Category: Uncategorized

GATA!!! In sfârșit, după 15 zile de spitalizare, azi plec acasă! Au fost, probabil, cele mai intense zile din viața mea, cu emoții, spaime, cu temeri, cu gânduri de toate culorile, cu îndoieli, cu vise, dar și cu coșmaruri. Nu mai contează, acum sunt toate în urmă, nu-mi rămâne decât să mă bucur de restul vieții mele, atâta cât va mai fi.

Am înțeles atât de multe aici în spital, nu doar despre cancer, despre mine, sau despre corpul meu, ci despre lumea din jurul nostru și cât de importante sunt lucrurile când le vezi cu “ochelarii de spital”. Mai ales cànd vorbim de cancer. Aici nu există certitudini, nu există 100% și atunci trebuie să fiu pregătit pentru orice. La fel și toți cei din spital, care au forfotit pe lângă mine în continuu, chiar când dormeam sau nu eram conștient. Tuturor celor din spital doresc să le spun MULȚUMESC! Cu dedicația și priceperea lor m-au traversat peste cea mai dificilă graniță a vieții, pentru că acum, în viața mea, s-au separat distinct două etape: ÎNAINTE și DUPĂ.

Cât va fi partea de după, depinde în primul rând de rezultatele de la anatomopatologie care analizează dacă celulele canceroase au rămas în interiorul prostatei extrase, sau au reușit să străpungă spre exterior. Dacă au ieșit, pot fi mai multe variante de continuare a tratamentului. Vom vedea atunci.

Nu o mai lungesc acum,  sunt prea fericit (poate așa se simte și cine e Prea-Fericit) că să îmi pot aduna într-o ordine cât de cât logică milioanele de gânduri ce-mi zboară prin minte.

Așadar, vreau să le transmit cele mai sincere gânduri de recunoștință tuturor ce m-au luat de mână și m-au trecut GRANIȚA!

Dr. Cristian Surcel, care mi-a căpătat încrederea totală în primele minute după ce l-am cunoscut, in holul spitalului. Dacă în secunda aia îmi zicea ” Hai, că facem acum operația!”, mergeam! Mereu realist in pronosticuri și crearea așteptărilor. Foaarte important când vorbim despre cancer. Măiestria lui în îmblânzirea robotului da Vinci, cel mai tare tool împotriva cancerului, transformându-l din balaurul  cu șapte capete în Croitorașul cel Viteaz, m-a adus la Spitalul Monza.

Dr. Victor Mihai, optimist, dinamic, mereu cu un zâmbet pentru fiecare pacient. Te încarcă cu energie pozitivă întotdeauna. Astăzi, când mi-a extras drenul pentru externare, mi-am dat seama ce mâna “ușoară” are și că aproape nu am simțit.

Dr. Alexandra Manoleli, femeia în mâinile căreia mi-am pus viața – la propriu! Timp de aproape opt ore am fost anesteziat (două ore și jumătate pregătirea robotului, cinci ore și jumătate operația propriu-zisă. După operație am ajuns la reanimare, sau ATI, nu mă pricep, am deschis ochii și am văzut că arătăm exact că în Avatar, cand intra eroul principal în sarcofagul ăla să se transfere: Atâtea fire, cabluri senzori și tuburi aveam lipite de corp.

Dr. Najjar Ali, care, cu un calm deosebit, îți explică orice situație, indiferent cat de dificilă și nu se dă îndărăt să pună mâna să rezolve imediat.

Dr. Nicoleta Dumitru, mereu cu zâmbetul pe buze, cu ochii mereu în patru, preocupată să fie totul perfect, chiar dacă oboseala îi dă târcoale. Sâmbătă sau duminică seara? Nu contează, te trezești cu ea in salon 🙂

Dr. Laura Lihatchi, prima persoană care, în urma unui control de capacitate pulmonară (obligatoriu înaintea unei astfel de intervenție) mi-a zis că e posibil să am astm. Never knew about it! Revin la control peste o lună.

