Incerc sa va iau martori, prin video, la cel mai greu moment pentru mine, ca artist. Poate cuvantul artist suna pretentios, dar nu am gasit alta rima… Ma refer la perioada aceea in care ma aflu in fata panzei goale. Albul imi place, sa nu ma intelegeti gresit… insa confruntat cu aceasta enooorma intindere nesfarsita, indiferent ca este o panza de 10 x 10 cm, sau de unu’ pe doi metri, sentimentul care ma incearca e acelasi: de VID. In cap, in creier, in inspiratie, in simturi…
Este o frica, exact ca inainte de aruncarea in abis, pentru ca, odata desprins de locul sigur in care ma aflam doar cu o secunda inainte, sunt convins ca, intr-un fel sau altul, ma voi descurca totusi pana la aterizare. Si, daca nu, aici e voie sa mai sari o data. Si inca o data… Nu e ca-n viata, e doar un vis, o iluzie colorata.
Voi cand sariti, sariti in culori? Asa, ca si cu visele…
Se spune ca fericirea/bucuria/excitarea/multumirea/succesul vin/e in afara zonei de confort. Asa ca… HAI cu mine, sa sarim!!! La unu, doi, trei…………………………… si!
Incerc acum mai multe exercitii, pentru a face asta cat mai des, ca poate imi dispare teama. Credeti-ma, inainte de a incepe nu am niciun plan, nicio schita, ci doar imi pregatesc panza, culorile, cutitele si panzele si telefonul cu trepiedul pentru filmat. Altceva nu am in cap… Hmmm, ok, intelegeti voi 😊
Nu ma astept la nimic, nu inseamna nimic, pur si simplu este un exercitiu… eu si cu mine!
Daca veniti si voi, cu atat mai bine! M-ar bucura sa nu fiu singur in salturile mele 😊
