Miracolul din Anzi, sau SOCIETATEA ZĂPEZII
4-TH OF JULY – ZIUA AMERICII! Bunicii au sperat, în zadar, să vină americanii să-i protejeze. Noi avem noroc…
Bunicii mei au sperat, după război, că vin americanii. Toată generația lor știa ce înseamnă pericolul sovietic și tânjeau să fie salvați de americani. Am auzit că în unele cazuri, oamenii chiar se suiau pe dealuri să scurteze zările, doar-doar or vedea avioanele soldaților americani.
Nu a fost așa! Churchill a bătut palma cu Stalin și ne-a dat în schimbul Greciei, unde el avea interese majore, mai ales pe mare. Lui Roosevelt i-a spus de înțelegerea asta abia după o săptămână… Asta e, nu degeaba Anglia are și supra-numele de Perfidul Albion.
Acum, americanii sunt aici, nu doar cu firme, ci cu resurse, soldați, tehnologie, sprijin. Și asta e foarte bine, ne-am demonstrat caracterul de partener loial, în toate ocaziile în care am fost solicitați. Evident, ei nu fac asta în mod gratuit, au interesele lor. Dar, atâta timp cât ele coincid cu ale noastre, e perfect!
Știu și ce spun unii, că suntem sclavi și de aia suntem, probabil, cei mai pro-americani dintre europeni. Dar nu eram tot români și când au venit rușii peste noi și au fost urâți din toată ființa? Atunci nu mai eram sclavi? Sovieticii s-au comportat ca niște barbari, au furat, omorât, violat și distrus de voie. Ne-au demontat tot ce a construit regalitatea în România, au decimat (în sensul propriu, folosit de români, adică a zecea parte!) toate elitele, din orice domeniu, sau le-au băgat la închisoare, ori le-au trimis la canal. Au furat tot ce au putut de aici, de la Tezaurul României, până la grâu și petrol. Au deformat societatea și au așezat-o cu fundu’n sus, eliminând valorile și promovând mediocritatea. Tot ce au făcut ei a fost să lovească la temelia societății noastre, care începuse să ridice capul, prin modernizare și aliniere la cultura și valorile europene. Noi nu avem spiritul comunist în sânge, cum, se pare, că ei încă îl au chiar și acum, după mai bine de o sută de ani de comunism. Ei au nevoie de un “tătuc”, care să îi dirijeze și să le ardă câte-o joardă pe spate când nu țin calea dreaptă.
Acum ne bucurăm că privim liniștiți războiul din Ucraina, strict din punct de vedere al securității noastre. Pentru că suntem în NATO și știm ca bazele militare de aici vor fi și mai sporite. Dar dacă nu eram în NATO? Dacă eram în situația Moldovei? Câți ar mai fi rămas în țară, câți și-ar fi luat tălpășița deja?
Sunt unii care, știindu-se apărați de NATO, tot au un discurs anti și sunt pro-Puțin. Merci, e mișto să dai din gură și să critici când știi că nu ți se poate întâmpla nimic.
Așadar, eu chiar mă bucur că America ne sprijină și ne consideră partener strategic, iar semnalele care vin în ultima vreme arată clar o intensificare a relațiilor noastre, pe toate planurile. E evident că poziția României în ultima vreme devine din ce în ce mai importantă, atât pentru America, cât și pentru întreaga alianță Nord Atlantică.
Așadar, nu pot decât să urez Americii…
Happy Independence Day and God Bless America! 🇺🇸🎉
Noi nu dăm vrabia din mână pe Pasărea Măiastră…
Am avut norocul să ajung acum câţiva ani în Uruguay, în stațiunea cea mai renumită de pe malul Atlanticului, Punta del Este.
Și în acea săptămână cât am stat acolo, am vizitat şi muzeul Ralli, ce are o colecție impresionantă de opere de artă, atât pictură cât și sculptură.
Pe lângă Dali (a fost singura oară când chiar am putut mângâia o operă al lui Dali) și alți artiști geniali, pe un perete erau câteva medalii comemorative, special concepute pentru a omagia artiștii lumii. Tare m-am mândrit când, pe langa Leonardo da Vinci, Vincent Van Gogh ori Rafael, am descoperit numele lui Constantin Brâncuși. Eu, venit din România, până la capătul lumii, să descopăr aici ceva de acasă. Și ceva atât de mișto!
