Prințul din parc

În weekend, când am fost la Onești, am ieșit împreună cu Ana s-o plimbăm puțin pe Lili-Blue. Și am ajuns în parc, unde era cât de cât umbră, mult mai suportabil pe vipia aia. Parcul îl știu de aproape patruzeci de ani, 38 mai exact, de când am ajuns prima oară în oraș, pentru că tocmai o cunoscusem pe Ana în anul întâi de facultate și m-a invitat la ziua ei.

Apoi, când erau Mircea și Dan mici și îi plimbam cu căruciorul, știam pe dinafară câte trepte sunt la intrare, sau câți pași fac de acolo și până la statuile scriitorilor.

Roata mare

Surpriza plăcută a fost că am găsit toată zona foarte bine întreținută, curată și, cu toate că fusese sâmbătă seară festivalul berii (acum nu mai e voie să-i zică așa, îi spun festivalul verii!), nu era deloc mizerie pe acolo. Încă mai erau toate cele instalate, pentru că în seara aia urma un eveniment și mai baban 🙂

Sala Sporturilor Nadia Comăneci
Corturile si mesele iși așteaptă clienții

În partea de jos a parcului este amenajat un mic lac, unde acum sunt și nuferi si rățuște drăgălașe. Chiar atunci venise cineva să le dea de mâncare și am întrebat ce le dă. Erau covrigi, d-ăia brașoveni, pe care îi rupea în bucățele mici.

Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
…și de sălcii 🙂
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște
Lacul cel albastru, plin de nuferi și de rățuște

Hahaha,… mi-am amintit cum era să-l scap pe Mircea în apa lacului, când era mic. Începuse să meargă destul de bine și ne învățasem ca atunci când ajungeam la lac, eu să rămân pe o bancă, iar el să adune pietricele și să le arunce, una câte una, cât mai departe pe luciul apei. Și petreceam asa, cam un sfert de oră, până se plictisea de aruncat și apoi plecam spre zona toboganelor. Vremea era cam de iarnă și avea niște ghetuțe mai înalte așa, care îi țineau bine glezna. Ca sa arunce cât mai departe, Mircea își făcea avânt, până se proptea în parapetul de pe marginea lacului și atunci dădea drumul pietrei. După care se întorcea să culeagă alta. Odată s-a năpustit cu o forță mult mai mare și, dintr-o dată a-a răsturnat peste parapet. L-am crezut direct în apă. M-am repezit să-l salvez și atunci am văzut că, practic, era agățat cu vârful ghetelor de partea cealaltă a parapetului. Ca-n parodiile alea cinematografice, în care personajul principal rămâne agățat deasupra hăului ținându-se doar cu o falangă de la deget. Nu că ar fi fost apa mare, dar nu cred că era potrivit să-l duc murat acasă 🙂

Doamna cu cățelul…
Cascada din parc. Zici că-i Fallingwater House, proiectată de celebrul arhitect Frank Lloyd Wright
Doamna cu cățelul

Scena pentru festival era amenajată lângă sala de sport Nadia Comăneci și acolo erau amenajate și corturile cu bere, grătare și catering,  iar mesele erau întinse pentru câteva sute de persoane.

Lili-Blue era foarte excitată de toate mirosurile de pe-acolo și de multe ori trecea prin fața unor oameni care stăteau pe bancă, foarte aproape de ei, iar aceștia o mângâiau. E foarte prietenoasă, și-și face peste tot admiratori, de toate vârstele.

Împreună cu vioaia de Lili-Blue

Am luat și noi câte o bere, să nu zicem că n-am fost la festival și, când să mergem mai departe, a venit un cățel care a început să se împrietenească cu Lili-Blue. S-au plăcut de la prima vedere (mai corect, mirosire), după care mister a început să vină după noi.

Întâlnirea de gradul trei…

El, frumușel foc! Negru cu alb, cu accente galben-ocru, cu blănița scurtă, aranjată, lucioasă. Svelt, cu mișcări elegante, se ținea după noi.

