Insomniile băiețelului cu trotinetă… acum și cu bascheți

Cred că eram printr-a șaptea… V-am mai povestit, acum câteva săptămâni, că-mi plăcea de o colegă de școală, cu un an mai mică. Nu eram prieteni în sensul ăla clasic, comun. Ci în ăla confuz, în care nimic nu e definit. Nici măcar nu știu să fi discutat vreodată împreună despre asta, dar avem așa, o atracție pe care o simțeam câteodată că ar fi reciprocă, sau cel puțin așa mi se părea mie. Alteori, însă, eram destul de abătut. Ori nu vorbea cu mine, ori nu mă băga în seamă, ori nu o mai vedeam… Offf, cred că știți îndoielile alea de te cuprind la vârsta aia dificilă.


Cert e că ieșeam în fiecare seară când puteam la joacă, în zona ei, de la blocuri. Pentru ca erau câteva blocuri nou construite, prin anii șaptezeci, acolo ne adunam zeci de copii din cartier și era multă agitație, de toate generațiile, de la preșcolari, până la liceeni. In perioada aia era în mare formă si vogă Ilie Năstase, care, împreună cu Țiriac, ajunseseră în finala Cupei Davis, și încă de trei ori! Două la americani și una la București. Pierdute de noi, cu un mare regret, dar care a lansat un nou sport in Romania: tenisul de câmp. Abia apăruseră in magazine rachetele de tenis, erau unele românești, parcă Reghin, care erau cam o sută cincizeci de lei. Nu aveau toți copiii părinții așa de darnici, așa că străzile erau invadate de jucători dotați cu… funduri de lemn. Nu râdeți! Ăsta era nivelul. Dar entuziasmul era enorm, iar puștii voiau să ajungă cel puțin un al doilea Năstase, dacă nu și mai și. Chiar si cu bâtacele-alea în mână. Să vedeți ce demonstrație de cunoștințe dădeau unii mai mari, că știau cum se tine scorul în tenis. Cei mici, jucau ținând scorul ca la ping-pong, in seturi mici până la 11, sau mari până la 21.
Evident, nu erau terenuri, așa că se foloseau curtea scolii, sau străzile asfaltate. Fileul era o sfoară legată între doi pomi, iar când treceau mașini, destul de rar, se desfăcea doar un capăt… Chiar a fost atunci o perioadă în care se refăceau străzi și se lucra la structura, temeinic, începând de la fundație. Practic, strada devenea o chestie așa,… cam la un metru sub nivelul trotuarelor, destul de bine nivelată, dar pe unde nu mai treceau mașini. Numai bine pentru înflorirea tenisului de camp, practicat de noi, copiii 😊
Erau destule constrângeri din acest punct de vedere, al locului unde puteai juca. Iar eu nu aveam răbdare, niciodată n-am avut. Mereu repezit, în agitație permanentă, deși întotdeauna lumea în jurul meu mă percepea mai degrabă liniștit, sau chiar mult prea calm. Ori bleg. Și atunci m-am orientat mai degrabă spre badminton. Mi-au cumpărat ai mei o racheta, aia era mai ieftina, doar 50 de lei, chinezeasca. A ținut mulți ani și în final a ajuns in formă de “lingură”, dar eu mi-am făcut treabă cu ea. Mă specializasem atât de mult in badminton, încât puteam juca chiar și singur 🙂 Duminica, vara, mai mereu mergeam cu ai mei ori la ștrandul Ciurel, ori la pădure la Roșu, undeva pe malul Dâmboviței, înainte de intrarea în București. Ștrandul nu era unde e acum, ci cam pe unde este actualul baraj al lacului Ciurel. Nici lacul nu exista, a fost făcut de Ceaușescu după inundațiile din 1975, când a luat decizia să sacrifice cartierul Crângași, pentru a salva centrul orașului de la inundare. Atunci a venit el personal să vadă dezastrul, chiar pe dealul pe unde ne făceam veacul prietenii mei și cu mine. când mergeam la gârlă. Cu ocazia aia, la 15 ani, l-am văzut prima oară in fata mea pe Ceaușescu.
Deci, la pădure la Roșu erau niște plopi uriași și, fiind pe malul apei, mereu era curent sau vânt. Eu trimiteam cât mai sus fluturele, dar cumva împotriva vântului, că să mi-l returneze. Deci, se poate spune și că, practic, jucăm cu un jucător imaginar, de sus 🙂
Aveam niște prieteni care știau și ei bine jocul și, la blocuri, încingeam niște schimburi destul de lungi, iar noi ne îndepărtam treptat unul de celălalt, până ne plasam cam la 40 de metri distanța dintre noi. Asta puteam face doar cu fluturi mai grei, care aveau o bila cauciucată in vârf. Ăia ne permiteau să jucăm chiar și pe vânt.
Ei, revenind acum la prietena mea, evident că mă dădeam cât mai rotund in locurile pe unde era ea, sau pe la blocul ei, in cazul in care nu era pe-afara. De cateva ori am reușit să joc chiar și cu ea, dar mult mai puțin decât aș fi vrut. Aș fi făcut orice să-i atrag atenția. Știu că odată, nu mai îmi amintesc de unde a apărut ideea de rezistență la alergare și am dedus eu, dintr-o discutie a ei cu fetele, că îi plac cei care sunt rezistenți, nu cei rapizi. Ahaaa! Ii plac aia buni la rezistenta… Fiindca la varsta aia n-ai minte, mi-a si venit, pe loc, ideea cum s-o impresionez. Știți că în seara aia (era o duminică, iar duminica maica-mea mă îmbrăcă mai frumos) am alergat o oră întreagă în jurul blocurilor, facand multe ture, așa încât să mă vadă? Ce contează că eram total neechipat de sport și deja după zece minute curgea transpirația de pe mine? Eram in pantalonii aia buni si o bluza. Noua. Dar aveam bascheții in picioare și asta era suficient 😊