Am postat asta pentru că tocmai a fost ziua de naștere a lui Constantin Brâncuși. Cel care a dorit să-și doneze operele (230 de sculpturi, desene și mii de fotografii) din atelierul propriu statului român, dar a fost refuzat de Academia Română, condusă de comuniștii vremii. La respectiva ședință de evaluare au luat parte Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu, Geo Bogza, Victor Eftimiu și sculptorul Ion Jalea. În procesul verbal s-a notat că “Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură, fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte.”
Asta spuneau academicienii noştri despre cel care, în 1937, marele artist Henry Moore scria că „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”.
Cu alte cuvinte, nu-i aşa, noi nu dăm vrabia din mână pe Pasărea Maiastră.
Când se va scrie, vreodată, procesul real al comunismului în România, poate se va lua în considerare şi această faptă. Deşi mă îndoiesc că există… crimă culturală.
Turist în România: 2 MAI
În 2 Mai am ajuns seara pe la 10 și, ca de obicei, nu aveam nimic rezervat. Când merg undeva cu mașina, nu prea rezerv. Prefer să-mi aleg locul acolo unde ajung, să văd dacă-mi place. Am ajuns la niște vile unde mai fusesem in urmă cu ani, când abia se construise, prin 2008, și mi-a plăcut: Vilele BIANCA. Am sunat la numărul de pe cutia luminoasă, (pentru cei interesați, am pus și o poză cu numărul) mi-a răspuns doamna Vali, care ne-a găsit o cameră imediat. Foarte mulți îi spun doamna Bianca, însă Bianca este numele fetiței gazdei.
În curte sunt mai multe vile, unele dintre ele doar cu cazare de câte o cameră, dar și un apartament de două. Totul cu aer condiționat, iar partea cu parcarea am rezolvat-o imediat, e inclusă în preț și se face în curte, ceea ce, în perioada asta și pe tot litoralul este chiar o realizare.
După cazare, am plecat în Vama Veche, să ne dăm în cap, dar asta e o altă poveste 😜
Dimineața, micul dejun l-am luat la terasa-restaurant din curtea proprietății, unde pomii din jur asigură o umbră minunată și un aspect atât de pitoresc. Am luat o omletă dumnezeiască! De sus, de pe scări, se vede marea, iar tot locul este amenajat cu un gust desăvârșit. Se vede că Vali iubește ceea ce face, de aceea oaspeții se simt atat de bine acolo și revin cu placere.
Vă dați seama că nu am ratat ocazia de a face o poză împreună 🤗
Prima oară am fost în 2 Mai acum vreo 30 de ani, când băieții noștri erau mici. Cazarea la curte, la gazdă era de preferat unui hotel, pentru că aveau loc mai mare și mai variat de joacă. În plus, accesul la bucătărie era facil.
Am stat atunci la Tanti Fenia, o femeie puternică, energică și o gazdă desăvârșită. Lipoveancă, ca mulți din cei care trăiesc acolo. După înființarea satului, semnată de Mihail Kogălniceanu în 1887, aici s-au stabilit mulți rusi lipoveni, persecutați de regimul țarist din Rusia.
Fenia, care avea casa pe ulița principală, la sosea, aproape în centrul satului, ne asigura micul dejun și prânzul, iar seara mergeam la câte o terasă, le luam la rând pe toate. Îmi amintesc că, în grupul in care eram, destul de numeros, spuneam că mergem “la chinuiți”, atunci când mergeam la terasa Dobrogeanul, unde aveau ăia la vedere, niște pui ce se învârteau la rotisor. Și arătau așa, îngrămădiți, chinuiți. Pe vremea aia, nu prea aveam bani (ăsta era al doilea motiv pentru care mergeam la 2 Mai și nu în Neptun, sau Mamaia, care erau standardul de lux pe vremea aia), iar o ieșire ” la chinuiți” ni se părea cam scumpă. Acum găsești astfel de pui, cu siguranță mult mai buni, la orice grătar afară al oricărui magazin Kaufland și e cea mai ieftină alegere 🙃
În grădină, gazda noastră avea toate cele necesare pentru a asigura masa. Nu prea cumpăra nimic. Așa încât, la prânz, aveam rezervat unul din cele două umbrare din curte, acoperit de viță de vie, care asigura o umbră răcoroasă. Aducea un lighean de ciorbă, din care fiecare își punea cât voia. Apoi pe o tavă friptură de pui și alte două ligheane, unul cu cartofi prăjiți și celalalt cu salată. Totul, inclusiv puii, din producție proprie. Vă dați seama cât muncea familia să aibă așa ceva, pe durata întregului sezon estival.