Prințul din parc

S-a lăsat mângâiat fără probleme, ce mai! ne lipisem și noi, ăștia mari de craiul ăsta. I-am zis Anei, dacă vine cu noi până acasă, îl luăm cu noi la București. O sa meargă cu Lili-Blue în spate, e suficient loc pentru amândoi. Problema e cum se va înțelege cu cele două pisici, doamna Pisi și cu Pif. Ne-am uitat, nu avea nicio zgarda sau semn că ar aparține cuiva. Pe drum prin parc, am zis hai să îl lăsăm pe el să decidă și sa nu-l ademenim cu niciun “cuțu-cuțu” sau alte îndemnuri. Ți-ai găsit! Bineînțeles că după nici un minut, numai cu privirea-n spate, după el eram și din cuțu-cuțu nu-l scoteam 🙂

Împreună cu noul prieten

Nici nu vă închipuiți ce bucuros mergeam prin parc, tare mândru mai eram de “agațamentul” făcut de Lili-Blue.

Asta cu agațamentul e din liceu, de la proful de germană. Am întârziat la o oră și omul, înainte să-mi dea drumul în bancă, m-a întrebat de ce nu am venit la timp. I-am spus eu o poveste, că s-au blocat tramvaiele pe deal pe la Uranus, iar de acolo a trebuit să vin pe jos până la Izvor, apoi prin Cișmigiu… Aaaa, prin Cișmigiu! Și nu ai făcut și tu ceva agațamente prin parc?

La un moment dat, prințul chiar a luat-o înaintea noastră, dar ne conducea chiar pe drumul cel bun spre casă. Deja mă gândeam că trebuie să-l ducem la vet, să-l verificăm, să-i facem analizele, vaccin etc. Exact înainte să ieșim din parc, bestia a luat-o pe o potecă laterală și a urcat undeva, într-un lăstăriș. Am așteptat să se întoarcă, l-am strigat, nimic! Am urcat și eu, însă acolo era o mare curte, cu o casă ce părea părăsită. Și câinele nostru, nicăieri…

Am coborât trist, cu gândul că poate, poate se întoarce. Aproape tot drumul până acasă am mers cu gâtul întors, doar-doar îl zăresc. Din când în când, am văzut că și Ana mai trăgea cu ochiul în urma noastră. Eh,… nu a fost să fie!

Pe drum, cea mai veselă dintre noi era, evident, Lili-Blue…

Brambura, ambutieat prin țară…

Astăzi am avut treabă la Govora, în legătură cu niște acte. Am plecat pe la șase dimineața din București, să nu prindem aglomerat. Aiurea! Cât ieși de pe autostradă, după Pitești, începe calvarul. Cozi, mers cu a-ntâia, stat, nervi… Nici măcar chef de micii de la Dedulești nu mai ai. Practic, toate trecerile peste munți sunt blocate, că e Valea Prahovei, a Oltului, a Jiului sau a Cernei, tot un drac! Și avem niște locuri, mamă!, atât de mișto!!! Vorba aia: frumoasă țară avem. Păcat că-i locuită… Cum mă, să nu ai tu măcar o autostradă să treacă munții?

Ok, scuze, am derapat, nu ăsta era subiectul. Că tot am ajuns la Govora, am dat o tură prin stațiune și am văzut case mișto și unele locuri unde începe să se construiască. Poate că în curând își va recăpăta faima de odinioară. E clar că, după câțiva mulți ani de declin, stațiunea totuși se ridică. E acolo, în capătul parcului, Hotelul Parc, 4 stele, construit pe la începutul secolului XX (1914) pe baza planurilor unui arhitect francez. Refăcut în 2003-04, arată superb.

După ce am terminat cu actele pentru casă, am trecut pe la Mănăstirea Govora, un loc atât de simplu și de armonios aranjat, încât parcă-ți era frică să respiri, să nu cumva să deranjezi. Însă liniștea pe care ți-o dă este atotcuprinzătoare. Am pus aici câteva fotografii, însă frumusețea de acolo nu poate fi cuprinsă decât cu ochii sufletului. De exemplu, priviți ce splendoare de bougainvillea există în curtea mănăstirii:

Bougainvillea

După aceea, trebuia să trecem pe la cimitir, să aprindem câte o lumânare pentru Tata Mare și celelalte rude din familia Anei care odihnesc acolo. Zona Govorei, ca toată regiunea din Vâlcea, este deluroasă, având niște unduiri foarte molcome și armonioase. Acolo chiar e un fel de microclimat, similar celui de pe lângă Drobeta Turnu Severin, unde canicula verii nu prea se simte, iar gerurile iernii sunt mai potolite. Ei, și cimitirul ăsta este așternut pe vârful unui deal. În jur, numai coline, acoperite cu verde de toate nuanțele imaginate. Liniștea este desăvârșită, așa că e un loc de reculegere foarte pătrunzător. Exact ” un loc liniștit, un loc cu verdeață”.

