Așadar, ceea ce am scris în urmă cu câteva zile, a primit azi și o confirmare oficială. Venită de la cel mai înalt nivel, adică de la Președinte. Faptul că instituțiile statului sunt putrede, cotropite și conduse de mufloni incompetenți, numiți acolo de politic.
Evident, toți sunt în perioada asta în campanie electorală pentru Cotroceni și deja sunt în perioada în care își dau coate, ca atunci când ești în stația de Piața Victoriei la ora 8:30 și vrei să te strecori și tu să prinzi metroul de Pipera. Mai au până la stadiul de lupte de stradă, dar se vor antrena în concediu și vor veni in toamnă cu chef de cafteală, d’ăla ca-n Ferentari.
Autoportret
Însă toți trebuie să recunoască eșecul sistemic în care am ajuns după 30 de ani de alegeri libere. Pentru că da, trebuie să recunoaștem că NOI i-am ales. Deci si noi suntem parte a eșecului. Nu putem ca noi să îi alegem, apoi doar ei să fie de vină. Fără noi, ei nu ar fi acolo, nu și-ar putea numi toate rudele, amantele și obligațiile la conducere.
Așadar, în România secolului XXI (Veo, asta se citește “douăzeci și unu”!) mor copiii în maternități. Nu mai pomenim de cele din fundu’ țării, ci de aia din Giulești, centrală cum am zice. Mor tinerii în cluburi, în centrul Bucureștiului. Iar dacă supraviețuiesc, are grijă sistemul sanitar de la noi să-i omoare cu zile. Paranteză: Colectiv s-a întâmplat acum cinci ani. A fost cineva condamnat?
Cad oamenii cu avionul, dar motivul morții a fost înghețul. Pentru că super-autoritățile române nu au reușit să îi localizeze timp de două zile. Paranteză: a fost găsit cineva vinovat?
Mor bolnavii de cancer. Pentru că e cineva care într-un minister sau în CNAS decide soarta lor, trecând SAU NU niște medicamente pe niște liste. Deci, într-un fel, ăia au drept de viață și de moarte asupra bolnavilor.
Aici, trebuie să recunosc că, în cazul meu, am avut norocul să găsesc mereu injecțiile necesare tratării cancerului meu. Altfel, nu mai scriam aici, nu?
Mor bătrânii în fața, pe holurile, sau în curtea spitalelor, abandonați de ambulanțe. Eeeei, asta e! Sunt bătrâni, și-au trăit viața, ce mai vor acuma? Cât s-o mai ducă? Vorba ăluia de era purtator de cuvânt la CNAS: oamenii mor și cu sistem și fără…
E vorba de un sistem citit cardurile de sănătate și care de aproape o lună nu merge! Paranteză: a zis madam ministru că îi dă pe mâna DNAului, că e clar că acolo s-a furat. Ați văzut până acum vreun fost sef CNAS vinovat?
Și apropo de DNA. Una dintre puținele instituții din țara asta care mergea și a dat rezultate cât de cât notabile, recunoscute de multe ori și in străinătate. Era mai curată decât celelalte instituții. Se știe că orice sistem, cand e atacat din interior, încearcă să “scuipe” afară pericolul. Așa că a fost decapitata de PSD, pentru că le amenința toate capetele cele corupte si putrede ale balaurului. Și le strica feng-shui-ul. Mai mult, România Coruptă i-a pus și încă îi pune cele mai mari frâne numirii LCK în fruntea procurorilor europeni.
Acum, odată cu detaliile ce vor rezulta în urma ororilor de la Caracal, vom realiza nu numai cât de nepricepuți, neinteresați și proști sunt oamenii din sistemul românesc integrat ce ar trebui să ne garanteze siguranță și încredere, ci și nivelul absolut grotesc în care s-a ajuns să se mintă oficial. Și să se dea pisica dintr-o parte în alta. Ok, dar care ar fi soluția?
Păi sa începem cu tânăra generație, s-o educam si s-o aducem pe alte coordonate si valori adevarate. Cu cine vom face asta? Cu profesorii ăia adevărați, care iau nota 2 la examenele de titularizare. Și apoi vom crește și nivelul celor care nu iau bacul, dw la 45 la 50%. Sa, da, dar uiți câți olimpici avem? Ecact! Așa e, cei mai mulți din Univers. Însă unde se duc la facultăți olimpicii astia? Și unde vor lucra? În niciun caz în România, care va rămâne tot mai părăsită de valori și de valoare. Și credeți că ceilalți tineri vor rămâne?
Covrig cu seminte
Pai, hai sa va zic. Dimineață am fost sa-mi fac analizele si centrul de recoltare e langa Piata 16 Februarie din Bucurestii-Noi. Pentru ca nu am mancat nimic inainte de a-mi lua sange, dupa aceea mi-am luat un covrig cu seminte din piață și am întrebat-o pe doamna care m-a servit de ce e supărată. Domnule, îmi plesnește capul de durere. Probabil din cauza căldurii excesive de la cuptor. Eee, cu asta m-am obișnuit, însă de ieri lucrez numai singură, fetele astea tinere nu mai vor să vină la muncă. Pleacă afară la lucru. Of, așa m-as duce și eu,… dar nu pot, că îl am pe ăla micu’ în clasa a doua. Unde să plec acuma cu el? Lasă, sunt convins că că s-a gândit guvernul la o strategie grozavă, în locul muncitorilor români vor aduce vietnamezi, pakistanezi, că ei muncesc mai bine și sunt mai serioși.
Un căcat! Tot acolo ajungem, nicio șansă… Murim în România și asta ne ocupă tot timpul.
Totuși, recunosc ca sunt un sunt inconstient optimist și nutresc la o licarire de speranță din partea tinerilor, să facă ei un fel de revoluție, sau o resetare, sau ce-o fi și să inventeze o Românie Curată. De acolo, mai departe, drumul va fi simplu…
Toată grozăvia petrecută în Caracal putea fi evitată. În orice țară normală la cap, în maxim o oră poliția îl sălta pe dement și salva fetele. Vedem în toate filmele, de zeci de ani încoace, că dacă se vorbește la un telefon mai mult de 30 de secunde, acesta poate fi localizat. Precis!
Statul român, care după ’90 a mers pe principiul “nu ne vindem țara”, a preferat să controleze cât mai multe dintre instituții, pentru că politicienii aveau șpăgi de dat înapoi celor care i-au sprijinit să fie aleși. Așa că nu ne-am vândut țara, am dat-o gratis! Celor de aici, care au devalizat tot, au căpușat tot și și-au pus oamenii lor în funcții, ca să le facă treaba cât mai ușoară. Și legală.
Ce dacă n-ai fost în viață decât o profă de ore de atelier? Treci aici și ia-ți răsplata! Du-te europarlamentar la Bruxelles. 9 ani. În care nimeni nu știe de tine. Apoi, pentru că ești o femeie civilizată, neconflictuală, deosebit de comunicativă”, care “nu s-a dezis niciodată de inițiativele noastre de îmbunătățire a legilor justiției, dă-te-ncoa’ să te fac și prim-ministru. (caracaterizarea e făcută de Dragnea insuși)
Ce dacă nu ai fost decât o secretară de școală? Nu-i așa că ești cel mai bun ministru de interne? Hai aici și organizează și tu un 10 august 2018 exploziv, de excepție, niște servicii ale poliției în care papagalii ăștia sunt trimiși la moarte pentru că nu știu proceduri și nu au echipamentele necesare pentru a întra într-o casă unde un criminal înarmat își făcea somnul de frumusețe.
Pune la CNAS pe unul care e urmărit penal pentru delapidare, că e normal, omul se pricepe ce să facă atunci când are bugete de miliarde pe mână.
Și exemplele pot continua.
Însă toate astea se întâmplă cu complicitatea noastră, a tuturor. De ce? Pentru că unii poate i-am votat pe ăștia care sunt acum la putere. Alții, e drept, nu i-am votat. Credeți că ăștia suntem mai breji? Sau ăia de nu au votat deloc, care se pișă pe el de vot?
Suntem toți complici la ceea ce a-a întâmplat, pentru că am permis politicului să cangreneze societatea noastră.
La revoluție a apărut o vorbă, tare adevărată: copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri! Ia uitați-vă unde sunt angajate loazele celor mai mulți politicieni. Toate instituțiile statului sunt căpușate de soții, amante, prieteni și rude ale politicului. La fiecare schimbare, cei nou veniți își pun oamenii lor in posturile călduțe. Așadar, ne-am obișnuit cu astfel de rotații de 30 de ani încoace. Nu ni se mai par aiurea, sau ceva anormal. Toată protipendada asta de numiți de politic conduce toate instituțiile statului. Corupția este endemică, e în ADN-ul nostru (era să scriu DNA), deja suntem imuni la ea, nu mai reacționăm.
