era subliniat cu rosu in CV. Cu trei linii! Majoritatea din conducerea FSNului erau din actuala sau fosta nomenklatura, fosti colegi de ideal politic cu Caeusescu, dar acum, el nu mai era eligibil, saracu’ tocmai ce i se terminase perioada de valabilitate si calcase pe bec, pentru ca „a intinat valorile socialismului”. Iar daca nu erau fostii, erau cooptati in conducerea FSNului fiii lor.

Atunci a aparut o vorba atat de adevarata si azi: copiii sefilor nostri vor deveni sefii copiilor nostri!

Printre putinele personalitati care nu avea legatura cu nomenklatura, si de care auzisem ceva mai des la Europa Libera, era profesoara de franceza din Cluj, Doina Cornea, o dizidenta cunoscuta, care, cand a fost cooptata in FSN, al carui sef, „cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista”, s-a auto-ales Iliescu, a intrebat cu o sincera naivitate: „Da’ cine e acest domn Iliescu, eu nu am auzit de el?”…

Ce dovada mai clara de manipulare si de aranjament odios, sa dea bine la mase si sa vada lumea ca oamenii aia chiar merita sa fie in fruncea tarii, decat celebra faza “Mircea, fa-te ca muncesti!”? De atunci, se pare ca toti respectam asta, parca mereu ne facem ca muncim, d-aia parca tot batem pasul pe loc…

Prima discutie adevarata, de esenta, despre ce e vorba de fapt, despre „Jos Ceausescu”, sau de „Jos comunismul”, a fost in ziarul Romania Libera, intr-un editorial pe la inceputul lui ianuarie. Noi nici atunci, inca nu speram ca putem scapa de comunism, nu indrazneam sa credem 100% in asta, nu stiam sa interpretam ce se intamplase in toata Europa de Est. Toti esticii au carmit-o in ’89, erau pregatiti sa treaca la „comunismul cu fata umana” propovaduit de rusi cu glaznost si perstroika. Atunci, si-au scuturat capul mai bine popoarele si au zis, baaai, acum e momentul! Nicaieri, insa, nu au murit oameni. Fostii presedinti comunisti au fost lasati in viata, sau au fost lasati sa fuga din tara, bulgarii l-au arestat pe Jivkov la domiciliu, a murit de batranete in patul lui. La noi, ca la nimeni…

Daca stau bine sa ma gandesc, zilele trecute, cand a plecat Regele, s-a strigat „Jos comunismul!”, asa ca uite, dupa fix 28 de ani, noi tot o balabanim incotro s-o apucam…

Apropo de ruperea de comunism, prin februarie 90, a fost o tentativa a lui Iliescu, in balcon la Palatul Victoria, cand a fost fortat sa declare in afara legii partidul comunist, dar si-a inhibat-o destul de rapid dupa aceea…

Ei, si uite-asa, au aparut atunci, in ianuarie, si reprezentantii partidelor istorice: Coposu, Diaconescu si Ratiu de la PNT, Campeanu si Sandulescu de la PNL si Conservatorii lui Sergiu Cunescu. Ma uitam la ei si ma gandeam: de unde-au aparut frate si fosilele-astea? De ce vor ei sa strice noua ordine? Offf, ce papagal eram si cat de deformat gandeam! Dupa aceea am aflat istoria adevarata, nu aia spoita de comunisti, cine a fost Seniorul, Corneliu Coposu, secretarul lui Maniu, si cum a facut 17 ani inchisoare comunista pentru crezurile sale politice. Si-asa, usor-usor, parca mi se ridica un val de pe ochi. Ce val, ditamai plapuma! Parca nu vazusem soarele niciodata, acum descopeream adevarul si eram atat de avid sa-l caut. Imi amintesc cum citeam tot ce era legat de istoria redefinita, experimentul Pitesti, Gherla, Canal, arhive, articole documentare, tot. O frenezie a cititului ca niciodata inainte. Si adevarul nu era deloc cel pe care-l cunoasteam pana atunci.

Pe 12 ianuarie a fost un miting monumental (nu mai stiu daca ala a coincis cu prima aducere a minerilor in Bucuresti, veniti sa-l „salveze” pe Iliescu de taranisti si liberali si umblau prin Bucuresti cu un coșciug pe care scria Coposu), un moment ce ar fi putut fi crucial, in care Revolutia putea sa-si schimbe evolutia la 180 de grade. Era tot asa, o adunare cu Piata Victoriei full, iar Iliescu si altii din FSN in balcon la Palatul Victoria. Mazilu, care era un fel de VP al FSNului, dar se pare ca era reprezentant al „aripii americane”, in contradictie cu emanatii cu sange rosu, de la Moscova, pune o intrebare directa, inchisa, catre multime: „Il vreti jos pe Iliescu?” Pana sa se dezmeticeasca Piata si sa raspunda, apare o mandra de jos, din primele randuri din multime si striga: „Da’ dvs ce-ati facut in ultimii cinci ani, domnule Mazilu?” Ei, si uite-asa, s-a ratat o sansa posibila de „a-l vedea jos pe Iliescu”. Piata, in ce componenta era atunci, ar fi raspuns la unison DA! Si poate scapam de Ilici. Atunci si-a inceput cariera o intrebare celebra dupa aceea ani de zile: „Ce-ai facut in ultimii cinci ani?” Dupa aia, Mazilu a dat-o la-ntors, ca el s-a referit la faptul daca-l lumea il vrea pe Iliescu, acolo, jos, sa coboare in Piata… Hm!

Am aflat, ulterior, multe mizerii si grozavii care s-au intamplat, chiar zilele astea apar tot felul de declaratii, cum ar fi impuscat aia, alde Dan Iosif si Gelu Voican oameni in noaptea aia in CC, la intamplare, cu foc automat, adevarate carnagii (ce bine ca n-am intrat in CC!). Una peste alta, de fapt, reiese ca Revolutia nu prea a fost revolutie, a fost o miscare provocata de servicii, de unguri, rusi si americani, cu „turistii” rusi intrati in tara, cu simulatoare de foc pe cladiri, cu semnul distinctiv al revolutionarilor alesi, care era musai sa poate pulover, cu totul pus la punct de mult. Totusi, daca erau oameni in securitate care stiau din vara ca in decembrie va fi ceva, cum de nu stia Ceausescu? Sau stia si s-a crezut invincibil, iar cineva aproape de el si de maxima incredere l-a tradat total, exact cand trebuia?

Pentru mine, cea mai clara dovada de aranjament al securitatii, a fost articolul plin de mesaje cifrate din „Scanteia Tineretului” aparut pe 18 decembrie 1989: “Cateva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare”. Din 16, incepuse deja Timisoara, in 18 s-a tras acolo masiv, si urmau tragerile din Bucuresti.

Papagali si astia, sa puna un titlu atat de evident fals! ca doar nu era varf de sezon la mare, la plaja, in decembrie, nu? Plin de turisti care se aruncau in valuri si se mai si bronzau si trebuiau sa se intoarca de pe-o parte pe alta, sa nu se parleasca la soare…

Din pacate, ca urmare a acestor randuri, care transmiteau instructiuni clare securistilor si diversionistilor, peste o mie de oameni chiar au murit impuscati atunci.

„- Evitati expunerea intempestiva si prelungita la soare. E de preferat sa incepeti mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – cand pe-o parte, cand pe alta. Astfel, va veti asigura un bronzaj placut si uniform.

– Nu va avantati prea mult in larg. Oricum, in caz de pericol, nu strigati. Este inutil. Sansele ca prin apropiere sa se afle vreo persoana dispusa a va asculta sunt minime.

– Profitati de binefacerile razelor ultraviolete. Dupa cum se stie, ele sunt mai active intre orele 5,30 si 7,30. Se recomanda cu precadere persoanelor mai debile.

– Daca sunteti o fire sentimentala si agreati apusurile soarelui, librariile de pe litoral va ofera un larg sortiment de vederi cu acest subiect.

– Si inca ceva – daca aceste v-au pus pe ganduri si aveti deja anumite ezitari, gandindu-va sa renuntati in favoarea muntelui, inseamna ca nu iubiti in suficienta masura marea”

Erau proceduri detaliate, despre cum sa traga, sa nu se expuna prea evident, in ce intervale, faptul ca fiecare era pe cont propriu, nimeni nu stia pe nimeni, deci fara posibilitate de a fi ajutat sau salvat, iar daca nu sunt suficient de loiali cauzei, sa se lase pagubasi…. Chiar, astia nu aveau alt canal de comunicare, mai subtil?

Mai, copii, io cam atata am avut de povestit despre Revolutie. Asa cum am vazut-o si trait-o eu, chiar daca astia acum zic ca a fost un mare aranjament, iar noi eram doar papagalii, pionii care trebuiau sa iasa la numar si, de ce nu, sa fie sacrificati, pentru bunul mers al istoriei.

Initial, aveam doar vagi amintiri de-atunci. Insa, pe masura ce m-am aplecat asupra lor, sa le srciu, mi-au venit in cap, buluc, toate cele pe care vi le-am spus. Or fi ele amestecate, nestructurate, sau neordonate, poate… dar sunt adevarate.

Ok, recunosc, mi-au furat Revolutia, asa cum au furat mai totul in tara asta. Dar din ce-am trait, din Revolutia MEA, nu regret nimic, indiferent dupa ce scenariu oi fi jucat si io, fara sa-mi dau seama. Iar asta n-o pot ei fura. Niciodata!

 

Foto – articolul din Scanteia Tineretului cu mesajele cifrate ale Securitatii….

Revoluția furată… – partea a treia

In the army now!

… dupa 22 decembrie 1989

Istovit, atat fizic, dar mai ales emotional, am plecat din fata CCului inainte sa se lase soarele. Imi amintesc ce zi superba a fost, 17 grade in decembrie, cu un soare plin, parca de toamna. Asta cu vremea, poate a fost si unul din IF-urile care au trebuit sa fie bifate pentru a reusi Revolutia.

Altul, poate cel determinant, a fost faptul ca l-a convins cineva pe Ceausescu sa tina acel miting. Mare greseala tactica a lui ‘nea Nicu, de incepator. Adica, dupa ce, cu cateva zile inainte, institui tu stare de urgenta, sau de necesitate, nu mai stiu, si interzici adunarea pe strazi a oamenilor in grupuri mai mari de trei persoane, tu vii, ca berbecu’, si aduci in Piata o suta de mii. Ca sa ce? Sa le faci “na, na!” celor din Timisoara si sa promiti o suta de lei la salarii, pensii si la bursele studentesti? Jalnic… Iar efectele erorii le-a vazut instant. Cred ca in mometul ala si-a dat seama de tradare! Dupa miting, a ramas lumea la Inter, apoi se stie ce-a urmat. Evident, Timisoara a avut rolul de declansator, de deschizator de drum, de „uite ca se poate”. Ce-a fost acolo, cu Tokes si evacuarea lui, nu stiu. Am auzit atatea variante, incat deja nu ma mai intereseaza. A fost, a avut rolul lui in formarea bulgarelui, pe care apoi timisorenii curajosi l-au rostogolit mai departe, trimitandu-l in Bucuresti. Iar aici, sa stai noaptea la Inter, sa faci Baricada impotriva militiei si armatei, dotati cu tancuri, tab-uri si AKMuri, mi se pare un curaj ireal. Inarmati cu ce? Cu mese de la restaurante, scaune, cauciucuri de la masini, borduri, pietre din pavaj si alte improvizatii. Cred ca oamenii aia trecusera de mult de starea de frica, deja erau atat de sus cu adrenalina incat nimic ce s-ar fi putut intampla nu i-ar mai fi atins.

Acum la atatia ani, incep sa ma indoiesc de faptul ca aia de la armata chiar nu au putut sa-i lichideze. Poate asa era jocul, trebuia creata o legenda credibila, usor de vandut, a unei Revolutii. Poate vorbesc cu pacat, sa ma ierte eroii veritabili din acea noapte.