Nu luasem din București candele, așa că am intrat într-un supermarket din Govora să căutăm. Am remarcat că în acel magazin de stațiune erau toate mărfurile pe care le poți lua din orice Mega din centrul Bucureștiului. Eeee,… păi așa ceva e un maaare pas înainte. Cu ceva timp în urmă, trebuia să te duci la Râmnicu Vâlcea, la Sibiu, sau chiar la Pitești să îți cumperi ceva mai acătării.

Am cumpărat candele, am luat și niște chibrituri de grătar, d-alea mai lungi și am plecat la cimitir. Odată ajunși acolo, am început să aprindem lumânările. Când am deschis cutia de chibrituri, surpriză! Nu erau ce ne așteptam noi, ci niște alea din carton îmbibat cu gaz… Noroc că mi-am amintit că în torpedou aveam o brichetă 🙂

Tata Mare a slujit și la biserica din Govora Sat, și la cea din Băile Govora, și la Mănăstirea Govora, pentru că acolo e un lăcaș de maici, dar în altarul niciunei biserici nu trebuie să intre nicio femeie, dar a slujit și în biserica de lemn Sf. Niculae, ce se află în cimitir și este declarată monument istoric. Povestea lui este absolut fabuloasă, o găsiți aici și o voi pune și pe blog. Merită s-o citiți, credeți-mă pe cuvânt!

Apoi am plecat către Cozia, un loc unde merg ori se câte ori am ocazia să străbat Valea Oltului în drum spre Cluj, sau trec prin zonă.

Trebuie neapărat să marchez asta: după ce am ieșit din Vâlcea, cam pe la Gura Văii, am început să stăm în coadă. Până la Cozia am mers mai încet decât dacă mergeam pe jos. În Călimănești-Căciulata mașinile erau parcate pe ambele părți ale șoselei, într-o debandadă totală. Șirul în deplasare abia se strecura printre cele ce staționau. Nu am văzut niciodată așa ceva…

Am ajuns la Cozia, un loc de basm care pe mine mă farmecă întotdeauna. Găsiți aici ceva poze.

Pe drumul de întoarcere spre Vâlcea am zis că să mergem și la Băile Olănești. Nici Ana, nici eu, nu fusesem niciodată. E cumva alături de drumul principal si, dacă nu ai treabă acolo, nu ai de ce să ajungi.

Aflat la 13 km de Vâlcea, spre munte, Olăneștiul este bine ascuns, trebuie să treci pe drum printr-o pădure deasă, lăbărțată leneș pe ambele părți ale șoselei. Se deschide o vale de-a lungul râului Olănești, unde mă așteptam să văd o stațiune la fel de suferindă ca multe dintre cele din țară. Când vezi paragina care a cuprins, Băile Herculane, Borsec, Voineasa, Covasna sau atâtea altele, te apucă depresia. Locuri atât de pitorești, cu bogății inestimabile naturale, cu un aer cu putere miraculoasă, sau ape tămăduitoare, ori săruri ce pot vindeca natural, sunt lăsate să rugineascâ, pentru că unii vor să cumpere ieftin tot ce mișcă în zonă. Eee,… am avut o surpriză foarte plăcută. Olănești chiar arată destul de bine, cu multe locuri bine întreținute, cu parcuri decent amenajate și plină de turiști. Bineînțeles că majoritatea erau de vârsta a treia, însă oamenii care caută să-și trateze diverse, ei sunt. Însă am văzut si niște restaurante construite peste râul ce despică stațiunea, ceea ce mi s-a părut așa, interesant, cam cum sunt Autogrill-urile alea din Italia, construite suspendat peste autostradă. Am intrat la unul din ele și am mâncat păstrăv, adus de la niște păstrăvării de pe acolo și a fost foarte ok. Sincer, aveam emoții privind mâncarea, însă oamenii au fost profi și printre clienți am văzut și tineri, și motocicliști din ăia fioroși, cu costume d-alea de piele pe ei, de sus până jos.
Ne-am întors apoi înspre casă, cu gustul amar că oare câți ani ne mai trebuie să mergem și noi, decent, pe autostrăzi prin Romania. Așa, cât să ne putem descoperi țara!

