40 de ani de la absolvirea Sf. Sava… Când au trecut, soro?

Maine va fi intalnirea mea de 40 de ani de la absolvirea liceului Sf. Sava. O tinem din cinci in cinci ani si participa colegi care vin din toata lumea! Asa ca… ma gandesc sa ma pregatesc cum trebuie. De unde stiu ca nu va fi ultima pentru mine?

Ce-mi amintesc despre anii de liceu?

1979 – Clasa a XII-a B, in costumele de absolvire. Ne pregateam sa defilam pe strazi

Mai intai, o mare bucurie ca am reusit examenul de admitere. Stiu ca, dupa ce am vazut rezultatele, am mers cu parintii mei la un restaurant de langa liceu, undeva intre Catedrala Sf. Iosif si Calea Victoriei, pe dreapta. Am luat carnati oltenesti, care pe vremea aia erau asa, o delicatesa…

Apoi, ai mei mi-au cumparat o bicicleta. Imi dorisem mereu in ultima perioada, insa ma santajau cu admiterea: intri la liceu, primesti bicicleta! Simplu. Cu cateva luni inainte de examen, chiar m-am ambitionat sa ma pregatesc intens. Mai ales ca mai erau colegi nu doar din promotia mea, dar chiar din clasa a 8-a A in care eram la Scoala Generala 174 din Militari, dadeau tot la Balcescu – asa se numea atunci Sf. Sava, ca nu era voie cu sfinti. Si Phoenix-ul din Timisoara la inceput au vrut sa se numeasca Sfintii, dar nu le-a acceptat nimeni.

Pe vremea aia, era considerat cel mai tare liceu din Bucuresti. Se pare ca si acum , dupa 45 de ani, tot cel mai tare a ramas, cel putin dupa mediile de la admitere. Eu nu dadeam admiterea acolo ca aveam ambitii d-astea, dar taica-meu facuse tot liceul ala…

Asa ca m-am ambitionat si cam din luna martie a clasei a opta am inceput sa trag tare la romana. Am avut parte de profesori exceptionali, pe bune! „Scoala din porumbi” cum era denumita, pentru ca era cumva la capatul civilizatiei, avea parte de un corp profesoral nemaipomenit. La romana, Profesorul Petre Voican – un lord in adevaratul sens al cuvantului. La desen, domul Gheorghe Ionita, cel care chiar era un artist plastic renumit si pe care l-am intalnit mai apoi ca fiind profesor la Centrul Cultural sau de Arte Plastice al Ministerului Apararii. La gramatica cred ca eram unul dintre cei mai tare din scoala, nu era problema. Insa la literatura, cacaturile alea de rezumate cu Dan Capitan de Plai, Toma Alimos si alte asemenea, trebuia sa le invat pe dinafara. Nu era alta metoda, nu se lipea nimic…

Of,… ca niciodata nu m-am priceput sa scriu!

La mate eram ok, in special la geometrie, aveam vreo sapte note de zece pe trimestru. In zilele cu teza, cand invatam dupa-amiaza, eu ma plimbam cu bicicleta toata dimineata 😊 Pe bune, ce poti sa inveti la matematica in ultima zi?

Imi amintesc ca am fost selectat sa reprezint sectorul 7 (pe vremea aia, cartierul Militari era in sectorul 7) la o emisiune TV pentru elevi, „Sapte Contra Sapte”. Era duminica dimineata, sub forma de concurs intre doua echipe de cate sapte elevi, pe mai multe materii, fiecare smecher pe cate una. Eh, insa exact in vacanta aia de iarna in care trebuia sa ma duc sa ma antrenez pentru concurs – la sediul Primariei Sectorului 6 in prezent, pe Plevnei – luasera ai mei bilete in vacanta de Revelion la Borsec. Asa ca nu m-am prezentat. Si pana la urma, cel care a reprezentat Bucurestiul a fost Cecil Folescu. Cel care, in clasa a IX-a si a X-a mi-a fost coleg de clasa la Sf. Sava. Ha! ce mica-i lumea. Imi amintesc cum cantam cu el, improvizat, Smoke on The Water, al lui Deep Purple. El imita cu vocea chitara si cu zornaitul cheilor de la apartament – stiu ca statea undeva pe Dorobanti – imita cinelul. Eu faceam percutia, batand in banca… Vocea o faceam impreuna. Nu stiu ce iesea, ca eu nu aveam voce deloc! Dar era suficient ca ne simteam misto, iar asta ne ne placea. Mai aveam noi un hit ce ne placea pe vremea aia, destul de exotic. In Zaire cu Johnny Wakelin, care se preta stilului nostru de chei, voce si batut in banca 🙂

Tot asa, stiu ca intr-a noua am cucerit cu batutul in banca o fata dintr-a zecea, mai mare ca mine cu un an. Imi iesea bine de tot imitand treaba aia la tobe a lui Cozy Powell. Dar asta-i o alta poveste… poate o s-o spun altadata.

