Băsescu și… Punctul de Fugă

Cred că Băsescu este de departe cel mai bun politician român pe care l-am văzut eu. L-am votat de fiecare dată, indiferent că era vorba de primărie, președenție, sau referendum. Aaa, stai, că la unul parcă nu trebuia să merg. Nu mai știu, cred că Dragnea-și aduce aminte despre asta mai bine. Că tot are acum atâta timp liber… 🙂
O mai fi avut el scăpări, blonde, brune, dar i se mai iartă, că, vorba aia, a fost marinar, însă s-a întors mereu în portul lui de-acasă. Poate are dreptate, și faptul că a fost șeful reprezentanței României la Anvers, nu-l incriminează sută la sută că a fost securist, sau că a colaborat cu băieții cu ochi albaștri – deși tare mă îndoiesc de asta, în condițiile în care știu foarte bine cine putea ieși din țară în vremea aia și pe ce criterii.
Însă, băi, s-o bage el pe aia că el nu a știut că ofițerul de la contrainformații din armată nu e securist, las-o-n pana mea, că e prea de porc!
Acuma, că m-a stârnit Băse, hai să vă zic o poveste adevărată.
Eram în armată, intrasem la facultate și de aia făceam doar 9 luni, la TR – termen redus. Am făcut la Târgoviște, la tancuri. Am fost noi, de la Mașini-Unelte, împreună cu cei de la Mașini Termice din București și cu băieții de la TCM-ul din Sibiu. Faini băieți! Pentru că acolo nu aveam Facebook, nici măcar net (glumesc, vorbim de perioada 1979-80), iar la televizor erau doar căcaturi comuniste, singurele bucurii pentru mine erau cărțile, cititul și scrisul de scrisori. Pentru un băiat în armată, în anii ăia, momentul în care primea o scrisoare era atât de special, încât provoca o plăcere extraordinară. Cel puțin, așa era pentru mine. Iar dacă scrisorica era și de la o fată, ce mai! eram aproape de orgasm. Cu toată bromura lor pe care ne-o puneau în ceaiul de dimineață sau de seară…
Într-o zi, prin noiembrie, nu știu de unde veneam, intru în dormitor și mă duc la patul meu. Aveam dormitor d-ăla mare, de 32 de persoane, cu paturi suprapuse. Io dormeam sus, dar valiza – le știți, alea celebre, din lemn – o țineam sub patul de la “parter”. Și observ că valiza fusese deschisă, iar încuietoarea era spartă. Întreb în jur ce s-a întâmplat, iar băieții sar pe mine “băi, Gheorfane, ai belit-o! Te caută CI-stul, el a venit și ți-a deschis valiza, cică ai primit o scrisoare nașpa, du-te la el”. (Asta cu Gheorfanul era derivata unei porecle inițiale de Gyorfy, pe care o primisem în anul întâi de liceu de la prietenul meu Liviu Mancaș. A mai avut și varianta Borfanul 🙂
M-am căcat pe mine de frică, știam că ceistul era ăla de la securitate, mă gandeam că iar trebuie să explic vreo caricatură sau ce-oi mai fi făcut pe-acolo. Mai ales că făceam și gazeta de perete și puneam tot felul de chestii cu schepsis pe ea, sau cu dublu înțeles. Dizident, ce mai 🙂 Că nici în armată nu stăteam potolit, vorbeam tot felul de prostii anti, spuneam cele mai multe bancuri, așa că erau toate motivele să mă ia ăștia la ochi. La ăia albaștri.
Mă duc la biroul respectiv, bat, intru, salut, mă prezint.
– Să trăiți! Tovarășe căpitan, sunt Mircea Gheorghe, soldat TR de la plutonul unu, compania întâi, m-am prezentat la ordinele dumneavoastră!
Securistul se uită la mine, după care începe să mă întrebe diverse generalități, dacă îmi place armata, la ce facultate intrasem, prostii. Până când scoate dintr-un sertar un plic, îl pune pe masă și mă întreabă direct:
– Tovarășe soldat, dumneata vrei să dezertezi??
Io, deja ud că nu știam unde vrea să ajungă, iar era să leșin!
– Nu, să trăiți!
Pe bune, acum! Dacă chiar aveam de gând să fac un mic prison break de Târgoviște, el credea că într-adevăr o să-l informez pe el?
– Dar cu scrisoarea asta ce e?
Mă uit, un plic complet atipic, cu multe chestii colorate, desenate și aplicate pe el. Scrisul era îngrijit, cu Rotring-ul de 1mm, scris cu șablonul, nu de mână. Repet, vorbim de noiembrie 1979, când singurele plicuri pe care le găseai erau cele albe, iar dacă aveai d-alea cu Par Avion pe ele, erai șmecher.

