Pe 22 decembrie 1989 am trăit, probabil, cea mai fericită zi din viața mea. Ok, evident că și ziua căsătoriei, sau cele ale nașterii băieților mei au fost formidabile. Dar ele erau evenimente pe care le așteptam și pregateam înainte.
Ce a fost cu fuga lui Ceaușescu de pe CC cu elicopterul, nu putea nimeni estima, nici măcar cu câteva ore înainte. Cât despre căderea regimului ceaușist, nici măcar nu puteam îndrăzni a crede.
Doar cu o lună înainte fusese Congresul al XIV-lea, unde cei mai optimiști visau să plece Nea Nicu și să-l lase pe Nicușor, care era pregătit a prelua frâiele dinastiei. Nici măcar asta nu s-a întâmplat! Toate au ajuns din rău, în mai rău… Deși vedeam că în toată Europa de Est pică regimurile comuniste, la noi se strângea șurubul din ce în ce mai tare, până s-a ajuns la insuportabil. De aia explozia populației a fost atât de violentă, pentru că a respectat exact legile fizicii, cu forța și reacțiunea la forță.
Doar cine a trăit anii ăia știe cât curaj au avut cei care au ieșit în stradă, înaintea fugii cu elicopterul. Și cât de mult au încercat organele securității, armatei și miliției să înăbușe revolta. Unii au plătit cu viața, alții au fost răniți…
Iar alții au profitat, devenind revoluționari cu toate drepturile, deși nu au avut nicio contribuție, ba unii chiar au fost împotriva revoluției.
Asta e, mereu va exista și categoria asta de smecheri și nu doar la noi. La noi, însă, a fost cel mai greu preț, cu peste o mie de morți.
După 33 de ani, oamenii uită cum a fost realitatea cenușie în care trăiam. Cozile, minciuna, frica de a spune adevărul, cenzura, frigul, rațiile, magazinele goale, umilințele, munca patriotică, cotele de hârtie, carton și metalice pe care trebuia să le colectăm, nechezolul, circulatul agățat de scara tramvaiului, autobuzului, ba chiar a trenului. Am plecat o dată din Gara de Nord către Predeal, pe scara trenului, având într-o mâna și sciurile. Peste vreun sfert de oră am ajuns în vagon! Ba chiar îmi amintesc cum, mai ales de sărbători, în tren urcau de pe peron oamenii direct pe geam!
Probabil uitarea asta e și o metodă a creierului nostru de a ne proteja, diluând amintirile negative. De cele mai multe ori, din armată povestim doar glumele. Însă doar pentru a înveli în ele imbecilizarea generalizată și umilințele trăite.
Sunt din ce în ce mai mulți care au uitat…. Și care acum regretă comunismul și pe Ceaușescu, învățând tânăra generație despre strălucirea și eroismul acelor vremuri, ale Epocii de Aur.
Poate că pe ei cenzura nu i-a afectat deloc, poate că nici nu aveau ceva să spună… Poate că nu s-au adaptat la post-comunism, poate că ar fi vrut să fie în continuare dirijați, pentru că nu pot lua decizii majore pentru ei. Poate, pur și simplu regretă anii tinereții, când erau frumoși, viguroși și sănătoși.
Însă toți acum pot merge la piață sau la supermarket să-și pună orice vor de Crăciun pe masă, chiar dacă mai puțin, că acum s-au scumpit, pot vedea milioane de programe TV, pot să-și exprime părerile pe Facebook, Tiktok, YouTube, oriunde au chef, pot călători oriunde în lume, dacă au dorința și resursele financiare.
România a evoluat, asta e clar. Poate că nu cu viteza cu care ne-am fi dorit, dar sensul este cel corect. Suntem în cel mai select club al țărilor europene, ok, vom intra și în Schengen peste un an, suntem apărați de NATO, deci așa ceva ar fi fost de neimaginat cu Ceaușescu la conducere.
Cine nu e convins, să vadă programul Televiziunii Române din 22 decembrie 1989.
De aceea, mereu în această zi, am un gând de recunoștință și mulțumire adresat tuturor eroilor care, acum 33 de ani, și-au dat viața pentru libertate noastră!
🙏🙏🙏
Așa cum se vede, dărâmarea Zidului Berlinului, începută acum 33 de ani, nu s-a încheiat nici acum…
În zilele astea observăm, de fapt, un război ce arată cât de greu se lasă distrus comunismul. Răul este atât de înrădăcinat în generații de ruși care au fost pervertiți, ca repere, de acest sistem criminal în ultima sută de ani.
Odată cu revoluțiile anticomuniste din Europa anului 1989, procesul de schimbarea a mentalității comune în statele ex-comuniste a durat zeci de ani. În unele țări, cum e și cazul nostru, încă mai sunt urme puternice de gândire comunistă. Menținută atât de lipsa de educație civică, dar și de unele canale mass media și partidele politice pe care le sprijină. Câteodată este exacerbată și de unele evenimente ce lasă să iasă la iveală acest set rudimentar de valori.
În ultimii ani se vede și la noi din ce în ce mai mult influența Moscovei prin medii TV sau online, troli și mulți influenceri care poartă mesajele otrăvite. Ținta lor? Să slăbească încrederea în autorități, în stat, în UE și NATO și tot ce înseamnă democrație și valori occidentale. Acest gen de activitate își arată roadele azi, când miza este tot mai mare. Și războiul tot mai aproape de granițele noastre!
Același narativ, câteodată preluat direct cu copy & paste este rostogolit de toți acești răspândaci. Ei preiau mesajele croite de zvonerii de la Kremlin și le plimbă din gură în gură, sau din post în post. Unii, naivi, le preiau și le transmit cu hotărâre mai departe, convinși că au descoperit adevărata cauză și soluția ideală a tuturor problemelor. Alții, mai cinici, poate și plătiți, știu ce fac și le plasează unde simt terenul fertil pentru dezinformare.
Asta este o componentă mult mai importantă a războiului acestor zile, față de cel de acum 75 de ani, în al Doilea Război Mondial. Faptul că se pot vedea, practic în direct, toate ororile care se întâmplă. Dar, în aceeași măsură, se pot răspândi, cu aceeași ușurință, și toate minciunile, fake-urile și manipulările dorite.
De aceea una din măsurile luate de UE este de a interzice RT și Sputnik în toată Europa. Pentru că acolo nu mai era vorba despre libertatea presei, sau a cuvântului. Acolo era o armă, a dezinformării, care uneori este mai periculoasă sau cu efecte mai distructive decât un tanc.
E evident, comunismul din Rusia nu va ceda ușor. Știm asta, am văzut-o pe viu la noi. A avut curajul Mihail Gorbaciov să înceapă această demascare și destructurare a comunismului, când a luat prin surprindere întreaga lume, cu mișcările lui de perestroika și glasnost. Urmările s-au văzut, în doar 4 ani a căzut Cortina de Fier și toate regimurile comuniste din Europa s-au schimbat. Și s-a destructurat și imperiul URSS.
Apoi, odată cu venirea lui Putin la putere, ușor-ușor sistemul a virat din nou înapoi, instaurând un regim de teamă, totalitar, în întreaga Rusie. Prin eliminarea, chiar și fizică, a contestatarilor, el și-a asigurat conducerea faraonică a țării a la long.
Știm unde duce asta, am văzut-o și la noi acasă, când Ceaușescu era convins că el e Alesul și ne va duce în zbor spre comunismul multilateral dezvoltat în România. Și știm cum a sfârșit, fugărit de popor, fugind cu elicopterul și, în final, împușcat ca un câine, chiar în ziua de Crăciun.
În Rusia, încă nu a picat comunismul. Dar, odată cu îndepărtarea țarului actual, procesul va fi ireversibil. Pentru că rușii de rând deja simt greutățile pe care brusc, la doar șase zile de la începuturile “acțiunii militare speciale” le întâmpină. Poate că ei nu sunt informați, știm asta, că totul este controlat și accesul la informații corecte este restricționat. Însă căderea dură a acțiunilor bursei, devalorizarea masivă a rublei, cozile de sute de metri la bancomate, atât în Moscova, cât și în alte orașe. Deci, cumva, toate astea trebuie să ducă undeva. Sunt create premisele creării unei stări de disperare a oamenilor, similară cu cea care ne-a scos și pe noi în stradă în decembrie 1989. Mai e puțin, sunt convins…
Cred că războiul din Ucraina este “Timișoara” lui Putin. Exact ca și Ceaușescu, el vorbește despre drogați, huligani și “agenturili străine” prezente la Kiev, care trebuie eliminate.
Să vedem când va organiza “mitingul de susținere de la București”. Probabil că în weekendul viitor, ca o contrabalansare a tuturor mișcărilor de protest din lume, va fi o mare adunare în Piața Roșie, a oamenilor care să sprijine războiul, să îi ofere o legitimare, chiar și de fațadă, a deciziilor lui Putin. Atunci să vedem care din apropiați își va pune piciorul în ghips.