Mergem la un spital de stat, știm că trebuie să dăm. Mergem la frizer? Dăm. La doamna învățătoare sau la profesor? Evident. La instalator, că-ți repară robinetul de la calorifer! Sigur. Dacă te prinde poliția că ai trecut pe roșu, prima tentație este să vezi cum aranjezi cu el. Iar fetele tinere și frumoase încearcă să-și deschidă câțiva nasturi de la bluziță sau să încerce să apeleze la arma plânsului (nu săriți pe mine, mi-au spus asta chiar niște fete frumoase :))
Știiiiu, știu, asta nu e corupție. Dar ce e?
Mergem pe strada și unul o bruschează pe o tipă. Sau de la un vecin de pe scara blocului se aude cum o bate pe nevastă-sa. Ori niște puști îl caftesc pe unul mai slab dintre ei. Ori cineva îi fură geanta unui bătrân în autobuz și tu te faci că nu vezi, de frică că ăla ți-a făcut un semn că dacă spui ceva, te taie. Nu mai continui, ați înțeles ideea. Întoarcem privirea. Nu e treaba noastră…
Acum în ultima vreme au început să apară pe social media filmări și poze cu anomalii sesizate de diverși cetățeni. Știți care sunt cele mai vehemente reacții? Ce te bagi, dom’ ne, ești polițist, ce te doare-n cur de ce face ăla?
Eu însumi eram cu bicicleta, încercam să ajung în parcul Mogoșoaia la plimbarea de dimineață, iar trotuarul era complet ocupat de o furgoneta parcată aiurea acolo. Am coborât pe strada, deși zona e destul de aglomerată și strada strâmtă pentru o bicicletă și un tir pe o singură banda. După ce am depășit-o, am urcat iar pe trotuar să îi fac o poză. În timp ce fotografiam, unul dintre șoferii care stăteau în coadă pe sens opus, a început să țipe la mine: de ce-i faci poze, băi, nemernicule! Ăla poate își pierde jobul din cauza ta. El își face treaba și nu are unde parca. Ce să facă, unde să-și pună mașina. Așa sunteți voi, vă găsiți toți proștii!…
Toate astea fac din noi complici. Direcți, indirecți, sau cum vreți să-i numiți.
Știm toți, instituțiile statului român sunt praf. De ce avem totuși așteptări de la ele? Nu vedem cum se mișcă lucrurile? Fără șpăgi, nimic nu crește în țara asta. Ne supărăm când ăia de afară ne numesc corupți. Dar nu au dreptate? Toți șoferii români care aici sunt șmecherii șoselelor, kings of the road, acolo respectată viteza limită și linia continuă ca pe Biblie. De ce? Pentru că știu că acolo legea e lege, amenzile sunt aspre și se aplică oricui încalcă regulile.
Păi, aici, când vine Daddy și dă comanda de-o ordonanță c-așa vrea mustața lui, ce să mai înțeleagă țugulanu’ român? Că se poate, frate! Legea e făcută după chipul și asemănarea Lui.
Suntem învățați că mereu trebuie să facem altfel, încă de la școală. Profesorul nu predă la ore cum trebuie, ca să aibă elevi la meditații (asta în cazul în care se pricepe cât de cât la materia aia). Dacă te prinde că faci meditații cu altul, ai belit-o: din șase nu te scoate.
Nu mai zic de șpăgile pentru a-ți primi copilul la grădiniță, sau la școala din apropiere. Sau să fie repartizat la clasa A, unde sunt ăi mai buni.
Toți cei care citiți aici sunt convins că aveți nenumărate exemple de șpăgi care se dau în viață. Mă gândeam odată să scriu un fel de ghid ajutător, cam ce sume se dau începând cu portarul care te lasă să intri în afara orelor de vizită de la spital, sau asistenta care îți ia sânge pentru analize, până la doctor, anestezist, sora șefă, sau brancardier. Cred că ar fi foarte util în România de azi.
Cancerul societății românești este sistemic. Atâta timp cât toate licitațiile au ca și criteriu de selecție “se va selecta oferta cea mai ieftină“, la ce să ne așteptăm mai mult? Cine a făcut toate softurile aplicațiilor cu statul? Nu cumva niște firme dedicate, indicate de partid? Păi și atunci, de ce-am vrea performanță?
Credeți că softurile de la STS de localizare a apelurilor sunt performante? Cum să dea, frate, rază de probabilitate de zeci de kilometri? Toate fetele de fițe din loft-uri se pot localiza imediat cu un “shared location” ca să indice că sunt disponibile la budă, la ieșirea din club, sau în parcare. Iar noi, cu toată tehnologia pământului, nu reușim să-i localizăm pe ăia de cad cu avionul, care fac trafic de țigări cu elicopterul venit din Ucraina și găsit în pădure de un pădurar, sau pe fetele astea, săracele, care au sunat disperare la 112. Am refuzat să văd detalii despre caz zilele astea, pentru că nu-mi pot imagina cum au fost ultimele clipe de viață, știind că Alexandra a riscat enorm și a făcut tot ce trebuia, adică să apeleze 112. Iar ăia au și răspuns. De trei ori!
Eu cred că și asta cu marea dotare a armatei române care ne apară e un maaare bullshit. Noroc că nu interesăm pe nimeni, că altfel, ne-am da seama că la primul atac am fi ocupați. Normal, acum vor sări de cur în sus cei care au încredere în armată. Vorba aia, instituția cu cea mai mare cotă de încredere la români. Și pe aproape e și biserica. Cea care are un decan la nu știu ce institut teologic, care declară nonșalant că, în cazul sarcinii ce ar rezulta în urma unui viol, victima ar fi, de fapt, de acord. Adică, nu ar mai fi viol, ci un act consimțit. Dacă în cazul de la Caracal, după viol fata nu ar fi fost ucisă și ar fi rămas însărcinată, în logica acelui specimen înseamnă că ea ar fi fost de acord cu violul!
Cât de ticălos să fii să declari așa ceva? Teologic sau nu, e o instituție a statului. Iar conducerea este reprezentată de elita noastră intelectuală, nu?
Ce elită? Care intelectuali?
Când ai un prim-ministru care dă adevărate bătălii cu limba română, e clar ce ai sub nivelul ăsta. Dragnea a aplicat exact metoda managerilor slabi, să-și angajeze sub el numai oameni slabi, ce nu vor avea inteligența și abilitatea să se evidențieze în fața lui, sau să îl sape. Acum, că el e la zuhaus puțin, ăștilalți își fac de cap. Dar tot proști sunt. Cred că, atunci când va ieși din închisoare, Dragnea va zice exact cum a spus și Brâncuși la revenirea în țară: V-am lăsat săraci și proști, acum va găsesc și mai săraci, și mai proști…
Am vorbit de armată, de biserică, dar de poliție? Uitați cum era printre ei un pedofil care ataca prin lifturi și, în ciuda faptului că era cunoscută meteahna lui, timp de șapte ani a fost trecut cu vederea?
Sincer, nu mai am putere să mă concentrez, așa că voi încheia aici. Sunt convins că ați prins ideea, că fiecare dintre noi avem o parte din vina eșecului în care ajuns. Da, și eu mă includ printre complici. Și nu voi da vina pe sistemul comunist în care petrecut jumătate din viață, ci pe lașitatea mea, manifestă câteodată în multe din cazurile de care scriam mai sus.
Cred că singura șansă a sistemului nostru general de societate pervertită este generația tânără. Ea are o șansă istorică de RESET, să ne scoată căruța din noroi și s-o împingă mai departe pe drum. Unde o duce drumul,… asta vom vedea. Cei care mai apucăm schimbarea.
Răspunsul simplu e pentru că suntem o țară de proști!
Țara în care suni de trei ori la 112, iar autoritățile intervin la locul faptei după 19 ore! Între timp te plictisești și te omoară un descreierat.
Țara în care pici cu avionul, supraviețuiești căderii, însă autoritățile intervin după două zile. Între timp te plictisești și mori de frig.
Țara în care o sută de mii de oameni țin un miting pașnic, iar autoritățile consideră că vrei să dai o lovitură de stat și intervin imediat. Cu gaze, cu bâte, cu tunuri cu apă,… numai bunătăți.
Țara în care politicienii cei mai bogați sunt cei de stânga, care îi reprezintă pe cei mai săraci din societate!
Țara în care penalii își fac singuri legi, pe care le votează cu voioșie în parlament.
Țara în care sistemele IT sunt la pământ, cardurile de sănătate țin bolnavii fără tratament și medicamente, dar are probabil cei mai valoroși IT-iști din lume.
Țara în care premierul declară nonșalant că timp de șase luni nu a putut lua decizii, ci doar i-au fost impuse.
Țara în care de 30 de ani ne căcâm pe noi să facem și noi o autostradă de 80 de km să treacă munții, dar dăm vina pe alții pentru că nu am putut.