Hahaha, după două săptămâni la Tanti Fenia, când s-a terminat concediul și am vrut să plec la serviciu – eram la Radiotel pe vremea aia – nu mă mai încăpea nicio pereche de pantaloni! A trebuit să-mi cumpăr un costum nou, că eram în sales și mereu eram la costum.
Drumurule prin sat erau de pământ, doar șoseaua spre Bulgaria era cu asfalt. De multe ori mergeam desculț prin țărână, de la plajă spre cazare.
În alți ani am mai fost la tanti Marusia și la alte gazde, al căror nume nu mi-l mai amintesc. Una dintre terasele celebre de atunci, încă și acum în funcțiune, era La Dinamo. Plimbarea de seară, pe vremea aia, era pe faleză, care, practic, era malul mării, cocoțat la 10 – 20 de metri peste nivelul plajei, unde erau casele cele mai faine. Nu vedeai de acolo decât marea! Știu că aveau casă acolo Stela Popescu, pe care am și văzut-o într-un an la balcon, scuturand niște cearceafuri, parcă și Sergiu Nicolaescu și alte personalități culturale. 2 Mai avea un farmec aparte, nu era stațiune, era așa, mai boem. Avea și o zonă unde se făcea nudism, așa că era frecventată de oameni mai deschiși la minte.
Plajele foarte pline, ceea ce mă bucură, asta înseamnă că și în viitor localnicii vor prospera și vor investi mai mult. 2 Mai s-a dezvoltat enorm, găsești cazare pentru toate prețurile, stelele și pretentiile, deci este un loc ce îmbină perfect viața la țară cu mersul la plajă.
Minunat!
Turist în România: OLIMP
Turist în România: OLIMP
După Mamaia, am plecat prin Constanța, spre sud. Orașul s-a curățat mult, arată tot mai bine, Centrul Vechi e mișto, mai e de lucru, dar e îmbucurător că se va reface Cazinoul. Sperăm cât mai repede, pentru că era ca un dinte cariat, într-un loc atât de simbolic și de pitoresc.
Am aflat că s-a refăcut complexul Panoramic – Amfiteatru – Belvedere și am trecut să-l vad. După ce era proiectat inițial ca o splendoare arhitectonică, lansat acum 50 de ani, a valorificate perfect relieful golfului în care a fost plasat. Cu o construcție multi-volumică foarte complexă, asigură tuturor camerelor vedere la mare. La fel pentru toate terasele și restaurantele. Din păcate, în ultimii ani se jerpelise de tot, ca multe dintre fostele noastre atracții. Am înțeles că l-au revitalizat tot băieții de la Phoenicia, cei care, de fapt, au construit și cartierul în care locuiesc eu 
A ieșit un loc extrem de reuşit, cu nu știu câte sute de camere, cu zeci de terese, baruri și restaurante, totul nou, modern și de bun gust. Pe lângă clădirile în sine, multe piscine, atât pentru adulți cât și pentru copii, locuri de joacă și alte atracții. Cand am fost noi, se organizau concursuri de stropit cu apă între părinți și copii… Nu vreți să știți ce nebunie a ieșit acolo. Am pus aici un video. 
Foarte mișto locul, se vede investiția masivă, iar asta va aduce, sunt convins, și mulți turiști în viitor. Bravo lor! 
În rest, Olimp și Neptun s-au mai curățat, arată mai bine decât în urmă cu câțiva ani.
Plaja din Olimp, în golful din zona marilor hoteluri, alea cu nume de regiuni românești, arată foarte bine. Amenajată cu gust, curată, muzică mișto mixată live de un DJ, multe flori și palmieri în ghivece uriașe. Apa curată în zonă, chiar arată a plajă cu care te poți prezenta bine în orice loc din lume. Din păcate, în hotelurile alea nu prea s-a investit, unele sunt deja dezafectate, însă, probabil și asta vine cu timpul.
Turist în România: Mamaia
MAMAIA
Împreună cu Mircea, fiul cel mare, am făcut o ieșeală la mare, la noi. Pentru că nu prea am stare să rămân mult timp în același loc, am cotrobăit aproape pe tot litoralul.
