Ce smecher Facebook-u’ asta! Iti aduce aminte de postarile de-acu’ cativa ani. Ceea ce, pentru mine de multe ori starneste amintiri puternice. Normal, d-aia au j’de mii de psihologi angajati, sa stie un’ sa loveasca mai tare voinicul 😊
Azi mi-a pus fotografia asta cu Bucho, unul din fostii nostri motani. E abia trecut de douaspe noaptea, am ceva de lucru pentru un business-case al unuia din partenerii mei si, pentru inspiratie, ascult Spargatorul de Nuci. Insa toata concentrarea mea – ca sa nu zic corporatistul “focus”! – se duse dracu’ cand imi aparu in fata poza lui BUCHO.
Perioada colectarii de motani a inceput undeva in 2002-2003. Anul nu-l mai stiu sigur, insa ziua mi-o voi aminti toata viata. Era CHIAR de 23 august! Cum puteam uita asa ceva, doar era fosta noastra sarbatoare nationala. Aia de-am intors armele impotriva fascismului & hitlerismului, aia cu insurectis armata, devenita mai apoi revolutia anti-fascista si anti-hitlerista. Te pui cu istoria? 😊
Pe seara, eram inca la birou – pe vremea aia eram la CONNEX – si mai aveam ceva de lucru. Ploua cu spume! Ma suna Ana si-mi spune ca aude afara un mieunat de pisoi si, cand ajung acasa, sa-l caut prin tufele din fata blocului. Pe bune? Come on! Cum sa-l gasesc noaptea, dupa ce mai si ploua de rupe? Am ajuns acasa, m-am dus prin zona, nu se mai nimic, asa ca am urcat, noi stateam la etajul patru. In casa am avut surpriza sa gasesc un vierme mic, mai mult negru, care mieuna grozav. Ana il luase din tufisuri, nu a mai avut rabdare sa ajung eu acasa. A coborat cu o lanterna si o umbrela, sa caute bestia. L-a gasit, iar acum era terminata, il pusese pe jos in bucatarie, se uita la el si zicea: Uite, acum moare! Eu, abia picat in peisaj, eram din alt film. Nu mai avusesem pana atunci pet-uri, in afara de niste pesti pe vremea cand inca stateam la ai mei, dar pe care ii ingrijea mai mult frate-meu, Catalin. Si mereu imi spunea cum carasul auriu se batea cu pestele beta. Aaaaa, si am mai avut si un papagal – v-am mai povestit despre el – pe care i l-am luat cadou lui Mircea cand a implinit 14 ani.
(Aici trebuie neaparat sa deschid o paranteza, poate nitel mai mare: cand am cumparat papagalu’, am aflat ca, pentru a vorbi, cei mai potriviti sunt masculii de Agapornis – Love Birds – care sunt cei mai blanzi si iubitori, de unde si numele. Tipul care ni l-a vandut ne-a asigurat ca e un mascul istet – uite, dom’ne ce cioc portocaliu are si penele sunt cu rosu, deci e mascul. L-am botezat MACHE. Iar daca il lasati singur, fara pereche, vorbeste cu siguranta. Insa daca ii luati pereche o papagala (sau cum s-o chema), nicio sansa. Ramane mut ca o lebada 😊 Insa daca vorbiti cu el, in doua saptamani incepe si vorbeste! I-am vorbit, frate!… de mi s-a uscat gura. Ii citeam zilnic, chiar si povestea de seara pentru micutiI de la bulgari. Tot degeaba: o vorba n-a scos! In schimb, peste un timp, MACHE a inceput sa faca oua! Asadar, toata paradigma noastra se dusese dracu’…
Mai mult, citeam despre agapornis ca e atat de bland, ca-ti mananca din mana. E foarte adevarat, iti mananca din mana. La propriu! Avea un cios atat de puteernic si muscatura atat de taioasa, incat daca ii dadeai o foaie de hartie A4, o facea franjuri, identic cu un schreder, in fisiute din alea mici si lungi, Spagetti, ce mai! )
Deci sa refacem cadrul povestii: eu abia intrat pe usa, Ana disperata in pragul usii bucatariei, motanul – mult spus, arata mai degraba ca un vierme supradimensionat – intins pe jos, pe gresia din bucatatrie. Langa el am vazut ca se rostogolea o sticla de jumate cu apa in ea. Aan a aflat de pe net ca la astia mici, in lipsa mamei, e recomandat sa le pui o sticla de apa calda langa ei – simulacru de pisica-mama – ca sa se lipeasca de ea si sa adoarma.
Pana la urma a supravietuit. L-am numit MISHU si a stat cu noi cativa ani. L-am carat si la casa noastra de la Belciugatele, unde imi amintesc ca mergea prin curte de ii tremurau picioarele din spate, asa de micut si scump era. Apoi ne-am mutat cu el de la apartament la casa unde stam si acum. Mishu era king of the road, sau stapanul inelelor, cum vreti voi.
Dupa un an de la mutarea de la apartament, intr-o seara, cand Ana venea spre casa, a auzit un mieunat, mai mult un scancet. Evident, era un mic pisic ratacit de ma-sa, pe care l-a adus acasa. A oprit masinile pe sosea, intr-o noapte ploioasa, ca sa-l poata pescui pe de linia continua. Ghemotocul ala mic a devenit TITI, al doilea motan pe care il aveam, impreuna cu MISHU.