PS. Hai, că iar a trecut de două noaptea, iar mâine am un alt drum lung de făcut prin minunata noastră țară cu infrastructură vraiște. Noapte bună!

BARI – imbinarea perfecta a istoriei cu prezentul

Bari, vechi port la Adriatica, a rezistat invaziei grecești, însa a fost cucerit de romani, care l-au numit municipium. Ocupat mai apoi de longobarzi, sarazini si normanzi, fiecare lasand urme in cetate, Avand o deosebita importanta, orasul a avut un rol deosebit nu doar in Antichitate, dar si in Al Doilea Razboi Mondial, cand a servit ca punct strategic de referinta. Aeroportul a fost si el folosit intens de nemti, pentru tot ce insemna razboiul in aer in aceasta zona a Europei, sau in Nordul Africii.

Partea veche a orasului, splendida, conservata perfect. Strazile inguste, cu ziduri inalte, oferind umbra necesara in timpul caniculei, au farmecul lor specific. Poate cel mai bine intelegi spiritul orasului cutreierand asa, brambura, prin labirintul orasului vechi.

Cea mai mare atractie este Basilica Sf. Nicolae, unde se gasesc moastele acestui sfant, aduse de marinarii din Bari in timpul Cruciadelor, din vechea biserica din Mira. Acolo Sf. Nicolae a fost episcop si se aflau initial mostele sale. Fiind in pericol dupa cucerirea cetatii de catre musulmani, soldatii si marinarii trimisi de papalitate au luat ramasitele pentru a fi salvate si le-au adus in Italia. Bari s-a batut cu Venetia pentru aceste relicve si a avut castig de cauza. Ceea ce a insemnat apoi, de-a lungul istoriei, un mare pelerinaj din toata lumea crestina la acest loc sfant.

Constructia catedralei, un exemplu de arhitectura al stilului romanic, a inceput imediat ce au fost primite moastele, in 1087 si a durat peste 100 de ani pana la desavarsirea ei in forma finala.

Partea noua are bulevarde largi pe care te poti plimba lejer datorita trotuarelor generoase, are o artera pietonala ce traverseaza toata zona centrala, de la Orasul Vechi, pana la gara centrala. Orasul nou, cu arhitectura echilibrata, este aerisit si se imbina minunat cu cel vechi, inglobandu-l si parca protejandu-l, totodata.

Si, pentru ca in Bari sunt multi palmieri, ceea ce pentru mine reprezinta un criteriu important de frumusete, m-a cucerit pentru totdeauna.

Am adaugat aici o bogata galerie foto, pentru cei interesati de aceste frumuseti. Enjoy!

A

ALBEROBELLO, sau lumea poveștilor cu Ștrumfi, Oblio și ANAF

Framantata istorie a Italiei a insemnat si multe schimbari si adaptari la noile conditii. Ca erau grecii, apoi romanii, lombarzii, sau spaniolii, mai toti care s-au perindat pe acolo si au cucerit locurile, au facut-o pentru a castiga ceva: marmura, roade, cetati, puncte strategice de aparare, porturi. Si, in final, taxe. Pe comert, pe transport, sau pe case.

In timpurile in care acele sate din regiunea Apulia din sudul Italiei apartineau de Regatul de Napoli, viceregele spaniol, care era mahar acolo, a introdus impozitul pe case. Astia din Alberobello, au inventat o smecherie, pentru a evita taxele. Au construit aceste case doar din piatra din partea locului, ce era din belsug la dispozitie, dar fara sa foloseasca nici un liant. Asadar, fara ciment, lut, sau alte materiale. Asociatia de locatari l-a spaguit pe unu’ care stia cand vine ANAF-ul in control. Cand tipul asta dadea semnalul, cei din case trageau de o sfoara bine amplasata, care declansa daramarea imediata a caselor. Efectiv, acoperisurile se „scurgeau” transformandu-se intr-o gramada de pietre. Apoi, ca pe piesele Lego, le reconstruiau cu usurinta. Si uite-asa, mai scapau de platit darile pentru inca un an…

Aha! Ati vazut? Sa nu-mi mai spuneti mie ca romanii fac tot felul de smecherii sa evite taxele si ca noi suntem cei mai corupti, asa si pe dincolo. Asta are istorie, frate!