Strabat Cismigiul, ies dincolo, pe 6 Martie (M. Kogalniceanu), la cofetaria „Lamaita”, sa iau un autobuz sa ma scoata la Academia Militara (ce frica-mi era dimineata cand am auzit ca de-acolo trimite armata tancurile dupa noi), apoi sa ajung la ai mei. Acolo, dupa ce ne imbratisam bucurosi – ei nu mai stiau nimic de mine, nu ii sunasem – o sun pe Ana, care era la Onesti cu copiii. Ii tip in telefon, gajait, fara voce in realitate „Oleee, ole, ole, ole! Ceausescu nu mai eeee! A fugit Ceausescu! E cea mai frumoasa zi din viata mea!”, apoi ma corectez, politically correct: dupa nunta si nasterea copiilor 😊 Iar Ana imi spune, fericita: Copiii nostri nu vor mai trebui să învețe la gradinita poezii cu ode pentru Ceausescu si pentru Coana Leana…

Era ingrijorata, normal, nu stia nimic de mine de cateva zile si se intamplasera atatea. Mai ales ca ma stia ca nu stau potolit si, de obicei, cand incepe sa gandeasca o situatie, e genul care pune raul inainte… Just in case, sa fie pregatita, in cazul ca e asa.

Pe seara, plec de la ai mei. Am luat de la ei un televizor d-ala mic, mobil, care mergea si la bateria de la masina. Era rusesc, intr-o carcasă albastra de tabla, o forma mai lunguiata. Ecranul era micut, cam 15 x 15 cm. Cu ala, instalat la mine acasa, am urmarit toate evenimentele acelei perioade tulburi. Normal c-am stat cu nasul lipit de ecranul lui, non stop.

Ca sa va dati seama in ce gaura neagra traisem, veneau in studioul patru al TVR, unde a aparut “Fratilor, am invins!”, tot felul de grupuri, cu liste de revendicari acum, ca nu mai era Ceausescu. Una din ele suna asa: sa avem voie sa circulam cu masina in fiecare duminica! Hei, copii, voi cei tineri, va dati seama in ce lume ne adusese imbecilitatea lui Ceausescu? Pe langa faptul ca aveai ratie si la benzina, 20 de l lunar, nici macar nu aveai drept de circulatie decat o data la doua duminici, separarea fiind facuta dupa numarul masinii, par sau impar.

Deseori m-am gandit ca Ceausescu, pana la urma, a fost prost. Da’ prost, nu asa! O fi fost istet, descurcaret, smecher, o fi stiut sa intoarca situatiile in favoarea lui, nu stiu, nu l-am cunoscut. Dar sa tii tu cu tot dinadinsul sa-ti infometezi in halul asta poporul, sa-l tii in frig si intuneric, rupt de exterior cu totul, in bezna cea mai crunta, de ce? Si, in acelasi timp, ii puneai pe toti sa il linga, de sus pana jos, pe el, Conducatorul Unic, dar si pe Ea, Academician de renume mondial. Toate interviurile la televizor erau parca scrise de aceeasi persoana de la Propaganda, toti erau filmati citind de pe un carton care era in spatele camerei TV, ca li se vedeau ochii urmarind randurile, totul era dedicat Conducatorilor iubiti, cei mai iubiti fii ai poporului. Toata nebunia a plecat de la dorinta lui de a-si plati creditele externe, si atunci toata strategia era de cut costs si de cumparare de valuta. Romanii nu aveau mancare, pentru ca tot ce producea, era vandut afara, pe dolari. Ieftin, evident, ca altfel, cine ar fi cumparat de la noi? Imi amintesc, in fiecare inceput de octombrie era TIBul la pavilion, la Romexpo. Desi, asa cum ii spunea numele, era targ international, cele mai mari cozi la staduri erau la firmele romanesti. Cele de export, care expuneau mancare! Lumea statea la coada ca la moastele sfintei Paraschieva, un pic mai putin timp, dar la fel de consistenta coada, ca sa ajunga sa vada fructe, legume, branzeturi, mezeluri, ce nu vazusera multi niciodata in viata lor si toti comentau: Uite, ma, ce putem sa facem noi, romanii! Plecau mandri… Iar a doua zi, stateau la coada tot la ratia lor de salam zoios in carpa sau la sunca de 65 de lei kilu’, din plastic, sau la creveti d’aia vietnamezi, in forma de nasturi, pe care ii aruncai in ulei incins, se faceau ca niste chipsuri, expandati si uscati, iar daca ii puneai pe limba si-i lasai acolo, incepeau sa se contracte si te piscau… Daca Ceausescu lasa o supapa de 10-15% din stransul sufocant al curelei, tot era inlaturat, dar murea de batranete.

A doua zi, sambata de dimineata, iar soare, superb, eu urma sa plec la Onesti pentru Craciun, cu trenul, dupa amiaza undeva pe la 4-5. Mai aveam timp, asa ca am inceput sa aranjez bradul, pe care-l asezasem in living, langa geam. Era primul brad din apartamentul ala, si, din pacate, urma sa petreaca singur Craciunul, fara noi. Atunci am vazut, sub mine (eram la etajul 4) in curtile caselor de langa strada Petre Ispirescu, chiar in fata geamului meu de la living, ca erau multi soldati, care se tot ascundeau dupa colturile caselor si trageau peste strada, inspre blocurile de vizavi. Stiam ca in zona era un bloc ce era al Clubului Sportiv Steaua, si inspre ala au inceput sa traga puternic. Mai departe, in plan indepartat, la alte blocuri, se tragea si mai intens (am aflat dupa aceea ca alea erau pline de securisti). Ce dracu’ frate, ca doar Ceausescu a fugit, l-au prins astia in Dacia aia inca de ieri si l-au luat la Targoviste. Ce-or mai avea de tras? Cine? Si in cine? Ce treaba are Revolutia, cu zona in care stau eu? Hm… tot felul de intrebari fara raspuns in capul meu. La un moment dat, un vuiet cumplit! Cutremur? (nu stiu daca v-am zis, mi-e o frica de cutremur de ma… pe mine) Nu. Vad pe geam trei MIGuri, care faceau curba si intorceau aproape deasupra blocului meu, si se duceau catre directia in care imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie Academia Militara. Pareau ca vin in picaj dupa curba, poate si trageau, nu stiu. Erau foarte amenintatoare, nu zburau asa, la misto. Sau, sa fi atacat Ministerul Apararii, in Drumul Taberei? Nu stiu. In orice caz, nu am mai vazut niciodata MIGuri atat de jos in Bucuresti.

Cum eram langa geam cu impodobitul bradului si in plin soare (era cald si bine doar la soare, inca nu dadeau astia caldura ca lumea), ma uitam la soldatii aia de jos, de trageau. Mai tragea un soldat unu’-doua gloante, apoi pauza. Dupa care vedea unul si-i dadea cateva pe foc automat, iar pauza, sa mai traga din tigara. Nu cred ca aveau o tinta clara, trageau asa, in directia aia… La un moment dat, asa mi s-a parut mie, ca se uita inapoi, SPRE MINE! M-a traznit un gand: daca vad astia ca sclipeste in soare beteala de la brad si-si inchipuie ca e vreo arma, ceva, si incep si trag in mine? (mama, ce filme in capu’ meu!) Imediat, am culcat bradul! Apoi, l-am tarat inspre usa, ca sa nu mai fie vizibil de jos. Mai ales ca aveam perdele, da?? – prietenii stiu de ce 😊

Mai tarziu, taica-meu mi-a povestit ca in dimineata aia a incercat sa vina la mine, sa vada daca sunt ok. Nu a putut traversa Petre Ispirescu, sa se tragea pe strada. Chiar a fost impuscat in burta un tip langa el pe strada si s-au adapostit intr-o scara de bloc. De acolo, m-a vazut ca impodobeam bradul (nicio legatura cu Fuego!) si s-a linistit ca eram ok. Pe vremea aia nu aveam telefon. Pana prin ‚’94, cred, cel mai aproape telefon public era tocmai la statia de metro de la Erolior.

In sfarsit, am plecat spre Gara de Nord. Imi amintesc ca nu prea circulau troleele, aveam o legatura foarte buna, directa, 97 parca, dar am asteptat degeaba. Am luat-o pe jos, pe Drumul Sarii. Se tragea, cateodata, razlet, sau mai intens. Aproape de Razoare, veneau niste tipi din sens opus si mi-au spus: mergeti pe celalalt trotuar, ca pe partea aia se trage. Ma gandeam, totusi, cat de repede te obisnuiesti cu o situatie absolut nefireasca: sa se traga pe strazi si tu sa mergi in continuare, linistit, INSPRE zona in care se trage. Ciudat mai e creierul nostru si cum se adapteaza el imediat noilor setari. Am ajuns in gara, acolo musuroi de oameni. Care cu steaguri, cu semnul victoriei, unii mai si cantau “Ole, ole…”, care cu ditamai bagajele (totusi, maine era Ajunul Craciunului), cu papornite, taranii cu nelipsitii lor saci cu paine… Marea majoritate cu cocarde tricolore, ca asa li s-a spus lor la televizor: revolutionarii, oamenii de buna credinta, pentru a fi mai usor recunoscuti, sa-si puna in jurul bratului banderole tricolore. Va dati seama ca „ailalti”, teroristii adica, aveau o jena in a-si pune si ei frumoasele cocarde… Ce penibil, in direct si la ora de maxima audienta!!!

Nu am mai prins cu loc, evident, asa ca trenul, plin-ochi, a plecat cu oamenii agatati ciorchine la fiecare usa de vagon. Plecam in orice conditii, chiar si fara bilet, oricum nasul nu a venit. In zilele alea, tot ce insemna autoritate si control, s-a cam dat la fund… Toti eram acum liberi la orice, nu? Cam intr-un sfert de ora am reusit si am avansat in vagon, asa ca acum eram safe. Nu va mai spun ce de povesti circulau printre calatori, unele gogonate, ce de zvonuri, ca ne asteapta la Buzau, cu armata in gara si o sa traga in tren, ca sunt unii care il apara pe Ceausescu si au recuperat nu stiu ce…

Chiar, niciodata nu am inteles de ce Buzaul, sau alte orase prin tara, sunt Orase-Martir ale Revolutiei. Inteleg Timisoara, inteleg Brasovul (pentru 1987), inteleg Bucurestiul.

  • Later edit: E de datoria mea sa completez lista cu Cluj-Napoca. Astazi am vazut fotografii si am aflt ce crime, adevarate orori, s-au intamplat acolo, PANA la fuga lui Ceausescu. Imi cer scuze clujenilor, nu am stiut…

Insa restul? Stiu ca la Sibiu a fost o lupta si au murit oameni, ca era fieful printisorului Nicusor, mare sef la partid acolo si pregatit sa-i preia tronul lu’ al batran. Poate criteriul acordarii acestor denumiri a fost daca au murit acolo oameni in zilele alea. Dar, daca au murit, sigur nu au avut legatura cu Ceausescu, sau cu Revolutia, ci cu lipsa de coordonare a armatei si comunicarea defectuoasa. Adevarul e ca de unde sa fi avut pretentii la conducatorii armatei, colonei, generali si ce mai erau ei, sa stie ei sa conduca sau sa organizeze ceva? Ei nu stiau decat sa iasa la muncile agricole cu trupetii, sau sa creasca porcii la GAS (gospodarii agricole de stat), sau sa lucreze in constructii cu aia de la dirlibau. Altfel, de unde instructie de razboi? A fost vreunul dupa 1945 si nu stiu io?

