UN POPOR CU SUFLETUL AMPUTAT e UȘOR DE MANIPULAT

Usor de manipulat...

UN POPOR CU SUFLETUL AMPUTAT e USOR DE MANIPULAT

Usor de manipulat...
Usor de manipulat…

Asta a devenit Romania, odata cu aducerea comunismului la noi de Armata Rosie. Atunci s-au eliminat elitele, din toate domeniile, ni s-a amputat sufletul, esenta, traditia. Valorile s-au rasturnat, au disparut onoarea, cinstea.
Azi lumea voteaza cu frenezie hotii si le justifica actiunile, justitia nu se mai face la lumina zilei. Ci noaptea! Ca in vremea anilor ’50, cand oamenii erau luati din case si bagati in Volgile negre, legati la ochi, pentru a fi dusi la puscarie sau la Canal. Totusi, nici macar Ceausescu nu dadea legi la unu noaptea…
Acum doar se reinnoada, in buna traditie comunista, firul ticalosiilor, in dispretul total fata de oameni, morala si dreptate. Stiam ce va urma, asa lucreaza partidul unic, adica o dictatura a hotilor!
Am mai vazut filmul asta, e alb-negru, din ce in ce mai negru…

Textul asta l-am scris acum doi ani si e valabil si astazi… Pana cand, oare?

Acum nu era momentul, Mihai Stănescu…

A plecat caricaturistul Mihai Stanescu. Cei din generatia mea il stiu bine, insa cei tineri, mai putin. Era un caricaturist, asa, mai desosebit. Nu ca n-ar fi toti deosebiti, ca doar fiecare le are pe-ale lui, altfel, de ce-ar fi cineva caricaturist?

El era o specie aparte. In cea mai neagra perioada a cenzurii comuniste, desenele lui ascutite taiau in carne vie. A fost interzis de Ceausescu. Nu ii erau publicate toate caricaturile, sau mai degraba apareau si apoi dispareau, fiind interzise. Insa mai toate circulau oral, ca bancuri anti-regim!

Sunt multe desenele ce erau preluate imediat in diverse medii, fiind mai mult povestite, pentru ca, de fapt, putini le si vedeau. „Ai auzit de caricatura aia a lui Mihai Stanescu? Care? Cu un el pe scara avionului, care ii spune ei, ramasa jos, „Ramai cu bine!” La care ea ii raspunde: „Si tu!”

Asa ceva nu se putea publica, nu ar fi trecut de cenzura. Insa, cumva, se aflau si circulau. In cazul asta, desi parea un dialog banal si de convenienta, intelesul era mult mai adanc. Pe vremea aia, majoritatea care aveau sansa sa plece „afara”, adica in Vest, ramaneau acolo. Pentru ca, efectiv, erau eliberati din cusca, incercau sa respire liber. Multi au facut-o, nu din placere, dar din disperare. Apoi incercau sa-si aduca si familia, sub procedura de „reintregirea familiei”. Despre ei se spunea ca „au ramas”…

Eram un pusti de vreo douaj’ de ani, student la Politehnica, proaspat caricaturist publicat oficial, si ma implicasem in presa studenteasca. Mai intai la ING, revista Politehnicii din Bucuresti, unde eram redactor sef adjunct, dar mai scriam si la CONVINGERI COMUNISTE (ce titlu, frate!!!), care era a Centrului Universitar Bucuresti si aveam redactia la Preoteasa. La ING evident ca am re-desenat sigla revistei, ca de obicei in multe locuri pe unde am fost 😊

Ei, si avand legitimatie de presa, nici nu va dati seama ce usi deschise aveam pe vremea aia. De exemplu, la filme, cand toti bisnitarii vindeau in fata la Patria bilete cu de zece ori pretul, eu mergeam la casa, aratam legitimatia si luam la pret normal. La meciuri, ce sa mai zic, mergeam moka, la masa presei chiar! Nomenclaturist, ce mai 😊