Plicul

Pentru ca noi la liceu la Sava nu făceam desen, în ultimul an de liceu, luasem meditații la desen cu un arhitect foarte valoros, un om deosebit, Mihai Nicolescu. Terminase Arhitectura cu zece și lucra atunci pe platforma de la Fizică Atomică din Măgurele. Perspectivă, geometrie descriptivă, axonometrii, umbre, proporții, case țărănești, edificii importante, valorat, colorit, ce mai, toate alea. La desenul în perspectivă, punctul în care se adună, se întâlnesc toate dreptele paralele se cheamă punct de fugă. În acel loc de pe linia orizontului “fug” toate liniile care pleacă de la privitor spre orizont, în punctul în care privește acesta.

Cel mai cunoscut exemplu este “Cina cea de taină”, genialul tablou al lui Leonardo da Vinci. Toate liniile orizontale ale acoperișului încăperii și ale fantelor din pereți, prelungite, duc în punctul de fugă central, exact în ochiul lui Isus Hristos. Deși, în realitate, evident că ele sunt paralele.
Pe plic erau mai multe puncte de vedere și un… PUNCT DE FUGĂ. Pe unde, evident, distinsul a crezut că eu vreau să fug din unitate. Iar instrucțiunile ar fi fost în interiorul plicului. De aceea, îmi și deschisese plicul să citească conținutul. Sincer, înainte îi credeam p-ăia de la secu’ mai inteligenți, însă după episodul ăsta, m-am lămurit și cu ei. Mi-a luat ceva timp să-i explic pe scurt teoria perspectivei, a avut ceva urme de inteligență și părea ca l-am lămurit, dar în final parcă tot am avut impresia ca nu era sută la sută convins că nu l-am aburit…
Peste doar un an avea să apară Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, excelentul roman al lui Marin Preda. Când am citit ce a pățit Victor Petrini, arestat pentru că într-o scrisoare peste graniță i-a scris unui fost coleg aștept ordonanțele dumneavoastră, pe bune dacă nu m-am gândit că este exact întâmplarea mea cu scrisoarea primită și cu securistul unității militare. Doar ca la mine totul s-a terminat cu bine…

Așadar, nea Băsescule, hai, bre, las-o-ncolo, chiar nu știai că ăia de la CI din armată sunt de la securitate? O știam io, un biet soldat terist și n-o știai matale, ditamai comandantul de navă? Hai, zi-o p-aia pe bune, și-ți promit că, chiar dacă ai fi colaborat, eu tot te consider cel mai bun politician pe care l-am cunoscut…

Ultima zi când l-am văzut pe Ceaușescu

E vineri seara și, ca tot omu’, stau și eu puțin la soare pe șezlong să mă prăjesc așa, ca șopârlele, și ling o oarece licoare. Și, dintr-o dată, zbang! Un gând mă pocnește în moalele capului: băăăăi, azi e 23 august, băgami-aș! Ok, hai să vedem ce mai știm despre asta. După câteva sorbituri, timp în care cugetam și scormoneam prin memoria-mi, m-a plesnit brusc al doilea gând: zdrang! Ce ciudat! Gândurile astea nu fac niciodată la fel… băăăăi, azi sunt fix 30 de ani de când l-ai văzut ultima oară pe Ceaușescu și i-ai făcut cu mâna!

23 august

Hm,… perversul din mine neagă în totalitate asta cu făcutul cu mâna. Ia mai dă-l în pana mea, să-și facă singur cu mâna! După ce m-am liniștit puțin cu încă o halbă, am realizat că, de fapt, e pe bune și azi chiar se împlinesc 30 de ani de când l-am văzut pentru ultima oară în viață pe Ceaușescu. Și am văzut-o și pe Ea, pe Coana Leana. Și ei, tot cu mâna… Horror!

Ok, recunosc că după aia l-am mai văzut și în 22 decembrie 1989, când a plecat la plimbare de pe CC și a dat o tură cu elicopterul, dar aia nu se pune: nu l-am văzut pe el, ci doar elicopterul. De 23 august 1989, Minunatul a decis ca defilarea să se facă prin fața clădirii viitorului muzeu al partidului comunist român. Adică actuala Casă Radio, o denumire atât de neghioaba, dealtfel. Pentru că acolo nu a fost niciodată nimic, decât un mare șantier pentru o nouă ctitorie megalomanic-comunistă. Dar, imediat după revoluție, șmecherii ăia de la Radio România voiau și ei un sediu nou, că, de!… ăla din Nuferilor le devenise cam strâmt. Și au pus ei repede un placaj cu CASA RADIO, scris cu roșu. Și așa i-a rămas numele.