Azi era ziua lui nea’ Nicu. Hmmm, nu prea am vazut postari pe Facebook, slaba miscarea! L-ati cam uitat…
Pai cum, ma, toti dacii liberi, romanii verzi, cu imnu-n gura si tricoloru’ agatat de gat, cantand bunatatea comunismului si genialitatea Conducatorului Iubit si a noastra, a romanilor, ati amutit? Tocmai azi?
V-a construit omu’ ala toate fabricile alea, toate combinatele, rafinariile, intreprinderile, CAPurile in care v-a fortat sa intrati, v-a incaltat, v-a imbracat si v-a adus de la sat la oras, v-a bagat intr-un apartament de bloc si v-a facut oameni… si acuma, voi, ce faceti, ii intoarceti spatele?
Nerecunoscatorilor! O sa va judece colegii mei (nu-i asa, Leano?)
Pai unde mai prindeti voi doua ore de TV pe zi, din care o ora si jumate era slavit si lins pe toate partile Marele Carmaci? Unde mai prindeti voi frig si lipsa de apa calda? Oooops, stai ca aici am gresit, ca din pacate mai sunt și azi blocuri in situatia asta prin Bucuresti. Probabil ca in ele nu prea găsești nostalgici ai Iepocii de Aur.
Unde mai gasiti voi acu’ cozi ca la carne, la ulei, la zahar, mobila, la hartie igienica, la ORICE? De unde luai ce “se baga”, ca indiferent ce cumparai, aveai nevoie acasa totul era rationalizat.
Avea omul ala grija de voi, bagase cultura-n fundu’ vostru si stiati toti si cantece patriotice si poezii, d-alea cu “macarale rad in soare”, sau versuri cu “stimate tovarase presedinte”… Na, acuma nu mai stiti! Lasa versurile, nu mai cititi nicio carte, ceva cat de cat.
Pe vremea Impuscatului, mergeati la cinema o data pe saptamana. Va duceati copiii la filme duminica, apoi ii duceati la cofetarie, unde luati o sarlota, sau, daca erati mai smecheri, chiar profiterol (eheee, unde sunt vremurile alea de la cofetaria Nestor?). Iar dupa aia, seara ieseati la gradina de vara, serveati un sprit sau un vin spumos, ca dadea bine, cu cabanos si cartofi prajiti.
Acum nici macar cinematografe nu mai aveti, sarakilor (ca am vazut ca acum asa se scrie!) Cat despre filme, ia recunoasteti: de cand n-ati mai vazut un film in sala de cinema? Aaaa, e prea scump? Nu va permiteti? Trageti totul pe sest, cu torrentele voastre, ca e moka, nu? Pai pe vremea “aia” un bilet era 2 lei si cincizeci de bani. Si admirati multe capodopere, minunate și acum, după cincizeci de ani, nu ca acuma, transformeri si avengersi. Hai, recunoasteti, va e dor de filmele alea misto, nu?
Nostalgii avem cu totii. E vorba de tineretea noastra, de timpul in care ne bagam picioarele in orice reguli si o faceam lata, indiferent de urmari, timpuri in care inchiriam cate un vieo si un telecolor pe care il caram pe scarile de la bloc in patura, sa nu se sparga si stateam doua nopti la rand nedormit, ca sa vad filme la video traduse de prietena noatra, a tuturor, doamna Irina Nistor.
Insa trebuie sa separam tineretea noastra de mizeria pe care am trait-o in comunism si care ne-a adus aici. Ca d-aia suntem ultimii in Europa, indiferent din ce unghi te-ai uita.
Au trecut 32 de ani de cand Dictatorul a fost omorat, insa noi inca n-am scapat de umbra lui. Poate ca asta e pretul…
Istovit, atat fizic, dar mai ales emotional, am plecat din fata CC-ului inainte sa apuna soarele. Imi amintesc ce zi superba a fost, 17 grade in decembrie, cu un soare plin, parca de toamna. Asta cu vremea, poate a fost si unul din IF-urile care au trebuit sa fie bifate pentru a reusi Revolutia.
Altul, poate cel determinant, a fost faptul ca l-a convins cineva pe Ceausescu sa tina acel miting. Mare greseala tactica a lui ‘nea Nicu, de incepator. Adica, dupa ce, cu cateva zile inainte, institui tu stare de urgenta, sau de necesitate, nu mai stiu, si interzici adunarea pe strazi a oamenilor in grupuri mai mari de trei persoane, tu vii, ca berbecu’, si aduci in Piata o suta de mii. Ca sa ce? Sa le faci “na, na!” celor din Timisoara si sa promiti o suta de lei la salarii, pensii si la bursele studentesti? Jalnic… Iar efectele erorii le-a vazut instant. Cred ca in mometul ala si-a dat seama de tradare! Dupa miting, a ramas lumea la Inter, apoi se stie ce-a urmat. Evident, Timisoara a avut rolul de declansator, de deschizator de drum, de „uite ca se poate”. Ce-a fost acolo, cu Tokes si evacuarea lui, nu stiu. Am auzit atatea variante, incat deja nu ma mai intereseaza. A fost, a avut rolul lui in formarea bulgarelui, pe care apoi timisorenii curajosi l-au rostogolit mai departe, trimitandu-l in Bucuresti. Iar aici, sa stai noaptea la Inter, sa faci Baricada impotriva militiei si armatei, dotati cu tancuri, tab-uri si AKMuri, mi se pare un curaj ireal. Inarmati cu ce? Cu mese de la restaurante, scaune, cauciucuri de la masini, borduri, pietre din pavaj si alte improvizatii. Cred ca oamenii aia trecusera de mult de starea de frica, deja erau atat de sus cu adrenalina incat nimic ce s-ar fi putut intampla nu i-ar mai fi atins.
Coincidenta face ca am facut cele 9 luni de armata la TR (termen redus) chiar in Targoviste, acolo unde avea sa fie impuscat cuplul prezidential…
Acum dupa atatia ani, incep sa ma indoiesc de faptul ca aia de la armata chiar nu au putut sa-i lichideze. Poate asa era jocul, trebuia creata o legenda credibila, usor de vandut, a unei revolutii. Poate vorbesc cu pacat, sa ma ierte eroii veritabili din acea noapte.
Strabat Cismigiul, ies dincolo, pe 6 Martie (actualul bulevard M. Kogalniceanu), la cofetaria „Lamaita”, sa iau un autobuz sa ma scoata la Academia Militara (ce frica-mi era dimineata cand am auzit ca de-acolo trimite armata tancurile dupa noi), apoi sa ajung acasa la ai mei. Acolo, dupa ce ne imbratisam bucurosi – ei nu mai stiau nimic de mine, nu ii sunasem – o sun pe Ana, care era la Onesti cu copiii. Ii tip in telefon, gajait, fara voce in realitate „Oleee, ole, ole, ole! Ceausescu nu mai eeee! A fugit Ceausescu! E cea mai frumoasa zi din viata mea!”, apoi ma corectez, politically correct: dupa ziua nuntii si cele ale nasterii copiilor 😊 Iar Ana imi spune, fericita: Copiii nostri nu vor mai trebui să învețe la gradinita poezii cu ode pentru Ceausescu si pentru Coana Leana…
Vedeti? Asta ne macina pe noi!
Era ingrijorata, normal, nu stia nimic de mine de cateva zile si se intamplasera atatea. Mai ales ca ma stia ca nu stau potolit si, de obicei, cand incepe sa gandeasca o situatie, e genul care pune raul inainte… Just in case, sa fie pregatita, in cazul ca e asa.
Pe seara, plec de la ai mei. Am luat de la ei un televizor d-ala mic, mobil, care mergea si la bateria de la masina. Era rusesc, intr-o carcasă albastra de tabla, o forma mai lunguiata. Ecranul era micut, cam 15 x 15 cm. Cu ala, instalat la mine acasa, am urmarit toate evenimentele acelei perioade tulburi. Normal c-am stat cu nasul lipit de ecranul lui, non stop.
Ca sa va dati seama in ce gaura neagra traisem, veneau in studioul patru al TVR, unde a aparut “Fratilor, am invins!”, tot felul de grupuri, cu liste de revendicari acum, ca nu mai era Ceausescu. Una din ele suna asa: sa avem voie sa circulam cu masina in fiecare duminica! Hei, copii, voi cei tineri, va dati seama in ce lume ne adusese imbecilitatea lui Ceausescu? Pe langa faptul ca aveai ratie si la benzina, 20 de l lunar, nici macar nu aveai drept de circulatie decat o data la doua duminici, separarea fiind facuta dupa numarul masinii, par sau impar.