Asa, si a avut Mihai Stanescu o expozitie de caricatura la sala Eforie, prin ’83. Nu mai stiu exact ce desene erau, dar multe din ele „grele” de tot. Insa, cumva, au trecut de cenzura. M-am dus la vernisaj, unde era plin ca-n gara. Efectiv, se statea la coada sa vezi desenele de pe simeze. Lumea era obisnuita, ca doar era perioada de glorie a cozilor la „ce se baga”. Dupa, m-am dus direct la el, m-am prezentat, m-am laudat putin ca fac si eu caricatura si i-am spus ca si eu sunt asa si pe dincolo pe la ziare studentesti si vreau sa-i iau si un interviu. Mi-a zis: Bine, dar s-ar putea sa nu poti sa-l publici. I-am facut o fotografie, mi-a dat si un autograf cu dedicatie, asa ca eram in al noualea cer. Interviul a fost cuminte, pentru ca aveam ambitia sa apara. Si a aparut. L-am bagat si la ING si la CONVINGERI. Asa, de-al dracu’!

Era un tip extrem de placut, cu niste ochi albastri (pe bune, nu d’aia cu ghilimele…), care oriunde aparea isi facea simtita prezenta. Modest, insa cu o atitudine care arata ca e constient  de valoarea lui. Ohooo, si avea valoare, din plin! A luat muuulte premii internationale prestigioase, iar desenele lui erau de o inteligenta sclipitoare. M-am mirat cand am aflat ca a terminat Arte Plastice, dar apoi, analizandu-i desenele, mi-am dat seama ca sunt desavarsite. Nicio linie in plus, niciuna lipsa. Talent pur! Iar cand e dublat de o inteligenta deosebita, devine letal!

Am mai avut apoi diverse ocazii sa il intalnesc pe la saloane de umor sau expozitii, mereu a fost o onoare. Si la magazinul lui, la ERATA, la coloane vizavi de Sala Palatului, l-am mai vazut de cateva ori. Mereu am avut impresia ca parca i-ar fi lipsit cenzura comunista, care il stimula sa creeze ceva „impotriva”. Dupa Revolutie, parca nu a mai avut acelasi stimulent al creatiei, aceeasi adrenalina a lucrului interzis. Nu mi-a spus asta niciodata, e doar o impresie a mea.

Mihai Stanescu cred ca a venit cu ideea ca, dupa ce au castigat Conventia Democrata si Emil Constantinescu alegerile, de Sarbatori sa „impacheteze” cladirea Guvernului cu o enorma funda rosie, ca un mare cadou adus romanilor. Chiar daca a fost un episod esuat, efervescenta acelei epoci a fost fantastica.

Ma uit la albumul lui „Acum nu e momentul” si, revazandu-i caricaturile, imi dau seama ca, efectiv, citesc o cronica savuroasa a vremurilor anilor ’80, mult mai concreta, adevarata si realista decat ar face-o orice manual de istorie. Pentru ca el reusea sa transpuna desavarsit in desenele lui toate sentimentele pe care le resimteam atunci, din greu. Si, atunci cand simti ca-ti apare un zambet in coltul gurii, inseamna ca Mihai Stanescu va ramane, mereu, UN MARE CARICATURIST.

La revedere, Maestre! Multumim!

 

Facebook în vremea lui Ceaușescu… :)

Va invit sa vedeti VIDEO mai jos! Enjoy 🙂

Astazi am aberat la o cafea, facand un exercitiu de imaginatie despre cum a fi aratat Facebook pe vremea lui Ceausescu. Evident, nu ar fi fost decat national, in Romania, fara nicio posibilitate de acces in afara.

Bineinteles, cand iti faceai cont, erai obligat sa dai like si follow paginii lui nea’ Nicu. Altfel nu ti se crea contul. Iar butonul de unlike nu era activat…

Astept comentariile voastre, sunt foarte curios: voi ce continut, sau ce adds-on credeti ca ar mai fi avut in plus varianta de Facebook din Epoca de Aur?