Țara în care în spitale îți mor tinerii arși în cluburi cu autorizație de funcționare, pentru că tu te fălești că ai de toate și nu ceri ajutor străinilor, pentru că nu dă bine în campania electorală.
Țara în care noul ministru de interne declară sus și tare că să moară mama, niciun jandarm nu mai bate de aici înainte decât pe cei care încalcă legea. Cât de idiot să fii să gândești așa? Și cât de cretin s-o mai și declari public?
Țara în care șeful partidului de guvernare își dărâmă propriul guvern. De două ori!!! Și ar fi făcut-o și a treia oară, dar nu s-a grăbit, iar acum schimbă tobe de eșapament la atelierul auto de la Rahova. Că tot îi plăceau lui tobele pe vremea când cânta în trupa aia de-o avea în facultate, atunci când a rămas repetent.
Țara în care tot el, unul dintre cei mai bogați oameni din țară, fură bani de la copiii săraci.
Țara care ar face orice să o împiedice pe LCK să devină șeful procurorilor europeni, în timp ce alte țări o apreciază și sprijină fățiș.
Țara în care numărul de angajați de la primăria Bucureștiului este cu mult mai mare decât cel al primăriei Berlinului.
Țara în care a avut loc o revoluție, sau ce-o fi fost ea, la care au murit peste o mie de oameni, dar procesul durează de 30 de ani și e departe de a fi finalizat.
La fel si cu mineriada din ’90.
Țara în care este o nevoie crunta de infrastructura, Europa iți pune banii pe masă, dar tu nu-i iei, pentru că din banii ăia nu poți fura și nu pot fi date șpăgi.
Țara în care, când se întâmplă astfel de catastrofe ca mai sus, imediat apar unii care spun ca se va face o comisie de anchetă și se vor face cercetări. Ați văzut vreun rezultat al acestora? De un an de zile, niște gigei ne-au gazat în Piața Victoriei. Ați auzit de vreun vinovat?
Din păcate, sunt multe alte exemple despre prostia țării românești, dar sunt atât de indignat acum, încât nu-mi vin acum in cap.
Tocmai ieri am fost la evaluarea psihologică pe care o fac periodic, în legătură cu starea mea mentală, vizavi de cancerul meu. Și mi s-a recomandat să fiu vesel, optimist, cu încredere în viitor… Pe bune??? Cum aia mă-sii să fiu optimist, când știu că în noiembrie muflonii români o vor alege pe a mai dășteaptă dintre academiciencele lumii (știți că am mai avut una, da…?) ca să ne fie președinte?
Ce smecher Facebook-u’ asta! Iti aduce aminte de postarile de-acu’ cativa ani. Ceea ce, pentru mine de multe ori starneste amintiri puternice. Normal, d-aia au j’de mii de psihologi angajati, sa stie un’ sa loveasca mai tare voinicul 😊
Azi mi-a pus fotografia asta cu Bucho, unul din fostii nostri motani. E abia trecut de douaspe noaptea, am ceva de lucru pentru un business-case al unuia din partenerii mei si, pentru inspiratie, ascult Spargatorul de Nuci. Insa toata concentrarea mea – ca sa nu zic corporatistul “focus”! – se duse dracu’ cand imi aparu in fata poza lui BUCHO.
Perioada colectarii de motani a inceput undeva in 2002-2003. Anul nu-l mai stiu sigur, insa ziua mi-o voi aminti toata viata. Era CHIAR de 23 august! Cum puteam uita asa ceva, doar era fosta noastra sarbatoare nationala. Aia de-am intors armele impotriva fascismului & hitlerismului, aia cu insurectis armata, devenita mai apoi revolutia anti-fascista si anti-hitlerista. Te pui cu istoria? 😊
Pe seara, eram inca la birou – pe vremea aia eram la CONNEX – si mai aveam ceva de lucru. Ploua cu spume! Ma suna Ana si-mi spune ca aude afara un mieunat de pisoi si, cand ajung acasa, sa-l caut prin tufele din fata blocului. Pe bune? Come on! Cum sa-l gasesc noaptea, dupa ce mai si ploua de rupe? Am ajuns acasa, m-am dus prin zona, nu se mai nimic, asa ca am urcat, noi stateam la etajul patru. In casa am avut surpriza sa gasesc un vierme mic, mai mult negru, care mieuna grozav. Ana il luase din tufisuri, nu a mai avut rabdare sa ajung eu acasa. A coborat cu o lanterna si o umbrela, sa caute bestia. L-a gasit, iar acum era terminata, il pusese pe jos in bucatarie, se uita la el si zicea: Uite, acum moare! Eu, abia picat in peisaj, eram din alt film. Nu mai avusesem pana atunci pet-uri, in afara de niste pesti pe vremea cand inca stateam la ai mei, dar pe care ii ingrijea mai mult frate-meu, Catalin. Si mereu imi spunea cum carasul auriu se batea cu pestele beta. Aaaaa, si am mai avut si un papagal – v-am mai povestit despre el – pe care i l-am luat cadou lui Mircea cand a implinit 14 ani.
(Aici trebuie neaparat sa deschid o paranteza, poate nitel mai mare: cand am cumparat papagalu’, am aflat ca, pentru a vorbi, cei mai potriviti sunt masculii de Agapornis – Love Birds – care sunt cei mai blanzi si iubitori, de unde si numele. Tipul care ni l-a vandut ne-a asigurat ca e un mascul istet – uite, dom’ne ce cioc portocaliu are si penele sunt cu rosu, deci e mascul. L-am botezat MACHE. Iar daca il lasati singur, fara pereche, vorbeste cu siguranta. Insa daca ii luati pereche o papagala (sau cum s-o chema), nicio sansa. Ramane mut ca o lebada 😊 Insa daca vorbiti cu el, in doua saptamani incepe si vorbeste! I-am vorbit, frate!… de mi s-a uscat gura. Ii citeam zilnic, chiar si povestea de seara pentru micutiI de la bulgari. Tot degeaba: o vorba n-a scos! In schimb, peste un timp, MACHE a inceput sa faca oua! Asadar, toata paradigma noastra se dusese dracu’…
Mai mult, citeam despre agapornis ca e atat de bland, ca-ti mananca din mana. E foarte adevarat, iti mananca din mana. La propriu! Avea un cios atat de puteernic si muscatura atat de taioasa, incat daca ii dadeai o foaie de hartie A4, o facea franjuri, identic cu un schreder, in fisiute din alea mici si lungi, Spagetti, ce mai! )
Deci sa refacem cadrul povestii: eu abia intrat pe usa, Ana disperata in pragul usii bucatariei, motanul – mult spus, arata mai degraba ca un vierme supradimensionat – intins pe jos, pe gresia din bucatatrie. Langa el am vazut ca se rostogolea o sticla de jumate cu apa in ea. Aan a aflat de pe net ca la astia mici, in lipsa mamei, e recomandat sa le pui o sticla de apa calda langa ei – simulacru de pisica-mama – ca sa se lipeasca de ea si sa adoarma.
Pana la urma a supravietuit. L-am numit MISHU si a stat cu noi cativa ani. L-am carat si la casa noastra de la Belciugatele, unde imi amintesc ca mergea prin curte de ii tremurau picioarele din spate, asa de micut si scump era. Apoi ne-am mutat cu el de la apartament la casa unde stam si acum. Mishu era king of the road, sau stapanul inelelor, cum vreti voi.
Dupa un an de la mutarea de la apartament, intr-o seara, cand Ana venea spre casa, a auzit un mieunat, mai mult un scancet. Evident, era un mic pisic ratacit de ma-sa, pe care l-a adus acasa. A oprit masinile pe sosea, intr-o noapte ploioasa, ca sa-l poata pescui pe de linia continua. Ghemotocul ala mic a devenit TITI, al doilea motan pe care il aveam, impreuna cu MISHU.
Dupa un timp, MISHU a plecat de acasa. Ei erau liberi, noaptea dormeau in casa, dar ziua se duceau unde voiau, asa ca de multe ori lipseau de acasa mai multe zile. Si nopti! Motani, de 😊
TITI cred c-a fost cel mai destept motan pe care l-am cunoscut. Tigrat, un fel de Pif din zilele noatre, mi-a dovedit ca e un super-smart. Cand aveam treburi in bucatarie si mirosea a mancare, dadeam motanii afara si inchideam usa spre hol. TITI, bestia de porc, se urca pe caloriferul din hol, cat sa vada prin usa bucatariei, care are gream, ce se petrece in bucatarie! Io stiu ca se spune curiosity killed the cat, dar nici chiar asa, frate! Asta a fost singurul care s- catarat in locul ala ca sa sa aiba perspectiva asupra a ceea ce se intampla in bucatarie.