Monstruozitatea aia de clădire nu era nicidecum gata, însă pentru Ceaușescu nu conta. Era o epocă în care minciuna era omniprezentă, era luat în seamă doar ce raportai la partid. Îndeplinirea planului, depășirile de norme, cincinalul în patru ani și jumătate. La un moment dat, nu știu cine adunase toate suprafețele cu recoltele raportate în fiecare județ și se depășise în raportări întreaga suprafață a României.

Ce curvă și istoria asta! Se spune că mereu e scrisă de învingători. Perfect adevărat! Că ăia învinși, săracii, nu prea mai pot scrie după aia… Dar să se pună, frate, odată, de acord. Că tot e azi 23 august, evenimentelor de atunci le-au zis în toate felurile: întoarcerea armelor împotriva regimului hitlerist, insurecția armată, mișcarea revoluționară antihitleristă și anticapitalistă… A fost trădare, sau nu a fost? Să știu și eu, odată pentru totdeauna, dacă trebuie să mă simt vinovat sau mândru pentru ce-a făcut Regele Mihai I și cu băieții ăia în 1944.

La fel, Revoluția din 1989, a fost o revoluție, sau lovitură de stat, o conspirație în care eu, ca boul, am ieșit în stradă, de era să mor, ca prostul, sau chiar a fost pe bune, o explozie populară?

Eh,… vedeți? D-asta zic că undeva ar trebui să se poată pune toți de acord, să avem și noi o istorie sinceră, clară. Chiar dacă dureroasă!

In vremea lui Ceaușescu, trăiam într-o lume falsă, ăla era adevăratul stat paralel, fără legătură cu realitatea. Nimeni nu mai credea pe nimeni și nimic. Dar toți dădeau din cap că DA… și mai și aplaudau la sfârșit.

Culmea e că, odată cu venirea lui Gorbaciov la Moscova, lumina chiar începuse să vină de la Răsărit. Mutarea lui cu Glasnost și Perestroika a însemnat zeci de ani avans față de înțepenirea ideologică a lui Ceaușescu. Când a vizitat Bucureștiul, toți ne așteptam să-l tragă de urechi pe Nea Nicu și să ne mai dea și nouă liber, măcar o gaură la curea. N-ai să vezi! Mai rău ne-am afundat în căcatul comunismului cu față inumană.

Revenind la povestea noastră, Marele Cârmaci a dat ordin să pavoazeze ăia fațada clădirii, s-au tras niște panouri cu pânză roșie peste tot, ceva ghivece cu mușcate, stemele patriei și partidului, chipul Marelui Conducător și al savantei de renume mondial și gata! Parada putea începe.

Ăștia de la institut ne-am adunat undeva pe Berzei, ne-am încolonat si, după ce am așteptat așa vreo juma’ de oră, am început să ne mișcăm, coborând pe Știrbei Vodă spre Dâmbovița. Când treceam prin dreptul tribunei, trebuia să strigăm din toți bojocii lozinci d-alea în trend, cum ar fi Ceaușescu-PCR sau Ceaușescu-și-Poporu’. Eu strigam mereu Ceaușescu Pe Cer E! Niciodată nu s-au prins ăia de la partid infiltrați prin mulțime, de se uitau în gura ta dacă și ce strigi. He. He, am avut și eu mica mea felie de răzvrătire 🙂

După ce am defilat, am plecat cu colegii de serviciu la o bere și niște mici, că vorba aia, atâta s-a putut. Și am bârfit, dând în bobi când dracului i-o ceda Nea Nicu locul la conducere lu’ Nicușor, fiul cel mare. Nimeni nu bănuia ce avea să se-ntâmple peste doar patru luni…

UN POPOR CU SUFLETUL AMPUTAT e UȘOR DE MANIPULAT

Usor de manipulat...

UN POPOR CU SUFLETUL AMPUTAT e USOR DE MANIPULAT

Usor de manipulat...
Usor de manipulat…

Asta a devenit Romania, odata cu aducerea comunismului la noi de Armata Rosie. Atunci s-au eliminat elitele, din toate domeniile, ni s-a amputat sufletul, esenta, traditia. Valorile s-au rasturnat, au disparut onoarea, cinstea.
Azi lumea voteaza cu frenezie hotii si le justifica actiunile, justitia nu se mai face la lumina zilei. Ci noaptea! Ca in vremea anilor ’50, cand oamenii erau luati din case si bagati in Volgile negre, legati la ochi, pentru a fi dusi la puscarie sau la Canal. Totusi, nici macar Ceausescu nu dadea legi la unu noaptea…
Acum doar se reinnoada, in buna traditie comunista, firul ticalosiilor, in dispretul total fata de oameni, morala si dreptate. Stiam ce va urma, asa lucreaza partidul unic, adica o dictatura a hotilor!
Am mai vazut filmul asta, e alb-negru, din ce in ce mai negru…

Textul asta l-am scris acum doi ani si e valabil si astazi… Pana cand, oare?