Aaa, neapărat să vă spun de bascheții ăștia. Erau d-ăia chinezești, de 75 de lei, care erau peste tot, până să apară varianta românească, de la Finca Drăgășani. Și-mi cumpara maică-mea, in fiecare an, la începutul școlii. Miroseau atât de mișto, încât mereu în prima noapte dormeam cu ei la cap, pe perna. Pe bune!
Apoi, prin clasa a opta, a apărut moda tenișilor albi complet, tot chinezești, de 40 de lei. Aia au prins nemaipomenit, pentru că puteau fi desenați sau pictați. Era in plina perioadă hippie, și atunci se picta orice, de la tricouri, cămăși, până la pantaloni și teniși. Și fiecare își marca teritoriul după gust. Un fel de cover de profil de Facebook de acum. Cel mai des întâlnit era desenul ăla celebru cu chipul lui Jimi Hendrix, cu efectul ăla pe care-l obții când supraexpui contrastul umbrelor pe față. Și avea el si coafura aia afro, absolut circulara. Iar dacă nu voiai să-ți strici cămașa sau tricoul, îți puneai o insignă rotunda cu desenul ala. Mamă, câte insigne n-am mai făcut cu asta. Le făceam că-mi placea, așa, pentru prieteni. Uite-acum chiar nu mai știu dacă i-am dat și Ei o insigna, sau dacă nu cumva m-a refuzat…

Ba da, i-am dat! O insignă unică, specială, cu limba celor de la Rolling Stones. Că, tot așa, aflasem de la o bună prietenă de-a Ei, că-i place mult Mick Jagger…

S-a făcut târziu, adică… devreme! Mâine vă spun continuarea.

Pa!

Insomniile băiețelului cu trotinetă – La Strada!

Cand eram mic, idealul meu de distractie era sa fiu lasat „la strada”. Adica la joaca, sa ma joc cu prietenii. Nu exista nimic peste asta, cand scapam dezlegat, eram in strada. Am si avut noroc de multi copii in zona, din aceeasi generatie, cred ca, fiind copiii celor nascuti imediat dupa razboi, era un avant demografic. Cam toti eram de acelasi status social, foarte mici diferente, iar ca si copii, nu prea le simteam, sau nu le luam in seama. Jucam toate jocurile din anii aia si eram destul de dibaci la unele din ele, adica la volei si la tenis cu piciorul. Se faceau gasti ca lumea, cateodata ne adunam aproape douazeci de copii, dar de regula nucleul dur eram cam de zece. Eu, printre cei mai loiali miscarii de strada. Poate de aceea acum, la petreceri stau ultimul, pana se inchide totul. Nu suport ideea sa merg sa somn si sa stiu ca acolo se petrece fara mine… De dormit, lasa, voi avea muuult timp „mai incolo”, nu-i asa?…

„Parca esti martie din post” imi zicea mereu maica-mea, ca nu puteam lipsi de la strada niciodata. Insa pentru asta, trebuia sa platesc un pret. Pana sa merg la scoala, tot ceea ce trebuia sa fac ca sa am liber sa ies la joaca era sa dorm la pranz. Iar dupa ce am inceput scoala, trebuia sa-mi fac lectiile. Imi amintesc cat ma chinuiam sa dorm, macar o ora. Uneori ma prefaceam, doar-doar pacaleam pe cineva si aveam greencardul sa ies La Strada!

Am o singura fotografie – asta postata – cu unii din prietenii mei: Ligia, Mioara, Dan, Marian, Vali. Unii vecini de pe ulicioara, altii de pe alte strazi, Dezrobirii, Conductei (acum Cetatea de Balta).