Revoluția furată… prima parte

Au trecut 28 de ani… mi se pare incredibil cum totul devine atat de usor deformabil, alungit, practic incomensurabil cateodata, cand e vorba de timp. Era o poanta despre relativitatea timpului, cum simte fiecare o perioada de cinci minute, depinde de care parte a usii de la baie se afla…

Asadar, Revolutia! O sa va povestesc cum am trait-o eu, deci, sa ne-ntelegem, vorbim de Revolutia MEA. Pe care, insa, astia au reusit s-o fure, ca tot ceea ce s-a furat in tara asta… Eu zic c-am fost norocos sa traiesc asa ceva, nu stiu cati oameni participa, sau macar prind o revolutie in viata lor. Din pacate, popoarele din Est au prins cam doua in ultimii 70 de ani, una spre si una dinspre comunism. Ambele traumatizante. Si asta venind dupa doua razboaie mondiale, alte catastrofe. Statistic vorbind, cam dupa 30-40 de ani se pare ca urmeaza iar un eveniment major, pentru care, iata, va trebui sa ne pregatim. La fel ca si cu cutremurul.

Pentru mine, coincidenta face ca, pana acum, viata mi s-a cam impartit jumi’-juma’, intre comunism si ce-a urmat dupa. Deci, am ce povesti din ambele lumi.

O sa-ncep povestea Revolutiei MELE un pic mai devreme, ca sa intelegeti corect contextul. Ana si cu mine ne-am casatorit in ’84 (an cu recolta buna dictatoriala, conform teoriei lui George Orwell), in vacanta de dupa anul IV de TCM. Dupa anul V, repartitia, doi ani la Bacau, apoi in Bucuresti din octombrie 1987. Anei niciodata nu i-a placut Bucurestiul. Cred ca nici acum nu-i place. Si atunci am facut un targ: stam in Bucuresti doi ani, timp in care eu am de rezolvat problema cu casa. Daca pana in octombrie 1989 nu faceam rost de un apartament, ne intorceam la Bacau. Acolo primisem o repartitie de apartament, pe la „podul cu lanturi”, dar nu aveam dreptul, pentru ca bunicii mei trecusera casa din Militari, prin donatie, pe numele meu si nu aveai voie doua proprietati pe vremea aia. Urma sa renunt eu la donatie, asa incat sa pot primi apartament etc. Bottom line e ca aveam termen doi ani sa fac rost de casa. Am inceput audiente, inscrieri pe lista de repartitie case la institut, d-astea. Nu am dat nicio spaga! Auzisem ca, daca dai nu stiu ce nu stiu cui, se rezolva mai repede. Zgarcit cum sunt, am zis, nu, frate! E dreptul meu, sa-mi dea casa institutul. Ce naiv…

Dupa nunta, am ramas cu ceva bani, pe care i-am pus pe cecuri d-alea de cinci mii de lei, ce participau la trageri la sorti periodice, cu castiguri in Dacii. La norocul meu, nu am castigat nimic, evident. Insa, dupa 87, cand am vazut ca nu prea se mai gasea nimic, nici macar mobila, decat naspa si cu pile, am inceput sa caut mobila. Retineti, stateam inca la ai mei, nu aveam casa, dar cautam mobila, asa, sa fie, ca nu strica!

Exact asta era si filozofia maselor la aparitia ratiilor de mancare: cum prindeai vreo sansa sa iei de mancare, luai cat puteai duce, ca nu se stie… D’aia statea lumea la coada, la „ce se baga”, ca indiferent ce aducea, era util. Asa au aparut unul, doua, sau chiar trei congelatoare in fiecare familie, burdusite toate cu te miri ce de mancare. Cat se arunca din ea, nu se mai stie… Sunt convins ca, de cand cu introducerea ratiilor, consumul de mancare a crescut. Adica exact efectul invers decat cel scontat. La tara nu se gasea paine, adica exact acolo unde se facea graul, muncit pe branci de saracii tarani colectivizati. Care erau nevoiti sa vina la Bucuresti, sa ia paine de peste tot, in niste saci de panza d-aia aspra, burdusiti. Si acum am in cap imaginile cu bietii oameni tarand dupa ei, sau carand in carca sacii pe strada, in autobuze, metrou, tramvaie, sau pe peronul Garii de Nord. Mai venea catodata militia si facea razie, le cerea buletinul si, pentru ca evident nu aveau buletin de Bucuresti, le confisca toata captura lor de peste zi. Oamenii plangeau, spunand ca nu aveau cu ce sa-si hraneasca animalele din batatura… Ce umilire: taranii sa vina la oras, sa ia “pe sestache” paine facuta din graul muncit de ei. Copii, asta era oroarea comunismului!