Exista totusi si ipoteza ca oamenii erau convinsi ca acele forme conice erau magice si ii protejau de boli si de necazuri si de aceea le foloseau. Casele sunt varuite in alb pe partea de jos, care se baza pe o fundatie sapata circular, sau rectangular in pamant. Acoperisurile sunt identice ca forma, multe dintre case au varuite pe acoperis diferite simboluri, sa zicem mistice, mesajul principal al fiecarei case. De cele mai multe ori, moturile difera, pentru ca fiecare familie avea propriile semne de recunoastere.

E foarte interesanta plimbarea prin satuc, de parca esti intr-o poveste si te astepti, ca dupa fiecare colt, sa apara cate-un Strumpf. Denumirea caselor este de trulli (trollo la singular), iar baietii s-au tinut de strategia lor chiar si la constructia bisericii din sat, care are, tot asa, turlele tuguiate.

Cei care au vazut minunatul film Oblio / The Point, creat dupa albumul lui Harry Nilsson, stiu ca acolo totul era conic, casele, copacii si chiar capatele oamenilor. Singurul nascut „defect” era Oblio, care pleaca in lume impreuna cu catelusul sau Arrow, evident, tot conic. Asa si aici, totul e conic, de aceea si senzatia misto de fairy tail.

Si acum, ca tot vorbeam de filme, treaba cu daramarea caselor si reconstruirea lor imi aminteste de un film italian, din anii ’60, in care, dupa razboi, cand era saracie mare in Italia, multi migrau catre Roma in speranta unui job sau a unei vieti mai bune. Dar nu aveau case, isi alegeau un loc pe un camp undeva si isi construiau casa peste noapte, astfel incat dimineata sa fie gata. Altfel, erau prinsi de carabinieri si expulzati. Si atunci, oamenii isi adunau toate rudele si prietenii, ca sa-si ridice casa intr-o singura noapte. Ok, poate casa e mult spus, era asa, mai mult o camera. Am tot cautat filmul, dar nu mai stiu cum se chema, poate ma ajuta cineva cu titlul.

Pana atunci, am pus aici un album cu muulte poze din Alberobello, un loc pe care va recomand sa-l vedeti, dar doar atunci cand sunteti in dispozitia de a intra in lumea povestilor.

Jurnal belgian,… sau visul frumos s-a terminat

Gata, s-a terminat cu expoziția mea la Bruxelles. Așa că am revenit aici să o iau acasă 🙂


E inutil să vă mai spun că a fost cel mai mare eveniment al meu ca artist. Nu doar că a reprezentat într-un fel, hai să spunem, confirmarea mea ca artist, dar mi-am demonstrat mie însumi că dacă muncesc mult, până la urmă cam iese ce-ți dorești.
Pe lângă expoziția în sine, locația a fost extraordinară, parcă tot spațiul ăla era într-o pădure tropicală din Avatar, la senzația asta contribuia faptul că era acoperită de o cupolă imensă. In plus, știam că, fiind în sediul Comisiei Europene, zilnic trec prin fața tablourilor mele sute de oameni din toată Europa, și nu numai, oameni care uneori mai găseau timp să arunce o privire picturilor sau caricaturilor mele.
Cât am avut ocazia să stau în expoziție, am surprins privitori care arătau către un tablou, sau comentau o caricatură, ori își făceau selfie cu tablourile mele 🙂
Pentru mine, asta e răsplata pe care mi-o doresc. Să văd că tablourile sunt vii, ca ideile mele transpuse prin grafica stârnesc discuții și diverse interpretări, unele chiar surprinzătoare și pentru mine.