Daca nu dormeam, pedeapsa se putea mari. Odata a aflat taica-meu ca nu am dormit in ziua aia si, pe langa ca nu am iesit la joaca, am mai primit un bonus de chin. Poate ca mintisem ca am dormit, nu mai stiu. In orice caz, m-a pus in fata televizorului, cu el pornit, fara sonor, dar cu mine acoperit cu un cearșaf, sa nu pot vedea nimic. Doar ghiceam niste umbre prin camera. Si de auzit, il auzeam pe taica-meu, care, ca sa rasuceasca si mai tare cutitul in rana, mai scotea si sunete d-astea, gen „asa, da-i!, loveste-l, bravo!!” de parca ar fi vazut un super film cu batai. Poate ca el se uita la telejurnal, dar eu eram convins ca pierd o mare capodopera western – extrem de apreciate pe vremea aia. Chinu’ dracu’ si cu filmele astea!

Strada Bisericii (acum Orsova) era foarte frumoasa, poate cea mai frumoasa din zona in anii aia. Plina de vredeata, avea trotuare asfaltate, apoi un sir de tufe din alea care fac bilute albe prin septembrie, cand incepea scoala, pe care le culegeam si le spargeam aruncandu-le de pamant, unde pocneau destul de sonor. Iar copacii erau atat de mari si de stufosi, incat vara, ramurile li se uneau si, practic, acopereau toata latimea strazii, lasand o umbra atat de reconfortanta. Ani de zile mai tarziu, cand au asfaltat-o, au bagat canalizarea si i-au taiat copacii, i s-a pierdut toata maretia maiestoasa. Pentru totdeauna.

Masinile erau rare pe atunci si jucam toata ziua in strada fotbal, volei, „tarile”, „flori, filme, fete sau baieti”, „tara, tara, vrem ostasi!”, „v-ati ascunselea” (adica „fatea”, sau „pitita”). Pitita era de mare tinuta, pentru ca tufisirile alea care margineau strada cresteau atat de inalte, incat erau locuri in care nu vedeai cine trece pe trotuar. Deci perfecte pentru ascuns, mai ales cand se lasa noaptea. Mai erau locuri bune si prin iedera de pe garduri, foarte bogata si numai-buna de strecurat printre frunze. Șotronul, coarda, picuri (sa tii mingea pe picior, lovind-o, fara sa cada, de cat mai multe ori), tenis cu piciorul, țaca, capra (lapte gros!), bâza, sau chibrițelul, astea le jucam pe trotuar, acolo era destul loc.

Odata, cand jucam fotbal, mi-am furat-o, de la un tip mai mare. Dintre toti de-acolo, m-a ales pe mine. Oi fi fost eu mai fraier, sau ca eram mai inalt, nu stiu de ce… Intr-o pauza, a facut el o smecherie si mi-a spus ca, din ce-a aflat el, sub pietrele cu care era pavata strada noastra, erau ascunsi bani! Singurii bani pe care-i puteam aduna de pe strada erau atunci cand mai murea cineva in cartier si-l duceau pe ultimul drum pe strada noastra. Atunci, la toate intersectiile, se oprea convoiul, popa facea o cruce mare si tinea o slujba-instant, iar rudele sau unii oameni din cortegiu aruncau cu bani in sus. Eram expert in strecurarea printre picioarele oamenilor, ca sa adun cat mai multi bani…

„Du-te, ma, d’aici!” „Da, pe bune, Goghimiță, hai sa vezi, ca gasim bani!” Si ne apucam sa sapam in jurul unei pietre din carosabil destul de mare, cam 20 de cm lungime si cateva kile. Strada nu era cu pavaj d’ala smecher, cu pietre cubice, erau pietre de toate formele si marimile. Sapam noi in jurul ei, scoatem piatra de acolo, o ridicam si, ce sa vezi? Minune! Sub piatra aia chiar erau cateva monede!!! Toti copiii de pe strada, adunati ca la urs! Am recunoscut ca a avut dreptate, apoi am continuat fotbalul pana seara. A doua zi de dimineata, cine scotea pietre din carosabil si apoi le indesa la loc, sa nu se vada ca s-a umblat la ele? Dupa ce mi-am dat seama cat am fost de papagal, ma tot gandeam in ce moment o fi strecurat tipul ala monedele sub piatra, sa mi-o traga…

Ce de prostii mai faceam si eu! Fiind toata ziua afara, foarte slab, inalt, mobil si zglobiu, aveam o abilitate destul de buna la ce insemna miscare si ma prindeam repede de figuri. La gimnastica, de exemplu, eram printre cei mai tari din scoala. Am si avut un profesor bun de sport, Ion Rotaru, care ne-a invatat sa stam in cap, in maini, sa sarim la lada, cu rostogoliri si alte figuri, incat ajunsesem sa punem placa aia de bataie la vreo 3-4 metri de lada. Ma descurcam chiar si sa merg pe barna 😊