Asaaaa,… deci ma pregateam la romana. Era-n luna mai, deja cald, si nu mai aveam aer in casa. Tzup!, m-am suit pe casa. Ca sa stau si la soare in timp ce toceam la mizeriile alea de rezumate. Acum, ca va povestesc toate amintirile astea, realizez ca, de fapt, de mic imi placea sa ma prajesc la soare. Si la mare, cand mergeam cu ai mei la Eforie Sud, ma asezam pe prosop pe balustradele alea de beton de pe faleza, Stateam mai mult pe burta, de aceea, spatele meu era numa’ bun de uns cu iaurt si un motiv temeinic sa nu dorm noaptea decat in degete 😊Iar pe fata eram aproape alb complet.

Hai, ca m-am labartat rau de tot cu povestea… Deci, eram pe casa, invatam stand la soare, sa ma bronzez.  La un moment dat, simt o miscare jos in curte, printre crengile pomilor. Ma uit si incremenesc! Era chiar dirigintele meu, profesorul Ion Rotaru. Profesor de sport cu o mare vocatie, un adevarat coach, asa cum am zice in zilele astea. Am coborat imediat, pe undeva prin podul casei si in doua secunde am fost jos. Rosu ca racul, plin de emotii. Era prima data cand dirigul venea la mine acasa! Voia sa vada daca ma pregatesc si daca am nevoie de ceva pentru a fi 100% la admitere. E? nu stiu daca ati avut astfel de experiente , dar eu am mai vazut doar in filme genul asta de profesor.

Din scoala, am dat patru baieti la Sava: Ioan (Nutu) Enescu, Dan Golcea, Liviu Jalba si cu mine. Era o mare concurenta, am intrat cu media generala opt, parca. Si, cadoul promis de ai mei, o bicicleta Pegas, dar d-aia normala, nu din cele la moda atunci, cu rotile mici si saua alungita, model american.

Mandru nevoie mare, imediat dupa ce aduc acasa bicicleta de la magazin, o montez repede si ies „la blocuri”. V-am mai povestit pe-aici ca langa casa mea erau niste blocuri nou construite, de patru etaje, unde se adunau mai toti copiii. Ma sui pe bicla, bag o goneta d-aia barosana si, unde am vazut cel mai mare grup de prieteni, direct inspre ei m-am indreptat, cu gandul sa pun o frana smechera, asa, in derapaj, cu roata din spate intr-o parte.

Cred ca banuiti deja ca nu au tinut franele, am intrat direct in ei, noroc ca nu a fost nimeni ranit… in afara de orgoliul meu. Bicicleta aia niciodata nu a avut franele bune 😊

Ok, recunosc, m-am luat cu altele si in realitate nu prea am vorbit deloc despre anii de liceu. Cu siguranta voi vorbi maine la liceu de la 10 dimineata, toata ziua, cu colegii si colegele mele. Abia astept!

PS. Hahaha, ia ghiciti care eram eu, acum 40 de ani?

Ce copii frumoși are România!

Dimineață am fost în piață. După ce mi-am terminat cumpărăturile (o mână de ceapă, un covrig cu semințe și, evident… multe flori), am observat că treceau mulți copii, fără ghiozdane în spate și cu buchete de flori, sau cu coronițe în mână. Exact lângă Piața 16 februarie din Bucureștii-Noi e o școală și astăzi în curte era serbarea de sfârșit de an școlar.
Am intrat să mă uit mai atent la zumzăiala de acolo. Emoții mari, copii, părinți și bunici. Și eu, gură-cască, fără niciun scop decât acela de a mă virusa cu zâmbetul, energia și bucuria copiilor.