Dr. Roxana Ionașcu, cea care mi-a confirmat (cu argumente, EKGuri și cu grafice, nu așa… 🙂 ) că inima mea e pregătită pentru marea încercare.

Acum urmează toți cei care au avut grijă de mine noapte și zi, monitorizând parametrii, luându-mi analizele, punându-mi perfuzii, sânge, fier și ce-o mai fi fost prin sticluțele alea fermecate ale lor, schimbându-mâ când eram lac de transpirație, sau ajutându-mă să merg, să fac primii pași, exact că un copil. Chiar! Ca un copil care pășește în noua lui viață 🙂

Daniela Șerban, Gabriela Bastoreala, Magdalena Budoiu, Cristina Botogan, Laura Gașpar, Corina Pascu, Mădălina Barbu, Gherghița Badea, Dănuț Duță, Andrei Cintiuc, Violeta Vâtoiu, Mirela Morgoci, Georgeta Preotu, Diana Stoiculescu, Mihaela Stănescu, Florentina Petcu, Monica Simona Neagu, Florentin Cristea, Adriana Ilie, Crina Cavaleru, Ana Țugui și Mihai Verban (vă mulțumesc mult pentru sfaturi, le voi urma întocmai!). Nu știu ierarhiile, sau rolurile, pentru mine ei au fost, toți, mereu ALĂTURI.

Nu puteam încheia fără să amintesc de Oana Adina Ralea, mai pe scurt, Oana!  Într-o zi, am sunat-o pe la prânz, explicându-i disperarea mea în a căuta un spital unde să mă operez urgent, laparoscopic asistat de robot. Pentru că aflasem că este de top, cea mai sigura tehnologie. In alte locuri unde sunasem, am fost trecut pe liste de așteptare, de unde nu am primit niciun telefon înapoi nici până azi. M-a ascultat și m-a întrebat: “Puteți veni azi la 17:00, să vă întâlniți cu dl. dr. Surcel?”

Whaaaaat? Eu și la doctorul meu urolog, la care eram in urmarire de ani de zile, dacă ceream o programare, mă primea peste patru, cinci săptămâni…

De atunci, Oana este singurul meu contact cu Spitalul Monza, la care apelez oricând și pentru orice problemă. Mereu având un zâmbet ștrengăresc la îndemână, care te destinde și ți se pare că orice problemă, cât de grea, are o soluție, imediat devenind extrem de serioasă și concentrată pe modul de rezolvare. Soluțiile vin atât din toate cunoștințele pe care le are la îndemână, cât și din sprijinul pe care se bazează, oferit de Echipa Monza.

Tuturor, VĂ MULȚUMESC CĂ SUNT ACASĂ!

În încheiere, îmi cer scuze vouă, tuturor prietenilor mei, pentru că, exact în perioada cea mai frumoasă a anului, a Sărbătorilor, când familiile se adună să împodobească brazii și casele, eu v-am agresat cu boala mea, cu povestea mea. Dar asta este realitatea, nu e totdeauna pe placul nostru, este ceea ce mi se-ntâmplă și am făcut-o doar cu gândul de a-i ajuta pe alții care se află în momente critice și poate le e mai greu să le împărtășească. Poate pe unii îi ajută să vadă cum se vede dinăuntru și că, dacă ceri ajutorul, prietenii adevărați sigur vin în jurul tau. Sau, pentru cei care vor trece prin așa ceva  și pot înțelege că  este posibil să răzbești. Sutele de mesaje primite m-au încurajat să merg mai departe, chiar dacă, repet, poate că momentul nu e potrivit. Pe de altă parte, pentru cancer, niciodată nu este un moment potrivit…

 

 

 

15 septembrie 1980 – început de an universitar, prima mea zi de studenție. O mare îngrămădeală la avizierul facultății, să ne luăm orarul. Habar n-aveam ce să caut și unde să mă uit, m-a ajutat și pe mine cineva sa aflu ce ore am…

16 septembrie 1980 – prima zi de cursuri. In fața facultății, văd o tipă absolut deosebită și mă duc la ea, abordând direct metoda clasică: “Nu te supăra, nu cumva ai să-mi schimbi pentru o fisă de telefon?”. N-a avut. La cursuri, am stat lângă ea in amfiteatru, în primul rand, stânga. Acolo era mult spațiu, cei mai mulți se îngrămădeau în ultimele rânduri.