Insa, intr-o zi, MISHU nu s-a mai intors. L-a mai vazut Ana pe gardul unei curti vecine, l-a chemat, insa nu a vrut sa vina. Asta e! Soarta. Se spune ca motanii pleaca dupa fete. Normal, ca-n viata!
Apoi a disparut si TITI. La fel, fara vreun preaviz…
Ei,… si in succesiunea asta de feline a aparut intr-o zi in viata noastra si BUCHO. Chiar nu mai stiu de unde, insa super-smecher, cu parul portocaliu, asa, ciufuluit, de ziceai c-ar fi un Trump al motanilor 😊 Iar coada lui era ceva… absolut exploziv. De cinci ori mai expandata decat a oricarui motan pe care il vazusem pana atunci. Ce mai, era unica! Ne-am lipit total de el, ca si de ceilalti de dinainte. Era rasfatatul familiei, pe vremea aia si baietii stateau cu noi, asa ca toata suflarea umana din casa ii era la picioare.
Fiind motan, vara statea mai mult pe afara, mai ales naptea, iar dimineata venea acasa. Mereu, inainte sa plec la job, il chemam si aparea de undeva, de pe aleea sau de dincolo de garduri, din cartier.
Pana intr-o dimineata! Cand, e adevarat, a aparut. Insa parca nu era el. Se misca asa, in reluare, parca sovaia sa vina spre mine. Atunci nu stiam de ce… Insa m-am uitat la atitudinea lui, parca era cea a unui om bolnav. Am realizat ca, practic, el isi taraste coada. Coada lui, care era podoaba cea mai pretioasa, atarna pe pamant in urma lui. Mi-am dat seama ca e rupta. Am merc cu el la Institutul de Medicina Veterinara. I-au facut radiografie si verdictul a fost sumbru, cel asteptat: are coada rupta. Nu se stie cum, daca a cazut de undeva, sau l-a lovit o masina,sau cineva i-a tras un sut, ori a dat cu piatra-n el… Doctorul mi-a zis. Poate ramane asa cu ea, s-o tarasca dupa el, insa mereu va exista posibilitatea sa se murdareasca de fecale, pentru ca el nu o mai poate controla, sau ridica. In plus, cand se va catara pe garduri sau in pom, cel mai probabil il va incurca. Sau,… o amputam.
Greu e sa iei decizii pentru altii. Cand iei pentru tine, stii ca tu ai luat-o si traiesti cu ea. Ca intr-o casatorie: Bai, am luat-o, asta e!E decizia mea.
L-am bagat in operatie si apoi asteptam pe holurile alea lungi. Cand mi l-a adus in cutia aia de transport, cu care il adusesem, parca era un lemn ce se balanganea inauntru, fara nicio reactie. L-am luat, am ingaimat doctorului ceva a multumesc sau asa ceva, apoi m-am pus pe o banca de pe hol si am deschis capacul cutiei. Bucho al meu era dupa operatie, inca anesteziat total, complet inert, iar coada lui, fala lui, era langa el. Ca o frunza uscata, cazuta dintr-un artar, ajunsa acolo adusa de vant. Suficient de voluminoasa ca sa umple un volum, insa incredibil de nemiscata, ca sa resemneze. Baaai,… cat am plans atunci parca n-am mai plans niciodata.
Insa in viata trebuie sa iei decizii majore pentru altii, chiar animale fiind si atunci ai o responsabilitate in plus. Am decis ca ii taiem coada! Si, uite-asa, Bucho al nostru a devenit iepuras, fara coada, practic avand ramasa doar un ciot.
Eeee, se pare ca nici macar asta nu l-a impiedicat sa plece si el, ca si ceilalti dinainte, lasandu-ne cu buza umflata si cu o mare lectie insusita: daca aveti motan, e musai sa il sterilizati! Doar dupa ce are 12 luni! Asa, nu va mai fuge de-acasa…
Vaaai, deja e doua jumate noaptea! Baga-mi-as, iar nu mi-am terminat temele, asa ca mai stau acum sa lucrez ce mai am.
Dar, asta e, cand vad poza lui Bucho, cu ochii aia superbi si cu ciotul ala din coada aia de iepuras, nu ma pot abtine. Dragul de el, unde-o fi acum?…
E trei noaptea si eu dorm, sforaind ca un porc. Abia simt ca Lili-Blue ma tot atinge cu laba, doar-doar ma trezeste. Dupa ce ma dezmeticesc cat de cat, imi dau seama ca afara tuna si fulgera, ceea ce stiu ca pe ea, saraca, o sperie grozav. E atat de marcata de tunete, incat a fugit de acasa de cateva ori, evadand pe undeva prin gard. A gasit ea ceva sparturi pe acolo, cat sa-i dea Anei subiect de un nou task pentru mine si sa-mi dea de lucru pentru luni de zile. Am tot innadit cu sarma gaurile din gard, cu speranta ca nu mai are loc sa treaca prin ele.
Oricum, pentru ca eu nu aud deloc bine, tunetele sunt aproape inexistente pentru mine, cu exceptia cazurilor in care ar trazni direct in casa. Asadar, simt cand vine furtuna doar atunci cand vad ca Lili-Blue sta lipita de mine, indiferent unde ma duc prin casa.
Asa,… deci trei noaptea, o vad ca prin ceata si pe Ana in spatele bestiei de caine ce ma toaca marunt, enervant, cu laba. Ana-mi zice ca abia acum a intrat si Pif in casa, aparand de undeva de sub masina. Ok, deci toata lumea e on board, avand in vedere ca Doamna Pisi doarme de mult cu mine in pat. Mai precis, lipita strans de mine. Eu nu am mai pomenit asa animal, desi am mai avut multe pisici – e drept, motani! – sa se lipeasca atat de strans de mine. Si, mai ales, sa se muleze pe fiecare miscare a mea din timpul somnului. Si s-o accepte.
Dar, ce era mai important, abia acum urmeaza. I-am spus Anei ca tocmai am fost trezit dintr-un vis in care se facea ca luasem Premiul Nobel pentru literatura! Heeei, atentie! Nu e de gluma, exact asta visasem. Ciudat e felul in care s-a acordat. Am dat mai multi un fel de examen, o lucrare cam ca un extemporal, cu un subiect pe care trebuia sa-l dezvoltam. Nu mai stiu detalii, insa sigur am luat premiul, iar acum asteptam doar sa fie anuntat si sa iau laurii. Stiam ca am castigat si ma tot frecam prin vis, in asteptarea marii vesti. Care urma sa ma propulseze in topul popularitatii si al recunoasterii nationale, daca nu chiar si mai mult. Ha! E clar ca latura mea narcisista actioneaza din plin si in vis, nu doar in realitate 😊
Oricum, totul s-a frant cand am simtit laba lui Lili-Blue batand puternic si sperita pe spatele meu. Am mangaiat-o, incercand s-o calmez, insa pana nu s-a linistit furtuna nu am reusit, asa ca mi-a luat ceva timp. Ceea ce m-a trezit de-a dreptul. Apoi am incercat sa ma culc si sa iau visul de la capat. Canci! Ce vis, cepremiu, ce capat? Nu se mai lega nimic, totul era vraiste, premiul meu Nobel fugise odata cu norii, ploaia si furtuna.
Si uite-asa, am ramas fara un bine-meritat premiu, care mi-ar fi atestat dreptul meu de a scrie astfel de articole pe blogul meu. Vedeti? Daca as fi visat pana la capat si ar fi fost anuntat premiul meu, altfel ati fi citit aceasta postare, nu-i asa? 😊
Asa ca nu pot decat sa va doresc sa va visati visele. Pana la capat!
Federer – Nadal, un regal al tenisului! Ce pacat ca s-a terminat… Lovituri incredibile, tehnica, tactica, asi, vole-uri, smash-uri, passing-uri, cross-uri, greseli, emotii… de toate.
Dupa 11 ani de la meciul epic, considerat cel mai frumos meci de tenis ever, infruntarea de astazi a fost, deasemenea, de referinta. O tensiune, o viteza a executiilor si o indarjire nemaipomenita intre cei doi buni prieteni.
Totusi, in meciul asta, e prima oara cand am asistat la un moment ciudat. La 2-1 la seturi si 5-4 pentru Roger, era 40-40, servea Rafa. Serveste pe linie, Federer returneaza super pe linia de fund, minge buna, niciun arbitru nu zice nimic. Insa, inainte sa anunte arbitrul de scaun avantaj pentru Roger, acesta se grabeste si cere challenge. Howkeye arata ca serviciul lui Nadal a fost bun, deci i se da punctul lui Rafa. Putea fi minge de meci pentru Roger, daca nu cerea challenge… Cum era vorba aia: daca taceai, filozof ramaneai 🙂
Oricum, a mai avut cateva mingi de meci dupa aceea, in acelasi game, si a fructificat-o pe a cincea. Ce finala va fi Nole cu Roger!