Si ma bunghisem de cum sa fac o anumita miscare, pe care o invatasem vara la tara, la bunici, si apoi o repetam si aici, in Bucuresti, unde aveam ocazia. Fetele erau cu mobilitatea si de obicei ele faceau roata asta pe spate cu mare usurinta. De la ele am invatat-o. Eram mici, oamenii la tara la bunicii mei in sat erau destul de saraci, nu aveau bani, multi copii umblau desculti toata vara, iar cei mici de tot, cateodata erau doar cu cate-un maiou, sau chiar goi pe marginea santului. Asa ca, in multe cazuri, unele fetite aveau fustite sau rochite… si cam atat. La varsta aia, inca nu ne erau dezvoltate rusinile de mai tarziu, sau falsele pudori. Cand fetitele se dadeau peste cap si partea ce trebuia acoperita devenea vizibila cat o clipita, singura remarca ale celorlalte fete din grup era „poza, ai facut poza!”. Apoi radeam cu totii.

Figura era cam asa: stateam in fund pe o bara de la un podet de pe marginea santului, sau pe o creanga cat de cat orizontala, dar nu mai sus de un metru – un metru treizeci, asa. Cu mainile ma tineam de craca in lateral, stanga-dreapta, si ma rostogoleam inspre inapoi, tragand in sus de picioare sa vina peste cap, asftel incat dupa o rotire de aproape 360 de drage, aterizam in picioare. Eram expert la asta si de multe ori ii surprindeam pe cei care erau in jur, ca o faceam cand discutam, sau cand nimeni nu era atent. Evident ca ma dadeam mare cu figura mea, mai ales in fata fetelor! Ehe,… de mic m-am inteles foarte bine cu ele 😊

Ma plictisisem deja de figura, nu mai erau nicio excitare, cand mi-a venit un gand sa incerc s-o fac mai spectaculoasa, de mult mai de sus. Si am ginit un copac de pe strada, care avea o astfel de creanga orizontala, cum imi trebuia mie, dar cam pe la 3 metri inaltime. Si era bine ca era la marginea trotuarului, deci jos era asfalt, nu era pamant denivelat, asa ca aterizarea era stabila. M-am tot invartit eu pe langa copacul ala cateva zile, pana m-am hotarat. Gata, o fac! M-am suit in el, m-am asezat in pozitia de start, ma uitam in jos si ma apucase un pic panica. Ma tot gandeam ce ar putea sa merga prost? Eventual, daca ma invart in aer mai mult decat trebuie, cadeam din picioare si ma rostogoleam inapoi inca o data. Nimic special, deci hai! Adrenalina era la maxim.

Si am facut-o! Perfect!!! Niciodata nu as fi crezut. Eram atat de incantat, nu va dati seama. Cred ca asta simt si baietii aia care sar cu placa sau cu bicicleta si fac j’de mii de salturi mortale si apoi aterizeaza intregi. Era cam pe la trei dupa amiaza, inca nu erau copii iesiti la joaca, asa ca nu m-a vazut nimeni. Eee, daca erau telefoanele de-acum, o puneam live pe Facebook… Si am zis, hai s-o mai fac o data, ca sa o invat si sa le arat diseara tuturor ce tare sunt. M-am suit iar, deja stiam procedura, miscarile, unde sa pun piciorul. Nu am ezitat deloc, aproape ca am sarit nepregatit.

… Cand m-am trezit, nu stiam de cat timp zaceam acolo. Oricum, se pare ca nu trecuse nimeni pe strada, ca m-ar fi ridicat, cred. Marele meu noroc a fost ca, atunci cand am picat, efectiv m-am lipit cu spatele de asfalt si doar asa, din inertie am lovit si cu capul, scurt. Eram destul de in ceata, dar m-am sculat repede, sa nu fiu vazut acolo, intins pe asfalt. Atunci m-a apucat cu adevarat frica si, si mai tare, ameteala… Pentru ca, mi-e clar acum (atunci am bagatelizat, evident!) ca un unghi doar un pic diferit m-ar fi infipt direct cu capul in asfalt si in cel mai bun caz imi rupeam gatul si ramaneam paralizat. Am avut zile. M-am ridicat, am plecat acasa, cu o atitudine de parca as fi fost catelusa mea, Lili-Blue, cand face o prostie si-o cert, iar ea simte ca e ceva ce nu facut bine. Acasa, bineinteles ca nu am spus nimic…

Nu a aflat nimeni de isprava asta. Pana acum…