Acum nu era momentul, Mihai Stănescu…

A plecat caricaturistul Mihai Stanescu. Cei din generatia mea il stiu bine, insa cei tineri, mai putin. Era un caricaturist, asa, mai desosebit. Nu ca n-ar fi toti deosebiti, ca doar fiecare le are pe-ale lui, altfel, de ce-ar fi cineva caricaturist?

El era o specie aparte. In cea mai neagra perioada a cenzurii comuniste, desenele lui ascutite taiau in carne vie. A fost interzis de Ceausescu. Nu ii erau publicate toate caricaturile, sau mai degraba apareau si apoi dispareau, fiind interzise. Insa mai toate circulau oral, ca bancuri anti-regim!

Sunt multe desenele ce erau preluate imediat in diverse medii, fiind mai mult povestite, pentru ca, de fapt, putini le si vedeau. „Ai auzit de caricatura aia a lui Mihai Stanescu? Care? Cu un el pe scara avionului, care ii spune ei, ramasa jos, „Ramai cu bine!” La care ea ii raspunde: „Si tu!”

Asa ceva nu se putea publica, nu ar fi trecut de cenzura. Insa, cumva, se aflau si circulau. In cazul asta, desi parea un dialog banal si de convenienta, intelesul era mult mai adanc. Pe vremea aia, majoritatea care aveau sansa sa plece „afara”, adica in Vest, ramaneau acolo. Pentru ca, efectiv, erau eliberati din cusca, incercau sa respire liber. Multi au facut-o, nu din placere, dar din disperare. Apoi incercau sa-si aduca si familia, sub procedura de „reintregirea familiei”. Despre ei se spunea ca „au ramas”…

Eram un pusti de vreo douaj’ de ani, student la Politehnica, proaspat caricaturist publicat oficial, si ma implicasem in presa studenteasca. Mai intai la ING, revista Politehnicii din Bucuresti, unde eram redactor sef adjunct, dar mai scriam si la CONVINGERI COMUNISTE (ce titlu, frate!!!), care era a Centrului Universitar Bucuresti si aveam redactia la Preoteasa. La ING evident ca am re-desenat sigla revistei, ca de obicei in multe locuri pe unde am fost 😊

Ei, si avand legitimatie de presa, nici nu va dati seama ce usi deschise aveam pe vremea aia. De exemplu, la filme, cand toti bisnitarii vindeau in fata la Patria bilete cu de zece ori pretul, eu mergeam la casa, aratam legitimatia si luam la pret normal. La meciuri, ce sa mai zic, mergeam moka, la masa presei chiar! Nomenclaturist, ce mai 😊

Asa, si a avut Mihai Stanescu o expozitie de caricatura la sala Eforie, prin ’83. Nu mai stiu exact ce desene erau, dar multe din ele „grele” de tot. Insa, cumva, au trecut de cenzura. M-am dus la vernisaj, unde era plin ca-n gara. Efectiv, se statea la coada sa vezi desenele de pe simeze. Lumea era obisnuita, ca doar era perioada de glorie a cozilor la „ce se baga”. Dupa, m-am dus direct la el, m-am prezentat, m-am laudat putin ca fac si eu caricatura si i-am spus ca si eu sunt asa si pe dincolo pe la ziare studentesti si vreau sa-i iau si un interviu. Mi-a zis: Bine, dar s-ar putea sa nu poti sa-l publici. I-am facut o fotografie, mi-a dat si un autograf cu dedicatie, asa ca eram in al noualea cer. Interviul a fost cuminte, pentru ca aveam ambitia sa apara. Si a aparut. L-am bagat si la ING si la CONVINGERI. Asa, de-al dracu’!

Era un tip extrem de placut, cu niste ochi albastri (pe bune, nu d’aia cu ghilimele…), care oriunde aparea isi facea simtita prezenta. Modest, insa cu o atitudine care arata ca e constient  de valoarea lui. Ohooo, si avea valoare, din plin! A luat muuulte premii internationale prestigioase, iar desenele lui erau de o inteligenta sclipitoare. M-am mirat cand am aflat ca a terminat Arte Plastice, dar apoi, analizandu-i desenele, mi-am dat seama ca sunt desavarsite. Nicio linie in plus, niciuna lipsa. Talent pur! Iar cand e dublat de o inteligenta deosebita, devine letal!