17 septembrie 1980 – nimic! Aveam lucrări și seminarii și nu eram in aceeași grupă.

Septembrie, octombrie, noiembrie 1980 – la toate cursurile stăteam alături. Discutam mult, multe și despre orice. Și despre Love Story, o carte în care afli din primele rânduri că fata va muri, însă o citești pe nerăsuflate sperând că nu va fi așa. Fata adora Beatles.

29 octombrie 1980 – noaptea, vorbim o oră la telefon. Timp în care îi pun la magnetofon să asculte Beatles, evident, “Norwegian Woods”, “Michelle”, dar și Deep Purple, “Mistreated”, “Fools” și “Child in Time”. Îi cânt “Norocul Inorogului” la blockflote, tocmai ce-mi cumpărasem unul. Cu asta am omorât-o 🙂

22 noiembrie 1980 – primul sărut! Pe holurile Politehnicii, în B-uri, după ce am ieșit de la cursul de geometrie descriptivă. Ea a luat inițiativa!

8 decembrie 1980 – este asasinat John Lennon. Suntem devastați! Cum adică să fie împușcat de un fan??? Și noi adoram Beatles…

Vacanța de Crăciun, 1980 – ea pleca acasă, la ai ei. Prima despărțire pentru o perioadă atât de mare: doouăăă săptămâââni!….

2 – 12 septembrie 1981 – prima tabără studențească la Costinești, împreună. Plajă la nudiști, la Epavă, exact după ce treceam de gardul ăla pe care era un semn cu “Nudismul Interzis”.

15 septembrie 1981 – am făcut solicitare la secretariatul facultății să trec în grupa ei, să fim și la seminarii împreună. S-a aprobat.

Vara 1982 – 1984 – în fiecare an, tabere la Costinești.

27 iulie 1984 – căsătoria civilă!

28 iulie 1984 – prima ceartă babană. Suntem deja în pragul divorțului! Subiectul era de unde pleacă mireasa la biserică?

29 iulie 1984 – căsătoria religioasă și nunta. De poveste, deși erau vremurile când totul înceta la orele 22:00. Am obținut o derogare până la 24:00.

Iunie 1985 – dublă repartiție pentru amândoi, la finalul facultății. Pentru că eram căsătoriți, statul trebuia să ne repartizeze în același loc. Cel cu media mai mare, îl trăgea pe celălalt după el. Ea a terminat a doua pe țară, eu al șaselea 🙂 primul loc de muncă ales la IMU – Bacău, după doi ani la CCSIT MFS – București.

Octombrie 1985 – mutat la Bacău, într-un cămin de familiști. Era amplasat aproape de intrarea în URA – uzinele de reparații avioane. Buda pe hol, groaznic, în cameră aveam doar o chiuvetă. Și aia, mai mult cu rol decorativ, că apa în Bacău era mai mereu întreruptă. Adunam de backup într-un borcan d-ăla mare de murături, de 15 litri. Îmi amintesc că toamna, când veneam seara de la muncă patriotică, cules de porumb mai exact, plini de praf și noroi, nu era apă și ne spălam la borcan. Apoi, când se făcea noapte, se lua curentul, normal. Ieșeam în oraș, așa degeaba, la pierderea timpului, că acasă oricum nu puteai face nimic.

19 octombrie 1986 – se naște Mircea.

Octombrie 1987 – mutare la București.

05 decembrie 1988 – se naște Dan.

August 1989 – ni se repartizează de la institutul de cercetări un apartament cu trei camere în 13 septembrie.

22 decembrie 1989 – Revoluția.