Am gasit, la un magazin de mobila din Pantelimon, o canapea cu coltar care mi-a placut. Era mare, extensibila si acoperita cu un material de un albastru intens. Am luat-o. Ok, o iei, dar cu ce o transporti? In fata magazinului, pe strada, erau insirate tot felul de „camioane” de transport, care asteptau in linie, ca taxiurile. Cand spun camion, ganditi-va la o caruta mai solida si mai inalta, care avea roti de masina, cu camera si anvelope. Trasa de cai, evident. Te tocmeai cu birjarul, in functie de incarcatura si de destinatie, apoi dadeai niste bani unora din magazin, sa te ajute sa incarci mobila si plecai. In drum spre ai mei, am trecut prin fata Casei Poporului, pe unde e Targul de Craciun acum. Atunci, in ’86, pe acolo inca nu se asfaltase. Zilnic veneau milioane de camioane, sa aduca si sa ia j’de mii de muncitori care munceau la Ctitorie. Toti in salopetele alea gri-sobolan sau bleu-mizerabil, asa cum erau toate culorile din viata noastra. Si, intrand in zona de santier, camioanele alea luau pe roti tone de noroi, pe care-l depuneau pe toate bulevardele si strazile din Bucuresti. Peste tot prin oras, aveai o mazga lipicioasa depusa peste asfalt sau piatra cubica. In vremea aia, in Bucuresti nu puteai avea decat noroi sau praf, depindea ce conditiile meteo erau. Ganditi-va ca Ceausescu a ras jumatate din suprafata orasului, demoland tot, lasand-o neacoperita, pustiita, doar pamant, fara cladiri sau vegetatie. Pai, la vanturile ce bat pe-aici, asta insemna praf. Iar cand ploua, noroi. Toata canalizarea orasului era imbacsita si infundata cu acest sol argilos, care nu mai lasa sa se scurga nimic. Exact ca o imensa chiuveta infundata.

Asa ca, in fata Casei Poporului, erau niste transee de noroi, ca pe front. Eu am facut armata la tancuri, la Targoviste, dar nici macar in tancodrom (acolo unde te dai cu tancul) nu am vazut asa denivelari. Eiii, si birjarul meu s-a hotarat s-o ia exact pe acolo! De ce sa ocoleasca el prin dreapta Casei, sa-si oboseasca bidiviii? Nu, tusti! direct in noroiul al mare. La un moment dat, se inclinase camionul atat de tare, incat am sarit jos, sa imping canapeaua, sa nu cada in noroi. Era noua!!! Si dadusem si vreo 8 mii de lei pe ea. Salariul meu cred ca era 2500. El tragea de cai, eu impingeam de obloanele carutei. Si ghetele mele se afundau in noroi. Dar mai conta? Trebuia sa ajung cu canapeaua ok, asta era focusul. Atunci mi se parea ca traiesc intr-o scena de Tarkovski…. acum, la peste 30 de ani, o scena de Stan si Bran, de care te amuzi. Ironic.