Am mai avut apoi diverse ocazii sa il intalnesc pe la saloane de umor sau expozitii, mereu a fost o onoare. Si la magazinul lui, la ERATA, la coloane vizavi de Sala Palatului, l-am mai vazut de cateva ori. Mereu am avut impresia ca parca i-ar fi lipsit cenzura comunista, care il stimula sa creeze ceva „impotriva”. Dupa Revolutie, parca nu a mai avut acelasi stimulent al creatiei, aceeasi adrenalina a lucrului interzis. Nu mi-a spus asta niciodata, e doar o impresie a mea.

Mihai Stanescu cred ca a venit cu ideea ca, dupa ce au castigat Conventia Democrata si Emil Constantinescu alegerile, de Sarbatori sa „impacheteze” cladirea Guvernului cu o enorma funda rosie, ca un mare cadou adus romanilor. Chiar daca a fost un episod esuat, efervescenta acelei epoci a fost fantastica.

Ma uit la albumul lui „Acum nu e momentul” si, revazandu-i caricaturile, imi dau seama ca, efectiv, citesc o cronica savuroasa a vremurilor anilor ’80, mult mai concreta, adevarata si realista decat ar face-o orice manual de istorie. Pentru ca el reusea sa transpuna desavarsit in desenele lui toate sentimentele pe care le resimteam atunci, din greu. Si, atunci cand simti ca-ti apare un zambet in coltul gurii, inseamna ca Mihai Stanescu va ramane, mereu, UN MARE CARICATURIST.

La revedere, Maestre! Multumim!

 

Facebook în vremea lui Ceaușescu… :)

Va invit sa vedeti VIDEO mai jos! Enjoy 🙂

Astazi am aberat la o cafea, facand un exercitiu de imaginatie despre cum a fi aratat Facebook pe vremea lui Ceausescu. Evident, nu ar fi fost decat national, in Romania, fara nicio posibilitate de acces in afara.

Bineinteles, cand iti faceai cont, erai obligat sa dai like si follow paginii lui nea’ Nicu. Altfel nu ti se crea contul. Iar butonul de unlike nu era activat…

Astept comentariile voastre, sunt foarte curios: voi ce continut, sau ce adds-on credeti ca ar mai fi avut in plus varianta de Facebook din Epoca de Aur?

Revoluția furată… prima parte

Au trecut 28 de ani… mi se pare incredibil cum totul devine atat de usor deformabil, alungit, practic incomensurabil cateodata, cand e vorba de timp. Era o poanta despre relativitatea timpului, cum simte fiecare o perioada de cinci minute, depinde de care parte a usii de la baie se afla…

Asadar, Revolutia! O sa va povestesc cum am trait-o eu, deci, sa ne-ntelegem, vorbim de Revolutia MEA. Pe care, insa, astia au reusit s-o fure, ca tot ceea ce s-a furat in tara asta… Eu zic c-am fost norocos sa traiesc asa ceva, nu stiu cati oameni participa, sau macar prind o revolutie in viata lor. Din pacate, popoarele din Est au prins cam doua in ultimii 70 de ani, una spre si una dinspre comunism. Ambele traumatizante. Si asta venind dupa doua razboaie mondiale, alte catastrofe. Statistic vorbind, cam dupa 30-40 de ani se pare ca urmeaza iar un eveniment major, pentru care, iata, va trebui sa ne pregatim. La fel ca si cu cutremurul.

Pentru mine, coincidenta face ca, pana acum, viata mi s-a cam impartit jumi’-juma’, intre comunism si ce-a urmat dupa. Deci, am ce povesti din ambele lumi.

O sa-ncep povestea Revolutiei MELE un pic mai devreme, ca sa intelegeti corect contextul. Ana si cu mine ne-am casatorit in ’84 (an cu recolta buna dictatoriala, conform teoriei lui George Orwell), in vacanta de dupa anul IV de TCM. Dupa anul V, repartitia, doi ani la Bacau, apoi in Bucuresti din octombrie 1987. Anei niciodata nu i-a placut Bucurestiul. Cred ca nici acum nu-i place. Si atunci am facut un targ: stam in Bucuresti doi ani, timp in care eu am de rezolvat problema cu casa. Daca pana in octombrie 1989 nu faceam rost de un apartament, ne intorceam la Bacau. Acolo primisem o repartitie de apartament, pe la „podul cu lanturi”, dar nu aveam dreptul, pentru ca bunicii mei trecusera casa din Militari, prin donatie, pe numele meu si nu aveai voie doua proprietati pe vremea aia. Urma sa renunt eu la donatie, asa incat sa pot primi apartament etc. Bottom line e ca aveam termen doi ani sa fac rost de casa. Am inceput audiente, inscrieri pe lista de repartitie case la institut, d-astea. Nu am dat nicio spaga! Auzisem ca, daca dai nu stiu ce nu stiu cui, se rezolva mai repede. Zgarcit cum sunt, am zis, nu, frate! E dreptul meu, sa-mi dea casa institutul. Ce naiv…