Deseori m-am gandit ca Ceausescu, pana la urma, a fost prost. Da’ prost, nu asa! O fi fost istet, descurcaret, smecher, o fi stiut sa intoarca situatiile in favoarea lui, nu stiu, nu l-am cunoscut. Dar sa tii tu cu tot dinadinsul sa-ti infometezi in halul asta poporul, sa-l tii in frig si intuneric, rupt de exterior cu totul, in bezna cea mai crunta, de ce? Si, in acelasi timp, ii puneai pe toti sa il linga, de sus pana jos, pe el, Conducatorul Unic, dar si pe Ea, Academician de renume mondial. Toate interviurile la televizor erau parca scrise de aceeasi persoana de la Propaganda, toti erau filmati citind de pe un carton care era in spatele camerei TV, ca li se vedeau ochii urmarind randurile, totul era dedicat Conducatorilor iubiti, cei mai iubiti fii ai poporului. Toata nebunia a plecat de la dorinta lui de a-si plati creditele externe, si atunci toata strategia era de cut costs si de cumparare de valuta. Romanii nu aveau mancare, pentru ca tot ce producea, era vandut afara, pe dolari. Ieftin, evident, ca altfel, cine ar fi cumparat de la noi? Imi amintesc, in fiecare inceput de octombrie era TIBul la pavilion, la Romexpo. Desi, asa cum ii spunea numele, era targ international, cele mai mari cozi la staduri erau la firmele romanesti. Cele de export, care expuneau mancare! Lumea statea la coada ca la moastele sfintei Paraschieva, un pic mai putin timp, dar la fel de consistenta coada, ca sa ajunga sa vada fructe, legume, branzeturi, mezeluri, ce nu vazusera multi niciodata in viata lor si toti comentau: Uite, ma, ce putem sa facem noi, romanii! Plecau mandri… Iar a doua zi, stateau la coada tot la ratia lor de salam zoios in carpa sau la sunca de 65 de lei kilu’, din plastic, sau la creveti d’aia vietnamezi, in forma de nasturi, pe care ii aruncai in ulei incins, se faceau ca niste chipsuri, expandati si uscati, iar daca ii puneai pe limba si-i lasai acolo, incepeau sa se contracte si te piscau… Daca Ceausescu lasa o supapa de 10-15% din stransul sufocant al curelei, tot era inlaturat, dar murea de batranete.
A doua zi, sambata de dimineata, iar soare, superb, eu urma sa plec la Onesti pentru Craciun, cu trenul, dupa amiaza undeva pe la 4-5. Mai aveam timp, asa ca am inceput sa aranjez bradul, pe care-l asezasem in living, langa geam. Era primul brad din apartamentul ala, si, din pacate, urma sa petreaca singur Craciunul, fara noi. Atunci am vazut, sub mine (eram la etajul 4) in curtile caselor de langa strada Petre Ispirescu, chiar in fata geamului meu de la living, ca erau multi soldati, care se tot ascundeau dupa colturile caselor si trageau peste strada, inspre blocurile de vizavi. Stiam ca in zona era un bloc ce era al Clubului Sportiv Steaua, si inspre ala au inceput sa traga puternic. Mai departe, in plan indepartat, la alte blocuri, se tragea si mai intens (am aflat dupa aceea ca alea erau pline de securisti). Ce dracu’ frate, ca doar Ceausescu a fugit, l-au prins astia in Dacia aia inca de ieri si l-au luat la Targoviste. Ce-or mai avea de tras? Cine? Si in cine? Ce treaba are Revolutia, cu zona in care stau eu? Hm… tot felul de intrebari fara raspuns in capul meu. La un moment dat, un vuiet cumplit! Cutremur? (nu stiu daca v-am zis, mi-e o frica de cutremur de ma… pe mine) Nu. Vad pe geam trei MIGuri, care faceau curba si intorceau aproape deasupra blocului meu, si se duceau catre directia in care imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie Academia Militara. Pareau ca vin in picaj dupa curba, poate si trageau, nu stiu. Erau foarte amenintatoare, nu zburau asa, la misto. Sau, sa fi atacat Ministerul Apararii, in Drumul Taberei? Nu stiu. In orice caz, nu am mai vazut niciodata MIGuri atat de jos in Bucuresti.
Cum eram langa geam cu impodobitul bradului si in plin soare (era cald si bine doar la soare, inca nu dadeau astia caldura ca lumea), ma uitam la soldatii aia de jos, de trageau. Mai tragea un soldat unu’-doua gloante, apoi pauza. Dupa care vedea unul si-i dadea cateva pe foc automat, iar pauza, sa mai traga din tigara. Nu cred ca aveau o tinta clara, trageau asa, in directia aia… La un moment dat, asa mi s-a parut mie, ca se uita inapoi, SPRE MINE! M-a traznit un gand: daca vad astia ca sclipeste in soare beteala de la brad si-si inchipuie ca e vreo arma, ceva, si incep si trag in mine? (mama, ce filme in capu’ meu!) Imediat, am culcat bradul! Apoi, l-am tarat inspre usa, ca sa nu mai fie vizibil de jos. Mai ales ca aveam perdele, da?? – prietenii stiu de ce 😊
Mai tarziu, taica-meu mi-a povestit ca in dimineata aia a incercat sa vina la mine, sa vada daca sunt ok. Nu a putut traversa Petre Ispirescu, sa se tragea pe strada. Chiar a fost impuscat in burta un tip langa el pe strada si s-au adapostit intr-o scara de bloc. De acolo, m-a vazut ca impodobeam bradul (nicio legatura cu Fuego!) si s-a linistit ca eram ok. Pe vremea aia nu aveam telefon. Pana prin ‚’94, cred, cel mai aproape telefon public era tocmai la statia de metro de la Erolior.
In sfarsit, am plecat spre Gara de Nord. Imi amintesc ca nu prea circulau troleele, aveam o legatura foarte buna, directa, 97 parca, dar am asteptat degeaba. Am luat-o pe jos, pe Drumul Sarii. Se tragea, cateodata, razlet, sau mai intens. Aproape de Razoare, veneau niste tipi din sens opus si mi-au spus: mergeti pe celalalt trotuar, ca pe partea aia se trage. Ma gandeam, totusi, cat de repede te obisnuiesti cu o situatie absolut nefireasca: sa se traga pe strazi si tu sa mergi in continuare, linistit, INSPRE zona in care se trage. Ciudat mai e creierul nostru si cum se adapteaza el imediat noilor setari. Am ajuns in gara, acolo musuroi de oameni. Care cu steaguri, cu semnul victoriei, unii mai si cantau “Ole, ole…”, care cu ditamai bagajele (totusi, maine era Ajunul Craciunului), cu papornite, taranii cu nelipsitii lor saci cu paine… Marea majoritate cu cocarde tricolore, ca asa li s-a spus lor la televizor: revolutionarii, oamenii de buna credinta, pentru a fi mai usor recunoscuti, sa-si puna in jurul bratului banderole tricolore. Va dati seama ca „ailalti”, teroristii adica, aveau o jena in a-si pune si ei frumoasele cocarde… Ce penibil, in direct si la ora de maxima audienta!!!
Nu am mai prins cu loc, evident, asa ca trenul, plin-ochi, a plecat cu oamenii agatati ciorchine la fiecare usa de vagon. Plecam in orice conditii, chiar si fara bilet, oricum nasul nu a venit. In zilele alea, tot ce insemna autoritate si control, s-a cam dat la fund… Toti eram acum liberi la orice, nu? Cam intr-un sfert de ora am reusit si am avansat in vagon, asa ca acum eram safe. Nu va mai spun ce de povesti circulau printre calatori, unele gogonate, ce de zvonuri, ca ne asteapta la Buzau, cu armata in gara si o sa traga in tren, ca sunt unii care il apara pe Ceausescu si au recuperat nu stiu ce…
Chiar, niciodata nu am inteles de ce Buzaul, sau alte orase prin tara, sunt Orase-Martir ale Revolutiei. Inteleg Timisoara ori Clujul, inteleg Brasovul (si pentru 15 noiembrie 1987), inteleg Bucurestiul. Insa restul? Stiu ca la Sibiu a fost o lupta si au murit oameni, ca era fieful printisorului Nicusor, mare sef la partid acolo si pregatit sa-i preia tronul lu’ al batran. Poate criteriul acordarii acestor denumiri a fost daca au murit acolo oameni in zilele alea. Dar, daca au murit, sigur nu au avut legatura cu Ceausescu, sau cu Revolutia, ci cu lipsa de coordonare a armatei si comunicarea defectuoasa. Adevarul e ca de unde sa fi avut pretentii la conducatorii armatei, colonei, generali si ce mai erau ei, sa stie ei sa conduca sau sa organizeze ceva? Ei nu stiau decat sa iasa la muncile agricole cu trupetii, sau sa creasca porcii la GAS (gospodarii agricole de stat), sau sa lucreze in constructii cu aia de la dirlibau. Altfel, de unde instructie de razboi? A fost vreunul dupa 1945 si nu stiu io?