Da, a fost o experiență unică, nu mai contează munca, stresul, efortul, nopțile chinuite de  întrebări, dileme, sau nedormite.
Cum se spune, ce-i mult nu-i bun și ce-i bun nu-i mult! Așa că visul frumos s-a terminat, iar acum trebuie să organizez repatrierea copiilor mei 🙂
In sediul Comisiei Europene, în weekend nu e acces, așa că azi și mâine îmi voi umple timpul liber cu vizitat. Pentru că in Belgia am văzut cam tot, Ana mi-a dat ideea (săru’ mâna!) unui tur prin Lille, Dunkerque și Calais. Așa că iată-mă-s la drum, în tren spre Lille.
Iar mâine, pentru că am văzut că va fi soare, voi merge la Amsterdam, mai ales să văd expoziția unui prieten, tot pictor, adică PICTORUL, de la care toată arta parcă s- a schimbat. Sunt convins că-l știți, e ăla de-l cheamă Rembrandt.
Weekend plăcut, prieteni!

Castelul Martinutzi – locul în care Maria Tereza își omora amanții!

Am petrecut trei zile aici, la Domeniile Martinutzi, la 10 km de Capitala Unirii, Alba Iulia. Nu stiam nimic despre locul asta, credeam ca e doar un hotel si atat. Eeeei, abia aici am descoperit ca mai e si altceva😊  Am aflat cateva din legendele si povestile locului, atat de interesante. Se pare ca aici isi aducea vestita imparateasa Maria Tereza amantii, cu care se desfata, pentru a scapa mai apoi de ei si a sterge urmele desfraului. Dupa partidele de amor, ii chema intr-o anumita camera, unde podeaua era data la o parte prin mecanisme aflate la comanda ei si bietii iubareti cadeau in niste tepe aflate dedesubt… Groaznic! Poate si de aici expresia ca… ai luat teapa!

Sunt inca in picioare ruinele vechiului castel ce domina zona, castel ce apartinea guvernatorului Transilvaniei, boierul Martinuzzi. Vintu de Jos era in vechime un loc important, unde era cel mai mare targ de peste uscat si afumat din zona. De asemenea, se pare ca aici Orient Expressul avea cea mai importanat oprire in Transilvania, unde calatorii faceau legatura cu Sibiul.

 

Inca de pe vremea romanilor, dupa razboialele cu dacii, Legiunea a XIII-a Gemina s-a stabilit aici. Atunci s-a infiintat cetatea Apulum, devenit orasul Alba Iulia. Zona a capatat importanta din ce in ce mai mare, ajungand ca boierul local, Martinuzzi, sa fie chiar unul dintre candidatii la a deveni Papa. Se pare ca nu a ales cartile bune si a fost numit, totusi, cardinal. (De unde si numele hotelului.)

In acelasi castel si-a gasit sfarsitul si Aron Voda (denumit si Aron Tiranul), fiul lui Alexandru Lapusneanu. El si-a cumparat tronul Moddovei pe bani multi – peste 400.000 de galbeni – si a fost sprijinit spre a fi nominalizat de Poarta de catre ambasadorul englez. La schimb, Aron i-a platit acestuia toate datoriile avute. Apoi, ca sa faca rost de bani, a bagat noi biruri, pe care le strangea de prin sate cu asistenta soldatilor turci. Normal ca dupa aceea a  facut parte din alianta anti-otomana, alaturandu-se lui Mihai Viteazu, in speranta de a nu mai plati darile colosale catre Sultan. Cu toate ca a luptat impotriva turcilor si si-a mentinut loialitatea, Sigismund Bathory il detroneaza si il inchide, cu toata familia, in anul 1595, in acest castel. Doi ani mai tarziu, este otravit si va fi ingropat la Alba Iulia.

Pe domeniu veti gasi un nou castel, decorat si mobilat intr-o abundenta nebanuita. Hotelul aflat in apropiere este dotat cu restaurant si cu centru SPA, cu sauna, jacuzzi si tot ce trebuie pentru relaxare. Conferinta, care a fost principalul motive pentru care am ajuns aici, s-a tinut intr-o cladire alaturata, construita special pentru evenimente de mari dimensiuni, cu sala de conferinte, dotata cu tot ce este necesar, loc de luat masa si suficient spatiu pentru party 😊

Amabilitatea gazdelor noastre a fost deosebita si de aceea am indraznit sa scriu acest material, cu speranta a veti beneficia si voi de momente placute aici. Recomand cu caldura locul, mai ales daca doriti o oaza de liniste in inima Transilvaniei, inconjurati de dealurile blande si de un peisaj atat de pitoresc.