Ianuarie 1992 – ea își dă demisia de la Institut și pleacă la Arexim. Prima oară, de când ne știm, când nu suntem colegi sau când nu lucrăm în același loc.

Aprilie 1992 – plec de la Institut, la Radiotel.

Aprilie 1997 – ne reîntâlnim colegi în aceeași firmă: CONNEX. Ea venise din martie.

August 2008 – plec din Vodafone. Din acel moment, nu am mai lucrat împreună…

De când am cunoscut-o pe Ana, de la acea fisă de telefon, inexistentă dealtfel, modelul meu în viață a fost Ana. Este cea mai inteligentă persoană pe care am cunoscut-o. Perseverența ei, rigoarea, câteodată dusă la extrem (ne mai și râcâiam pe tema asta), ambiția, dorința de a fi cel mai bun, tenacitatea cu care-și urmărește toți pașii, puterea de muncă, toate astea sunt mereu în admirația mea. Iar pentru mine sunt repere, pentru că Ana face mereu totul la superlativ. Probabil e și o combinație potrivită, pentru că eu sunt leneș, delăsător, exact opusul: lasă, că sun mâine, merge și așa, improvizații care țin forever, d-astea… 🙂 Ana știe mereu cum să mă reseteze și, deși zic că rezolv mâine ce-mi spune ea, mă apuc de-acum. Just in case.

În lupta mea cu cancerul, este foarte important pentru mine să-mi fie Ana alături, ea este punctul ferm pe care ma sprijin, pilonul central fără de care simt că aș intra în derivă. Fără a fi emotivă, e extrem de calculată și-și urmărește toți pașii cu maximă rigurozitate și precis. Controlul ei dus până la virgulă este exact ceea ce am nevoie acum, când pașii trebuie bine calibrați și executați.

Vă dați seama că-n ultimele luni am  avut muuulte de discutat. Mereu, Ana știe ce trebuie să fac, nu ce-ar mi-ar fi mai comod, sau ce-aș vrea să fac. Cele mai multe decizii le-am luat împreună. Nu totdeauna suntem de acord, însă o dată o decizie luată, mergem pe ea. Și dacă nu dă bine, nu e învinovățit cel care a venit cu ea. Că acum, vorba aia, avem suficientă încredere unul în celălalt să știm că ideea a venit din dragoste, nu din răutate.

De multe ori, când vine Ana și mă scoate la plimbare pe holuri, că e foarte important să mă mișc, să nu stau in pat, povestim și râdem in hohote. I-am și zis că dacă se uită ăștia pe camere și ne văd, o să creadă că la altă secție trebuia să fiu internat. Pleacă apoi seara târziu, mă sună de acasă și mai râdem o oră și la telefon. Așa suntem noi, iar cu așa arme se poate învinge ORICE! Împreună.

Sincer, nu știu cum aș trăi fără Ana. Sigur că ne mai certăm, na, ca-n orice familie. Dar e vorba aia “împreună, la bine și la rău, până moartea ne va despărți”. Nimic mai adevărat. Ea a fost mereu leaderul și eu follower. La facultate a terminat cu medie mai mare decât a mea. Normal, eu mai dilaila, cu caricaturi și cu presă studențească în cap, ce-mi trebuia mie carte? 🙂

Pe lângă Ana, am avut marele noroc și ajutor sa am și FAMILIA împreună, alături în zilele astea. Ana a venit să mă vadă zilnic, chiar dacă era ruptă după job și la noapte avea alt meeting și urma să doarmă doar câteva ore. Băieții noștri, Mircea și Dan, au fost și ei cu mine. Fratele meu, Dan, împreună cu tatăl meu, Ilie, au fost lângă mine. Sunt convins că m-a vizitat și mama mea, Jeni, pe care am visat-o de câteva ori. Poate e mai bine că s-a prăpădit in iunie, să nu afle că fiul ei are cancer. Cred că este cea mai cruntă veste pentru un părinte…,

În mintea mea, eu chiar vizualizez că, în războiul meu pe bune cu cancerul, FAMILIA e primul scut de protecție și face un cerc în jurul meu să mă apere. Apoi mai vine un cerc mai larg, în care se înlănțuiesc prietenii, cei adevărați. Și, mai pe urmă, doctorii, asistentele și tot personalul medical, pentru că, de fapt, ei trebuie să apere castelul, ei trebuie să fie cercul exterior, care se luptă frontal, chiar pe viață și pe moarte cu cancerul, pentru mine!