Duminica e o mare sansa ca Nole sa castige, ceea ce il aduce in pozitia de a cuceri toate cele 4 GS consecutiv. Doar 4-5 oameni au reusit asta in istoria tenisului.
Ma gandeam, cat de norocos sunt fiind contemporan cu astfel de sportivi colosali. Sa ii vad cum evolueaza in perfectiunea lor. In aceeasi categorie ii includ si pe Serena Williams, sau pe Messi si Ronaldo, care vor ramane, cu siguranta, pentru totdeauna niste repere in istoria sportului.
Da, da, inclusiv Serena! Ce daca e adversara Simonei maine? Ce daca a batut-o de noua ori din zece? Ce daca este deosebita? A aratat, de douazeci de ani incoace, ca isi merita locul de frunte in istoria tenisului. Stie cineva cat s-a chinuit in viata pentru recordurile ei? Impreuna cu sora ei, Venus, a rabdat milioane de antrenamente, conduse initial de tatal lor. Imi inchipui ca nu le-a fost prea usor…
Noua ne e simplu sa stam in fotoliu si sa comentam, ca, uite, e asa si-asa, ca una ca alta. Cati dintre cei care fac sport cu adevarat comenteaza dezaprobator carierele lor? Cred ca niciunul. Pentru ca ei stiu cata munca e in spatele acelui as, acelui vole, sau acelui cross pe linie. Dai de o mie de ori pana iti reuseste.
Portret Simona Halep – acuarela, 20 x 30 cm
La fel, si Simona. Cat o fi muncit fata asta ca sa ajunga aici! Milioane de antrenamente, de la cinci ani incoace, in care nu a vazut nimic altceva decat terenul, fileul, racheta si adversarul. Citesc toate articolele de sport si vad, ingrozit, comentariile romanilor. Cele mai rautacioase, pline de ura si de desconsiderare. De ce? Se pare ca asa suntem noi, nu agream valorile romanesti, ne put. Mirosim doar aromele fine, de afara. Toate commenturile strainilor sunt favorabile, sau, in cel mai rau caz, obiective. Nimic urat, jignitor, sau degradant. Mereu imi zic ca tine de educatie. Probabil, mai avem de lucru aici. Insa cand ne va trece? Stiu, nimeni nu a fost profet in tara lui, insa de la asta la jigniri e o cale destul de lunga.
Cred ca am vazut toate meciurile dintre Serena si Simona. Si, in unele, Simona a fost acolo, aproape, dar parca a avut frica de victorie. In acela memorabil, de la Singapore, de la Turneul Campioanelor, ma uitam si nu-mi venea sa cred ce vad. Imi era atat de frica, incat credeam ca Serena poate intoarce rezultatul de la 6-2 si 5-0 pentru Simona. Nu s-a intamplat, iar victoria aia chiar m-a facut sa plutesc! Era un rezultat neverosimil. Am sentimentul ca maine Simona poate castiga. Statistic, logica spune ca Serena este favorita, toti o dau cu cota cea mai buna la castigarea trofeului. Insa ce am vazut in ultimele doua meciuri ale Simonei, dar in special in semifinala cu Svitolina, ma face sa cred ca are un plan pregatit si pentru Serena. Chit ca nu-i va intra primul serviciu, cu al doilea, daca Serena nu o plesneste la retur cu opt sute la ora, poate are o sansa sa o paseze putin si s-o plimbe. Sansa lui David impotriva lui Goliat. Asadar, exista precedent 🙂
Acum cativa ani, cucerit de evolutia Simonei, i-am facut un portret. Am zis ca, odata, o sa merg la baza Stejarii cand aflu ca se antreneaza acolo, sa i-l dau. Poate o sa ajung si voi avea norocul s-o felicit pentru castigarea Wimbledonului. N-ar fi fabulos?
E unu si jumătate noaptea. Cald al dracu’, monser… te superi daca te-as ruga pentru-un pahar cu apa? Teribil mi-e de sete! Bineinteles ca in zilele astea, in lipsa de alte subiecte, toti cei din media aloca 60% din stiri vremii si se reped sa anunte iadul pe Pamant, cu calduri nemaintalnite, cu incendii, furtuni etc. Un cacat, m-am obisnuit cu schema lor de lucru. Le dau ignore. Neavand stiri, inventeaza subiecte. Cat mai catastrofale, cat mai incendiare… daca se poate, la propriu.
Am de desenat ceva in noaptea asta si-mi acum imi amintesc ca, undeva prin luna mai in 1981, eram tot asa, in crucea noptii, treaz. Incercam sa termin niste caricaturi pe care trebuia sa le predau a doua zi la 10 dimineata. Aveam ideile de mult timp, insa am tot amanat desenarea lor pana in ultimul moment. Pentru ca, nu stiu cum dracu’, asa fac mereu: aman pana la limita deadline-ului. Indiferent, ca e examen, caricatura, tablou, portret, sau chiar proiecte de business. Ma simt cel mai bine, poate cel mai creativ, atunci cand sunt sub presiune. A timpului, a informatiilor, a resurselor, nu conteaza. Presiune sa fie! Under pressure, cum bine ziceau baietii aia, alde Freddie Mercury si David Bowie.
Atunci era vorba de un Salon al Umorului nu-mai-stiu-unde, iar eu trebuia sa predau in dimineata aia 3 lucrari. Pe vremea aia eram student in anul intai, in sesiunea de vara, cu cinci examene grele, de an. TCM-ul era o facultate dificila, asa ca era mult de invatat. Pe mine, cumva, ma avantaja sesiunea, in sensul ca eram foarte atent in timpul semestrului la cursuri si le luam sarguincios, asa incat in sesiune doar repetam materia. Ok, de mai multe ori, pentru ca, in toti cei cinci ani de facultate NICIODATA nu am dormit in noaptea dinaintea examenului. Invatam pana in ultima secunda, pana sa intru in sala de examen. Si tocmai v-m explicat in paragraful anterior de ce… Under pressure, baby!
In anul ala, 1981, Bucurestiul organiza Universiada de Vara. Ceea ce, dupa Olimpiada si Campionatul Mondial de Fotbal, probabil era cel mai mare eveniment sportiv mondial, promovat si la noi, in Romania comunista. Initial, Ceausescu ar fi dorit sa organizeze o Olimpiada. Insa contextul era naspa, dupa ce in 1980 a fost Olimpiada de la Moscova, boicotata de americani, de Germania de Vest si de alte peste 60 de tari, din cauza invadarii in 1979 a Afganistanului de catre URSS. Apoi, peste 4 ani, la urmatoarea Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, Blocul Estic, dirijat de URSS a boicotat, mai putin naravasa Romania si Iugoslavia, care era de mult anti-URSS. Am aflat atunci o poveste tulburatoare. Dupa ce s-a luat decizia ca tarile comuniste sa nu participe la Olimpiada din SUA, aceasta a fost anuntata sportivilor din Germania de Est. Voleibalistii lor, care aveau un turneu pre-olimpic, de pregatire, cu romanii, cand au aflat, s-au tavalit pe jos de suparare, indignare si durere. Erau daramati, pentru ca ei, ca sportivi, se pregatisera patru ani pentru Olimpiada, iar cineva, un politruc de la Moscova, a decis ca nu vor participa. Ce drame pentru ei!
Noi, impartiali ca tot romanul, am participat la amandoua 😊 D’aia la Olimpiada de la Moscova am iesit pe locul 7, iar la cea americana, din ’84, Romania a iesit pe locul al II-lea pe natiuni la medalii!!! Dupa SUA, dar inaintea Germaniei de Vest, Chinei, Italiei sau Canadei. Nu vi se pare incredibil? In conditiile in care, cred ca la anu’, la Tokyo, nu vom lua mai mult de trei-patru medalii, probabil niciuna de aur.
Asadar, in iulie 1981 la noi avea loc Universiada. Cu ocazia asta, sesiunea mea de examene s-a decalat cu o luna in urma, in luna mai, pentru a se elibera caminele studentesti, menite a gazdui miile de sportivi, oficiali, ziaristi si invitati prezenti la Bucuresti. In acel mai a fost, timp de vreo 10 zile, o canicula teribila. La acea perioada faceam referire la inceputul povestii. Imi amintesc ca atunci cand desenam lucrarile alea eram in sort, cu geamurile complet deschise, dar era atat de cald ca, efectiv, curgeau apele pe mine. Heeei, atentie! Nu vorbim de aer conditionat in Romania anului 1981.