Cea mai buna dovada a fost chiar atunci cand l-a pus Iliescu pe generalul Militaru sa preia comanda armatei, iar asta nu stia nici macar ce ordine sa dea la televiziune, si nu lega doua cuvinte. In spatele lui era un capitan cu cuvintele la el, foarte prezent, spirt, care i-a soptit intreg discursul si, practic, el a dat toate comenzile necesare armatei. Peste cativa ani, cand eram la Radiotel, l-am intalnit pe acel capitan, se retrasese din armata si avea un business, se ocupa de ceva distributie de apa minerala, sau asa ceva…

De ce ne mai miram ca au murit 40 de tineri militari in fata aeroportului Otopeni, adusi de la Campina cu camionul, sa apere aeroportul? Ce oroare! Au fost macelariti cu sange rece de niste eroi ai revolutiei, evident, care i-au considerat teroristi. Cata imbecilitate! Nu mai zic de aia omorati in fata Ministerului Apararii, desi erau mari barosani in armata.

Dar se pare ca totul era conform unui plan, sinistru-cinic, in care trebuiau sa moara cat mai multi, ca sa justifice si sa dea putere si credibilitate emanatiei Revolutiei, adica lui Iliescu si FSNului. Culmea, pentru a fugi Ceausescu, au murit o suta si ceva de oameni. Dupa fuga lui, peste o mie… Poate ca vom vedea si ziua in care se va face dreptate. Cei care au murit, o merita din plin!

Craciunul l-am petrecut la Onesti, acolo am vazut seara, procesul si executia. Am plans (sic!), parca usurat de toate emotiile, sentimentele si fricile adunate, amintindu-mi ca nu mai departe de vineri dimineata eram inca in fata Institutului, speriat, incercand sa adun cativa oameni sa ne facem curaj, iar acum vedeam executia celor care devenisera COSMARUL ROMANILOR. Acum imi e rusine de cum gandeam atunci, dar in asa hal ne adusese ’nea Nicu, incat, daca-mi dadea cineva un pistol, eu i-as fi impuscat cu mana mea. Pe bune! Cu mintea de acum, realizez cat de grotesc gandeam. Si cat de rudimentar si necivilizat este un popor care, cica face un simulacru de proces ca ala, unde ii judeca pe repede-nainte, ca pana si avocatul lor ii acuza, ca sa scape de ei. Imi dau seama cat de barbari ne-au privit strainii, mai ales ca i-am impuscat pe aia chiar in ziua de Craciun. Asa cum au asteptat trei zile, nu mai mergea una? De unde atata graba, totusi? I-au tinut acolo trei zile si acum voiau sa termine totul intr-o ora? Ce s-a intamplat in alea trei zile? S-a negociat? Cine cu cine? Si care a fost obiectul negocierii? Sau au vrut sa vada cine iese invingator, si in functie de asta, sa-l salveze sau sa-l omoare pe Ceausescu? Am mai auzit de curand o varianta, ca americanii aveau un avion pe Baneasa, care astepta pregatit sa-l recupereze pe Ceausescu si sa-l salveze, dar ca el n-a vrut sa fuga din tara…

Pentru mine a fost PRIMUL SEMN DE INTREBARE: de ce l-au tinut trei zile?

Of, dar mult mai multe intrebari d’astea urmau sa apara, mult mai clar, mai tarziu.

Foto – Ironic, nu? Armata am facut-o la Targoviste… Semne!

Revoluția furată… – partea a doua

Marti, 19 decembrie

Cum va spuneam ieri, eram in ultima faza a smotrului in noul apartament. De la birou mergeam direct acolo si munceam pana noaptea, cand plecam sa dorm acasa la ai mei. Aflasem de la Europa Libera de Timisoara si ca s-a tras in oameni, ceea ce era de neinteles, de neconceput. Lumea vuia. Dar mut, mocnit. Chiar si la institut, ne adunam pe la colturi, ascunsi dupa plansetele de desen cate doi-trei si comentam, surescitati, dar susotit, ce se intampla. Era periculos sa te dai in stamba, avand in vedere colegii care turnau la Securitate. Pe care nu-i stiam, doar aveam banuieli. Dar sigur erau. In orice grup, in orice mediu, era cineva care turna. Ca spuneai bancuri anti, ca vorbeai de rau regimul sau pe Ceasusescu, sau ca n-avem aia sau aia, totul se raporta. La mine era si mai complicat, ca ma manca-n… pix si mai faceam si caricaturi anti. Sunt convins ca am ceva dosar din vremea aia si am tot zis ca ma duc sa fac cerere la CNSAS, sa-i aflu si eu pe „prietenii” care ma vopseau la secu’.

Se faceau tot felul de scenarii, care mai de care mai fanteziste. Cel mai tare speram sa dea Ceausescu ceva libertati, sau sa dea caldura, lumina sau mancare. Cam pe aici era orizontul de asteptari. Nu indrazneam sa visam la mai mult. Sau, cel mai des pomenita era inlocuirea lui Ceausescu cu Nicu, fiul cel mare. Trecuse Congresul al XIV-lea al PCR, unde se zvonise initial ca se va face rocada si va prelua juniorul franele dinastiei, dar nu s-a intamplat. Tot dadeam in bobi de ce parte o fi Gorbaciov. Hai, ma, ca tocmai ce venise la Bucuresti, si-a zis si aici de glaznosti si perestroika, e clar ca i-a zis lu’ Ceausescu s-o lase si el mai moale. Da, da’ stii ca asta e impotriva rusilor, si daca n-asculta de el?…

Miercuri 20 decembrie

Dupa birou, ca de obicei, vin la apartament. Insa cu un mic ocol, trebuia sa trec pe la maica-mea sa iau ceva. Mama lucra pe Brezoianu, la „Informatia Bucurestiului” (acum „Libertatea”) in tipografie, la sectia de zincografie. Acolo, un mediu foarte toxic, se lucra, asa cum ii spune numele cu zinc, plumb si multe substante odioase. Toate pozele, desenele sau vignietele ce apareau tiparite in ziar, trebuiau prelucrate pe niste placi de zinc, ca niste gravuri. Atacarea zincului, pentru a crea relief si, mai apoi cerneală tipografică sa dea imaginea, se facea cu diverse substante. M-a invatat si pe mine cum sa lucrez, erau niste aparate mari, nemtesti parca. Cred ca mare parte din bolile pe care le-a dus maica-mea zeci de ani au fost generate, sau agravate de acel mediu. Primea cate un litru de lapte pe zi, dar ni-l aducea noua, baietilor, acasa, nu-i placea laptele. Oricum era extrem de diluat…

Hm, ciudat. Ca niciodata, Brezoianu plin de masini militare, tab-uri, parcate pe intreaga lungime a strazii, imbracate toate in panze d-alea de camuflaj. Parca era un monstru, adormit la bordura, in forma de sarpe, plin de solzi in culori vegetale. Nu vazusem niciodata asa desfasurare de taburi in afara unitatilor militare. Ma gandeam, ce dracu defilare pregatesc astia? Ca Brezoianu da in magazinul Adam, in fata Salii Palatului.

Lucrez pana noaptea, pe la 10, cu urechile in Europa Libera. Stiam ca s-a tras la Timisoara si ca au murit oameni la Catedrala. Eram incremenit, nu-mi venea sa cred, cum adica sa traga PE BUNE in oameni? Ce dracu’ de scuze mai gaseste Ceausescu pentru asta? Da’ cum de rabda Dumnezeu asa ceva? De fapt, el cred ca era putin atent in alta parte cat am fost noi sub comunism. Ca, daca era mai aplecat catre noi, isi dadea seama ca e un regim de exterminare, total impotriva naturii. Nu exista nimic in natura identic, asa cum spera comunismul sa ne transforme, pe toti la fel. Uniti in cuget si-n simtiri!

Eram plin de inversunare, simteam ca dau pe afara, dar nu aveam ce face. Ardeam mocnit, de unul singur… Pentru ca nu aveam televizor inca, nu am vazut speech-ul lui Ceausescu din seara aia, doar l-am auzit la radio. Horrorr! Un ton infiorator, metalic, amenintator. Niciodata nu l-am simtit asa. Nici macar in ’68, cand s-a dat cu curu’ de pamant ca au intrat rusii in Cehoslovacia, nu era asa sumbru. Bine, atunci era si mult mai tanar, energic, motivant. A pacalit pe multi cu atitudinea aia si cu pozitia de Gica-contra, el anti-sovieticul. Imediat dupa, s-a inregistrat un mare val de aderari la PCR, chiar din convingere. Ce amagire! Omu’ reactionase asa din frica, ii era teama sa nu intre rusii aici si sa-l schimbe cu altu’…

Plec catre ai mei. Noapte grea, nimeni pe strada (absolut totul se inchidea maxim la ora 22), lumini din loc in loc, mergeam ingandurat. In dreptul bisericii de pe Margeanului, cu privirea laterala, parca mi-a atras atentia ceva ciudat. Ma uit mai atent, pe poarta de intrare era un cearșaf alb, legat vertical de rama portii. Pe el, cu vopsea rosie si litere imense, scria: Timisoara! Criminalul Ceausescu! A omorat oameni! Jos Ceause….. Va jur ca nu am avut puterea sa termin de citit tot cearceaful, pana jos. In timp ce citeam, realizam grozavia reala a cuvintelor, intelesul lor propriu. Am luat-o la fuga instantaneu, ca din pusca, nu cred sa fi fugit mai tare in viata mea. Dupa o fuga de vreo 15 minute, in care obsesiv ma uitam inapoi, sa nu ma fi vazut cineva CA AM CITIT asa ceva, am ajuns gafaind la ai mei, speriati de cum aratam, am inchis usa si le-am zis: „Timisoara e mult mai aproape decat credem!!!”

Joi, 21 decembrie

Nu stiu cat am dormit in noaptea aia, putin oricum. Eram cu urechile ciulite, sa nu bata la usa cineva care, totusi, vazuse faza si sa ma ridice peste noapte, sa ma duca la militie. Ma bantuia ce vazusem. Imi dadeam seama ca oamenii aia in Timisoara, la fel ca Brasovul cu doi ani inainte, au avut curajul sa iasa in strada si sa STRIGE Jos Ceausescu. Mi-am amintit si de Constantin Parvulescu, care la Congresul al XII-lea al PCR, in ’79, chiar in fata lui Ceausescu si a cinci mii de delegati la Congres, numa’ muc si sfarc, a spus ca el nu e de acord cu realegerea lui Ceausescu! Cat curaj sa ai sa faci asa ceva? Bineinteles ca l-au internat la nebuni si pa!… Va dati seama ca daca erau 10-15 ca omul ala, noi scapam de Ceausescu mai repede? Poate nu si de comunism, ca inca nu era coapta treaba si nu batusera palma rusii cu americanii.

Iar eu acum ma cacam pe mine de frica, doar ca citisem un protest… Am recunoscut mereu ca sunt un fricos, asta e! Culmea e ca biserica aia pe poarta careia vazusem cearceaful se afla pe Margeanului, la intersectia cu strada Mos Adam, pe care locuia chiar sora lui Ceausescu. Avea o casa mare, cea mai impozanta din cartier, cu etaj si mansarda. Ea era administrator la Piata 13 septembrie, din zona. Acolo imi repartizasera astia ratia de paine, carne, oua, unt, mezeluri, branza. Imi amintesc cum arata salamul ala, invelit intr-un fel de carpa, ca nici plastic d-ala clasic, de salam, nu se mai folosea. Si din el, cand il taiai, curgea o zeama oribila, zoioasa. Iar ulei, daca nu mai apucai de floarea soarelui, iti dadea, varsat, d-ala de rapiță. Turna vanzatoarea dintr-un cazan, in care baga un linguroi d-ala mare, de aproape juma de litru. Si era asa, rosu, agresiv… Era un frig in alimentara. Toate vanzatoarele erau îmbrăcate cu hainele lor, peste care puneau un halat d-ala albastru de sectie industriala, iar pe deasupra cate un cojoc de oaie. Alea mai in trend, aveau niste bundite asa, cu margini cu blanita alba… Offff!