Copiii frumoși ai României

Poate că am devenit nostalgic, sau sensibil (de fapt, nu poate, ci sigur!), însă așa m-am simțit de bine când am văzut chipurile luminoase ale elevilor, atât de frumoase și fericite. Îmi aminteam de vremurile când eram elev și ultimele zile de școală erau cele mai mișto din tot anul. Mediile erau încheiate, multe ore nu se mai făceau și jucam ping-pong și baschet la școală în timpul orelor. Iar la serbare eram ninși de puful plopilor din curtea școlii, iar pe genunchi aveam numai polen de la crinii pentru tovarășa învățătoare.

Sau de emoțiile când băieții noștri terminau școala, se mândreau cu notele și premiile obținute și mergeam la serbare să le vedem bucuria de pe față, că au terminat cu temele și începe vacanța.

Ce m-a surprins și bucurat și mai mult, a fost că mare parte din copii erau îmbrăcați în costume populare. Și profesorii și mulți din părinți, la fel.
Ce copii frumoși are România! Oare vom ști să avem grijă de ei?

Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României
Copiii frumoși ai României

Alte insomnii… despre eternul feminin

Acu’ vreo noua ani, intr-o vara, a venit la noi in curte o pisica. Io, milos, i-am dat de mancare, am mangaiat-o, d-astea casnice, de om bun. A venit azi, a venit maine, gata! M-a adoptat. A ramas la noi. Peste o luna, a facut trei pisoiasi 😊 Eram atat de speriat, nu stiam ce sa fac, nu mai avusesem pana atunci decat motani. Doi i-am dat, unul a ramas cu noi, pana a plecat si el. Acum trei ani, am adoptat o catelusa. Singura conditie a fost sa fie acceptata de stapana casei, doamna Pisi. A fost dragoste la prima vedere, Lili-Blue a ramas cu noi. Vorba aia ca se au ca si cainele si pisica, eu nu prea vizualizez cum e… Ca la mine se au bine.

De exemplu, sunt momente cand doamna Pisi sta pe langa Lili-Blue, se linge pe blanita si, la un moment dat, incepe sa o linga si pe ea. Sau, cel mai tare e cand mananca ceva Pisi, iar Lili vine si-o miroase pe bot, sa vada ce-a mancat. Se mai harjonesc, dar e clar ca in joaca.

Eee, insa partea de gelozie e la locul ei. Am observat-o in momentele in care o mangai pe Pisi. Indiferent unde e prin casa, Lili-Blue se infiinteaza si se lipeste cu capul de mana mea, s-o mangai si pe ea. Si m-am obisnuit ca, atunci cand Lili-Blue sta in camera ei pe canapea si o strig in living, daca nu vine, o strig asa, la sanchi, pe Pisi: imediat apare Lili-Blue!

Bai, deci gelozia intre femei e… ceva maxim! Poate si la barbati o fi la fel, insa nu cred ca la nivelul asta de finete…

Asta-mi aduce aminte de o chestie de smecherie, pe care am testat-o in copilarie. Nu stiam nimic despre firea femeilor (nu ca acum as sti mai multe), dar cred ca ori sub influenta lecturilor de atunci, sau a filmelor etc, am actionat asa, cumva instinctiv. Sau, cel mai probabil, pentru ca eram un mic ticalos 😊

Acum, ca tot m-am pornit, hai sa va zic povestea…

V-am mai spus ca mi-am petrecut copilaria undeva pe-o ulicioara, Cismelei, in Militari. Cartier doar de case, multe modeste tare. Insa eu le vedeam cu ochii de-atunci, adica nu contau decat copiii din fiecare: „asta are, asta n-are! Asta e castigatoare!” 😊 Eram multi copii in zona si ne adunam impreuna de pe mai multe strazi. Prin anii 1970, s-au facut vreo opt blocuri de patru etaje undeva pe strada Desisului – actuala stada Cetatea de Balta.  Ala era, clar, noul centru de joca al cartierului, pentru ca densitatea de copii era covarsitoare: aproape la fiecare apartament. Ei, si acolo mi-a picat mie cu tronc o fata… Ok, hai sa fim seriosi, nu o sa pomenesc nume aici! … ca nu stiu cine citeste 😊 Ideea e sa retineti ca tot ce va spun e purul adevar.