Cea mai buna dovada a fost chiar atunci cand l-a pus Iliescu pe generalul Militaru sa preia comanda armatei, iar asta nu stia nici macar ce ordine sa dea la televiziune, si nu lega doua cuvinte. In spatele lui era un capitan cu cuvintele la el, foarte prezent, spirt, care i-a soptit intreg discursul si, practic, el a dat toate comenzile necesare armatei. Peste cativa ani, cand eram la Radiotel, l-am intalnit pe acel capitan, se retrasese din armata si avea un business, se ocupa de ceva distributie de apa minerala, sau asa ceva…
De ce ne mai miram ca au murit 40 de tineri militari in fata aeroportului Otopeni, adusi de la Campina cu camionul, sa apere aeroportul? Ce oroare! Au fost macelariti cu sange rece de niste eroi ai revolutiei, evident, care i-au considerat teroristi. Cata imbecilitate! Nu mai zic de aia omorati in fata Ministerului Apararii, desi erau mari barosani in armata.
Dar se pare ca totul era conform unui plan, sinistru-cinic, in care trebuiau sa moara cat mai multi, ca sa justifice si sa dea putere si credibilitate emanatiei Revolutiei, adica lui Iliescu si FSNului. Culmea, pentru a fugi Ceausescu, au murit o suta si ceva de oameni. Dupa fuga lui, peste o mie… Poate ca vom vedea si ziua in care se va face dreptate. Cei care au murit, o merita din plin!
Craciunul l-am petrecut la Onesti, acolo am vazut seara, procesul si executia. Am plans (sic!), parca eliberat, usurat de toate emotiile, sentimentele si fricile adunate in ultimele zile, amintindu-mi ca nu mai departe de vineri dimineata eram inca in fata Institutului, speriat, incercand sa adun cativa oameni sa ne facem curaj, iar acum vedeam executia celor care devenisera COSMARUL ROMANILOR. Acum imi e rusine de cum gandeam atunci, dar in asa hal ne adusese ’nea Nicu, incat, daca-mi dadea cineva un pistol, eu i-as fi impuscat cu mana mea. Pe bune! Cu mintea de acum, realizez cat de grotesc gandeam. Si cat de rudimentar si necivilizat este un popor care, cica face un simulacru de proces ca ala, unde ii judeca pe repede-nainte, ca pana si avocatul lor ii acuza, ca sa scape de ei. Imi dau seama cat de barbari ne-au privit strainii, mai ales ca i-am impuscat pe aia chiar in ziua de Craciun. Asa cum au asteptat trei zile, nu mai mergea una? De unde atata graba, totusi? I-au tinut acolo trei zile si acum voiau sa termine totul intr-o ora? Ce s-a intamplat in alea trei zile? S-a negociat? Cine cu cine? Si care a fost obiectul negocierii? Sau au vrut sa vada cine iese invingator, si in functie de asta, sa-l salveze sau sa-l omoare pe Ceausescu? Am mai auzit de curand o varianta, ca americanii aveau un avion pe Baneasa, care astepta pregatit sa-l recupereze pe Ceausescu si sa-l salveze, dar ca el n-a vrut sa fuga din tara…
Pentru mine a fost PRIMUL SEMN DE INTREBARE: de ce l-au tinut trei zile?
Of, dar mult mai multe intrebari d’astea urmau sa apara, mult mai clar, mai tarziu.
Foto – Coincidenta face ca am facut cele 9 luni de armata la TR (termen redus) chiar in Targoviste, acolo unde avea sa fie impuscat cuplul prezidential…
Au trecut 32 de ani… mi se pare incredibil cum totul devine atat de usor
deformabil, alungit, practic incomensurabil cateodata, cand e vorba de timp.
Asadar, despre Revolutie! O sa va povestesc cum am trait-o eu, deci, sa ne-ntelegem, vorbim de Revolutia Mea!
Pe care, insa, astia au reusit s-o fure, precum tot ceea ce s-a furat in tara asta… Eu zic c-am fost norocos sa traiesc asa ceva, nu stiu cati oameni participa, sau macar prind o revolutie in viata lor. Din pacate, popoarele din Est au prins cam doua in ultimii 70 de ani, una spre si una dinspre comunism.
Ambele traumatizante.
Si asta venind dupa doua razboaie mondiale, alte catastrofe. Statistic vorbind, cam dupa 30-40 de ani se pare ca urmeaza iar un eveniment major, pentru care, iata, va trebui sa ne pregatim. La fel ca si cu cutremurul la noi.
Pentru mine, coincidenta face ca, pana acum, viata mi s-a cam impartit jumi’-juma’, intre comunism si ce-a urmat dupa. Deci, am ce povesti din ambele lumi.
O sa-ncep povestea Revolutiei MELE un pic mai devreme, ca sa intelegeti corect contextul. Ana si cu mine ne-am casatorit in ’84 (an cu recolta buna dictatoriala, conform teoriei lui George Orwell), in vacanta de dupa anul IV de TCM. Dupa anul V, repartitia, doi ani la Bacau, apoi in Bucuresti din octombrie 1987. Anei niciodata nu i-a placut Bucurestiul. Cred ca nici acum nu-i place. Si atunci am facut un targ: stam in Bucuresti doi ani, timp in care eu am de rezolvat problema cu casa. Daca pana in octombrie 1989 nu faceam rost de un apartament, ne intorceam la Bacau. Acolo primisem o repartitie de apartament, pe la „podul cu lanturi”, dar nu aveam dreptul, pentru ca bunicii mei trecusera casa din Militari, prin donatie, pe numele meu si nu aveai voie doua proprietati pe vremea aia. Urma sa renunt eu la donatie, asa incat sa pot primi apartament etc. Bottom line e ca aveam termen doi ani sa fac rost de casa. Am inceput audiente, inscrieri pe lista de repartitie case la institut, d-astea. Nu am dat nicio spaga! Auzisem ca, daca dai nu stiu ce nu stiu cui, se rezolva mai repede. Zgarcit cum sunt, am zis, nu, frate! E dreptul meu, sa-mi dea casa institutul. Ce naiv…
Dupa nunta, am ramas cu ceva bani, pe care i-am pus pe cecuri d-alea de cinci mii de lei, ce participau la trageri la sorti periodice, cu castiguri in Dacii. La norocul meu, nu am castigat nimic, evident. Insa, dupa 87, cand am vazut ca nu prea se mai gasea nimic, nici macar mobila, decat naspa si cu pile, am inceput sa caut mobila. Retineti, stateam inca la ai mei, nu aveam casa, dar cautam mobila, asa, sa fie, ca nu strica!
Exact asta era si filozofia maselor la aparitia ratiilor de mancare: cum prindeai vreo sansa sa iei de mancare, luai cat puteai duce, ca nu se stie… D’aia statea lumea la coada, la „ce se baga”, ca indiferent ce aducea, era util. Asa au aparut unul, doua, sau chiar trei congelatoare in fiecare familie, burdusite toate cu te miri ce de mancare. Cat se arunca din ea, nu se mai stie… Sunt convins ca, de cand cu introducerea ratiilor, consumul de mancare a crescut. Adica exact efectul invers decat cel scontat. La tara nu se gasea paine, adica exact acolo unde se facea graul, muncit pe branci de saracii tarani colectivizati. Care erau nevoiti sa vina la Bucuresti, sa ia paine de peste tot, in niste saci de panza d-aia aspra, burdusiti. Si acum am in cap imaginile cu bietii oameni tarand dupa ei, sau carand in carca sacii pe strada, in autobuze, metrou, tramvaie, sau pe peronul Garii de Nord. Mai venea catodata militia si facea razie, le cerea buletinul si, pentru ca evident nu aveau buletin de Bucuresti, le confisca toata captura lor de peste zi. Oamenii plangeau, spunand ca nu aveau cu ce sa-si hraneasca animalele din batatura… Ce umilire: taranii sa vina la oras, sa ia “pe sestache” paine facuta din graul muncit de ei. Copii, asta era oroarea comunismului!
Am gasit, la un magazin de mobila din Pantelimon, o canapea cu coltar care mi-a placut. Era mare, extensibila si acoperita cu un material de un albastru intens. Am luat-o. Ok, o iei, dar cu ce o transporti? In fata magazinului, pe strada, erau insirate tot felul de „camioane” de transport, care asteptau in linie, ca taxiurile. Cand spun camion, ganditi-va la o caruta mai solida si mai inalta, care avea roti de masina, cu camera si anvelope. Trasa de cai, evident. Te tocmeai cu birjarul, in functie de incarcatura si de destinatie, apoi dadeai niste bani unora din magazin, sa te ajute sa incarci mobila si plecai. In drum spre ai mei, am trecut prin fata Casei Poporului, pe unde e Targul de Craciun acum. Atunci, in ’86, pe acolo inca nu se asfaltase. Zilnic veneau milioane de camioane, sa aduca si sa ia j’de mii de muncitori care munceau la Ctitorie. Toti in salopetele alea gri-sobolan sau bleu-mizerabil, asa cum erau toate culorile din viata noastra. Si, intrand in zona de santier, camioanele alea luau pe roti tone de noroi, pe care-l depuneau pe toate bulevardele si strazile din Bucuresti. Peste tot prin oras, aveai o mazga lipicioasa depusa peste asfalt sau piatra cubica. In vremea aia, in Bucuresti nu puteai avea decat noroi sau praf, depindea ce conditiile meteo erau. Ganditi-va ca Ceausescu a ras jumatate din suprafata orasului, demoland tot, lasand-o neacoperita, pustiita, doar pamant, fara cladiri sau vegetatie. Pai, la vanturile ce bat pe-aici, asta insemna praf. Iar cand ploua, noroi. Toata canalizarea orasului era imbacsita si infundata cu acest sol argilos, care nu mai lasa sa se scurga nimic. Exact ca o imensa chiuveta infundata.