Dimineata m-am trezit devreme, ca ne chemasera sa fim prezenti sa ne duca la miting. Lucram la SHP (adica Sectorul de Hidraulica-Pneumatica) al centrului de cercetari pentru mecanica fina, undeva pe Cutitul de Argint, exact langa Arenele Romane. Convocase Ceausescu celebrul miting de la balcon si trebuia sa mergem la punctul de adunare. Cand am ajuns la birou, ne-au spus sa nu mai mergem, ca TESA nu mai participa. Era primul miting la care chiar as fi vrut sa merg, stiam ca e pe tema Timisoarei. Asta e! Pe la noua am plecat in delegatie „la centrala”, adica la sediul central de la Obor, iar cand m-am intors, am luat troleul pana la Universitate, urmand ca acolo sa ma bag la metrou, pana la Pieptanari. Cand am coborat din troleu, pana sa intru in pasaj la Universitate, am vazut o scena ce mi-a dat fiori. Eu veneam pe langa Teatrul National, iar pe vizavi, pe strada de langa Arhitectura, aia cu Fondul Plastic, iesea lumea de la miting. Dar ceva era ALTFEL. Fusesem la mai multe mitinguri si, avand in vedere ca eram baiat, inalt, destul de zglobiu, imi plasau mai mereu cate un portret, steag sau lozinca. Era nasol cand se iesea, trebuia sa tii materialele foarte ridicate, pentru ca se crea o presiune a multimii extraordinara si, cateodata, efectiv pluteai, te lua lumea pe sus. Iar daca in momentele alea scapai vreun bat d-ala de steag, sau vreun potret, te puteai impiedica tu sau altii, ori iti luxai o glezna sau mai rau, ca nu aveai spatiu sa privesti ce e pe jos, atat de presat erai de oameni. Daca te impiedicai, lumea venea peste tine. Asta se intampla in anumite locuri mai stramte, sau daca se creau unele dopuri. Daca ieseai apoi „in larg”, presiunea inceta. Insa oamenii care ieseau atunci de la miting, nu aveau deloc pancarte, sau steaguri in maini. Erau pe jos, rupte, multimea calca pe ele. Si toti alergau! Iar vuiet ca ala, lugubru, iesit din mii de voci, nu cred sa mai fi auzit vreodata. Probabil era amplificat si de faptul ca strada e destul de stramta si blocurile inalte, deci creaza o incinta ce intensifica sunetul.

Mi s-a parut ciudat, dar atat, nestiind ce s-a intamplat la miting, dar mai ales cum s-a terminat in realitate. Cu imaginea asta in cap, am intrat la metrou. Cand am ajuns la birou, toata lumea in flacari! Scosesera televizorul color in holul central de la etajul unu si toata lumea din institut a stat sa urmareasca mitingul. Unii chiar suiti pe scaune si mese. N-a avut niciun miting al lui Ceausescu asa rating.

“Bai, s-a intamplat ceva!” “Au intrerupt transmisia.” “Au bagat muzica populara.” “L-a aratat pe Ceausescu in palton, cu caciula, apoi in haine de vara!” “Ceausescu era in panica. Speriat!” “Au mixat imaginile.” “S-au auzit zgomote. A vuit lumea…” La randul meu, le-am povestit ce vazusem la Universitate, exact la spartul mitingului. Toti precipitati, toti cu presupuneri care mai de care. Nimeni nu pricepea nimic.

Mereu m-am intrebat: daca ratam troleibuzul ala pe care l-am luat de la Obor si-l asteptam pe urmatorul? Ajungeam cu un sfert de ora mai tarziu, cand deja lumea incepuse sa se adune la Dalles… Cine stie ce destin aveam… sau daca mai traiam.

Dupa serviciu, surescitat si incarcat de ganduri, am plecat la bunici. In fiecare an, bunicii mei cresteau cate unul sau doi porci, la tara. Si-i aduceau la Bucuresti pentru taiat de Craciun. Pe vremea aia, sa ai carne prospata de porc, de Craciun, era raiul pe pamant. Visul de aur al omenirii. Nu exista deliciu mai mare…

S-a taiat porcul, s-a parlit, s-a curatat. Si s-a mancat pomana porcului. Cum miroase carnea aia prospata atunci gatita, nu miroase niciodata dupa. Are o aroma si o dulceata,… mmmmm! A transat apoi bunicul porcul si mi-a revenit si mie o parte. Pe care am impachetat-o cat mai bine in hartii, ziare si in tot felul de plase, ca sa nu se scurga din ele pe drum. M-a dus taica-meu cu masina la aprtament, ca era in drumul lui. Asa ca, pe la sapte-opt, seara, eram cu carnea macra in bucatarie, sa incep sa ma joc de-a marele chef! Nu mai transasem niciodata carne de porc, de pui, sau de orice alt animal. Ca sa-mi fac curaj, mi-am pus niste tuica, tot de la bunici. D-aia turnata in sticle si cu dop de cocean. Ei sunt din zona Arges, deci tuica acolo are vreo 27-30 de grade. Mereu prietenii mei din Transilvania fac misto de mine si-mi zic Bai, aia-i temperatura, nu e tuica! Ei au tuica aia de-i zicem noi palinca si ii dai foc pe deget…

Asa, deci in noua bucatarie, incep sa pun pe jos folii si hartii si ziare, sa nu murdaresc frumusete de gresie sau de mobila de bucatarie. Alba, normal! Ma apuc de taiat, se ciopartit mai corect spuc. Puneam in pungulite, pe care lipeam etichete si scriam asa, cat mai artistic ce contine fiecare pachet: slanina, sorici, friptura, cotlet, oase etc… Nu se arunca nimic.

Si incepe! La Europa Libera, se anunta grozavia ce se desfasura in direct, noaptea aia la Universitate, la Baricada. Cu mortii intinsi pe caldaram, in fata Bibliotecii Americane, cu faptul ca lumea a scandat Jos Ceuasecu, ca s-a tras in plin. Ca s-a facut Baricada. Non-stop, aceleasi comunicate delirante, uluitoare, de nu-mi venea sa cred ca e realitate. Si despre Timisoara, „primul oras liber de comunism”. Nu intelegeam ce poate fi aia, pe bune. Nu cuprindeam cu mintea conceptul, oricat m-as fi chinuit.

Imaginati-va, va rog scena, privita de sus: eu, in mijlocul bucatariei, cocotat pe folii de plastic, hartii si ziare, manjite cu sange, cu niste bucati de porc in stanga si pachetele etichetate frumos in dreapta, manuind fara pricepere niste cutite mici si mari, chiar si un ciocan, cu care dadeam in cel mai mare cutit de-l aveam, ca sa tai oasele. Era un film american cu un corporatist potent (Christian Bale?) care aducea la el gagici, le-o tragea privindu-se in oglinda admirativ, apoi punea folii pe jos si le transa cu drujba. Cam asa arata si la mine, mai putin gagicile si oglinda 😊

Si plangeam! Oho,.. plangeam in hohote, nevenindu-mi sa cred ca e real, ca traiesc asa ceva. Poate ca era si de la tuica (sigur! chiar si asa slaba cum era ea), dar efectul asupra mea al acelor apeluri repetate toata noaptea la Europa Libera a fost devastator. Aaa… ascultam la maxim (ce curaaaj!) Europa Libera! Radioul era undeva la geam, pe calorifer, pentru ca aveam o sarma pe care o legam de teava de calorifer, sa prinda mai bine si sa diminueze bruiajul.

Mi-am zis, maine dimineata ma duc la birou, adun niste colegi si mergem la Universitate!

Vineri, 22 decembrie

Dimineata, tensiunea era maxima. Deja, parca nici frica nu mai era asa prezenta. La birou, vorbeam in gura mare, nu ne mai ascundeam. A venit si un coleg, Nelu, care fusese in noaptea trecuta la Universitate si ne-a povestit cum au tras in oameni, cum s-a tarat pe jos sa scape, cum l-au impuscat pe unul, saracu’, chiar langa el. Direct in cap. Si i-au pus unii caciula, ciuruita, plina de sange, pe un indicator rutier din Piata…

Gata, hai! Mergem acolo! Ne-am adunat cativa mai naravasi, asa, in fata institutului, in strada. Bai, dar suntem cam putini, hai sa mai adunam ceva oameni. Din institut nu mai venea nimeni, toti se faceau ca niznaiu’ si treceau cu privirea peste tine. Bai, nu intelegeti? Au tras in plin, au murit oameni! Nimic, frate. Atunci, impreuna cu un coleg, Daniel Serban, ne-am dus pe la toate intreprinderile din zona, Steaua Rosie (Hesper), Fabrica de Ulei si ce mai era p-acolo, sa adunam cat de cat, macar sa fim vreo cincizeci de oameni, sa plecam in mars. La porti, toate inchise, ne asteptau unii imbracati in uniforme de garzi patriotice, in echipe de cate doi. Noi le spuneam hai, sa mergem la Universitate, c-a fost macel. Ei se uitau la noi si ziceau: Bine, sigur! Le spunem oamenilor, voi mergeti acum, venim si noi dupa aceea. Oha! Nu se intampla nimic, nu venea nimeni. Baga-mi-as!

Pana la urma am plecat asa, doar vreo 10-15. Am iesit pe Soseaua Viilor, am incercat sa atragem cat mai multi in grup, ba chiar unul mai curajos s-a suit in partea din fata a unui tramvai si a tras de sfoara aia de la troleu, sa-l opreasca. Cand a deschis vatmanul usile, s-a suit in tramvai si a strigat sa vina lumea, ca mergem la Universitate, ca Ceausescu a omorat oameni. Nu a coborat nimeni. Toti surzi, se uitau pe geam, catre nicaieri, cu priviri albe, goale…

Am mers apoi pe Trafic Greu (Progresului), pana la Calea Rahovei. Acolo ne-au spus oameni care veneau dinspre Academia Militara, ca au vazut ca ies tancuri din unitate si vin inspre noi. Oooops! (ironic, sau nu, eu facusem armata la tancuri)

Am virat stanga spre Vulcan. Ne mai conturasem putin, deja, cred ca eram vreo 70-80. La Vulcan aveam sperante mari, acolo erau mii de oameni. Am stat mai mult in fata portilor, scandand, ca aveam asteptari, puteam aduna o recolta bogata. Le sudasera portile, ca sa nu iasa (asta mi-a povestit taica-meu, ca lucra acolo. El a sarit gardul). Si ce daca? Au sarit peste porti si ne-am facut deja multi. Si inca un ajutor important: un ditamai cearceaful, alb, lat cat toata soseaua aproape, vopsit cu rosu cu JOS CEAUSESCU! Eeee, alta inima aveam acum. La radio s-a anuntat ca „tradatorul Milea s-a impuscat” si, apoi, un zvon care ne-a mai linistit a circulat instant: ca armata s-a retras in cazarmi. Deci nu mai veneau tancurile dupa noi. Pe Sebastian, deja eram sute de oameni! Ma uitam la blocuri: oamenilor le era atat de teama, incat nici nu aveau curaj sa se uite pe geam la noi, in strada. Erau ascunsi cumva in lateral, in spatele perdelelor pe care le strageau, sa nu fie vazuti. Off, ce frica a indesat in noi, zeci de ani, sistemul ceausist!

La intersectia cu Calea 13 septembrie, a venit un Aro de armata si mi s-a parut ca a inceput sa distribuie arme, cred ca pe baza de buletin. Am plecat imediat din zona, nu am vrut sa iau. Eram convins ca, odata ce aveai o arma, deveneai tinta! Si, ulterior, am vazut cata dreptate am avut… Instinctul.

Pe Calea 13 septembrie, a venit un flacau care arunca in sus cu niste manifeste. Erau „tiparite” pe carti de vizita albe, d-alea goale, pe care le cumparai ca sa le scrii cu mana. Ca nu aveai voie sa printezi. Nici macar nu aveai voie sa scrii la masina necontrolat, toate masinile de scris erau inregistrate si aveau probe de scris la militie, ca, in cazul in care scriai ceva dubios sau „anti”, sa recunoasca cine e autorul. Tipul ala le printase „cu guma” si scria ceva tot de Timisoara, de criminal, de jos Ceausescu. Metoda era simpla: luai o guma de sters d-aia lata, de doi lei, pe care taiai cu o lama foarte ascutita, sau un cutter, literele in relief. Apoi imbibai guma in cerneala sau vopsea si apasai pe cartonul cartii de vizita. Si uite-asa aveai un tipar, o matrita, un print. Pe la Unirii deja eram cu miile, era atat de inaltator sentimentul. Trecuse si frica de dimineata, cand eram in strada cativa aia acolo, gata sa ne luam la harta cu Ceausescu.