Fără nicio pretenție de pricepere în turism, sau evaluare în genul ăsta, o să las aici impresiile mele despre experiența în locurile pe care le-am văzut acum. Este strict percepția mea și e posibil să nu fie împărtășită de alții. E doar o informație, ce poate fi utilă și pentru altcineva care ar vrea să viziteze aceleași locuri.
Așa că încep cu Mamaia.
În ultimii ani, de câte ori merg în Mamaia, stau în principal în zona de nord, pentru că acolo se întâmplă lucruri. Nu spun că în partea clasică nu e mișto, mai ales că în timp s-a refăcut și faleza, hotelurile, ori au apărut lucruri noi. Dar parcă nordul e mai dinamic, acolo era pur și simplu, câmp și totul e nou, modern, în genere de bun gust. Acolo, fiind spațiu, au loc și evenimente, cum a fost și show-ul lui Jamiraquai, pe care l-am văzut pe plaja H2O.
Si cluburile, tot acolo sunt, iar eu ascult mult muzica de clubbing.
Evident, au contribuit și conferințele Vodafone, organizate în zonă, în care eram cazat la Phoenicia Luxury, ceea ce mi a permis să văd evoluția de la an la an a zonei. Plajele s-au lățit în toată Mamaia, ceea ce i-a deranjat pe unii, care eu de străbătut distanțe prea mari de pe șezlong până la apă… Ciudată perspectivă. Ar trebui să fie bucuroși, că mai merg și ei un pic, cât de cât “să-și facă pașii”. Ei nu știu, poate, cum era acum câțiva ani, când apa mâncase plaja până la vreo 10 m de hoteluri, așa încât, ca să treci, trebuia să urci pe terasa hotelului, ca să nu intri în apă. Citiți tirurile din presa de acum 10 ani, că dispar plajele din România și România întra în faliment turistic pe litoral… Aste e, niciodată nu suntem mulțumiți!
Au apărut în zonă clădiri mari, bine proiectate, cu multă sticla, palmieri în jur și lifturi exterioare. Complexul Nordis e un bun exemplu, nu singurul. Cu o arhitectură vălutită, ca tot suntem la mare, se integrează mișto în toată zona. Abia aștept să văd finalul, pe hârtie arată bine planurile. Nu e singurul complex apărut, și semnele sunt bune. În mintea mea, cu cât mai multe investiții în turismul nostru, mai ales de așa anvergură, cu atât mai bine. De aici și plajele lărgite, cineva chiar se gândește strategic, în viitor. Multe dintre hotelurile noi de aici poți să le pui în Miami, se integrează la fel de bine și acolo.
De fapt, ca și Mamaia, Miami Beach e tot o limbă de pământ între ape.
Prețurile, evident, mari. Ca exemplu, să comparăm mere cu mere, un porumb fiert este 10 lei în Mamaia și 6 lei în Vamă 
Poți găsi plaje de toate felurile și toate gusturile. Cu muzică pusă de DJ și șampanie rose la roabâ, sau pe șezlong normal, ori, de ce nu, pe prosop sau cearșaf propriu, sau direct pe nisip.
Mai sunt destule clădiri în construcție, chiar și terenuri încă goale, dar în perspectivă Mamaia va fi din ce în ce mai bine, cu părți medium, dar și premium.
La plecare, am dat o tură și prin Năvodari, care, practic, e lipit acum de Mamaia. S-a umplut, s-a construit enorm, rar mai vezi un teren viran, ceea ce e o dezvoltare extraordinară. Bravo lor, se vede că primăria a ținut cât de cât sub control regimul de înălțime egal și PUZurile, pentru că nu am observat anomalii.
Însă ambele, și Mamaia Nord, dar și Năvodari, suferă de prea puțin “verde”. E firesc, atunci când cumperi terenul cu atâția EUR, nu-ți vine să nu construiești pe el cât mai mult, ca să lași să crească pomii… Probabil, odată cu trecerea timpului, va mai crește vegetația și va mai diminua vederea atâtor betoane.
Oricum, după părerea mea, Mamaia este acum cea mai de soi stațiune de la noi.
– Pentru mai multe foto si video, click aici!