Asa ca, in fata Casei Poporului, erau niste transee de noroi, ca pe front. Eu am facut armata la tancuri, la Targoviste, dar nici macar in tancodrom (acolo unde te dai cu tancul) nu am vazut asa denivelari. Eiii, si birjarul meu s-a hotarat s-o ia exact pe acolo! De ce sa ocoleasca el prin dreapta Casei, sa-si oboseasca bidiviii? Nu, tusti! direct in noroiul al mare. La un moment dat, se inclinase camionul atat de tare, incat am sarit jos, sa imping canapeaua, sa nu cada in noroi. Era noua!!! Si dadusem si vreo 8 mii de lei pe ea. Salariul meu cred ca era 2500. El tragea de cai, eu impingeam de obloanele carutei. Si ghetele mele se afundau in noroi. Dar mai conta? Trebuia sa ajung cu canapeaua ok, asta era focusul. Atunci mi se parea ca traiesc intr-o scena de Tarkovski…. acum, la peste 30 de ani, o scena de Stan si Bran, de care te amuzi. Ironic.
Am raspandit canapeaua la ai mei in apartament, noroc ca era loc, aveau patru camere. Am impartit-o pe hol, prin living, acoperita cu pungi de plastic. In alta parte am gasit mobila de bucatarie. Set complet, alb, superba, imensa, cu soldat vertical. Cred ca 6.000 de lei. Am luat-o si pe aia, am dus-o la bunici, in Militari. A stat printr-un garaj, acoperita tot cu cartoane si plastice, se mai urcau gainile lu’ bunica-mea si se gainatau pe ea. A scapat ok. Cu ocazia aia am vazut ce capacitate de incarcare si transport avea Dacia 1300. Taica-meu avea una rosie, cu care am reusit sa caram, dintr-un singur drum, toata mobila de bucatarie! Nu va spun cum arata masina, de parca avea o caciula alba enorma, din mobila, legata cu parame… Masini de spalat automatice, d-alea de Cugir se gaseau peste tot, 5 mii de lei. Asa cam am luat si d-aia. Depozitata tot la ai mei. De la Govora, unde eram intr-o vara in vizita cu Ana la bunicii ei, am cumparat un aragaz. Patru ochiuri, 2 mii de lei. L-am lasat la bunicii Anei si mi-a aranjat apoi socru-meu sa mi-l trimita mai tarziu in Bucuresti.
Asadar, aveam canapea, bucatarie, aragaz, masina de spalat, dar nu aveam casa. Hm…. Tic-tac, tic-tac, se strangea timpul.
Incepusera sa dea roade solicitarile si audientele mele la institut. Totusi, avantajul era ca ambii eram cercetatori stiintifici angajati in acelasi loc, cu doi copii, o repartitie rezolva doua cazuri. Asa credeam eu ca merg lucrurile… 😊 Institutul era CCSIT MFS si avea sediul langa Obor, in blocul ala turn bleu, care era (e si acum) vizavi de Mecanica Fina, deci tinea de sectorul 2. Mi-au repartizat un apartament de trei camere in ultimul bloc din Bucuresti, pe stanga, cand iesi pe Pantelimon. M-am dus sa-l vad si atunci m-au apucat spumele. Un bloc de 10-12 etaje, iar apartamentul era pe teresa blocului, lipit de camera liftului. Deci, simteam la propriu, orice miscare a liftului, prin vibratia motoarelor, lipite de peretii apartamentului. O nebunie de penthouse, toata terasa bloculul la dispozitie mea… 😊 Intors la aia la „situatia locativa”, le-am zis ca refuz. Dar, de ce? E un apartament superb! Tovarase, eu am doi copii, de unu’ si de trei ani si n-o sa-i las incuiati sus pe bloc cand plec la serviciu. Of, ce de fite mai faceam si eu!
Mi-au mai dat si alte mizerii… tot asa, refuzate. Cam mofturos, tovarase Gheorghe!
In ultima zi lucratoare exact inainte de 23 august 1989 (atunci era ziua nationala, liber pe 23 si 24), m-au chemat si mi-au dat cheile unui alt apartament. M-am uitat pe lista si scria adresa, care nu-mi spunea nimic, iar la cartier scria „Rahova”. Zic, asta e, bun ce-o fi, ma duc sa-l vad si va anunt pe 25, cand revin la birou. Am mers sa caut strada, era un palc de blocuri noi, pe undeva in grupul masiv al celor noi de pe Calea 13 septembrie, toate la fel. Inca nu erau asfaltate aleile, noroaiele erau d-alea lipicioase, de-ti ramaneau cizmele infipte cand ridicai piciorul, nici toate blocurile nu erau gata, totul era un imens santier. Un fel de „Milioane de camioane” si „Macarale rad in soare”, la un loc! Dar era bloc nou, apartament 3 camere, mari, decomandat, etaj 4 din 8. Nu-mi dadeam seama cum de-am avut asa bulan!!!
Apoi mi s-au legat lucrurile. Blocul era repartizat celor demolati din sectorul 2, care statusera in aceeasi zona si li se daramasera casele. Pe vremea aia, daca ti se darama casa pentru ca Ceausescu, primeai „la bloc”. Si in bloc era si un apartament atribuit institutului meu. Pentru ca in dreptul lui scria „cartierul Rahova”, nimeni nu venise de la institut sa-l vizioneze, avand in vedere departarea de institut dar, mai ales, notorietatea zonei… Si uite-asa, la inceputul lui septembrie mi s-au facut actele pentru noul apartament. Remember, in octombrie 1989 aveam ultimatum de la Ana: daca nu rezolvam cu casa, plecam din Bucuresti! Va dati seama tristete pe Ana cand a aflat… Ea era cu copiii la Onesti, in concedii medicale super prelungite, aranjate pe la doctori cu tigari si cafea. Si chiar si cu zile de concediu de la mine, ca aranjasem „sa fac portare” si sa i le dau ei. Totul era programat astfel incat, de la 1 ianuarie 1990, ea sa vina cu copiii in noul apartament, LA NOI ACASA si sa re-inceapa serviciul. Mai aveam doar de gasit gradinita pentru Mircea si cresa cu program prelungit pentru Dan.
Stiti cum se apune: daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i despre planurile tale…
In perioada octombrie-decembrie am inceput sa amenajez, noroc ca nu incepeam de la zero: aveam mare parte din mobila raspandita care-ncotro. Smotru, pus parchet, gresie, faianta, reparat sau inlociut toata tevaraia, ca peste tot ceva curgea, apoi mobila pentru dormitorul baietilor, biblioteca si dormitorul nostru. Pentru asta am stat la coada o noapte intreaga la magazinul Apartamentul, care era pe unde incepe Centrul vechi, intrarea dinspre Splai, pe langa Curtea Domneasca. M-am asezat seara, pe la 7, la inchiderea magazinului, la coada. Din ora in ora se citea lista. Daca lipseai, erai taiat. Fara undo 😊 Si am stat acolo toata noaptea (v-am zis ca era octombrie?), pana dimineata la 9 sau 10 cand se deschidea. Intrai, in ordinea listei, si-ti comandai din ce modele gaseai. Te chemau in 2-3 saptamani si luai marfa.
Pentru ca blocul era nou, inca nu era racordat la gaze. Aragaz aveam (adus de la Govora), asa ca mai trebuia doar sa fac rost de butelie. Mi-a dat bunica-mea, care avea una de rezerva, ca nu puteai umple cate voiai tu, avei dreptul doar o data pe luna. Asta era aia de back-up, pe care bunicii o foloseau la parlitul porcului. Si am mers, cu butelia in brate (n-aveam carucior, ca nu aveam de ce), la un centru de butelii, undeva pe Antiaeriana. Acolo, evident de cu noaptea la rand. Pe la 7 dimineata, ne zic aia de la centru ca vine doar „o șa” de butelii, adica doar 75 de butelii. Noi eram vreo 200 de oameni la rand, eu cam pe la 150…. Ce dracu’ faaac? Am stat degeaba? Era unul de se dadea mai sef, care statea in picioare, ca sa se auda cat mai departe, si citea lista celor din coada, scrisa pe un caiet. D-ala de mate, de 48 de file, pe care-l tinea indoit. Stand eu pe butelie, eram cu privirea sub nivelul caietului si-mi vine o idee. Aleg un nume la plesneala de pe lista verso, adica pagina dinspre jos, pe care o vedeam. Si sigur care intra in primii 75 „castigatori”. Si ma rog la Dumnezeu ca persoana aia sa nu raspunda! Schimba omul foaia, ajunge la numele ales de mine, eu ma ridic… Si uite-asa, jucand la cacealma, la totul sau nimic, m-am facut si cu o butelie plina! Ce mai conta ca am carat-o-n spate pana acasa, de m-a cocosat? Asta era adevarata fericire!!!