Cand am ajuns la Universitate, am vazut urmele macelului de peste noapte, urme de gloante, chiar si caciula de care ne povestite Nelutu… Liniste apasatoare! Greu!

Aproape de CC, cand am vazut elicopterul si banuiam cine e in el, ii intrebam pe colegi: Bai, cum se poate asa ceva? Adica faptul ca ne-am adunat atatia pe strazi, l-a facut pe Ceausescu sa fuga? De ce n-am facut asta acum zece ani??? Off,… sfanta naivitate!

Am ajuns la Comitetul Central, chiar pana la usa principala. Am pus mana pe grilajul ala si mi-am zis, Mirceo, daca ai ajuns tu pana aici, inseamna ca, intr-adevar „Oleee, ole, ole, ole, Ceausescuuu nu mai eeee!”

Ce bine ca n-am intrat. Tot frica! Am auzit dupa aceea cum au fost impuscati oamenii inauntru, chiar unii militari, ce sa mai zicem de civili. Niste colegi mi-au zis, hai sa mergem la vila lui Ceausescu, in Primaverii. Nu voiam. Pentru mine, „cucerirea” CCului era semnul victoriei si mie-mi era de-ajuns. Atunci mi-am dat seama cat de ragusit eram, de dimineata strigasem intr-una. Asta si dupa mai multe nopti facute praf de toate intamplarile ce navalisera peste mine.

Si am revenit in Piata, unde am mai stat catva timp. Puhoi de lume, exuberanta, fiecare se felicita, fiecare cu semnul victoriei. Pai, acum se vine pe plaja? Unde erati, fratilor, dimineata, cand rasare soarele si cautam dupa voi prin tramvaie? Vorba cantecului: “Hei, tramvai, cu etaj si tras de cai”… ca tot vorbiram de Timisoara.

L-am vazut atunci pe Ando, celebrul caricaturist (il stiam de la Informatia si de la Urzica, chiar fusesem invitat de Sorin Postolache la un vernisaj la o „personala” a lui, la Grand Hotel de Boulevard, cu ani inainte), care a venit acolo, in fata la CC cu un vraf de ziare proaspat tiparite, pe care le distribuia gratuit. Nu mai era „Informatia Bucurestiului”, ci aparuse prima editie din LIBERTATEA. Mi-a dat si mie un exemplar, cred ca-l mai am pe undeva. Tare mandru eram! Stiam ca maica-mea lucrase si la editia asta, facuse pozele, acolo la zincografie, la aparatul ei. Care avea s-o distruga…

In foto: mama, alaturi de monstrul ei…

Insomniile băiețelului cu trotinetă – partea a doua…

M-am nascut cu o hemipareză facială stânga, care mi-a afectat mare parte a mușchilor din zonă și cine mai știe mai ce. Mi-amintesc că mergeam periodic “la raze” când eram copil. Ajungeam cu tramvaiul 14, pe care-l luam de la capat, de la podul Ciurel, până pe Splai, în Cotroceni, la vestitul 303 (corect trebuie citit “trei-gaura-trei”), unde era ceva cabinet medical. Acolo erau si niste camine studentesti, iar inainte fusesera grajdurile regale, parca. Îmi puneau niste ochelari d-ăia negri, ca la înotători, cu elastic, să se potrivească pentru cât mai mulți pacienți. Stăteam cu fața-n sus și deasupra, in tavan, erau multe becuri puternice, rânduite circular. (chiar, poate de atunci obisnuinta sa ma uit in tavan 🙂 Probabil au rezolvat mare parte din starea inițială, dar am mai rămas cu niste sechele, urme de asimetrie facială, printre care un mod defectuos de a pronunța unele sunete și, vizibil evident, cu gura strâmbă. Chiar și acum, câteodată, prietenii se distrează cerându-mi să repet unele cuvinte, mai ales pe cele ce conțin sunetul Ș 🙂

Stiti cum sunt copiii, cand se cunosc, ei au doua intrebari: Cum te cheama? Si cati ani ai? Asta asa, ca sa-si ia imediat reperele, sa stie sistemele de referinta intre ei. Asadar, toți copiii de pe stradă mă știau drept Goghimiță (așa răspundeam eu, în mod deformat, când mă întreba lumea cum ma cheamă, în loc de Gheorghe Mircea). Si asta mi-a fost si prima porecla. Inlocuita, cateodata, de varianta mai descriptiva/sugestiva, Gură Strâmbă. Uneori, erau folosite si combinat, dar mai rar, ce-i drept.

Începând cu Goghimiță, poreclele mele au avut o evoluție destul de zglobie: Goghi, Moghi, Boogie, apoi în liceu și-a făcut apariția Gyorfi, transformat si derivat multiplu in armata, în Ghiorfanul, Borfanul, Ghioarfa, Boarfa etc. Astea, mare parte au ramas si-n facultate, pentru ca multi baieti imi fusesera colegi si de armata. In Connex, insa, era altceva, aer corporatist, serios, si acolo, intr-un astfel de mediu, pana si porecla se comporta altfel. Si s-a stabilizat in ‘nea Puiu! Pentru ca eram odata cu echipa la Moeciu, la Garbacea, de unde in timp au evoluat Cheile Gradistei, si “le-am dat” niste ture de stadion 😊 Iar pentru ca la nationala de fotbal, coach era ’nea Puiu… gata porecla.

Apropo de sistemele de referinta ale copiilor. Eu stiam ca, odata ce un copil e mai inalt, e clar ca e mai mare si ca ani. Ceea ce, la varstele alea de patru-cinci ani, se cam verifica statistic. Dar eu am extins si la adulti, aplicand acelasi principiu. Si tare mi-a fost mirarea, cand am aflat ca taica-meu, care era mult mai inalt decat bunicu’, avea, de fapt, mai putini ani…. Hmm, complicata lume pentru un copil.

Nu am stiut niciodata, si cu-atat mai putin acum, care era nivelul de control al tratamentului “cu raze”, în anii ’60, sau ce efecte secundare ar fi putut avea. Cert e că, ani de zile după aceea, mai toate problemele mele au fost in zona capului. Coincidenta? Habar n-am…

În fiecare vară mergeam cu ai mei la mare. Ma bagam cu capul in toate valurile, unul nu ratam. În septembrie eram abonat la ORL, pentru că mereu aveam otită. Era o clinică de copii la intersecția Știrbei Vodă cu Berzei, o casă veche, boierească, luată de comuniști și făcută policlinică. Cabinetul era la subsol, pe niste scari in spirala, si avea un geam cu niște gratii groase din fier forjat răsucite măiestrit, ce dădea spre stradă și pe unde vedeam, într-o perspectivă unică, chiar de la nivelul trotuarului, tramvaiul ce venea dinspre Cișmigiu și urca panta spre Berzei. Parca tramvaiul era mai mare vazut de pe scaunul de consultatii, pentru ca-l vedeam de la nivelul sinelor. Un meșter dibaci, bineînțeles că i-a tras acelui grilaj de artă câteva bidinele bine simțite, îmbibate în vopseaua aia galben-bolnav, prezentă în toate clinicile și spitalele românești ale epocii. Pe vremea aia, arta era un moft!

Ei, doctorul ăla orelist de-acolo era singurul la care abia așteptam să merg! Deși controlul urechilor era un chin, cu toate pâlniile alea pe care ți le tot îndesa și rotea prin ureche, de aveam impresia că ieșea cu ele prin cealaltă parte si apoi se uita prin oglinda aia mare, rotunda, pusa pe ochi de ziceai ca-i alta dihanie, mereu plecam de la el cu un dinozaur, sau porumbel, sau o broscuță din hartie, origami adevarat! Nu știu cum făcea, de unde le avea, sau dacă le făcea el, mereu plecam de acolo cu trofeul. Mereu albe, niciodata colorate. Nu am știut niciodată dacă avea pentru fiecare copil, sau doar pentru cei pe care simțea că îi doare mai tare urechea sau consultația. Cert e că a fost singurul doctor de la care primeam și altceva în afară de rețetă…

Rețetă care, invariabil, includea penicilina injectabilă, în fese, la fiecare șase ore, timp de o săptămână. Nu știu dacă ați făcut așa ceva. Fratele meu, mă urcam pe pereți de durere, nici nu puteam coborî imediat de pe pat, sau unde-mi facea, stăteam puțin să-mi revin. Cateodata mai faceau eu pe viteazul si ziceam ca nu doare, da’ numa’ io stiam ce e-n sufletu’ meu… Iar la fiecare înțepătură, in locul ăla se făcea cate-un guguloi, tare ca o nucă. Și după primele trei-patru zile, începeai să mergi crăcănat, nu puteai să-ți aduni picioarele.

Cabinetul medical unde mi se făceau injecțiile era undeva în capul străzii Bisericii (actuală Orșova) și avea deschis de la 08:00 la 20:00. Așa că programarea injecțiilor era 08, 16, 20, 02, ca să merg in extra-program doar o dată, la două noaptea, la o asistentă în vecini să mă înțepe. Costa cinci lei injecția. N-o sa uit niciodată cum arăta trusa aia de injecție, care cred ca avea aproape de juma’ de kil, sunetul metalic când se asamblau pistoanele alea și capacele și cum se fierbea juma de ora cel putin, învelită în tifon, pentru a se steriliza. Ăsta era template-ul meu meu de fiecare septembrie.

Am facut clasele 1-8 la scoala 174, din Militari. O scoala foarte buna, cu toate ca “era-n porumbi”, la capatul Bucurestiului. Atunci, in Militari, pe Armata Poporului (Iuliu Maniu acum), erau blocuri doar pe partea dreapta cum vii dinspre Leul. Pe stanga s-au construit prin alii ’70, alea direct in trotuar. Nu stiu de ce le inghesuiau asa-n strada, de parca nu aveau pamant, sau ii costa terenul. Ati vazut ce spatii verzi sunt pe dreapta, la blocurile vechi, departe de sosea, iar pe stanga e oribil. Cateva blocuri au fost ocupate de refugiati chilieni, nu stiu ce deal avusese Ceausescu cu vreo revolutie din America de Sud, ca au venit in zona cateva sute. Imi placeau jachetele lor specifice, cu carouri mari, protocalii, galbene, rosii, superbe. Toti aveau d-alea. Iar parul, des, extrem de drept si lucios, de un negru care vira spre albastru. Unii din copii veneau la noi la scoala.

Am avut profesori exceptionali si, asa apreciam eu la varsta aia, foarte inimosi si dedicati (de fapt, si acum am ramas la aceeasi impresie). La matematica si la gramatica eram cel mai bun din clasa. Nu si la desen. Acolo era un coleg, Cristian Dinculescu (de care nu am mai stiut nimic dupa clasa a opta), cu un talent fenomenal. Avea o mana si o lejeritate a liniei, care ma lasau masca. Eu aveam linii crispate, cacaite, nesigure. El era un adevarat artist. De la noi din scoala, in promotia mea, vreo sase-sapte am reusit la examenul de admitere la Sf. Sava (pe vremea aia se numea N. Balcescu si era cel mai cotat liceu in epoca), ca sa va dati seama de nivelul scolii.