Castelul Martinutzi – locul in care Maria Tereza isi omora amantii!

Am petrecut trei zile aici, la Domeniile Martinutzi, la 10 km de Capitala Unirii, Alba Iulia. Nu stiam nimic despre locul asta, credeam ca e doar un hotel si atat. Eeeei, abia aici am descoperit ca mai e si altceva😊  Am aflat cateva din legendele si povestile locului, atat de interesante. Se pare ca aici isi aducea vestita imparateasa Maria Tereza amantii, cu care se desfata, pentru a scapa mai apoi de ei si a sterge urmele desfraului. Dupa partidele de amor, ii chema intr-o anumita camera, unde podeaua era data la o parte prin mecanisme aflate la comanda ei si bietii iubareti cadeau in niste tepe aflate dedesubt… Groaznic! Poate si de aici expresia ca… ai luat teapa!

Sunt inca in picioare ruinele vechiului castel ce domina zona, castel ce apartinea guvernatorului Transilvaniei, boierul Martinuzzi. Vintu de Jos era in vechime un loc important, unde era cel mai mare targ de peste uscat si afumat din zona. De asemenea, se pare ca aici Orient Expressul avea cea mai importanat oprire in Transilvania, unde calatorii faceau legatura cu cetatea Sibiului.

 

Inca de pe vremea romanilor, dupa razboialele cu dacii, Legiunea a XIII-a Gemina s-a stabilit aici. Atunci s-a infiintat cetatea Apulum, devenit orasul Alba Iulia. Zona a capatat importanta din ce in ce mai mare, ajungand ca boierul local, Martinuzzi, sa fie chiar unul dintre candidatii la a deveni Papa. Se pare ca nu a ales cartile bune si a fost numit, totusi, cardinal. (De unde si numele hotelului.)

In acelasi castel si-a gasit sfarsitul si Aron Voda (denumit si Aron Tiranul), fiul lui Alexandru Lapusneanu. El si-a cumparat tronul Moddovei pe bani multi – peste 400.000 de galbeni – si a fost sprijinit spre a fi nominalizat de Poarta de catre ambasadorul englez. La schimb, Aron i-a platit acestuia toate datoriile avute. Apoi, ca sa faca rost de bani, a bagat noi biruri, pe care le strangea de prin sate cu asistenta soldatilor turci. Normal ca dupa aceea a  facut parte din alianta anti-otomana, alaturandu-se lui Mihai Viteazu, in speranta de a nu mai plati darile colosale catre Sultan. Cu toate ca a luptat impotriva turcilor si si-a mentinut loialitatea, Sigismund Bathory il detroneaza si il inchide, cu toata familia, in anul 1595, in acest castel. Doi ani mai tarziu, este otravit si va fi ingropat la Alba Iulia.

Pe domeniu veti gasi un nou castel, decorat si mobilat intr-o abundenta nebanuita. Hotelul aflat in apropiere este dotat cu restaurant si cu centru SPA, cu sauna, jacuzzi si tot ce trebuie pentru relaxare. Conferinta, care a fost principalul motive pentru care am ajuns aici, s-a tinut intr-o cladire alaturata, speciala pentru evenimente de mari dimensiuni, cu sala de conferinte, dotata cu tot ce este necesar, loc de luat masa si suficient spatiu pentru party 😊

Amabilitatea gazdelor noastre a fost deosebita si de aceea am indraznit sa scriu acest material, cu speranta a veti beneficia si voi de momente placute aici. Recomand cu caldura locul, mai ales daca doriti o oaza de liniste in inima Transilvaniei, inconjurati de dealurile blande si de un peisaj atat de pitoresc.