Dupa nunta, am ramas cu ceva bani, pe care i-am pus pe cecuri d-alea de cinci mii de lei, ce participau la trageri la sorti periodice, cu castiguri in Dacii. La norocul meu, nu am castigat nimic, evident. Insa, dupa 87, cand am vazut ca nu prea se mai gasea nimic, nici macar mobila, decat naspa si cu pile, am inceput sa caut mobila. Retineti, stateam inca la ai mei, nu aveam casa, dar cautam mobila, asa, sa fie, ca nu strica!

Exact asta era si filozofia maselor la aparitia ratiilor de mancare: cum prindeai vreo sansa sa iei de mancare, luai cat puteai duce, ca nu se stie… D’aia statea lumea la coada, la „ce se baga”, ca indiferent ce aducea, era util. Asa au aparut unul, doua, sau chiar trei congelatoare in fiecare familie, burdusite toate cu te miri ce de mancare. Cat se arunca din ea, nu se mai stie… Sunt convins ca, de cand cu introducerea ratiilor, consumul de mancare a crescut. Adica exact efectul invers decat cel scontat. La tara nu se gasea paine, adica exact acolo unde se facea graul, muncit pe branci de saracii tarani colectivizati. Care erau nevoiti sa vina la Bucuresti, sa ia paine de peste tot, in niste saci de panza d-aia aspra, burdusiti. Si acum am in cap imaginile cu bietii oameni tarand dupa ei, sau carand in carca sacii pe strada, in autobuze, metrou, tramvaie, sau pe peronul Garii de Nord. Mai venea catodata militia si facea razie, le cerea buletinul si, pentru ca evident nu aveau buletin de Bucuresti, le confisca toata captura lor de peste zi. Oamenii plangeau, spunand ca nu aveau cu ce sa-si hraneasca animalele din batatura… Ce umilire: taranii sa vina la oras, sa ia “pe sestache” paine facuta din graul muncit de ei. Copii, asta era oroarea comunismului!

Am gasit, la un magazin de mobila din Pantelimon, o canapea cu coltar care mi-a placut. Era mare, extensibila si acoperita cu un material de un albastru intens. Am luat-o. Ok, o iei, dar cu ce o transporti? In fata magazinului, pe strada, erau insirate tot felul de „camioane” de transport, care asteptau in linie, ca taxiurile. Cand spun camion, ganditi-va la o caruta mai solida si mai inalta, care avea roti de masina, cu camera si anvelope. Trasa de cai, evident. Te tocmeai cu birjarul, in functie de incarcatura si de destinatie, apoi dadeai niste bani unora din magazin, sa te ajute sa incarci mobila si plecai. In drum spre ai mei, am trecut prin fata Casei Poporului, pe unde e Targul de Craciun acum. Atunci, in ’86, pe acolo inca nu se asfaltase. Zilnic veneau milioane de camioane, sa aduca si sa ia j’de mii de muncitori care munceau la Ctitorie. Toti in salopetele alea gri-sobolan sau bleu-mizerabil, asa cum erau toate culorile din viata noastra. Si, intrand in zona de santier, camioanele alea luau pe roti tone de noroi, pe care-l depuneau pe toate bulevardele si strazile din Bucuresti. Peste tot prin oras, aveai o mazga lipicioasa depusa peste asfalt sau piatra cubica. In vremea aia, in Bucuresti nu puteai avea decat noroi sau praf, depindea ce conditiile meteo erau. Ganditi-va ca Ceausescu a ras jumatate din suprafata orasului, demoland tot, lasand-o neacoperita, pustiita, doar pamant, fara cladiri sau vegetatie. Pai, la vanturile ce bat pe-aici, asta insemna praf. Iar cand ploua, noroi. Toata canalizarea orasului era imbacsita si infundata cu acest sol argilos, care nu mai lasa sa se scurga nimic. Exact ca o imensa chiuveta infundata.