Ooops, trebuie să închei repede, că acum imediat vine Ana și începe și mă târască p-aici pe holuri, să-mi fac porția zilnică de pași… 🙂

Dragilor, așa cum spuneam, eu am avut norocul să-mi găsesc perechea, de la o fisă de telefon. Acum nu mai sunt telefoane cu fise, așa că trebuie să inventați alte metode sa va găsiți perechea de viață.

Dar merită!

PS la jumătate de oră de când am postat asta, mă sună o foarte bună prietenă din New York, să mă încurajeze și să mă țină de mână. Și-mi spune că, acum, acolo, ninge. Prima ninsoare din iarna asta. Asta așa, că tot vorbeam mai sus de cartea Love Story, da? Nimic nu e întâmplător…

 – Dom’ doctor, puteam schimba ceva, sau face ceva diferit, ca să nu ajung la cancer?

– NU!

Așadar, nu am influențat cu nimic apariția și dezvoltarea bolii. Pur și simplu, acum câțiva ani, la una din ecografiile parte din analizele generale anuale, a reieșit că prostata mea se cam dă mare. Literalmente, mi s-a spus că e gigantică, similară cu cele întâlnite la persoanele de peste 70 de ani.

De atunci am fost regulat la control, iar ăsta vară, când analiza PSA (Prostate Specific Antigen, adică antigenul specific prostatei) a crescut alarmant s-a declanșat un proces de alte analize mult mai aprofundate, care să determine, fără niciun dubiu, diagnosticul final. Pentru mine a fost cancer.

Însă totul începe cu acest banal PSA. Este o analiza normala de sânge, care ridică un steguleț și ne spune că la prostată E CEVA. Nu neapărat cancer, poate fi adenom (ceea ce s-a bănuit și la mine niște ani), sau altele, nu mă pricep la medicină…

Ideea de care vă tot spun, și care mi-a venit pe patul ăsta de spital, este să demarez o campanie de conștientizare, de  popularizare, de prevenire, de… spuneți-i voi cum vreți; efectuarea analizei PSA de către toți bărbații de peste 40 de ani! Când merge omu’n crucea dimineții să-și ia sânge, să bifeze/voteze și alea trei litere. Gestul ăsta simplu, e posibil să-i salveze viața!

Bărbații sunt fricoși! Știu asta foarte bine, eu însumi fiind unul dintre cei mai mari. Asta cu sexul tare e scornită tot de noi, să ne dăm mari în fața fetelor. Femeia este cea puternică, duce mult mai multe decât putem sa ne imaginăm noi, masculii feroce.

Așadar, când aud de analize se sânge, bărbații cu greu le fac: n-am timp, nu-mi trebuie, mă simt perfect, n-am nimic, cine știe ce-oi mai afla, după aia mă mai pune sa mai fac și altele etc. Milioane de motive sa nu faci analizele… Cunoaștem, am trecut pe-acolo!

Însă dacă ai sânge-n instalație și ajungi să ți se ia se ia sânge, BIFEAZĂ , fratele meu, și la căsuța cu PSA de pe formularul de analize. Atât reprezintă întregul efort, să bifezi o căsuță pe lista de analize!

E ca la vot: votați PSA, votați viața! Sau, dacă vreți: PSA – să vină să vă dea! (tot viața)

Pe bune acum, bifa aia poate chiar să vă salveze viața, sau cel puțin, v-o va face mult mai ușoară, INDIFERENT CE REZULTATE OBȚII la analiză! Dacă cifra e-n grafic, ești ok, cel puțin încă un an, când refaci analiza. Dacă nu, nu înseamnă neapărat că ai cancer: dar este un reper pentru medic sa meargă pe firul apei, să clarifice cauza. In final, dacă ai cancer, crede-mă, vei fi foarte fericit că l-ai descoperit devreme și se rezolvă simplu și repede!