Era tot la 174, cu mine, un an mai mica. Cred ca eram printr-a sasea si, atat eu, cat si ea invatam dupa-amiza, ca dimineata invatau aia de la 1-4. Eram la concurenta cu un coleg de clasa de-al meu (el statea intr-un bloc vecin cu Ea) si, nu stiu cum dracu’, facusem o intelegere in trei: seara, cand ne potriveam sa iesim ambele clase la aceeasi ora, mergeam in trei acasa. Dar, cu o procedura! Pentru ca amandoi ne doream sa mergem impreuna cu ea, cu bratul imprejurand-o peste umeri, faceam cu randul: o zi eu, o zi colegul meu. Si era doar o zona mai pustie, pe Apeductului, unde aveam curaj sa mergem asa. Daca veneau oameni pe strada, retrageam discret mana… Toti trei eram de acord. Evident, voiam mai mult de atat… Nu-mi era clar CE, dar sigur stiam ca poate fi mai mult. Dar asta cu tinutul dupa umeri pe strada (seara, ca ziua ne vedeau oamenii!) era cel mai mult ce-mi puteam dori.

Odata, eram “elevul de serviciu”, adica un ala care erai scutit de la ore, stateai la cancelarie toata ziua si sunai pauzele, inchideai usa dupa ce se suna, d-astea. Iar la urmatoarele lectii te scuzai “pai, eu n-am fost la ora trecuta, stiti, am fost de serviciu…”. In ziua aia insa, aveau nevoie de un ajutor, pe langa electrician, sa fie inlocuite nu stiu ce neoane… exact in clasa unde erau cele doua prietene ale mele. Eu eram destul de inalt, asa ca m-am suit pe scara, sa-l ajut pe om. Dimineata nu stiu ce-mi venise mie sa-mi confectionez un fel de bratara din piele intoarsa (tarziu s-a prins taica-meu ca nu mai are bucata aia de piele intoarsa pentru a sterge lentilele de la aparatul de marit), ceva cam ca un soare, cu multe raze decupate, care atarnau cam ca niste franjuri d-alea de la haine indiene din filmele cu Winnetou. Si tare mandru purtam chestia aia la mana, care era complet anapoda, dar ceva ce atragea ochiul clar. Dupa ore, cand am plecat acasa cu prietena mea, mi-a zis ca a vazut bratara mea, ce e aia, ce misto arata. Eeeeee, un punct castigat…. Touche!

Imi amintesc ca, invatand dupa-amiaza, dimineata eram liber… sa-l duc pe frate-meu la gradinita. Asa s-au scos ai mei, sa nu-l mai duca ei! Si uite-asa, in fiecare dis-de-dimineata mergeam pana undeva in zona Iuliu Maniu – Apusului, cam juma’ de ora, iar cand ma intorceam, o sunam pe EA. Stiam ca e singura, ca ai ei plecau devreme la serviciu, asa ca… stiam pe de rost toate telefoanele publice de pe drum. Nu mai retin cum faceam rost de atatea fise de telefon. Noi nu aveam telefon acasa, asa ca nu prea stiam cum e cu sunatul si cu bill-ul pentru telefonie. In creierii mei de elev de-a sasea, atunci cand ma certam cu ea (si erau destule momente) ma gandeam ca, pe masura ce-o sun mai mult, ii voi incarca factura si va avea probleme cu ai ei. Oha! Mi-a spus ca, oricat as suna-o, eu sunt singurul care platesc. Si uite-asa, se duceau banii mei de suc si de film… pe femei 😊 Ha! Veeezi, se pare ca asa-ncepe! Pe de alta parte, nu-mi imaginez ce motive de cearta sa poti avea la varsta aia, cand sexul nici macar nu apare in discutie?

Pe vremea nu erau oferte cu pachete cu “minute incluse” la telefonie. Asa ca, la fiecare call, bagai 25 de bani. Cat un bilet la tramvai la clasa a doua. Un bilet la film era 1,25 lei pentru elevi, asa ca fiecare fisa de telefon conta pentru mine. Invatasem o metoda de fraudare a companiei de telefonie – PTTR (de mic eram “fraudac” 😊 ) Telefoanele publice aveau doua orificii pentru fise: unul de introducere, sus, iar altul in partea de jos a cutiei de telefon, pentru recuperarea fise in cazul in care suna ocupat, sau nu se efectua call-ul. M-a invatat cineva cum sa introduc fisa prin partea de jos, impingand-o cu un bobarnac. In acelasi timp, intr-o coordonare destul de precisa, trebuie sa dau drumul parghiei de care era atarnat receptorul. Si astfel vorbeam moka, la sfarsitul convorbirii aparatul iti dadea inapoi fisa introdusa contra naturii. Cateodata, chiar si mai multe fise, anterior ramase blocate in telefon. Meserias!!!