Eram printr-a patra, cred, cand a venit la noi in clasa o noua colega, o tipa din America. Parintii ei se ocupau cu ceva folclor, sau niste chestii culturale si, cateva luni cat au stat ei in Romania, Emy, fata lor, venea la noi la ore. Evident, nu pricepea o iota. Asa ca era insotita, mereu, de profa de engleza care-i traducea lectiile. Altfel, o fetita bruneta, ’naltuta, subtirica, cu par lung, prins in doua cozi laterale, baietoasa si destul de bataioasa. Era in conflict cu unii baieti din clasa, nu stiu de ce, insa intr-o pauza a pus stapanire pe cismeaua din curtea scolii. Le stiti, erau cismelele alea verzi, intr-un picior, care curgeau nonstop. Eu nu aveam treaba cu baietii. De cand ma stiu, m-am impacat foarte bine cu fetele. Nu stiu de ce, dar si ele m-au acceptat, in general si de multe ori le stiam cele mai mari secrete. Faptul ca de la mine nu transpirau mai departe, cred ca le-a capatat increderea si mai mereu imi spuneau toate problemele care le macinau. Sa stiti ca, chiar si la varsta aia erau probleme… de dragoste! eheee, serioase, nu asa 🙂 Le dadeam si eu sfaturi, atat cat ma pricepeam. Cred ca, mai degraba, ma dadeam mare, ala important… In realitate, habar n-aveam.

Atunci insa, in toata pauza mare jucasem fotbal, nu stiam ce se intampla si, atunci cand s-a sunat, in goana spre clasa, am tras o tura pe la cismea, sa beau apa. Beam cu mare placere si simteam cum se amesteca gustul ala al apei de la cismea cu senzatia de transpiratie de copil amestecat cu cel de praf si de alergatura (mie-mi placea combinatia, imi dadea o stare nemaipomenita de confort), asa incat imi amintesc ca apa aia de cismea, dupa efort, era cea mai gustoasa apa pe care am baut-o vreodata in viata mea.

Beau io, chiar ma adap, si, exact cand sa ma ridic de deasupra jetului de apa, simt o lovitura in cap care ma darama! La propriu. Nu stiam ce s-a intamplat si ma trezesc intins pe jos, plin de sange siroind pe fata mea. Emy, americanca, de, mi-a aruncat cu o caramida in cap, tintindu-ma de la vreo 4-5 metri. Direct in cap! Vin unii colegi, ma taraie in fuga la cabinetul medical, cand ma vede asistenta aia de-acolo, sa lesine. Ma panseaza asa, cu fo’ doua kile de fese, in jurul capului, de aratam ca un ou de pasti, dar alb, nevopsit. Si-mi zice sa plec acasa, sa ma duca ai mei la un doctor. Eu, nu si nu! Voiam sa raman la orele urmatoare, ca aveam sportul! Cum sa ratez cea mai placuta ora a saptamanii, care era ultima din orar, sambata? (pe vremea aia se muncea si se facea scoala si sambata) De cele mai multe ori jucam baschet si ne lasa proful de sport mingea asa, pret de vreo doua ore.

In sfarsit, trist (pentru ca lipseam de la sport, nu ca aveam un gauroi in cap!), plec acasa. Maica-mea, cand m-a vazut la poarta cu capul cat o banita, ambalat complet in pansament, sa moara de inima! I-am povestit ce si cum, m-a luat si m-a tarat la spitalul de copii, la Grigore Alexandrescu, unde mi-au pus aia cateva copci. Anestezie? Ce-i aia?

Retrospectiv, acum imi dau seama ca, poate razele alea mi-or fi facut bine, ca mi-or fi intarit teasta. Ca pe partea stanga mi-a spart capul, exact unde avusesem pareza. Bine insa ca nu m-a nimerit caramida un pic mai jos, asa, pret de cativa centimetri. Ca tampla, sigur nu mi-au intarit-o…

Nu-mi amintesc ca fata aia sa-si fi cerut vreodata scuze, sau ceva asemanator. Sau poate a facut-o, da-n legea ei, ca io nu pricepeam boaba de engleza. Insa in ultima zi de scoala a trimestrului, inainte de vacanta de iarna, mi-a dat un pachet de ciunga american, original, d-ala baban, de sapte lame! Mama, ce smecher eram!!!

In foto, cum ma chinuiam eu sa imit pozitia statuii de la Peles… 🙂

 

Majestatea Sa ne-a arătat Calea Victoriei!

(Imi cer scuze de la inceput: postul asta e dezlanat, dar l-am scris intr-o accentuata stare de emotie si oboseala, dupa excursia de azi la Palat. Poate aberez, insa sunt gandurile mele, ce-mi vin de-a valma, nu le pot randui … Puteam sa nu-l scriu? Evident. Dar am VRUT!)

Zilele acestea, Majestatea Sa a aratat poporului roman Calea Victoriei! Ne-a unit asa cum nu a facut-o nimeni si nimic dupa 1989, ne-a adus pe toti impreuna si ne-a aratat-o, clar, fara echivoc. Cu un gest simplu, cu mana, a dat perdeaua la o parte, sa alunge ceata, sa vedem Calea. Pentru el un gest simplu, direct, natural, asa cum si-a trait intreaga viata, cu principii sanatoase, puternice, de la care n-a abdicat niciodata. Indiferent pretul platit. Si-a platit!

Care e Calea Victoriei? Simplu: responsabilitate, cinste, loialitate, onoare, determinare, devotament, hotarare. Insa, oare vom sti s-o urmam?

Majestatea Sa a fost un rege al faptelor, al deciziilor dure, mai ales cand nimeni nu le indraznea. Nu a avut de luptat doar cu fascismul si cu comunismul, ci si cu tatal sau! Ce adversari mai redutabili poate avea un destin atat de tragic? Abia de acum inainte vom afla, rolul lui adevarat in istorie, nu ala spoit de comunisti si de urmasii lor de azi. Nu era un rege al cuvintelor, folosea putine. Dar cat de bogate de seva mesajele sale! Peste tot, gasim acum citate ale Regelui, de fapt gandurile lui de zi cu zi, nu erau destinate nemuririi, insa atat de concis si de elocvent le transmitea, incat raman nemuritoare, adevarate pilde. Cat priveste discursul din Parlament, la implinirea a 90 de ani, e de invatat pe dinafara. Veti observa ca nu poti scoate, ori adauga nicio virgula acolo, fara sa-l strici. E perfect!

De cateva zile, tot imi planificam cum as putea, cat de cat, sa ajung sa-mi prezint omagiul Majestatii Sale. Din pacate, exact in perioada asta, corpul meu m-a tradat si nu ma ajuta. Impreuna cu Ana, am reusit sa ajung la Palat, sa lasam o floare. Pentru mine, chiar drumul de unde am reusit sa parchez, pana la Palat si inapoi, a fost ca o escaladare pe Everest. Fara masca de oxigen. Mi-as fi dorit enorm sa pot intra, dar nu aveam cum sa rezist atatea ore la coada. Insa sunt atat de fericit ca am fost acolo, pentru ca am descoperit o alta Romanie. De fapt, mai multe Romanii!

Romania demna, care-si onoreaza cum se cuvine eroii, Romania civilizata, care pastreaza toate regulile bunului simt, Romania curata, chiar daca vorbim de prezenta a mii de oameni, Romania generoasa, care a umplut gardurile Palatului Regal cu milioane de flori, jerbe, coroane si mesaje, Romania viitorului, care si-a adus copiii sa vada Regele, Romania organizata, care incerca sa imparta florile pentru a impodobi toata lungimea gardului Palatului, Romania milostiva, plina de grija pentru cel de langa, Romania decenta, care trece pe langa tine in liniste si-ti respecta durerea, Romania eleganta, care poate organiza astfel de evenimente la un nivel de elita, impecabil…. Si am vazut, cu ochii mintii, si o Romanie a Sperantei, de parca maduva noastra de romani nu moare, nu e uscata, palpaie si poate reinvia.

Mii de oameni de toate varstele sau conditiile, tristi, insa demni: au venit la Rege! Copii imbracati in costume populare, din zonele lor…. Cata emotie iti poate transmite un astfel de moment, parca esti bombardat din toate partile, e greu de descris. Se poate simti doar acolo, in mijlocul oamenilor, unde vibratiile sunt percepute direct. Parca si Bucurestiul arata mai bine astazi.

Stiu ca un astfel de moment in viata, chiar daca trist, este UNIC. Nu l-am mai trait, nu-l voi mai trai, cu siguranta. Nimeni, in Romania, nu ne va mai aduna impreuna asa cum a facut-o Majestatea Sa.

Cei mai in varsta, au prins inmormantarea lui Dej, din 1965. Imi amintesc, aveam cinci ani, ca am vazut-o la televizor, aveau bunicii mei un televizor Rubin 102, rusesc, d-ala care avea si aparat de radio sub ecran. Atunci, pe toti i-a obligat scoala, facultatea, serviciul, partidul, sa vina la coada. Taica-meu imi spunea ca a stat la coada, de undeva de pe Splai, unde se termina Calea Victoriei, adica de la fosta Opereta (pe locul gemenilor Sitraco). Vedeti, asta este diferenta dintre dictatura comunista si o societate libera: atunci oamenii erau obligati sa stea la coada, acum vin de buna voie. Parca e, nu-i asa, razbunarea tuturor cozilor comuniste la care am stat, cu orele, cateodata toata noaptea, pentru ratia de ulei si zahar si carne.

Sunt si voci care comenteaza una si alta despre familia regala in zilele astea. Mai, oameni buni, in mod normal, cand moare cineva, familia are trei zile de rezistat pana la inmormantare, in care trebuie sa traverseze toate emotiile, oboseala, stresul, nesomnul, priveghiul, despartirea, organizarea, tot. Pai noi aici vorbim de 11 zile si atatea locuri si situatii in care oamenii astia trebuie sa reziste la tot acest calvar. Plus emotiile de toate felurile, mai ales cand stii ca vin la inmormantare atatea familii regale ale Europei si cand stii ca toti ochii sunt pe tine. Credeti ca e usor?

Si ia nu va mai mirati ca vremea a fost si va fi asa blanda, pana la inmormantare, desi e mijlocul lui decembrie: Regele e Unsul lui Dumnezeu pe Pamant, deci….

Multi intreaba de ce abia ACUM isi arata romanii dragostea fata de Regele lor? Ce-au asteptat pana acum atata amar de ani? Pai, imediat atunci dupa Revolutie, nu eram pregatiti. Eram deformati si virusati de 50 de ani de minciuni comuniste, ca Regele a fugit cu vagoane cu aur si tablouri. Acum au aparut profesori de istorie, care au venit la catafac si si-au facut „mea culpa” exact gestul facut de speakerii de la TVR imediat la Revolutie, explicand de ce au fost fortati sa minta in perioada comunista. Mi se pare ca istoria se repeta si, cine nu o intelege exact, este osandit sa o repete…

Totusi, de ce trebuie sa moara cineva, pentru a fi apreciat in Piata Mare? Eee, asta poate ca e legata de ideea de sacrificiu, care face parte din reteta, daca vrei sa construiesti ceva durabil. Credeti ca intamplator Mesterul Manole construieste „pe Arges in jos”, adica exact la Manastirea de la Curtea de Arges, unde maine Regele va fi inmormantat? Nu, totul este scris in carti si este semnul ca, de ce nu? poate Regele Mihai I este Christosul romanilor, care si-a jertfit viata pentru ei. Poate ca de aici ne va veni izbavirea si, la Centenar, Romania va fi mai unita, mai puternica. Nici nu ne dam seama ce forta avem, noi romanii, daca ni se arata Calea cea adevarata, Calea Victoriei noastre!

Sunt obosit, da’ fericit ca am fost azi la Rege, mi-a aratat o alta Romanie.

Stiti ce misto e?