Asa ca, in fata Casei Poporului, erau niste transee de noroi, ca pe front. Eu am facut armata la tancuri, la Targoviste, dar nici macar in tancodrom (acolo unde te dai cu tancul) nu am vazut asa denivelari. Eiii, si birjarul meu s-a hotarat s-o ia exact pe acolo! De ce sa ocoleasca el prin dreapta Casei, sa-si oboseasca bidiviii? Nu, tusti! direct in noroiul al mare. La un moment dat, se inclinase camionul atat de tare, incat am sarit jos, sa imping canapeaua, sa nu cada in noroi. Era noua!!! Si dadusem si vreo 8 mii de lei pe ea. Salariul meu cred ca era 2500. El tragea de cai, eu impingeam de obloanele carutei. Si ghetele mele se afundau in noroi. Dar mai conta? Trebuia sa ajung cu canapeaua ok, asta era focusul. Atunci mi se parea ca traiesc intr-o scena de Tarkovski…. acum, la peste 30 de ani, o scena de Stan si Bran, de care te amuzi. Ironic.

Am raspandit canapeaua la ai mei in apartament, noroc ca era loc, aveau patru camere. Am impartit-o pe hol, prin living, acoperita cu pungi de plastic. In alta parte am gasit mobila de bucatarie. Set complet, alb, superba, imensa, cu soldat vertical. Cred ca 6.000 de lei. Am luat-o si pe aia, am dus-o la bunici, in Militari. A stat printr-un garaj, acoperita tot cu cartoane si plastice, se mai urcau gainile lu’ bunica-mea si se gainatau pe ea. A scapat ok. Cu ocazia aia am vazut ce capacitate de incarcare si transport avea Dacia 1300. Taica-meu avea una rosie, cu care am reusit sa caram, dintr-un singur drum, toata mobila de bucatarie! Nu va spun cum arata masina, de parca avea o caciula alba enorma, din mobila, legata cu parame… Masini de spalat automatice, d-alea de Cugir se gaseau peste tot, 5 mii de lei. Asa cam am luat si d-aia. Depozitata tot la ai mei. De la Govora, unde eram intr-o vara in vizita cu Ana la bunicii ei, am cumparat un aragaz. Patru ochiuri, 2 mii de lei. L-am lasat la bunicii Anei si mi-a aranjat apoi socru-meu sa mi-l trimita mai tarziu in Bucuresti.

Asadar, aveam canapea, bucatarie, aragaz, masina de spalat, dar nu aveam casa. Hm…. Tic-tac, tic-tac, se strangea timpul.

Incepusera sa dea roade solicitarile si audientele mele la institut. Totusi, avantajul era ca ambii eram cercetatori stiintifici angajati in acelasi loc, cu doi copii, o repartitie rezolva doua cazuri. Asa credeam eu ca merg lucrurile… 😊 Institutul era CCSIT MFS si avea sediul langa Obor, in blocul ala turn bleu, care era (e si acum) vizavi de Mecanica Fina, deci tinea de sectorul 2. Mi-au repartizat un apartament de trei camere in ultimul bloc din Bucuresti, pe stanga, cand iesi pe Pantelimon. M-am dus sa-l vad si atunci m-au apucat spumele. Un bloc de 10-12 etaje, iar apartamentul era pe teresa blocului, lipit de camera liftului. Deci, simteam la propriu, orice miscare a liftului, prin vibratia motoarelor, lipite de peretii apartamentului. O nebunie de penthouse, toata terasa bloculul la dispozitie mea… 😊 Intors la aia la „situatia locativa”, le-am zis ca refuz. Dar, de ce? E un apartament superb! Tovarase, eu am doi copii, de unu’ si de trei ani si n-o sa-i las incuiati sus pe bloc cand plec la serviciu. Of, ce de fite mai faceam si eu!

Mi-au mai dat si alte mizerii… tot asa, refuzate. Cam mofturos, tovarase Gheorghe!

In ultima zi lucratoare exact inainte de 23 august 1989 (atunci era ziua nationala, liber pe 23 si 24), m-au chemat si mi-au dat cheile unui alt apartament. M-am uitat pe lista si scria adresa, care nu-mi spunea nimic, iar la cartier scria „Rahova”. Zic, asta e, bun ce-o fi, ma duc sa-l vad si va anunt pe 25, cand revin la birou. Am mers sa caut strada, era un palc de blocuri noi, pe undeva in grupul masiv al celor noi de pe Calea 13 septembrie, toate la fel. Inca nu erau asfaltate aleile, noroaiele erau d-alea lipicioase, de-ti ramaneau cizmele infipte cand ridicai piciorul, nici toate blocurile nu erau gata, totul era un imens santier. Un fel de „Milioane de camioane” si „Macarale rad in soare”, la un loc! Dar era bloc nou, apartament 3 camere, mari, decomandat, etaj 4 din 8. Nu-mi dadeam seama cum de-am avut asa bulan!!!