In acele zile era o caldura napraznica. Imi amintesc ca mi-am cumparat de la un Ferometal un ventilator, d-ala facut la Electro Arges, cu 75 de lei si il vopsisem asa cumva sa dea un efect de sprirala cand se invartea. Ana, care in perioada aia statea la camin in Grozavesti, imi povestea ca era atat de cald in camera, incat ea si toate colegele, mergeau la dusul de pe hol, faceau dus rece, apoi udau complet cate un cearceaf si se infasurau, goale, in cearceafurile ude, sa reziste la caldura sufocanta. Bine, eu cand auzeam asta, nu ma gandeam la caldura, ci doar la niste cearceafuri ude pe niste fete goale de 20 de ani…
La orele alea de noapte, ascultam la radio emisiunile de jazz pe care atunci mai aveai ocazia sa le prinzi, prezentate de „Sweet” Florian Lungu, in care aveai ocazia sa-ti mai clatesti urechile dupa ce toata ziua era imbacsita de tot felul de mizerii acceptate de cenzura comunista.
In vara aia, in Bucuresti s-a decalat sesiunea de vara cu o luna mai devreme, pentru ca in august incepea Universiada, iar multi sportivi si delegati erau cazati in caminele studentesti Cu ocazia aia s-au construit si P-urile din Regie, cele de pe malul garlei, care cu ocazia aia au fost inaugurate. Erau alt standard fata de cele vechi, aveau apartamanete cu doua camere-dormitor. Dupa Universiada, in toamna, era bataie pe ele, ca erau noi si cat de cat mai bine facute. La ele am pus gresie si faianta prin bai, in perioada de munca patriotica din vara. Devenisem mare mester faiantar 😊
Iar dupa practica, in special studentii din Bucuresti am fost convocati pentru pregatire, timp de o luna de zile, a spectacolului de deschidere a Universiadei. Aveam repetitii in fiecare zi cateva ore. Pe Studentesc, apoi pe vechiul stadion Republicii si, in ultima saptamana, chiar pe 23 August, unde era organizata ceremonia. Acolo faceam in ultimile zile „snururi” cu toata ceremonia, cap-cap. Show-ul nostru era pe muzica Rapsodiei Romane a lui Enescu, asa incat, dupa aceea, ani de zile cand ascultam Enescu, faceam involuntar miscarile de la specatcol. Hahaha, eram ca baietii aia din Full Monty, care isi improvizasera numarul lor de strip-tease pe Hot Stuff al Donnei Summer si, la coada la centrul de somaj, auzind melodia, au inceput sa se miste conform coregrafiei repetate 😊
Ok, a fost o luna de fun, pana la urma, eram adunati laolalta sute de studenti, baieti si fete. Desi ne rapeau o luna din vacanta, practic. Dar, asta era, nu puteai refuza, era sarcina de la UASCR, de importanta nationala, mondiala si universala etc. Eu eram si ales in tot felul de functii si cu atat mai mult nu ma puteam eschiva.
Ca de obicei la evenimente d-astea megalomane, stadionul 23 August a fost umplut cu 2-3 ore inainte sa vina Ceausescu si sa declare oficial deschise Jocurile. Caaald, betoanele alea pe care era gradenele incingeau si mai tare, asa ca multi au lesinat prin tribune si-i mai luau astia de la garzile patriotice si-i duceau in spatele tribunelor, pana la corturile medicale. Apoi ii aduceau inapoi, pentru ca fiecare om avea un rol acolo, avea o placuta pe care o ridica dupa o anumita schema. Asa apareau mozaicurile alea care astazi se mai vad doar la nord-coreeni, maestri absoluti in asa ceva.
Au fost mii de oameni pe gazon, ca sa formam diverse momente. Deschiderea in sine a durat vreo doua ore, pentru ca, pe langa show-ul nostru de vreo 25-30 de minute, a mai fost defilarea delegatiilor din tarile prezente, aducerea drapelului „olimpic”, imnuri si ceva speech-uri. Am cautat pe YouTube, dar singurul video pe cale l-am gasit cu ceremonia a fost asta. Asa ca, asta e singura dovada ca am fost acolo, pe gazon, unul din pixelii ce formau semnul U al Universiadei. Am mai fost eu pixel de cateva ori, de exemplu in marea de luminite, sau in „tricolorul” format la protestele de acum doi ani din Piata Victoriei, dar asta e o alta poveste.
Flacara universiadei a fost aprinsa de Nadia Comaneci, atunci inca in activitate, mai ales ca era eligibila pentru competitie, fiind studenta la IESF. Ea venea si dupa nebunia care s-a intamplat la rusi, cu un an inainte, la Olimpiada din ’80, cand arbitrele au stat peste jumatate de ora sa ii dea nota la barna, ca sa rezolve aranjamente politice sa castige sportiva sovietica, si nu Nadia. A primit 9,85 pentru acest exercitiu, ca sa iasa pe locul intai o rusoaica. Dirty politics… Am auzit tot felul de povesti ca Bela Karoly, care era antrenorul lotului roman, a primit telefon direct de la Ceausescu sa retraga echipa de gimnastica de pe teren…
La Universiada am fost si eu la cateva competitii. Una dintre ele stiu ca a fost un meci de baschet la Polivalenta, cu sala plina, intre Romania si SUA. Ce alta ocazie mai am sa vad un meci oficial, la baschet, intre noi si americani? Ok, parca ne-au batut, dar stiu ca am tinut destul de aproape…
Hei, prieteni! Deja e tarziu… promit sa revin maine cu continuarea.
Asta cantam cand terminam scoala. An de an. Mai putin dupa clasa a XII-a, la serbarea de final de an de la Sf. Sava (pe vremea aia era liceul Nicolae Balcescu, ca nu era voie cu sfinti). Atunci am cantat Gaudeamus Igitur. Pe care l-am cantat sambata 15 iunie si la intalnirea de 40 de ani de la absolvire. Dar parca mult mai cu patos si mai intens, pentru ca deja ii intelegeam mai bine sensul si hai sa zicem ca la varsta asta am fi mai maturi si mai profunzi… Sau, cel putin, asa ar trebui 😊
40 de ani de la absolvirea Sf. Sava
O sa va impartasesc din ceea ce am simtit eu la aceasta intalnire, pe care am asteptat-o atat de mult. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut speciala. Poate ca o fi cifra rotunda, poate oi incepe sa imbatranesc si ma emotionez mult mai usor, sau de cand am cancer raportez totul altfel, in sensu ca nu mai am timp,… nu stiu. Cert e ca abia asteptam sa se intample. Pregatirea a fost ca niciodata, cu mult luni inainte, cand toti cei care aveau o adresa de e-mail unde puteau fi contactati au fost invitati sa voteze data cand sa se intample intalnirea. Pentru ca multi, parca mai multi ca pana acum, au venit din Europa de Vest, din SUA, Canada si alte tari si pentru ei era o problema destul de mare cu biletele de avion, concediile etc. S-a stabilit 15 iunie, ora 10, ca sa putem avea acces in liceu, pentru vizita salilor de clasa, a salii de festivitati, a celei de sport etc… Pentru ca de la ora 12 mai erau promotii ce serbau 10 ani de la absolvire, sau chiar… 60 de ani!
Aaaa, fiti atenti, sigur nu stiati asta! Sala de Festivitati a Colegiului National Sfantul Sava este unul dintre cele mai frumoase astfel de spatii detinute de liceele bucurestene, si nu numai. Cu o capacitate de aproximativ 370 de locuri, Sala de Festivitati, construita in anul 1937, a fost de-a lungul timpului si gazda spectacolelor Teatrului National, in perioada in care sediul institutiei s-a aflat in reconstructie, dupa bombardarea sa in 1944. Alcatuita din sala propriu-zisa si 12 loje, Sala de Festivitati este utilizata in mod curent pentru activitati specifice mediului scolar si pentru organizarea Festivalului anual de teatru “Eugen Ionescu” al liceului, insa poate fi folosita si pentru organizarea unor concerte de muzica clasica. (conform https://www.societateamuzicala.ro/locurileculturii/colegiul-national-sfantul-sava-sala-de-festivitati/)
Sala de festivitati Sf. Sava
In sala aia, la sfarsitul liceului, la serbarea din sfarsit de mai 1979, fiecare clasa avea dedicata o jumatate de ora pentru a-si prezenta spectacolul propriu de final de liceu. Imi amintesc de show-ul nostru, destul de haios, in care adaptasem diverse hit-uri la moda atunci cu versuri pentru profesori, diriginta, d-astea… Si, pentru ca in ‚’79 Village People erau faimosi cu al lor „In the Navy”, la noi eram „La Balcescu”. Normal ca eu, impreuna cu unii prieteni – nu dau nume, persoane importante, parol! – , cantam insistand mai mult pe „La Bă”…. Pork!