Am raspandit canapeaua la ai mei in apartament, noroc ca era loc, aveau patru camere. Am impartit-o pe hol, prin living, acoperita cu pungi de plastic. In alta parte am gasit mobila de bucatarie. Set complet, alb, superba, imensa, cu soldat vertical. Cred ca 6.000 de lei. Am luat-o si pe aia, am dus-o la bunici, in Militari. A stat printr-un garaj, acoperita tot cu cartoane si plastice, se mai urcau gainile lu’ bunica-mea si se gainatau pe ea. A scapat ok. Cu ocazia aia am vazut ce capacitate de incarcare si transport avea Dacia 1300. Taica-meu avea una rosie, cu care am reusit sa caram, dintr-un singur drum, toata mobila de bucatarie! Nu va spun cum arata masina, de parca avea o caciula alba enorma, din mobila, legata cu parame… Masini de spalat automatice, d-alea de Cugir se gaseau peste tot, 5 mii de lei. Asa cam am luat si d-aia. Depozitata tot la ai mei. De la Govora, unde eram intr-o vara in vizita cu Ana la bunicii ei, am cumparat un aragaz. Patru ochiuri, 2 mii de lei. L-am lasat la bunicii Anei si mi-a aranjat apoi socru-meu sa mi-l trimita mai tarziu in Bucuresti.

Asadar, aveam canapea, bucatarie, aragaz, masina de spalat, dar nu aveam casa. Hm…. Tic-tac, tic-tac, se strangea timpul.

Incepusera sa dea roade solicitarile si audientele mele la institut. Totusi, avantajul era ca ambii eram cercetatori stiintifici angajati in acelasi loc, cu doi copii, o repartitie rezolva doua cazuri. Asa credeam eu ca merg lucrurile… 😊 Institutul era CCSIT MFS si avea sediul langa Obor, in blocul ala turn bleu, care era (e si acum) vizavi de Mecanica Fina, deci tinea de sectorul 2. Mi-au repartizat un apartament de trei camere in ultimul bloc din Bucuresti, pe stanga, cand iesi pe Pantelimon. M-am dus sa-l vad si atunci m-au apucat spumele. Un bloc de 10-12 etaje, iar apartamentul era pe teresa blocului, lipit de camera liftului. Deci, simteam la propriu, orice miscare a liftului, prin vibratia motoarelor, lipite de peretii apartamentului. O nebunie de penthouse, toata terasa bloculul la dispozitie mea… 😊 Intors la aia la „situatia locativa”, le-am zis ca refuz. Dar, de ce? E un apartament superb! Tovarase, eu am doi copii, de unu’ si de trei ani si n-o sa-i las incuiati sus pe bloc cand plec la serviciu. Of, ce de fite mai faceam si eu!

Mi-au mai dat si alte mizerii… tot asa, refuzate. Cam mofturos, tovarase Gheorghe!

In ultima zi lucratoare exact inainte de 23 august 1989 (atunci era ziua nationala, liber pe 23 si 24), m-au chemat si mi-au dat cheile unui alt apartament. M-am uitat pe lista si scria adresa, care nu-mi spunea nimic, iar la cartier scria „Rahova”. Zic, asta e, bun ce-o fi, ma duc sa-l vad si va anunt pe 25, cand revin la birou. Am mers sa caut strada, era un palc de blocuri noi, pe undeva in grupul masiv al celor noi de pe Calea 13 septembrie, toate la fel. Inca nu erau asfaltate aleile, noroaiele erau d-alea lipicioase, de-ti ramaneau cizmele infipte cand ridicai piciorul, nici toate blocurile nu erau gata, totul era un imens santier. Un fel de „Milioane de camioane” si „Macarale rad in soare”, la un loc! Dar era bloc nou, apartament 3 camere, mari, decomandat, etaj 4 din 8. Nu-mi dadeam seama cum de-am avut asa bulan!!!

Apoi mi s-au legat lucrurile. Blocul era repartizat celor demolati din sectorul 2, care statusera in aceeasi zona si li se daramasera casele. Pe vremea aia, daca ti se darama casa pentru ca Ceausescu, primeai „la bloc”. Si in bloc era si un apartament atribuit institutului meu. Pentru ca in dreptul lui scria „cartierul Rahova”, nimeni nu venise de la institut sa-l vizioneze, avand in vedere departarea de institut dar, mai ales, notorietatea zonei… Si uite-asa, la inceputul lui septembrie mi s-au facut actele pentru noul apartament. Remember, in octombrie 1989 aveam ultimatum de la Ana: daca nu rezolvam cu casa, plecam din Bucuresti! Va dati seama tristete pe Ana cand a aflat… Ea era cu copiii la Onesti, in concedii medicale super prelungite, aranjate pe la doctori cu tigari si cafea. Si chiar si cu zile de concediu de la mine, ca aranjasem „sa fac portare” si sa i le dau ei. Totul era programat astfel incat, de la 1 ianuarie 1990, ea sa vina cu copiii in noul apartament, LA NOI ACASA si sa re-inceapa serviciul. Mai aveam doar de gasit gradinita pentru Mircea si cresa cu program prelungit pentru Dan.