Insomniile băiețelului cu trotinetă… – prima parte

De când am fost operat, în fiecare noapte am avut insomnii. Câteodată câteva ore, undeva între 2 și 5 noaptea, alteori mai severe. Deși luam diverse somnifere, nu reușeam să dorm legat mai mult de trei-patru ore. Înainte de internare, nu am luat niciodată pastile pentru somn. O bere sau un vin, combinate cu oboseala de peste zi își făceau treaba și dormeam ca porcu’ până dimineața…

Singura noapte când am dormit mult, dacă aia se cheamă “dormit”, a fost imediat după operație, când m-au scos din sală pe la 12 noaptea și-mi amintesc așa, ca prin vis, sala de la reanimare. Eram plin de tot felul de accesorii și anesteziat puternic. Ana mi-a povestit că a venit să mă vadă și-mi cerea să deschid ochii, dar eu, să vezi fițe pe capul meu! îi deschideam și-i închideam instant. Cică am bălmăjit un “bună” sau ceva similar, dar acum nici măcar nu știu că Ana ar fi fost pe-acolo… Hai, s-o cred pe cuvânt 🙂

 

Când m-am externat am zis, gata, frate, lăsăm prostiile, fără pastile! Ori eu, ori el! (sau ea, sau ce-o fi aia de nu mă lasă să dorm). Prima noapte a fost cruntă, cred că am dormit juma’ de oră spre dimineață. Parcă mă curenta totul prin așternuturi, nu puteam sta liniștit, nu-mi găseam nicio poziție în care să stau mai mult de un  minut. Am dat drumul la televizor, mă uitam la filme, nu aveam răbdare mai mult de cinci minute, schimbam. Cum mă, să ai sute de programe și să nu te adoarmă niciunul? Am mai zis eu, dacă Daea ar inventa un program cu oi, ar avea cea mai mare audiență nocturnă.

Dădeam pe meciuri de fotbal. Chiar era unul, în crucea nopții, în reluare, cu Barcelona. Mi-am zis, hai să mă uit, că stiu că âștia-și adorm adversarii cu tiki-taka lor și apoi vine Messi și le-nțeapă câte-un gol. M-am uitat o repriza. Nimic, 0-0, eu tot cu ochii lipiți de tavan… De citit, nu se lega nimic, de desenat nici atât.

Pai, atunci, chiar, hai sa scriu…

Si am inceput sa-mi amintesc de mine, ca ma aveam proaspat in cap 🙂  De ce? Pentru ca in vara, cand s-a prapadit mama, am fost la ai mei sa caut o poza a ei, pe care s-o printez si s-o inramez, pentru ceremonia inmormantarii. Cu ocazia aia, am revazut albumul alor mei cu pozele de cand eram copil si efectiv, am fost napadit de amintiri. Nu asa, una-doua, ci kilograme bune de amintiri si retrairi, ca taica-meu avea aparat de marit, d-ala rusesc, de se facea geanta, si facea poze cu nemiluita. M-a invatat si pe mine, probabil ca d-aia fac milioane de poze cu telefonul. Insa acum nu mai trebuie sa ma inchid in baie, unde sa-mi amenajez laboratorul foto, cu lumina rosie (o lampa cu hartie rosie ca filtru, lipita cu scotch. Cand am gasit bec rosu eram smecher deja) si cu prosop in geamul usii, sa nu intre lumina de afara, sa-mi voaleze filmele sau pozele. Si nu mai am nevoie nici de tavile cu revelator si fixator, care se mai varsa pe-acolo pe jos si pata totul cu galben… Sau de uscator, pe care puneam pozele, pe o placa cromata incalzita, la urcat, pana se coceau si sareau pe jos. Aveam si ghilotina de aia cu model frumusel, zimtat asa, dar niciodata nu mi-a placut: mie-mi placeau pozele taiate drept. E drept, cu pozele mi-am facut mereu banii de ciunga, de film, sau de cico. Faceam poze cu clasa in diverse excursii etc si dadeam pozele mici, tip 8 x 5 cm cu 1 leu cincizeci. Sau moka, ca pe vremea aia nu stiam ce e aia salesman…

Ciunga luam de la niste tipe in varsta, de la o casa din cartier, care vindeau gume d-alea cu poze cu actori. Cele mai valoroase erau alea cu cowboy, era unul Roy Rogers, cred ca aparea in 80% din poze, mereu cantand la chitara, sau cu un cal langa el. Habar n-aveam cine pana mea e ala, eu voiam cu John Wayne, alea erau cele mai cool. Cu pozele faceam schimb cu copiii de pe strada. Evident, guma o cumparam pentru poze, nu pentru guma. Desi, imi amintesc ca era gustoasa, aromata, o lamela patratoasa, roz si care ramanea intr-o singura bucata, nu se faramita, ca altele. Nu se compara totusi cu aia in forma de tigari, Aia era cea mai meseriasa guma.

Am avut colectii de fotografii cu actori, de servetele, de capace de bere, de capace de chibrituri, evident de timbre. Si-mi amintesc ca erau niste masuri, destul de bine definite, acceptate de toata lumea in privinta schimburilor, Desi, cateodata mai era loc de negociere si, pentru un capac de bere Radeberger puteai primi trei sau chiar patru capace Bucegi. Astea, de obicei le jucam la “țaca”, adica puneam fiecare miza (timbre, capace de bere sau de chibrituri) intr-un loc pe trotuar, care devenea tinta. Apoi stabileam o linie la vreo cinci metri, de la care dadeam cu niste pietre, neaparat plate, sau cauciucuri din talpa de pantofi, cat mai aproape pe tinta. Cine isi plasa cel mai aproape aruncarea, castiga potul. Intr-o vreme, fiind destul de nepriceput si pierzand masiv, mai ales la baietii mai mari, am inventat cea mai tare moneda: un fel de bitcoin! Diamantele. Am vazut eu ca pot demonta din pietrele din margele, cercei, brose si ce mai avea maica-mea prin cutiile ei de bijuterii si am inceput sa julesc una de aici, una de colo, pietre cat mai stralucitoare. Evident, valoarea era derizorie, dar chestia asta avea darul de a creste valoarea marfii mele pe piata. Si de a descompleta niste podoabe. Mama, ce mi-am furat-o cand s-au prins ai mei de ce erau stirbite toate siragurile… si nu din cauza ca erau prost prinse pietrele, ci din cauza ca devenisem un mic giuvaergiu… Asta e, arta cere sacrificii!

Noi stateam undeva in Militari, pe o ulicioara, se chema Cismelei (exista si acum), pe strada Bisericii, iar in capul strazii chiar era o biserica. Eee, numele asta nu cred ca i-a placut lui Ceausescu, prea il zgaria la urechi, era un afront prea mare, si atunci l-a schimbat in Orsova. Noi ii spuneam ulicioara. Cand au venit unii si au pus niste placute pe garduri cu denumirea oficiala de INTR. CISMELEI, maaama, m-am simtit ca acum, cand aprinde Firea luminile in Bucuresti, de Craciun. Au pus si vizavi placute, acolo era Intr. Bolobocului.

Deci, asta vara, cand am revazut pozele, nu numai ca stiam toate secventele si ipostazele fiecarei fotografii, sau momentele in care s-au facut, dar aveam in nari pana si mirosurile din ele. Mi-am amintit brusc de trotineta mea, cea mai tare de pe strada! Era nemteasca, bleu metalizat si avea roti d-alea cu cauciucuri gonflabile, cu camera, ca la biciclete, un avans tehnologic fenomenal pentru sezonul competitional de strada 1964-65 🙂 Cei mai juliti genunchi din cartier, cine-i avea? Hai, ghiciti, aveti o singura incercare… Mama, da’ ce mai goneam cu aia. Chiar asa ziceam atunci, ca prind o goneta…

Ca dovada, uitati-va la foto: apar eu, cel mai smecher, alaturi de bolid. Cu ceas la mana (nu cred ca era real, mai degraba de jucarie), iar de gat imi atarna un arc, pe care-l facusem dintr-o creanga de alun, tensionata cu o sfoara incolacita meserias. Sageti aveam tot din crengute, cat mai drepte, taiate in unghi, sa se infiga. Bineinteles, mandru ca se instalase placuta cu numele ulicioarei, sa nu care cumva sa ma ratacesc.

Ce mai, razboinicul luminii era nimic pe langa mine!

România a abdicat de Rege… Ne iartă, Majestate!

Copii, azi vă voi vorbi despre o poveste. Căci ce cuvânt poate fi mai potrivit atunci când este vorba despre viața unui REGE. A fost Regele României în două rânduri, ambele complet nepotrivite. Prima dată, copil, era doar un aranjament al adulților din jurul lui. Deciziile erau luate de altii, in timp ce Mihăiță era în camera lui de joacă de la Palatul Peleș, de la etajul al doilea, plină de jucăriile și căluțul de lemn nelipsit din viața oricărui băiețel. Am vizitat camera aia și m-a marcat simplitatea și eleganța locului.

A doua oară a fost la 18 ani, după abdicarea tatălui său, Carol al ll-lea. Erau cele mai cumplite vremuri care s-au abătut vreodată asupra Europei, al doilea război mondial. Deci vă dați seama ce decizii trebuia să ia un puști de 18 ani, in acele vremuri, și cu ce responsabilitate pe umeri. Tatăl său n-a reușit să facă față, s-a dat la o parte.

Iar, ca povestea sa fie și mai dramatică, in câțiva ani trebuia să treacă de la a negocia cu Germania lui Hitler, la URSSul lui Stalin. Cele două cancere ale secolului XX.

Și asta în doar câțiva ani. Nu cred să existe în istorie un caz de un dramatism asemănător…

Și asta nu avea să se termine aici. Forțat să abdice și să plece în exil, unde-și reînceapă viața de la 0-0, muncește orice, să-și țină familia. Propaganda comunistă a băgat-o p-aia că a plecat din țară cu un tren plin cu tablouri și cu aur. Păi, atunci, ce rost avea să lucreze broker pe Wall Street?

La revoluție, când am auzit că Regele vine in țară, am avut un șoc. Pentru mine, tot ce însemna al doilea război mondial și perioada, era preistorie, toate erau moarte și învelite-n ziare.

A venit în 1990 Principesa Margareta, a bătut palma cu Petre Roman, premierul de-atunci și au stabilit că Regele poate veni în țară. In buna tradiție bolșevică, instalată ca putere FSN după revoluție, una vorbim si-alta facem. Așa încât, când a venit Regele la Otopeni, a trecut cu greu, totuși, de vamă și a plecat spre Curtea de Arges. Atunci s-a întâmplat cel mai îngrozitor lucru imaginabil: l-au oprit pe autostrada București-Pitești, cu armele, și l-au escortat înapoi la Otopeni, pentru a-l expulza!!! Cât de josnic, mizerabil, fără inimă să fi fost Ion Iliescu, să acționeze în acest cel mai oribil mod cu putință?

Îi era frică de Rege? Bineînțeles. Dacă era băiat deștept, trebuia să facă un referendum, atunci în 1992, când a venit Regele de Paști si a venit un milion de oameni să-l vadă. Cu TVR Liberă în control total FSN, ca televiziune unică, cu o mișcare regalistă coagulată doar in București, iar în țară doar niște rămășițe, rezultatele nu ar fi ridicat mai mult de 12-15% doritori de monarhie. Apoi se liniștea toată treabă și Ilici apărea ca un mare democrat. De ce n-a făcut-o? Pentru că se… aia pe el de frică. Aaa,… și că n-a fost băiat gigel.

L-am văzut pe Majestatea Sa, prin 97-98, la Putna, de Sfânta Mărie Mare. Venise lumea, câtă frunză, câtă iarbă, odată că era hramul Bisericii, da’ mai ales că asista la slujbă Regele României. Nu am văzut în viața mea atâtea trăsuri ce coborau de pe pantele din jurul Putnei,  toate împodobite cu macatele “ale bune”, armăsarii toți frumos țesălați,  cu ciucurii lor  roșii la urechi, ca să fie de deochi, atâtea straie de sărbătoare purtate cu mândrie de oamenii buluc. Acolo văzut un bătrân, cred că așa, pe la 70, îmbrăcat în ițari de un alb ca laptele, o ie brodată bogat, total albă, opinci de-alea de pe vremea lui Ion Creangă. Cea mai tare piesă era un brâu de piele, lat la vreo 30  cm, pe care-l purta maiestos. Parul alb, fără chelie și o mustață d-aia răsucită la vârfuri. Mergea pe uliță, parcă venind din ale lumi, nu se uita decât înainte, toți îi făceau loc, parcă cu respect. De multe ori, împreună cu Ana, ne amintim de acea apariție.