Apoi am luat perdele si covoare. Ala din living il avea Ana, zestre de la ai ei, restul le-am luat de pe la Obor, Cocorul, combinatii. In vremea aia, credeti-ma, stiam tot ce are fiecare magazin cu d-astea de casa din Bucuresti. Imi amintesc ca, dupa ce dadusem parchetul cu palux, montasem perdelele si pusesem covoarele, stateam la serviciu ca pe arcuri, abia asteptam sa se faca 3 jumătate, sa fug acasa, sa ma asez pe canapeaua albastra si sa admir cum se reflecta perdeaua pe parchet…
Ei, si uite-asa, Craciunul se apropia, ma pregateam sa plec la Onesti, ca apoi sa-i iau pe Ana si pe copii si sa venim in noua casa.
Dar aud ceva la Europa Libera, despre niste evenimente la Timisoara…
Cei de la HBO reiau zilele astea serialul Cernobîl, probabil pentru că e perioada din an când s-a întâmplat nenorocirea. L-am văzut când a apărut, cu sufletul la gură, la propriu. E atât de reușit și atât de dur, încât cine îl vede înțelege exact nu doar ce s-a întâmplat, respectiv catastrofa nucleară în sine. Ci și cum funcționa sistemul comunist în viața reală, nu aia propovăduită de propaganda de partid. Cât de departe era de grija față de om și alte sloganuri din epocă.
E atât de bun serialul, încât pe IMDB e foarte bine cotat, iar pe ruși i-a deranjat maxim. Au spus că e o minciună și că lasă, c-o să facă ei varianta adevărată. Abia o aștept 😜
Am auzit pareri, bine informate, care sustin ca, in fapt, accidentul de la Cernobil din aprilie 1986 a dus, in final, la caderea Cortinei de Fier, la sfarsitul lui ’89. Posibil si foarte probabil. Era un intreg sistem putred, care, prin industria sa de varf, respectiv energia atomica, dovedea ca este daunator si falimentar.
Acum, revâzând filmul, am remarcat o scenă ce mi s-a părut așa, ca o revelație. E absolut memorabilă și, practic definitorie pentru ce valori erau atunci în lumea comunistă.
Se întâmplă accidentul, șeful de partid local este sunat în crucea nopții să fie informat. În pijamale, stând pe marginea patului, încă buimac, ascultă cu receptorul la ureche ce i se spune.
Care credeți că este prima lui replică? Cumva despre cât de grav este, sau dacă sunt victime, sau e un potențial pericol de contaminare?
Nuuuuu, nici vorbă…!
.
.
.
.
Vă mai las puțin, poate ghiciți 🙂
Radio-Aktivität
.
.
.
.
Deci, primele cuvinte ale sefului de partid au fost: “Cine mai știe?” Asta era grija omului cea mai mare! În funcție de ea lua apoi decizia ce să facă și cum să acționeze. Deci, ăia mari de la centru, știu, sau încă nu au aflat? Ca să știe cum să coafeze informația, să nu cumva să pice el vinovat…
Cam asta a fost comunismul. Un balon de săpun, despre care unii chiar au crezut că pot trece de pojghița subțire, frumoasa, colorata, fără să se spargă…
Exact cu 10 ani inainte, in 1976, fiind in anul doi de liceu, intr-o sambata, am facut rost de o caseta cu Radio-Aktivität, cel mai recent LP Kraftwerk, una din trupele mele preferate. Mi-a placut atat de mult piesa ce dadea titlul albumului… Dupa The Model, recunosc. Care este are ca inspiratie o veche melodie ruseasca. Si uite cum se-nchide cercul…
E o vorba: ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se-ntample…
Radioactivity – Lyrics: Sellafield 2 will produce 7,5 tons of plutonium every year. 1,5 kilogram of plutonium make the nuclear bomb. Sellafield 2 will release the same amount of radioactivity Into the environment as the Tschernobyl every 4,5 years. One of these radioactive substances Krypton 85, will cause death and skin cancer Radioactivity .-. .- -.. .. — .- -.-. – .. …- .. – -..– Tschernobyl, Harrisburgh, Sellafield, Hiroshima Tschernobyl, Harrisburgh, Sellafield, Hiroshima Stop radioactivity Is in the air for you and me Stop radioactivity Discovered by Madame Curie Chain reaction and mutation Contaminated population Radioactivity Radioactivity Tschernobyl, Harrisburgh, Sellafield, Hiroshima Tschernobyl, Harrisburgh, Sellafield, Hiroshima Stop radioactivity Is in the air for you and me Stop radioactivity Discovered by Madame Curie Chain reaction and mutation Contaminated population _ _ _ _ Morse Code: .-. .- -.. .. — .- -.-. – .. …- .. – -..– Radioactivity .. … / .. -. / – …. . / .- .. .-. / ..-. — .-. / -.– — ..- / .- -. -.. / — . Is in the air for you and me .-. .- -.. .. — .- -.-. – .. …- .. – -..– Radioactivity -.. .. … -.-. — …- . .-. . -.. / -… -.– / — .- -.. .- — . / -.-. ..- .-. .. . discovered by Madame Curie .-. .- -.. .. — .- -.-. – .. …- .. – -..– Radioactivity – ..- -. . / .. -. / – — / – …. . / .-.-.- .-.-.- .-.-.- -.- .-. .- ..-. – .– . .-. -.-
Citesc multe stiri despre cum s-a propus eliminarea din filmul “Home Alone 2” a scenei în care ăla mic rătăcit prin New York se întâlnește cu Donald Trump, pe vremea aia mare business man. Am înțeles că s-a filmat într-unul din hotelurile lui, Plaza Hotel, și de aceea a cerut insistent să apară și el în film. Scena în sine durează 7 secunde, nu e nicio mare șmecherie. Pentru a i se vedea cat mai mult timp fata, Trump chiar se intoarce spre camera mai mult decat necesar 🙂
Actorul Macaulay Culkin e și el de acord cu ştergerea lui Trump din film, una din propuneri fiind ca Trump să fie înlocuit chiar cu imaginea lui Macaulay de acum, la vârsta de 40 de ani. În mod normal, o astfel de știre intră la fun, nu capătă importanță. Însă a fost preluată de toți și mestecată pe îndelete.
Mie, însă, îmi amintește de altceva. De perioada comunistă, când începuseră câţiva dintre actorii români să fugă din țară. Și, în astfel de cazuri, cenzura aplica, în mod foaaarte conștiincios, linia partidului. Care îi declara pe aceștia trădători, iar toate urmele trecerii lor prin cultura română, că era film sau teatru, erau eliminate. Cu alte cuvinte, aceștia pur și simplu, dispăreau!
Erau decupate imaginile din filmele în care apăruseră, sau erau șterși de pe genericul filmului respectiv. Câteodată, erau mai mulți fugiți într-un anume film și atunci dispărea genericul cu totul… În cazul în care actorul respectiv avea rol principal, evident, nu aveau cum să taie toate scenele în care apărea. Se proceda mult mai simplu: nu se mai difuza filmul! Nicăieri.
Știu că în “Mihai Viteazu” al lui Sergiu Nicolaescu, era un actor care apărea într-o secvență, cu prim plan pe el, strigând pe câmpul de luptă “după mine, români!” Faza mișto e că tipul – nu-mi mai amintesc cine era – a fugit în Germania Federală, deci numele i-a fost șters de pe generic. Vă dați seama ce râdeau cei care cunoșteau situația. Omu’ îi chema pe români să-l urmeze…
Am văzut un interviu excepțional cu marele regizor Andrei Șerban, în care povesteşte despre cam cum se întâmplă acum în America referitor la politically correctness. Uluitor! Mai rău decât în România comunistă. În interviu, maestrul explică de ce şi-a dat demisia de la Columbia University School of Arts, unde a fost profesor de artă teatrală pentru aproape trei decenii!
Impreuna cu Ana si cu Andrei Serban – la premiera operei Lucia de Lammermoor, regizata de maestru
Era un banc, pe vremuri: se poate implementa comunismul în America? Se poate, dar ar fi păcat!
Peste toate astea, mai e și treaba cu interzicerea lui Trump pe unele platforme online, Twitter, Insta, Facebook şi ce mai avea el, ceea ce mi se pare că e cam tare împotriva libertatii de exprimare. Nu sunt un susținător al lui Trump, cei care urmăresc ce postez știu bine asta, însă unele dintre măsurile astea nu doar că mi se par aiurea, ci sunt de-a dreptul periculoase. Creează niște precedente de care ar fi bine ca noi, ca omenire, să uităm.