Poza pe care am pus-o in articolul anterior era de dinainte sa defilam pe strazi, prin Bucuresti, in costumele special create. Normal ca erau mari discutii aici intre fetele din clasa, ce model sa aleaga, ce fuste, rochii sau ce-or mai fi fost alea. Costumele baietilor veneau la urma, pastrand tema principala a fetelor. Era traditia liceului, fiecare clasa isi desena propriiile costumatii, pe care le purtau toti cei din clasa la defilarea de final de clasa a XII-a.
In sala de festivitati, la show-ul de final, erau profesorii si parintii nostri. Nu avem filmari de atunci, dar credeti-ma ca a fost un super-show, mai ales ca actorii erau proaspeti absolventi de liceu, cu vise mari in cap, convinsi ca lumea va fi a lor. Pai, nu e asa intotdeaunna, la orice promotie?
Dupa show, parintii au plecat acasa, iar noi ne-am distrat la o discoteca in liceu, in marele hol. Cred ca il vedeti in pozele de la intalnirea de acum, de 40 de ani de dupa, chiar e un hol generos, cam rece cu romburile lui de marmura omniprezenta, insa in seara aia a fost extrem de cald si primitor. Atunci am dansat aproape non-stop. Si cele mai multe dansuri, cu o fata, cineva special! Nu insistati, nu voi spune niciodata cu cine…
Oricum, dupa party-ul de la liceu, care era obligatoriu sa se termine la 10 seara, ca in vremea aia se inchidea orice activitate la ora aia, am mers mare parte din clasa, in Cismigiu. Acolo mergeam mai mereu, acolo chiuleam, acolo era locul nostru preferat de evadare. Pentru mine era mai mult de atat, pentru ca eu veneam la liceu cu tramvaiul 2, coboram la cofetaria „Lamaita”, vizavi de liceul Lazar, apoi taiam Cismigiul de-a curmezisul. Zi de zi, dus-intors, timp de patru ani. De multe ori, calatoream in tramvaiul 2 alaturi de Florian Pittis, cu aerul lui misterios si inaltator, cu pletele lui unice, cu nelipsitul lui costum de blugi si cu tasca tot de blugi, atarnandu-i de umarul drept, in timp ce in mana tinea foile tiparite cu vreun rol, pe care-l repeta pana cobora tot cu mine la „Lamaita”, mergand inapoi o suta de metri pana la Sala Izvor a Teatrului Bulandra. Si tot acolo, prin fata liceului Lazar, ma intalneam aproape zilnic cu actorul Gheorghe Visu, in anii cand invatam in tura de dimineata.
Eee, cred ca a venit timpul sa va spun si despre intalnirea de 40 de ani. Poate gresesc, sau sunt sub impresia momentului, insa mi s-a parut intalnirea cu cel mai mare numar de colegi veniti de peste hotare. Parca toti ne-am simtit bine, sau asa am simtit, multa vibratie pozitiva, oameni plecati prin toate colturile lumii, care au in spate cariere deosebite, si care se reintorc in locul de unde a inceput totul: la liceu. Au fost colegi care au venit din strainatate cu sotii/sotiile si cu copiii, parca vrand sa le arate ce misto a fost generatia lor. Iar din discutiile pe care le-am avut cu invitatii straini, sunt sigur ca generatia noastra chiar a fost una de succes. Am vorbit cu invitati din State si din Viena, care nu se asteptau ca o intalnire de 40 de ani de la liceu sa se lase cu asa o petrecere, cu dans pana la epuizare…
Ok, recunosc, aici vorbesc si pentru mine, care sunt un narcisist notoriu, faptul ca sunt absolvent de Sava e o mare realizare, asa ma laud cu asta big time 😊
Garden-Party
Pe scurt, prima parte a zilei a fost la liceu. Ne-am fatait prin holul mare, apoi in sala de festivitati, am trecut prin clasele prin care ne-am tocit coatele patru ani, prin sala de sport de la subsol. Fiecare isi amintea diverse episoade, unde a facut sau patit nu-stiu-ce. Trebuie sa remarc holul mare, pentru ca acolo au aparut muuuulte plaici comemorative despre evenimente sau mari personalitati. Practic, e o importanta parte a istoriei culturale si politice a Romaniei. Pe langa Regele Mihai, multi prim-ministri au terminat Sf. Sava. Ceea ce, de fapt, ma face sa ma simt mic… mic de tot.
Sefi de stat si prim-ministri ai Romaniei, care au absolvit Sf. Sava
Dupa pozele oficiale de pe scarile din fata liceului, am mers cu totii la un garden-party organizat si gazduit, ca de fiecare data, de Liviu Jalba. Acolo ne-am destins, am spalat emotiile cu niste whiskey, bere, aperol-spritz, un roze, sau ce-a dorit fiecare, apoi ne-am pus pe povestit si depanat amintiri.
Pentru mine, cea mai mare (si placuta!) surpriza pe care a pregatit-o Liviu Jalba, cel care de fiecare data organizeaza intalnirile noastre si ne este si gazda primitoare, a fost prezenta renumitului profesor Octavian Stanasila. Dom’ Profesor si Liviu au scris o culegere de matematica cu totul speciala, ale carei coperti si ilustratii am avut onoarea sa le desenez.
Asa ca, la garden party-ul pregatit dupa intalnirea de la liceu, am stat si acordat autografe, pe cartile care au fost oferite gratuit tuturor colegilor prezenti. A fost o incantare pentru mine, cu atat mai mult ca multi dintre colegi nici macar nu stiau ca mai si desenez. Unii au stat si depanat amintiri unice din tinerete, pe care le-au impartasit cu acest OM MINUNAT care este prof. univ. dr. Octavian Stanasila.
Impreuna cu colegul meu din generala si din liceu, Liviu Jalba si alaturi de un dascal si un om minunat, profesorul Octavian Stanasila
Credeti-ma, o dupa-amiaza intreaga de intalnire cu fostii colegi nu a fost suficienta! Pe seara, cand ne-a invitat Liviu inauntru, sa continuam petrecerea unde organizase ringul de dans, ni se parea ca abia incepusem sa vorbim. Pe la zece-unspe seara, am inceput sa parasim locul faptei, rupti dupa douaspe ore de cand ne intalnisem, dimineata.
Dar, pentru unii dintre noi, nu a fost suficient! Stiti bancul ala cu un rus, sa zicem Ivan, care pescuia pe malul Volgai si prinde in undita pestisorul de aur? Pestisorul ii spune: ok, hai, stii povestea, ai trei dorinte pe care ti le-ndeplinesc daca ma lasi din nou liber. Pentru prina dorinta, Ivan ii spune ca ar vrea ca toata Volga sa fie doar votca. Puffff! Si pestiucul ii tranforma pe loc toata Volga in votca. Gusta Ivan asta, incredibil! Chiar bea votca de cea mai buna calitate direct din fluviu. Ok, a doua dorinta? Toata Marea Caspica, in care se varsa Volga, sa fie din votca! Puffff! Si toata Marea Caspica devine o mare de votca. Si a treia dorinta? Se gandeste Ivan… si pana la urma se decide: Te rog, pestiucule, se poate inc-un pahar de votca?
Eeee, exact asa si noi. Am plecat spre Atheneu, la Chocolat, numai ca nu am gasit acolo mese, asa ca ne-am dus mai incolo, pe colt, la o alta terasa. Am mai combatut cu niste bere sau inghetata pana pe la doua-trei in noapte, dupa care au cedat. Important e ca am ajuns acasa pe la patru dimineata, sau nu stiu cat era, ca eram… hai sa zicem confuz 😊 si am avut noroc ca Doamna mea nu mi-a ridicat podul, am putut intra in casa si n-am dormit pe pres, in fata usii de la intrare 😊
In concluzie, a fost MISTO rau de tot, cu oameni frumosi, adunati de peste tot de pe unde au fost rasfirati. Au fost adusi de cei patru ani in care am fost impreuna, cu bune, cu rele, dar cu mandria de a fi fost parte a unei traditii, ce speram sa nu moara. Nici macar odata cu noi…
Asadar, o intalnire de-asta mareata pentru mine este atat de importanta pentru ca imi demonstreaza, o data-n plus, ca din radacinile alea bune ale romanilor cresc ramuri ce sunt raspandite peste tot, dar fac ce fac si, din cinci in cinci ani, se intalnesc iar si iar, la origine.
Maine va fi intalnirea mea de 40 de ani de la absolvirea liceului Sf. Sava. O tinem din cinci in cinci ani si participa colegi care vin din toata lumea! Asa ca… ma gandesc sa ma pregatesc cum trebuie. De unde stiu ca nu va fi ultima pentru mine?
Ce-mi amintesc despre anii de liceu?