Apoi mi s-au legat lucrurile. Blocul era repartizat celor demolati din sectorul 2, care statusera in aceeasi zona si li se daramasera casele. Pe vremea aia, daca ti se darama casa pentru ca Ceausescu, primeai „la bloc”. Si in bloc era si un apartament atribuit institutului meu. Pentru ca in dreptul lui scria „cartierul Rahova”, nimeni nu venise de la institut sa-l vizioneze, avand in vedere departarea de institut dar, mai ales, notorietatea zonei… Si uite-asa, la inceputul lui septembrie mi s-au facut actele pentru noul apartament. Remember, in octombrie 1989 aveam ultimatum de la Ana: daca nu rezolvam cu casa, plecam din Bucuresti! Va dati seama tristete pe Ana cand a aflat… Ea era cu copiii la Onesti, in concedii medicale super prelungite, aranjate pe la doctori cu tigari si cafea. Si chiar si cu zile de concediu de la mine, ca aranjasem „sa fac portare” si sa i le dau ei. Totul era programat astfel incat, de la 1 ianuarie 1990, ea sa vina cu copiii in noul apartament, LA NOI ACASA si sa re-inceapa serviciul. Mai aveam doar de gasit gradinita pentru Mircea si cresa cu program prelungit pentru Dan.

Stiti cum se apune: daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i despre planurile tale…

In perioada octombrie-decembrie am inceput sa amenajez, noroc ca nu incepeam de la zero: aveam mare parte din mobila raspandita care-ncotro. Smotru, pus parchet, gresie, faianta, reparat sau inlociut toata tevaraia, ca peste tot ceva curgea, apoi mobila pentru dormitorul baietilor, biblioteca si dormitorul nostru. Pentru asta am stat la coada o noapte intreaga la magazinul Apartamentul, care era pe unde incepe Centrul vechi, intrarea dinspre Splai, pe langa Curtea Domneasca. M-am asezat seara, pe la 7, la inchiderea magazinului, la coada. Din ora in ora se citea lista. Daca lipseai, erai taiat. Fara undo 😊 Si am stat acolo toata noaptea (v-am zis ca era octombrie?), pana dimineata la 9 sau 10 cand se deschidea. Intrai, in ordinea listei, si-ti comandai din ce modele gaseai. Te chemau in 2-3 saptamani si luai marfa.

Pentru ca blocul era nou, inca nu era racordat la gaze. Aragaz aveam (adus de la Govora), asa ca mai trebuia doar sa fac rost de butelie. Mi-a dat bunica-mea, care avea una de rezerva, ca nu puteai umple cate voiai tu, avei dreptul doar o data pe luna. Asta era aia de back-up, pe care bunicii o foloseau la parlitul porcului. Si am mers, cu butelia in brate (n-aveam carucior, ca nu aveam de ce), la un centru de butelii, undeva pe Antiaeriana. Acolo, evident de cu noaptea la rand. Pe la 7 dimineata, ne zic aia de la centru ca vine doar „o șa” de butelii, adica doar 75 de butelii. Noi eram vreo 200 de oameni la rand, eu cam pe la 150…. Ce dracu’ faaac? Am stat degeaba? Era unul de se dadea mai sef, care statea in picioare, ca sa se auda cat mai departe, si citea lista celor din coada, scrisa pe un caiet. D-ala de mate, de 48 de file, pe care-l tinea indoit. Stand eu pe butelie, eram cu privirea sub nivelul caietului si-mi vine o idee. Aleg un nume la plesneala de pe lista verso, adica pagina dinspre jos, pe care o vedeam. Si sigur care intra in primii 75 „castigatori”. Si ma rog la Dumnezeu ca persoana aia sa nu raspunda! Schimba omul foaia, ajunge la numele ales de mine, eu ma ridic… Si uite-asa, jucand la cacealma, la totul sau nimic, m-am facut si cu o butelie plina! Ce mai conta ca am carat-o-n spate pana acasa, de m-a cocosat? Asta era adevarata fericire!!!

Apoi am luat perdele si covoare. Ala din living il avea Ana, zestre de la ai ei, restul le-am luat de pe la Obor, Cocorul, combinatii. In vremea aia, credeti-ma, stiam tot ce are fiecare magazin cu d-astea de casa din Bucuresti. Imi amintesc ca, dupa ce dadusem parchetul cu palux, montasem perdelele si pusesem covoarele, stateam la serviciu ca pe arcuri, abia asteptam sa se faca 3 jumătate, sa fug acasa, sa ma asez pe canapeaua albastra si sa admir cum se reflecta perdeaua pe parchet…

Ei, si uite-asa, Craciunul se apropia, ma pregateam sa plec la Onesti, ca apoi sa-i iau pe Ana si pe copii si sa venim in noua casa.

Dar aud ceva la Europa Libera, despre niste evenimente la Timisoara…