 

TINDARI – sau despre o Sfânta Marie neagră și legendele locului…

În călătoria noastră prin Sicilia am ajuns la Tindari. Locul se afla între Milas și Agatirno, în Ponta di Milazzo și la 50 km de Messina. L-am vizitat la întoarcerea dinspre Cefalu înspre Terme Vigliatore, acolo unde am avut hotelul pe perioada periplului nostru sicilian. Vechea așezare Tyndaris a aparținut Greciei și a fost fondată de Dionisos în anul 396 î.Hr. Numele îi este dat dupa Tíndaro, regele Spartei.

dav
cof

Ca în mai toata Sicilia, micile așezări sunt cocoțate taman în vârfurile stâncilor sau dealurilor. Așa că, mai mereu ai de străbătut niște „ace de păr” întortocheate pentru a ajunge la ele. Stilul acesta de construcție urbană a fost dictat de rațiuni strategice, de apărare. În acest fel, cetățile aveau o perspectivă mult mai largă asupra mării sau împrejurimilor și erau mult mai greu de cucerit de către invadatori. Evident ca era greu sa aduci acolo materialele de construcție, apa și toate cele necesare traiului, în schimb partea de securitate a cetății merita efortul. În comparație, la noi mai toate satele sunt in vale, ca așa era cel mai comod. Dar și cel mai ușor de cucerit…

Insă drumul anevoios până sus merită orice efort. Aici marea catedrală domină totul, iar perspectiva asupra mării si litoralului este de vis.

Locul este de o frumusețe aparte, atât vechiul sanctuar, cât și cel nou, fiind clădite pe cel mai înalt punct, la marginea malului abrupt ce coboară drept spre marea aflată la mare distanță la poale. Acolo se văd cele patru lacuri, ca niște lagune, formate din lângă plajă. Nisipul fin și culoarea incredibilă a marii fac imaginea să fie absolut breathtaking. La intrarea în vechiul sanctuar te întâmpină doi îngeri sculptați, care te invită înăuntru. În interior găsești o fereastră de la care se deschide perfect o perspectivă atotcuprinzătoare, pentru a putea admira atât litoralul, marea, cât și cele patru lacuri așternute sub tine, la baza stâncii.
În sanctuarul nou se găsește o statuie a fecioarei Maria de culoare neagră, deoarece este sculptată în lemn de cedru de Liban. Ea se află deasupra altarului și este scoasă din biserică, în procesiune, o dată pe an, de 8 septembrie, când se serbează Nașterea Sfintei Marii. Se spune că s-a ales această reprezentare, pentru că Fecioara este aceeași pentru toți, iubindu-ne necondiționat, indiferent de culoarea pielii.


Există și o legendă locală, ce spune că, odată, o femeie avea un copil foarte bolnav. Și se ruga in continuu la Fecioara Maria să îi vindece copilașul. Aceasta a făcut o minune și i-a îndeplinit dorința femeii, iar copilul s-a însănătoșit. Femeia a vrut să îi aducă o ofrandă binefăcătoarei ei si a venit cu copilul la Fecioară, pentru a-i mulțumi. Însă atunci când a văzut-o atât de neagră, a zis că ea nu poate să îi aducă recunoștința ei unei femei atât de urâte. Atunci, copilul, pe care îl purta în brațe, i-a căzut în mare. Disperată, femeia a rugat-o iarăși pe Fecioara Maria, spunându-i că, dacă într-adevăr este o sfântă, să mai facă și o a doua minune și să îi mai salveze o dată copilul. Fecioara a ascultat-o și atunci a creat acea limbă de plajă care se vede de la fereastra bisericii. Pe această bucată de nisip, un marinar i-a adus femeii copilul recuperat din valuri.
In biserică am avut parte și de o imagine absolut fabuloasă. Când am ajuns noi, era cam după cinci după-amiază si soarele cobora spre apus. Lumina dulceagă de octombrie întra înăuntru prin geamurile vitrate aflate deasupra navei principale, undeva în dreapta. Ei, și acele vitralii o filtrau în așa fel încât arunca ca o vâlvătaie, ce plana pe pereți și cădea de-a curmezișul altarului. Chiar se crea o atmosferă ireală, ceva ce poate părea chiar mistic.

Cotrobăind pe acolo am descoperit și un mic restaurant care are câteva măsuțe aflate chiar pe marginea malului înalt, astfel încât îți oferă o priveliște pe care nu o vezi decât în filme din alea romantic-siropoase. Totul, la umbra unui venerabil măslin și înfofolit în mii de flori de bougainvillea.
Mai multe foto aici!

Video cu pitorescul restaurant, aici!