Când eram copil, mereu ii ceream bunicului meu să-mi povestească din război. El era născut în 1916, cu cinci ani mai mare decât Regele, a făcut războiul la geniu și avea multe de povestit. Cel mai mult îmi plăcea un episod pe care-l povestea cu o emoție deosebită. El  conducea un pluton ce lucra la drumul dintre Sinaia și Cota 1400, ăla prin pădure. Era în timpul războiului, nu știu anul. De multe ori, prin pădure, venea la ei, călare pe un cal bălan, însuși Regele Mihai l. Venea să vadă mersul lucrărilor, bunicul meu, fiind comandant de  pluton îi raporta, saluta, iar apoi Regele dădea mâna cu el. Niciodata Regele nu era însoțit, deși era  vreme de război. Și, așa povestea bunicul,  mereu calul era bălan, nu alb….

 Regele Mihai I al României a plecat. S-a tras cortina peste cea mai glorioasă pagina a României: Monarhia. Cea care a modernizat tara, până când au venit comuniștii și-au făcut-o țăndări.

Viața Regelui Nostru a acoperit cele mai extreme evoluții ale istoriei românilor. De la cea mai rapidă modernizare a țării în perioada antebelică, la cel mai devastator război al omenirii, de la cea mai modernă Constituție europeană, până la cea mai neagră gaură a istoriei, comunismul.

Ca să puteți vedea diferența dintre elitele României din regalitate și din comunism și post-comunismul de-acum, comparați oamenii politici începând cu Regele Mihai, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, cu oricare alții, de sorginte bolșevică, din ultimii șaptezeci de ani. Terminând cu mizeria aia de senator, Șerban Nicolae, pe care l-ați auzit cum vorbea sub cupola Parlamentului.

Sub aceeași cupola unde Regele Nostru a ținut, în doar câteva cuvinte, un discurs ce ar trebui săpat în stâncă!

Sper să pot ieși din spital să asist la trecerea cortegiului funerar. Coincidența face că am mai fost într-o astfel de situatie: la moartea lui Corneliu Coposu, când a fost un mare marș prin București, ultimul lui drum.

Hei, copii, asta a fost povestea tristă de azi, despre un rege și regatul lui, adormit…

Noapte bună, copii!

 

Un prim PAS: PSA! -repost

 – Dom’ doctor, puteam schimba ceva, sau face ceva diferit, ca să nu ajung la cancer?

– NU!

Așadar, nu am influențat cu nimic apariția și dezvoltarea bolii. Pur și simplu, acum câțiva ani, la una din ecografiile parte din analizele generale anuale, a reieșit că prostata mea se cam dă mare. Literalmente, mi s-a spus că e gigantică, similară cu cele întâlnite la persoanele de peste 70 de ani.

De atunci, am fost regulat la control, iar ăsta vară, când analiza PSA (Prostate Specific Antigen, adică antigenul specific prostatei) a crescut alarmant s-a declanșat un proces de alte analize mult mai aprofundate, care să determine, fără niciun dubiu, diagnosticul final. În cazul meu, a fost cancer.

Însă totul începe cu acest banal PSA. Este o analiza normala de sânge, care ridică un steguleț și ne spune că la prostată E CEVA. Nu neapărat cancer, poate fi adenom (ceea ce s-a bănuit și la mine niște ani), sau altele, nu mă pricep la medicină…

Ideea de care vă tot spun, și care mi-a venit pe patul ăsta de spital, este să demarez o campanie de conștientizare, de  popularizare, de prevenire, de… spuneți-i voi cum vreți: efectuarea analizei PSA de toți bărbații de peste 40 de ani! Când merge omu’n crucea dimineții să-și ia sânge, să bifeze/voteze și alea trei litere. Gestul ăsta simplu, e posibil să-i salveze viața!

Bărbații sunt fricoși! Știu asta foarte bine, eu însumi fiind unul dintre cei mai mari. Asta cu sexul tare e scornită tot de noi, să ne dăm mari în fața fetelor. Femeia este cea puternică, duce mult mai multe decât putem sa ne imaginăm noi, masculii feroce.

Așadar, când aud de analize se sânge, bărbații cu greu le fac: n-am timp, nu-mi trebuie, mă simt perfect, n-am nimic, cine știe ce-oi mai afla, după aia mă mai pune sa mai fac și altele etc. Milioane de motive sa nu faci analizele… Cunoaștem, am trecut pe-acolo!

Însă dacă ai sânge-n instalație și ajungi să ți se ia se ia sânge, BIFEAZĂ , fratele meu, și la căsuța cu PSA de pe formularul de analize. Atât reprezintă întregul efort, să bifezi o căsuță pe lista de analize!

E ca la vot: votați PSA, votați viața! Sau, dacă vreți: PSA – să vină să vă dea! (tot viața). Cu în PSA toți suntem datori 😉

Pe bune acum, bifa aia poate chiar să vă salveze viața, sau cel puțin, v-o va face mult mai ușoară, INDIFERENT CE REZULTATE OBȚII la analiză! Dacă cifra e-n grafic, ești ok, cel puțin încă un an, când refaci analiza. Dacă nu, nu înseamnă neapărat că ai cancer: dar este un reper pentru medic sa meargă pe firul apei, să clarifice cauza. In final, dacă ai cancer, crede-mă, vei fi foarte fericit că l-ai descoperit devreme și se rezolvă simplu și repede!

Cancerul ăsta nu știe să dea înapoi. Și are două viteze: înceeet și… fast and furious! Inceeet acționează la cei care-l depistează la peste 70-75 și trăiesc cu el. Nu mor de el, ci cu el. Unii nici nu știu că l-au avut.

Varianta fast and furious e rezervată, normal, exclusiv pentru cei tineri – în sfârșit, există o categorie în care să fiu și eu tânăr :). Aici se ard etapele și trebuie luate decizii și acționat rapid.

Incidența bolii e din ce mai mare la varste tot mai tinere. Eu deja am vorbit cu băieții noștri, Mircea și Dan, că pentru ei din păcate, probabilitatea crește și mai mult, pentru că eu am boala. Și i-am sfătuit că, dacă vor copii, să rezolve asta până la 40, când ar trebui să înceapă și ei controalele. Credeți-mă, nu a fost o discuție plăcută, sau confortabilă, dar necesară. Eu, ca părinte, sunt obligat s-o am. Și nici nu pot delega. Prefer să fie informați și cred în puterea prevenției, a depistării precoce.

DOAMNELOR! Am un mesaj și pentru dumneavoastră. Cum recunoșteam cinstit, bărbații sunt fricoși, chiar dacă se dau ei cocosi prin sufragerie. Am aflat că în mare parte, primul contact pe care îl face cineva cu medicul urolog, prima programare, sau primele întrebări adresate vin de la soțiile, prietenele, sau amantele bărbaților suferinzi. Uitați-vă la commenturile articolelor  de pe paginile de urologie: mare parte din ele încep așa: soțul/prietenul meu are/face  nu știu ce,… ce mă sfătuiți?

Voi, doamnelor, vedeți că e ceva ce nu e-n regulă, dar El: Lasă, dragă, nu am nimic, mă simt bine, sunt in formă, nu mă doare nimic! Cancerul ăsta e al dracu’ de parșiv: nu-l simți! Acționează în modul “tiptil”. Toate reclamele la medicamente pentru prostată merg pe ideea de urinări frecvente, mai ales nocturne. La mine nu era cazul: terminam noaptea de pictat, odată cu un pahar de vin sau o bere, mergeam la baie, la nani, apoi până dimineața dormeam ca porcu’. Lemn, ce mai! Deci, dacă mă luam după starea mea generală extraordinară (sic!), sau după semnele astea nocturne,… ohooo, ce țeapă-mi luam! Finală!

Așadar, doamnelor, mă bazez pe dumneavoastră să îl convingeți pe EL să “voteze” PSA și-i salvați viața. Aaaa, doar dacă vreți 😉 Sunt convins că aveți toate metodele să-l obligați ca în termen de…, sau până la următoarea “întâlnire”, sa vă arate tema făcută. Mai ales că acum rezultatele se dau și pe mail.

Ne place, sau nu, cancerul este din ce in ce mai prezent în viața noastră, trebuie să ne obișnuim. Vestea buna este că au apărut SOLUȚIILE să-l răzbim și să auzim din ce in ce mai multi oameni în jur care spun AM AVUT CANCER!

In final, va rog să trimiteți mesajul ăsta, sau ideea de a-și face PSA anual către toți bărbații de peste 40. Dacă noi împreună,  măcar unuia singur îi vom salva viața, înseamnă că ne-am atins scopul! Și cât m-am chinuit eu să scriu ditamai articolul ăsta pe un amărât de telefon, nu a fost degeaba.

Luați-o ca pe o lecție pe care mi-o dă viața și o dau și eu mai departe, sau o povață dată de pe patul de spital de cineva care are cancer și trăiește cu speranța ca analiza PSA făcută ăsta vară, să fie posibil să-i salveze viața!

Indestructibilii… :)

De când am aflat că voi fi internat, am zis că voi lua o pauză de la tot ce înseamnă Facebook, YouTube, LinkedIn și altele. Câteva zile după operație, chiar nu am fost deloc “viu”, eram cam pierdut fizic. Însă odată cu recuperarea, mi-au revenit puterea, cheful și – zic unii – inspirația.

Și am început să postez zilnic, fiind împins din spate…. de VOI! pe lângă comment urile pe care le vedeți pe Facebook sau aici pe blog, am mai primit sute de mesaje private, cu întrebări, cu cazuri de cancer similar, sau de altă natură, pe lângă, bineînțeles, încurajări și gânduri bune.

E dovada clară că subiectul este de interes major, dar, din varii motive, fiecare îl ține pentru el. Eu sunt mai transparent, v-am promis că aici pe blog va fi 100% MGxG, așa că nu am prejudecăți și cred că, împreună, chiar putem face ceva măreț.

Uite, va arăt și statistica la acest moment a acestui blog, ce confirmă creșterea abruptă de views de când am abordat onest subiectul CANCER. E nevoie sa fie tratat deschis, în gura mare!

Și uite-așa, peste noapte practic, dintr-o”legumă”,  am devenit o ditamai sera! Îmbibată și mustind de mesajele, încurajările și poveștile voastre.

Când stăteam io așa noaptea, de nu puteam să dorm, cu ochii-n tavanul rezervei, numărându-i plăcile (sunt 67!), mi-a venit ideea că poate ce mi se întâmplă mie e un semn, un semn că pot ajuta! Și salva vieți!

I-am povestit și colegului meu de insomnii de care v-am mai povestit, dl. Prof. Dr. Doc. CM Drăgan, membru al Academiei, cel mai simpatic academician pe care l-am cunoscut, despre ideea mea și, ca om de știință de-o viață, mi-a spus că “ține apa”.

Aaa, ca să vedeți cât de deosebit și de puternic este dom’ profesor, vă zic că amândoi am venit aici pentru aceeași intervenție, el a făcut-o la o zi după mine, și deja azi s-a externat. La 81 de ani, l-a depășit cu muuulte ture de stadion pe unul de 57…

Schiați, dom’ profesor? Da! Și când ați schiat ultima oară? Acum doi ani. Dar anul trecut, de ce nu ați mers la schi? Păi, dacă nu m-a invitat nimeni!….

În fotografie, ne puteți vedea împreună: așa arată doi pacienți de curând operați de cancer de dr. Cristian Surcel. Poate așa veți înțelege mai bine atmosfera din rezerva noastră.

La revedere, dom’ profesor, multă sănătate!

Cât despre ideea de care va povesteam, permiteți-mi să v-o spun mâine, azi a fost o zi foarte încărcată pentru mine și am obosit puțin…