Asaaa, sa revin la poveste, intr-o vacanta de primavara, aveam eu chef sa ma vad cu mandra. La matineu, la cinema Pacea, adica unde acum e teatrul Masca, pe Uverturii, era un film RDG-ist parca, „Dragoste la 16 ani”. E? Deci, apropo, pe vremea aia, chiar si-n comunism, era mai relaxata treaba cu varsta minima…

Filmul incepea la zece. Io-mi facusem planurile de dimineata, diabolic, ce mai! Pe la noua o sun, hai la film, uite, e misto, de dragoste. Nu, ca tocmai m-am spalat pe cap, am treaba, bla, bla, nu pot sa plec…. Bine, eu oricum sunt aici si raman sa vad filmul, daca te hotarasti pana la urma, pa! Inchid.

Ooops! Ce fac, frate?

Of, s-a facut deja patru dimineata! Hai ca mai stau sa va termin povestea totusi…

Am uitat sa va spun, in clasa cu ea era o fata, cred ca premianta clasei, o fata extrem de desteapta, spirt. Vorbisem cu ea de mai multe ori, ras mult, dar atat. Povestea era simpla de tot, in sensul ca ei am impresia ca-i placea de mine, iar tipa asta a mea stia, sau mai degraba se bunghise de treaba. Mai, si eu cam simtisem ceva, dar, de! baiat de 13 ani, cu capu-n traista, insensibil, nu vedeam prea clar nuantele, ma prindeam doar daca-mi flutura in fata ochilor o carpa rosie si mare cat reclama de pe magazinul Unirea.

Mai fusesem impreuna cu diverse ocazii, chiar si pe la ea pe-acasa, eu complet nevinovat. Ma stiam deja si cu ai ei, si cu sora ei mai mare, care era la liceu – smechera, nu asa! Aia de la liceu pentru niste astia de clasa a sasea, erau zei. Parca era la un liceu cu informatica, sau ce era pe vremea aia informatica, pentru ca-mi amintesc – ha! uitasem faza asta, dar acum firul povestii vine de la sine cu amintiri recuperate! –  ca mi-a cerut sa-i desenez, pe o foaie de bloc d-aia mare (A3, cred), separat, pe Fred si pe Barney. Eu aveam ceva talent la desen si imi desenam toate copertile de caiete si de blocuri de desen cu diverse: de la limba Rolling Stone, sau Fireball al lui Purple, sau Tubular Bells al lui Mike Oldfield, pana la Fred, Wilma, Barney, sau personajele din Aristocats. Deci, lumea stia ce pot 😊 Dupa ce i-am facut desenele, in cateva zile mi-a adus niste listing-uri uriase de imprimanta d-aia continua, de pe vremea aia, cu desenele mele, facute la calculator in diferite caractere, care sa imite diversele umbre. A fost primul meu contact cu ce insemna „print” si eram tare mandru ca aveam desenele facute la calculator…

Deci, ele doua colege in aceeasi clasa, iar eu, masculul alfa, cu un an mai mare. Simteam ca ar fi ceva racaiala intre ele in legatura cu mine, dar nu eram atat de subtil incat sa vad mai mult, sau sa stiu sa gestionez asa ceva. Imi faceau amandoua aluzii mai acide referitor la cealalta, dar nu le inregistram decat ca sa fac poante in replica, chiar nu dadeam importanta.

In sfarsit, dupa un refuz atat de frontal, o mai sun o data si-i zic: uite, inteleg ca nu poti sa vii, dar te rog, da-mi si mie numarul de telefon al lui – si-i zic numele colegei ei de clasa – ca o s-o chem pe ea, poate ca reuseste sa vina. Aaaa, sigur, stai putin sa-l caut! In sfarsit, imi da numarul, pa, pa.

Evident, nu o sun pe cealalta colega. Ei, cine credeti voi c-a aparut la cinema in jumatate de ora, cu toate ca tocmai isi spalase parul?

Asa si cu Pisi si cu Lili-Blue… Cand vreau musai sa vina Lili, o strig pe Pisi!

Sunt convins ca femeile au ceva special al lor, ce noi barbatii n-o sa pricepem niciodata… Iar cand ne prindem, e cam tarziu, nu?