Stiti cum se apune: daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i despre planurile tale…

In perioada octombrie-decembrie am inceput sa amenajez, noroc ca nu incepeam de la zero: aveam mare parte din mobila raspandita care-ncotro. Smotru, pus parchet, gresie, faianta, reparat sau inlociut toata tevaraia, ca peste tot ceva curgea, apoi mobila pentru dormitorul baietilor, biblioteca si dormitorul nostru. Pentru asta am stat la coada o noapte intreaga la magazinul Apartamentul, care era pe unde incepe Centrul vechi, intrarea dinspre Splai, pe langa Curtea Domneasca. M-am asezat seara, pe la 7, la inchiderea magazinului, la coada. Din ora in ora se citea lista. Daca lipseai, erai taiat. Fara undo 😊 Si am stat acolo toata noaptea (v-am zis ca era octombrie?), pana dimineata la 9 sau 10 cand se deschidea. Intrai, in ordinea listei, si-ti comandai din ce modele gaseai. Te chemau in 2-3 saptamani si luai marfa.

Pentru ca blocul era nou, inca nu era racordat la gaze. Aragaz aveam (adus de la Govora), asa ca mai trebuia doar sa fac rost de butelie. Mi-a dat bunica-mea, care avea una de rezerva, ca nu puteai umple cate voiai tu, avei dreptul doar o data pe luna. Asta era aia de back-up, pe care bunicii o foloseau la parlitul porcului. Si am mers, cu butelia in brate (n-aveam carucior, ca nu aveam de ce), la un centru de butelii, undeva pe Antiaeriana. Acolo, evident de cu noaptea la rand. Pe la 7 dimineata, ne zic aia de la centru ca vine doar „o șa” de butelii, adica doar 75 de butelii. Noi eram vreo 200 de oameni la rand, eu cam pe la 150…. Ce dracu’ faaac? Am stat degeaba? Era unul de se dadea mai sef, care statea in picioare, ca sa se auda cat mai departe, si citea lista celor din coada, scrisa pe un caiet. D-ala de mate, de 48 de file, pe care-l tinea indoit. Stand eu pe butelie, eram cu privirea sub nivelul caietului si-mi vine o idee. Aleg un nume la plesneala de pe lista verso, adica pagina dinspre jos, pe care o vedeam. Si sigur care intra in primii 75 „castigatori”. Si ma rog la Dumnezeu ca persoana aia sa nu raspunda! Schimba omul foaia, ajunge la numele ales de mine, eu ma ridic… Si uite-asa, jucand la cacealma, la totul sau nimic, m-am facut si cu o butelie plina! Ce mai conta ca am carat-o-n spate pana acasa, de m-a cocosat? Asta era adevarata fericire!!!

Apoi am luat perdele si covoare. Ala din living il avea Ana, zestre de la ai ei, restul le-am luat de pe la Obor, Cocorul, combinatii. In vremea aia, credeti-ma, stiam tot ce are fiecare magazin cu d-astea de casa din Bucuresti. Imi amintesc ca, dupa ce dadusem parchetul cu palux, montasem perdelele si pusesem covoarele, stateam la serviciu ca pe arcuri, abia asteptam sa se faca 3 jumătate, sa fug acasa, sa ma asez pe canapeaua albastra si sa admir cum se reflecta perdeaua pe parchet…

Ei, si uite-asa, Craciunul se apropia, ma pregateam sa plec la Onesti, ca apoi sa-i iau pe Ana si pe copii si sa venim in noua casa.

Dar aud ceva la Europa Libera, despre niste evenimente la Timisoara…