E complet aiurea că acum, în 2021, discutăm de cenzură și de metode comuniste/totalitare aplicate în urmă cu zeci de ani. Chiar nu putem avansa deloc?
În concluzie, sper că America comunistă să nu devină a patra cacofonie acceptată în limba română, după cele trei atât de cunoscute…
AU TRECUT 30 DE ANI…. de la cel mai rusinos episod al Statului roman! Acela in care un presedinte cheama minerii in Bucuresti sa… planteze panselute in Piata Universitatii!
Mai bine haimana, decat tradator
Mai bine huligan, decat dictator
Mai bine golan, decat activist
Mai bine mort, decat comunist.
Oare cati isi mai aduc aminte? Ce primavara frumoasa am trait atunci, plina de speranta ca Romania se va scutura de mantaua ruseasca comunista care a apasat-o 50 de ani si va deveni libera. Ca o fata frumoasa, care zburda prin campiile cu maci catre soare, avantandu-se inainte goala, doar cu speranta ca va reusi sa biruiasca Raul.
N-a fost asa! A fost Iliescu! Cea mai mizerabila figura politica a Romaniei, care, alaturi de Ceausescu, cu care juca cerculete, au tarat poporul asta in noroi si mocirla, pervertindu-l pentru zeci de ani. Pentru cei tineri, care nu au apucat grozavia petrecuta atunci, un scurt rezumat!
Dupa asasinarea lui Ceausescu, noua putere condusa de Ion Iliescu a dorit sa se certifice si justifice in fata tarii si au inventat joasa de-a teroristii. Ca urmare, la Revolutie, dupa ce a fost capturat Ceausescu, au murit mai multi oameni decat inainte. Multi oameni deschisi la cap si-au dat seama ca e o mare manarie, in urma careia Iliescu si sleahta lui au confiscate Revolutia. S-a constituit FSN ( Frontul Salvarii Nationale), care era condus de ültimul pe lista, cu voia dumneavoastra” Ion Iliescu. Care avea initial rolul de a organiza alegeri DAR FARA SA PARTICIPE LA ALEGERI. In monetul in care FSN s-a organizat ca partid politic si a anunta ca partricipa la alegerile din 20 mai 1990, totul a luat foc. Toti si-au dat seama ca e o furaciune.
Toate partidele importante au inceput sa organizeze mitinguri in weekenduri. Prin 10 aprilie, daca nu gresesc, cei da la PNT au avut un miting electoral in Piata Charles de Gaulle. Dupa miting, coloana se intorcea catre Piata Universitatii, iar undeva pe Bdul Magheru, o gospodina fesenista a “scapat”, ca din intamplare, un ghiveci cu flori de pe balcon, exact in capul unui participant la miting din coloana. Oamenii s-au revoltat, mai ales ca rana produsa a fost destul de importanta.
Discul Jos Comunismul – Imnul Golanilor
Lumea, nervoasa, a ocupat Piata Universitatii si a inceput sa scandeze Jos Iliescu! Era intr-o duminica superba. Apoi, luni, marti, miercuti, lumea se aduna dupa amiaza acolo si ocupa Piata. Pana in primul weekend, deja se strangeau, in mod regulat mii si zeci de mii de oameni. Asa a devenit Piata cel mai longeviv miting din lume. Am participat in aproape fiecare zi. In timpul saptamanii eu cu Ana faceam schimb, pentru ca unul din noi ramaneam acasa cu copiii, iar in weekend mergeam toti, impreuna cu baietii nostri.
Au fost miste seri nemaipomenite pe care le-am traiti acolo. Cu sperante, cu oameni de o mare calitate (nu toti, dar preponderant), cu spirite alese care vorbeau sau cantau de la balcomul Universitatii, chiar simteam ca e o insula e libertate. Unde nu ne poate atinge perfidia, mojicia si nesimtirea fesenista, condura de Iliescu. Cat am strigat eu Jos Iliescu si Jos comunismul,… nu cred sa mai fi strigat ceva atat de intens in toata viata mea. Cu exceptia, poate, a Muie PSD!
Au incercat tot timpul sa denigreze spiritul Pietei, sa spuna si sa arate ca in corturile din fata Teatrului National erau droguri si acolo niste fete si-o trageau intr-o veselie cu oricine etc. Nu au reusit sa ne imprastie. Alegerile au fost in 20 mai 1990 si Iliescu a iesit cu 86%. Eu l-am votat pe Ratiu, care m-a convins la ultima confruntare TV cu Iliescu si Campeanu (PNL). La partide a votat cu liberalii.
O dezamagire crunta pentru toata Piata. S-a mai diluat si spiritul si participarea dupa anuntarea votului. Insa nu a disparut de tot. In vietatea Piata Universitatii inca pulsa viata, inca supravietuia. Imi amintesc ca in 30 mai 1990 a fost un cutremur destul de baban pe la orele 14 si ceva. Nu au cazut claditi, dar a fost naspa. Si asta a avut replic destul de multe si sesizabile. Una din ele a fost in noaptea aia. Eram singur acasa, Ana era plecata cu copiii la Onesti. Si atunci, la 12 noaptea, am plecat in Piata. Ala era noul meu “acasa”, locul unde eram cu oameni care gandeau ca mine…
Iliescu era turbat, ca abia castigase alegerile cu 86%, dar nu era recunoscut unanim, ii statea ca un ghimpe in coasta nenoricita asta de Piata. Un sfat de bine pe care i l-a dat Mircea Dinescu, care era si el parlamentar, a fost “sa-I lase pe cei din Piata sa fiarba in suc propriu!” Ca urmare a acestei nesimtiri, de cate ori incerca Dinescu sa apara prin Piata, era huiduit copios. Dupa asta, a cumparat fosta gazeta de umor Catavencu – extrem de mitso si de caustica – si a transformat-o in Academia Catavencu. Ca sa apara si el in lumea buna ca fiind anti-Iliescu…
Erau de mult zvonuri ca vor aduce minerii sa ne curete din Piata. In noaptea aia cu cutremurul din cand in cand, aparea cate un zvon ca uite, bai, vin minerii pe bulervard, dinspre Piata Romana. Si ne uitam, cu frica, inspre acolo, ca sa fim pregatiti, eventual, sa fugim.
Nu au venit in noatea aia. Ci mai incolo, in dimineata de 13 iunie 1990… Atunci m-am dus si eu in Centru, am fost langa Arhitectura, la Caleriile Caminul Artei, unde un individ in civil a pus un cocktail Molotov sub o furgoneta ce a luat foc instantaneu… Ala mirosea de la o posta ca era securist si ca avea misiunea sa creeze diversiuni. Pentru a da Politiei motive sa intervina.
Pentru cei tineri, ca sa inteleaga ceva, faceti un exercitiu de imagine (bravo, Veorica Dancila!) si ganditi-va ca daca apar niste manisfestanti anti-Iohannis la Palatul Cotroceni, acesta ar chema minerii sa-I rupa pe aia cu bataia! Si apoi i-ar si lasa doua zile sa faca ordine in Bucuresti si sa altoiasca, sa violeze si sa aresteze pe cine cred ei de cuviinta. Vi se pare firesc sa se intample asta?
Stiu ca minerii ajunsesera sa controleze chiar si masini pe sosea, si sa vada ce e in masina sau in portbagaj. In plus, erau sprijiniti si aplaudati de “oamanii de bine din Capitala”, mai pe scurt niste animale frustrate, care au urat in toata viata lor faptul ca ei sunt prosti si ca unii chair au invatat si au devenit destepti. Iar acum aveau ocazia sa le futa una in gura cu bocancul. Sau cu minerul.
Cred ca am mai povestit aici, copiii mei m-a salvat atunci, ca mergeam cu ei la dispensar (Mircea 4 ani si Dan 2 ani) impreuna cu Anca. Iar eu il aveam pe Dan in carca, care era bolnav. Aaaa, am uitat sa va spun. Marea mea vina, pentru care un camion plin cu mineri care treceau pe langa noi se uita cu balele scurse dupa mine, era ca… aveam barba!
Ce ti-e si cu intelectualii astia…
Repet, cel mai rusinos reper al Statului Roman consider ca a fost Mineriada din 13-15 iunie 1990. Atunci, tot Vestul, care pana atunci ne srpijinise si ne apreciase curajul, ne-a inchis portile. Iar Iliescu e bine-merci, probabil se uita la televizor si se gandeste cu nostalgie ce bine arata el la 60 de ani… cat am eu acum.