1979 – Clasa a XII-a B, in costumele de absolvire. Ne pregateam sa defilam pe strazi
Mai intai, o mare bucurie ca am reusit examenul de admitere. Stiu ca, dupa ce am vazut rezultatele, am mers cu parintii mei la un restaurant de langa liceu, undeva intre Catedrala Sf. Iosif si Calea Victoriei, pe dreapta. Am luat carnati oltenesti, care pe vremea aia erau asa, o delicatesa…
Apoi, ai mei mi-au cumparat o bicicleta. Imi dorisem mereu in ultima perioada, insa ma santajau cu admiterea: intri la liceu, primesti bicicleta! Simplu. Cu cateva luni inainte de examen, chiar m-am ambitionat sa ma pregatesc intens. Mai ales ca mai erau colegi nu doar din promotia mea, dar chiar din clasa a 8-a A in care eram la Scoala Generala 174 din Militari, dadeau tot la Balcescu – asa se numea atunci Sf. Sava, ca nu era voie cu sfinti. Si Phoenix-ul din Timisoara la inceput au vrut sa se numeasca Sfintii, dar nu le-a acceptat nimeni.
Pe vremea aia, era considerat cel mai tare liceu din Bucuresti. Se pare ca si acum , dupa 45 de ani, tot cel mai tare a ramas, cel putin dupa mediile de la admitere. Eu nu dadeam admiterea acolo ca aveam ambitii d-astea, dar taica-meu facuse tot liceul ala…
Asa ca m-am ambitionat si cam din luna martie a clasei a opta am inceput sa trag tare la romana. Am avut parte de profesori exceptionali, pe bune! „Scoala din porumbi” cum era denumita, pentru ca era cumva la capatul civilizatiei, avea parte de un corp profesoral nemaipomenit. La romana, Profesorul Petre Voican – un lord in adevaratul sens al cuvantului. La desen, domul Gheorghe Ionita, cel care chiar era un artist plastic renumit si pe care l-am intalnit mai apoi ca fiind profesor la Centrul Cultural sau de Arte Plastice al Ministerului Apararii. La gramatica cred ca eram unul dintre cei mai tare din scoala, nu era problema. Insa la literatura, cacaturile alea de rezumate cu Dan Capitan de Plai, Toma Alimos si alte asemenea, trebuia sa le invat pe dinafara. Nu era alta metoda, nu se lipea nimic…
Of,… ca niciodata nu m-am priceput sa scriu!
La mate eram ok, in special la geometrie, aveam vreo sapte note de zece pe trimestru. In zilele cu teza, cand invatam dupa-amiaza, eu ma plimbam cu bicicleta toata dimineata 😊 Pe bune, ce poti sa inveti la matematica in ultima zi?
Imi amintesc ca am fost selectat sa reprezint sectorul 7 (pe vremea aia, cartierul Militari era in sectorul 7) la o emisiune TV pentru elevi, „Sapte Contra Sapte”. Era duminica dimineata, sub forma de concurs intre doua echipe de cate sapte elevi, pe mai multe materii, fiecare smecher pe cate una. Eh, insa exact in vacanta aia de iarna in care trebuia sa ma duc sa ma antrenez pentru concurs – la sediul Primariei Sectorului 6 in prezent, pe Plevnei – luasera ai mei bilete in vacanta de Revelion la Borsec. Asa ca nu m-am prezentat. Si pana la urma, cel care a reprezentat Bucurestiul a fost Cecil Folescu. Cel care, in clasa a IX-a si a X-a mi-a fost coleg de clasa la Sf. Sava. Ha! ce mica-i lumea. Imi amintesc cum cantam cu el, improvizat, Smoke on The Water, al lui Deep Purple. El imita cu vocea chitara si cu zornaitul cheilor de la apartament – stiu ca statea undeva pe Dorobanti – imita cinelul. Eu faceam percutia, batand in banca… Vocea o faceam impreuna. Nu stiu ce iesea, ca eu nu aveam voce deloc! Dar era suficient ca ne simteam misto, iar asta ne ne placea. Mai aveam noi un hit ce ne placea pe vremea aia, destul de exotic. In Zaire cu Johnny Wakelin, care se preta stilului nostru de chei, voce si batut in banca 🙂
Tot asa, stiu ca intr-a noua am cucerit cu batutul in banca o fata dintr-a zecea, mai mare ca mine cu un an. Imi iesea bine de tot imitand treaba aia la tobe a lui Cozy Powell. Dar asta-i o alta poveste… poate o s-o spun altadata.
Asaaaa,… deci ma pregateam la romana. Era-n luna mai, deja cald, si nu mai aveam aer in casa. Tzup!, m-am suit pe casa. Ca sa stau si la soare in timp ce toceam la mizeriile alea de rezumate. Acum, ca va povestesc toate amintirile astea, realizez ca, de fapt, de mic imi placea sa ma prajesc la soare. Si la mare, cand mergeam cu ai mei la Eforie Sud, ma asezam pe prosop pe balustradele alea de beton de pe faleza, Stateam mai mult pe burta, de aceea, spatele meu era numa’ bun de uns cu iaurt si un motiv temeinic sa nu dorm noaptea decat in degete 😊Iar pe fata eram aproape alb complet.
Hai, ca m-am labartat rau de tot cu povestea… Deci, eram pe casa, invatam stand la soare, sa ma bronzez. La un moment dat, simt o miscare jos in curte, printre crengile pomilor. Ma uit si incremenesc! Era chiar dirigintele meu, profesorul Ion Rotaru. Profesor de sport cu o mare vocatie, un adevarat coach, asa cum am zice in zilele astea. Am coborat imediat, pe undeva prin podul casei si in doua secunde am fost jos. Rosu ca racul, plin de emotii. Era prima data cand dirigul venea la mine acasa! Voia sa vada daca ma pregatesc si daca am nevoie de ceva pentru a fi 100% la admitere. E? nu stiu daca ati avut astfel de experiente , dar eu am mai vazut doar in filme genul asta de profesor.
Din scoala, am dat patru baieti la Sava: Ioan (Nutu) Enescu, Dan Golcea, Liviu Jalba si cu mine. Era o mare concurenta, am intrat cu media generala opt, parca. Si, cadoul promis de ai mei, o bicicleta Pegas, dar d-aia normala, nu din cele la moda atunci, cu rotile mici si saua alungita, model american.
Mandru nevoie mare, imediat dupa ce aduc acasa bicicleta de la magazin, o montez repede si ies „la blocuri”. V-am mai povestit pe-aici ca langa casa mea erau niste blocuri nou construite, de patru etaje, unde se adunau mai toti copiii. Ma sui pe bicla, bag o goneta d-aia barosana si, unde am vazut cel mai mare grup de prieteni, direct inspre ei m-am indreptat, cu gandul sa pun o frana smechera, asa, in derapaj, cu roata din spate intr-o parte.
Cred ca banuiti deja ca nu au tinut franele, am intrat direct in ei, noroc ca nu a fost nimeni ranit… in afara de orgoliul meu. Bicicleta aia niciodata nu a avut franele bune 😊
Ok, recunosc, m-am luat cu altele si in realitate nu prea am vorbit deloc despre anii de liceu. Cu siguranta voi vorbi maine la liceu de la 10 dimineata, toata ziua, cu colegii si colegele mele. Abia astept!
PS. Hahaha, ia ghiciti care eram eu, acum 40 de ani?
Dimineață am fost în piață. După ce mi-am terminat cumpărăturile (o mână de ceapă, un covrig cu semințe și, evident… multe flori), am observat că treceau mulți copii, fără ghiozdane în spate și cu buchete de flori, sau cu coronițe în mână. Exact lângă Piața 16 februarie din Bucureștii-Noi e o școală și astăzi în curte era serbarea de sfârșit de an școlar.
Am intrat să mă uit mai atent la zumzăiala de acolo. Emoții mari, copii, părinți și bunici. Și eu, gură-cască, fără niciun scop decât acela de a mă virusa cu zâmbetul, energia și bucuria copiilor.
Copiii frumoși ai României
Poate că am devenit nostalgic, sau sensibil (de fapt, nu poate, ci sigur!), însă așa m-am simțit de bine când am văzut chipurile luminoase ale elevilor, atât de frumoase și fericite. Îmi aminteam de vremurile când eram elev și ultimele zile de școală erau cele mai mișto din tot anul. Mediile erau încheiate, multe ore nu se mai făceau și jucam ping-pong și baschet la școală în timpul orelor. Iar la serbare eram ninși de puful plopilor din curtea școlii, iar pe genunchi aveam numai polen de la crinii pentru tovarășa învățătoare.
Sau de emoțiile când băieții noștri terminau școala, se mândreau cu notele și premiile obținute și mergeam la serbare să le vedem bucuria de pe față, că au terminat cu temele și începe vacanța.
Ce m-a surprins și bucurat și mai mult, a fost că mare parte din copii erau îmbrăcați în costume populare. Și profesorii și mulți din părinți, la fel.
Ce copii frumoși are România! Oare vom ști să avem grijă de ei?
Copiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai RomânieiCopiii frumoși ai României