Cancerul ăsta nu știe să dea înapoi. Și are două viteze: înceeet și… fast and furious! Inceeet acționează la cei care-l depistează la peste 70-75 și trăiesc cu el. Nu mor de el, ci cu el. Unii nici nu știu că l-au avut.

Varianta fast and furious e rezervată, normal, exclusiv pentru cei tineri – în sfârșit, există o categorie în care să fiu și eu tânăr :). Aici se ard etapele și trebuie luate decizii și acționat rapid.

Incidența bolii e din ce mai mare la varste tot mai tinere. Eu deja am vorbit cu băieții noștri, Mircea și Dan, că pentru ei din păcate, probabilitatea crește și mai mult, pentru că eu am boala. Și i-am sfătuit că, dacă vor copii, să rezolve asta până la 40, când ar trebui să înceapă și ei controalele. Credeți-mă, nu a fost o discuție plăcută, sau confortabilă, dar necesară. Eu, ca părinte, sunt obligat s-o am. Și nici nu pot delega. Prefer să fie informați și cred în puterea prevenției, a depistării precoce.

DOAMNELOR! Am un mesaj și pentru dumneavoastră. Cum recunoșteam cinstit, bărbații sunt fricoși, chiar dacă se dau ei cocosi prin sufragerie. Am aflat că în mare parte, primul contact pe care îl face cineva cu medicul urolog, prima programare, sau primele întrebări adresate vin de la soțiile, prietenele, sau amantele bărbaților suferinzi. Uitați-vă la commenturile articolelor  de pe paginile de urologie: mare parte din ele încep așa: soțul/prietenul meu are/face  nu știu ce,… ce mă sfătuiți?

Voi, doamnelor, vedeți că e ceva ce nu e-n regulă, dar El: Lasă, dragă, nu am nimic, mă simt bine, sunt in formă, nu mă doare nimic! Cancerul ăsta e al dracu’ de parșiv: nu-l simți! Acționează în modul “tiptil”. Toate reclamele la medicamente pentru prostată merg pe ideea de urinări frecvente, mai ales nocturne. La mine nu era cazul: terminam noaptea de pictat, odată cu un pahar de vin sau o bere, mergeam la baie, la nani, apoi până dimineața dormeam ca porcu’. Lemn, ce mai! Deci, dacă mă luam după starea mea generală extraordinară (sic!), sau după semnele astea nocturne,… ohooo, ce țeapă-mi luam! Finală!

Așadar, doamnelor, mă bazez pe dumneavoastră să îl convingeți pe EL să “voteze” PSA și-i salvați viața. Aaaa, doar dacă vreți 😉 Sunt convins că aveți toate metodele să-l obligați ca în termen de…, sau până la următoarea “întâlnire”, sa vă arate tema făcută. Mai ales că acum rezultatele se dau și pe mail.

Ne place, sau nu, cancerul este din ce in ce mai prezent în viața noastră, trebuie să ne obișnuim. Vestea buna este că au apărut SOLUȚIILE să-l răzbim și să auzim din ce in ce mai multi oameni în jur care spun AM AVUT CANCER!

In final, va rog să trimiteți mesajul ăsta, sau ideea de a-și face PSA anual către toți bărbații de peste 40. Dacă noi împreună,  măcar unuia singur îi vom salva viața, înseamnă că ne-am atins scopul! Și cât m-am chinuit eu să scriu ditamai articolul ăsta pe un amărât de telefon, nu a fost degeaba.

Luați-o ca pe o lecție pe care mi-o dă viața și o dau și eu mai departe, sau o povață dată de pe patul de spital de cineva care are cancer și trăiește cu speranța ca analiza PSA făcută ăsta vară, să fie posibil să-i salveze viața!