Golan
Foto: am de atunci toate cele 4 discuri cu cantecele Golanilor, pe care le pastrez ca o amintire ca, daca te intereseaza ceva, chiar daca esti mic, poti face diferenta! Noi am facut-o! Termenul GOLAN a fost dat de Iliescu celor din Piata! Ceea ce i-a determinat pe multi oameni de cultura, personalitati, sa se declare solidari cu noi, cei din Piata. De exemplu, Eugen Ionesco s-a declarat “Academician Golan!”
Astazi este 15 noiembrie. Pentru cei care au prins cat de cat perioada comunista, ziua asta reprezinta curajul nebunesc al brasovenilor, care in 1987 s-au ridicat impotriva lui Ceausescu. Fara nicio conspiratie a Serviciilor din ale tari, fara nicio pregatire sau plan, pur si simplu au iesit in trada si si-au strigat DUREREA. Credeti ca era putin lucru? Ha! Toti au fost apoi anchetati, torturati, unii deportati, impreuna cu familiile, altii urmariti permanent sau chiar inchisi.
De ce? pentru ca se saturasera de foame, frig, minciuna, umilinte. Cei din schimbul trei de la Steagul Rosu au vazut ca regimul le-a redus salariul. Brusc. Pentru ca Ceausescu dorea sa stranga cureaua, sa ne infometeze, sa ne tina in frig si intuneric, ca sa plateasca datoriile externe uriase. Pe care tot el le facuse!!! Ca doar nu le-am facut noi…
Iar acum, ii aud pe unii ca uite, Ceausescu a platit datoriile externe complet, singura tara din lume care si-a platit datoriile e Romania si, mama! ce erou e Ceausescu! Baaaai, netotilor, n-ati vrea voi sa platiti si acum datoriile Romaniei? Tot asa, complet. Sa stati ACUM in foame, frig si intuneric. E frumos sa spui ce cool a fost nea Nicu, atunci cand postezi asta pe Insta, sau pe Facebook, tragand din pai dintr-o Coca, ORI un joint, sau morfolind un Mac.
Oamenii aia, ajunsi la capatul rabdarii, nu mai aveau nimic de pierdut! Au iesit in strada impinsi de disperare, stiind ca fac un gest nebunesc, la care nu exista UNDO si pentru care vor fi blamati, poate, toata viata. Dar au avut curajul s-o faca! Asta este un adevarat role model, curajul absolut, no matter what!
Ca sa va faceti o idee despre nebunia demonstrantilor, luni, cand am aflat de la Europa Libera despre evenimentele de dumininca din Brasov, imi era frica sa vorbesc cu colegii de la Institut. Vorbeam in soapta si ne ascundeam dupa plansetele de desen, sa nu ne vada ceilalti… Iar muncitorii din Brasov au iesit la vedere, cu pietul inainte, in strada!
RESPECT, BRASOV!
Si, atentie, mai erau inca doi ani negri pana la Revolutie, in care ne-am afundat si mai rau in cea mai cumplita perioada din istoria Romaniei.
Iar astazi, toata lumea e fericita ca are promotii nemaipomenite de Black Friday… Vai, draga, stii ce aparat sa-mi maseze umerii mi-am gasit, d-ala care are sesizori si stie exact cat trebuie sa apese, bla, bla. Pai, pe vremea lu’ nea Nicu, baietii cu ochii albastri asigurau aceste servicii gratuit. Si, doamne, ce servicii mai prestau!
A plecat Florin Silviu Ursulescu! Cu siguranta, pentru 99% dintre voi, prietenii mei, numele nu va spune nimic. Insa, pentru mine, in anii comunismului, unde doar muzica, de fapt arta in general, ma facea sa mai rezonez si io cu lumea normala, FSU a fost unul dintre cei care m-a alimentat, ani intregi, cu noutatile muzicale de top din afara.
Vinerea seara, la radio pe Programul 3, singurul care emitea stereo, Florin avea emisiunea Radio Saptamana Top. Era unul din reperele existentei mele. Stateam cu urechile lipite de radio, in dormitor la ai mei, unde era un aparat de radio stereo, d-ala latit asa, aplatizat, din lemn, unde chiar se auzea stereo. Imi amintesc si acum probele pe care le faceau cei de la radio, inainte oricarei transmisiuni stereo: Acum auziti semnalul sonor in boxa din stanga. Acum auziti semnalul sonor in boxa din dreapta. Acum auziti semnalul sonor in ambele boxe…
Topul era difuzat vinerea, de la 9 la 10 seara si reflecta exact topul publicat in revista Saptamana din aceeasi zi. Emisiunea avea 3 segmente: muzica romaneasca, muzica straina si muzica populara. In general, topul extern coincidea cu cel al marilor reviste de muzica de afara, Billboard, Rolling Stones, si care mai erau. Asa ca, eram cat de cat la curent cu ce se purta, dpdv muzical, in anii aia de comunism.
Intr-o ora nu puteai difuza tot, prin urmare erau selectate doar unele piese, in special new-entry si cele in urcare.
Insa piesa de pe locul intai era intotdeauna difuzata integral. Asta era regula de baza. Prin 1973, cand a aparut genialul Tubullar Bells, al lui Mike Oldfield, a urcat direct pe local intai. Aflasem despre noua aparitie discografica, stiam ca pe albumul ala omul canta la toate instrumentele, vreo 17 cred, asa ca eram innebunit sa ascult piesa. Piesa, de fapt, impropriu spus, pentru ca tine cat tot albumul, 49 minute si 16 secunde! Cum dracu sa dai asta, INTEGRAL, intr-o emisiune de o ora, in care ai, practic, trei topuri de dat?
Eram atat de excitat ca voi asculta Tubullar Bells, incat nici nu stiu sa va spun cum ma simteam. Remember, aveam 13 ani, in pana mea!
Ei, si vine vineri seara, ora 21:00. Genericul de la Radio Saptamana Top, realizata si prezentata de Florin Silviu Ursulescu, era inceputul ala minunat, la vioara, al lui Phoenix, din Negru Voda. Apoi se intrerupea muzica si FSU spunea Radio Saptamana Top!
Dar, stupoare!!! Pentru ca in vinerea aia Ceausescu a organizat nu stiu ce cacat de Congres al UTC (Uniunea Tineretului Comunist), in seara aia au dat un reportaj de la mizeria ai de congres. De ce? Pentru ca Programul 3 de la radio targeta cumva tineretul, deci aici au considerat ei normal sa dea congresu’ lu’ Peste. Numa’ asa, de-ai dracu’ sa nu ascult eu Tubular Bells!!!
Eram prabusit! O saptamana am fost bolnav….
Noroc ca si in saptamana urmatoare piesa a ramas tot pe locul intai, FSU a comasat restul topului in 10 minute si, uite-asa, am ascultat si io, prima oara, Tubular Bells! Vaaai, tema aia principala, repetata la fiecare instrument, si in final, and now… tubular bells! Nu va zic cat de fericit am fost in noaptea aia! De parca luasem Oscarul, Nobelul, Grammy-ul si ce mai vreti voi in acelasi timp!
Heeei, cei tineri, vedeti cat de norocosi sunteti si nici nu va dati seama? Voi, daca vreti o piesa, in trei secunde o ascultati, ca e pe YouTube sau pe cine stie ce aplicatie de muzica. Io, atunci, stateam saptamani intregi, tremurand cu speranta ca poate-poate, am norocul s-o ascult.
Of, aveti la dispozitie toata muzica lumii, de la facerea ei si pana acum! Si voi ascultati manele, in pana mea……….. No comment!
A urmat o perioada misto, in care, din zece piese romanesti in top, 7 erau ale lui Phoenix, de pe Mugur de Fluier, sau pe de Cantofabule. Incredibil!
Perioada in care Emerson Lake & Palmer au castigat cu Works la cea mai buna trupa, la cel mai bun album, Keith Emerson la cel mai bun clapar, Grieg Lake la cea mai buna voce, Carl Palmer la cel mai bun tobar.
Ulterior, in locul lui Florin, la emisiune a venit Petre Magdin, care a stricat tot. Era casatorit cu Dida Dragan (altfel, o voce incredibila, printre cele mai misto ale noastre!), care canta cu Sfinx-ul lui Dan Andrei Aldea (vezi Ninge pe Masa Tacerii), asa ca emisiunea a capatat o alta orientare. Poate si pentru ca cei mai multi dintre Phoenicsi fugisera afara…
Daaa, a fost o perioada magica, pe care Florin a reusit s-o mentina in creierii mei. A contribuit atat de mult la formarea gustului meu, nu doar muzical… Toate astea, am avut fericirea si sansa sa i le spun personal, un pic mai tarziu, in 1986, la un festival de rock din Bacau, unde am petrecut toata noaptea de Inviere impreuna cu el, cu Mircea Baniciu, cei de la Metropol din Oradea.
Eeeei, copiii mosului, dar asta e o alta poveste, pe care v-o voi povesti poate cu alta ocazie…
Draga Florin Silviu Ursulescu, iti multumesc pentru tot! Sa te odihnesti in pace si sa le pui si celor de acolo cea mai buna muzica 😥 Celesta!