Dupa un timp, MISHU a plecat de acasa. Ei erau liberi, noaptea dormeau in casa, dar ziua se duceau unde voiau, asa ca de multe ori lipseau de acasa mai multe zile. Si nopti! Motani, de 😊
TITI cred c-a fost cel mai destept motan pe care l-am cunoscut. Tigrat, un fel de Pif din zilele noatre, mi-a dovedit ca e un super-smart. Cand aveam treburi in bucatarie si mirosea a mancare, dadeam motanii afara si inchideam usa spre hol. TITI, bestia de porc, se urca pe caloriferul din hol, cat sa vada prin usa bucatariei, care are gream, ce se petrece in bucatarie! Io stiu ca se spune curiosity killed the cat, dar nici chiar asa, frate! Asta a fost singurul care s- catarat in locul ala ca sa sa aiba perspectiva asupra a ceea ce se intampla in bucatarie.
Insa, intr-o zi, MISHU nu s-a mai intors. L-a mai vazut Ana pe gardul unei curti vecine, l-a chemat, insa nu a vrut sa vina. Asta e! Soarta. Se spune ca motanii pleaca dupa fete. Normal, ca-n viata!
Apoi a disparut si TITI. La fel, fara vreun preaviz…
Ei,… si in succesiunea asta de feline a aparut intr-o zi in viata noastra si BUCHO. Chiar nu mai stiu de unde, insa super-smecher, cu parul portocaliu, asa, ciufuluit, de ziceai c-ar fi un Trump al motanilor 😊 Iar coada lui era ceva… absolut exploziv. De cinci ori mai expandata decat a oricarui motan pe care il vazusem pana atunci. Ce mai, era unica! Ne-am lipit total de el, ca si de ceilalti de dinainte. Era rasfatatul familiei, pe vremea aia si baietii stateau cu noi, asa ca toata suflarea umana din casa ii era la picioare.
Fiind motan, vara statea mai mult pe afara, mai ales naptea, iar dimineata venea acasa. Mereu, inainte sa plec la job, il chemam si aparea de undeva, de pe aleea sau de dincolo de garduri, din cartier.
Pana intr-o dimineata! Cand, e adevarat, a aparut. Insa parca nu era el. Se misca asa, in reluare, parca sovaia sa vina spre mine. Atunci nu stiam de ce… Insa m-am uitat la atitudinea lui, parca era cea a unui om bolnav. Am realizat ca, practic, el isi taraste coada. Coada lui, care era podoaba cea mai pretioasa, atarna pe pamant in urma lui. Mi-am dat seama ca e rupta. Am merc cu el la Institutul de Medicina Veterinara. I-au facut radiografie si verdictul a fost sumbru, cel asteptat: are coada rupta. Nu se stie cum, daca a cazut de undeva, sau l-a lovit o masina,sau cineva i-a tras un sut, ori a dat cu piatra-n el… Doctorul mi-a zis. Poate ramane asa cu ea, s-o tarasca dupa el, insa mereu va exista posibilitatea sa se murdareasca de fecale, pentru ca el nu o mai poate controla, sau ridica. In plus, cand se va catara pe garduri sau in pom, cel mai probabil il va incurca. Sau,… o amputam.
Greu e sa iei decizii pentru altii. Cand iei pentru tine, stii ca tu ai luat-o si traiesti cu ea. Ca intr-o casatorie: Bai, am luat-o, asta e! E decizia mea.
L-am bagat in operatie si apoi asteptam pe holurile alea lungi. Cand mi l-a adus in cutia aia de transport, cu care il adusesem, parca era un lemn ce se balanganea inauntru, fara nicio reactie. L-am luat, am ingaimat doctorului ceva a multumesc sau asa ceva, apoi m-am pus pe o banca de pe hol si am deschis capacul cutiei. Bucho al meu era dupa operatie, inca anesteziat total, complet inert, iar coada lui, fala lui, era langa el. Ca o frunza uscata, cazuta dintr-un artar, ajunsa acolo adusa de vant. Suficient de voluminoasa ca sa umple un volum, insa incredibil de nemiscata, ca sa resemneze. Baaai,… cat am plans atunci parca n-am mai plans niciodata.
Insa in viata trebuie sa iei decizii majore pentru altii, chiar animale fiind si atunci ai o responsabilitate in plus. Am decis ca ii taiem coada! Si, uite-asa, Bucho al nostru a devenit iepuras, fara coada, practic avand ramasa doar un ciot.
Eeee, se pare ca nici macar asta nu l-a impiedicat sa plece si el, ca si ceilalti dinainte, lasandu-ne cu buza umflata si cu o mare lectie insusita: daca aveti motan, e musai sa il sterilizati! Doar dupa ce are 12 luni! Asa, nu va mai fuge de-acasa…
Vaaai, deja e doua jumate noaptea! Baga-mi-as, iar nu mi-am terminat temele, asa ca mai stau acum sa lucrez ce mai am.
Dar, asta e, cand vad poza lui Bucho, cu ochii aia superbi si cu ciotul ala din coada aia de iepuras, nu ma pot abtine. Dragul de el, unde-o fi acum?…