Schi in Bucovina
Schi în Bucovina. Acum câteva zile am fost într-o mică vacanță de schi la Câmpulung Moldovenesc. Nu mai schiasem de câțiva ani și am zis că e momentul să reiau. Din lene, comoditate, nu știu de ce, am făcut o pauză atât de mare… Am învățat să schiez în anul întâi de facultate, în vacanța aia de iarnă de o saptamana. De atunci, am mers în fiecare an să schiez, însă de la un moment m-am lăsat pe tanjala…
Nu mai contează. Am pus în zilele alea postări despre asta și am primit mai multe întrebări, din multe părți, despre condițiile de cazare, de schi, sau despre tarife. Așa că voi expune aici toată experiența.
Aici este albumul foto/video cu toate cele
Din București, până la Câmpulung Moldovenesc sunt peste 500 de km. Așa că, practic prima zi 3 doar drumul, fără schi.
CAZARE & MÂNCARE. Am rezervat la Casa Burduhos, care are cont cu acest nume pe Facebook. Gazde nemaipomenit de primitoare, unde te simți excelent. Patronii au și o brutărie, așa că vă imaginați cam cum era pâinea prăjită dimineața. Iar bonus la fiecare masă erau niște gogoși aburinde, proaspăt scoase din bucătărie. Niciodată nu am avut mai clară senzația că se topesc în gură…. Delicioase!
Cât despre renumitele feluri bucovinene, multe din feluri erau preparate din ingrediente locale, sau chiar proprii. Am pus în albumul ăsta poze cu mâncarea. Nu ratați mai ales sarmalele “happy face”, pe care, sincer, nu le-am mai văzut nicăieri! Pentru că în perioada asta nu erau deschise decât localurile și restaurantele pentru cei cazați în respectivele unități, am mâncat doar la gazdele noastre. Dar a fost atât de bine 🤗
Aaaa, si era sa uit! Cu ocazia asta am descoperit un vin misto: Lejereanu! Super smart baietii de l-au lansat, foarte bun vinul!!
PÂRTIA DE SCHI. E cam la 5 km de oraș și se ajunge pe o șosea ce șerpuiește printre văi. Are 2850 de metri, probabil cea mai lungă din țară, cu câteva porțiuni roșii. Însă eu, nivel mediu, am reușit să cobor fără probleme. Am pus și câteva poze și video din diverse porțiuni. Urcarea se face cu cabina, cam 12 minute, iar coborârea, depinde de stilul fiecăruia. Eu făceam cam 14-18 minute. Asta fără opriri, sau căzături 🤣
Multe porțiuni sunt absolut plate, panta puțin înclinată. Pur și simplu stai în clăpari și admiri peisajul. Care, credeți-mă, e minunat. De sus, de la plecare se deschide o panoramă fabuloasă a munților Bucovinei. Iar brazii care străjuiesc pârtia sunt extrem de pitorești. Jos, la sosire este parcare, sunt terase, baruri, tot ce e necesar. Și sus este un bar, dotat cu tot ce trebuie să-ți faci curaj pentru o nouă coborâre. Nu am prins aglomerat, probabil a fost unul din ultimele weekenduri de schi, așa că nu am stat niciodată la coadă. 8n prima zi am făcut 11 coborâri. A doua zi eram deja rupt în bucăți și am venit și mai târziu la pârtie, am făcut doar 5.
TARIFE. Am făcut fotografii cu tarifele atât la urcare, cât și la închiriere echipamente. Sunt centre chiar lângă pârtie, nu e problemă. Ultima urcare e la orele 19,iar băieții așteaptă până cobori, așa că nu ai motive de stres cu ora predării echipamentului.
ÎN ZONĂ ai atâtea locuri minunate de vizitat, în cazul în care nu mai ai energie pentru schi, sau nu e vremea potrivită. Am fost la Cheile Gura Dracului, am urcat pe TransRarău, până la Hotelul Rarău, am vizitat mănăstirea Voroneț, iar apoi, pe drumul de întoarcere, am deviat prin Fălticeni și Dolhasca, unde am găsit o bijuterie, mănăstirea Probota. Dar toată zona Bucovinei este la îndemână, cu Vatra Dornei, cu mănăstirile ei fabuloase, așa că un concediu aici, mai ales în condițiile actuale, este o adevărată bucurie.
Am postat sute de poze&video cu toate locurile vizitate, așa că le puteți accesa oricând. Enjoy 🤗
Notă: în album sunt multe video-uri, la sfârșit.
9/11
Eram la birou, pe vremea aia eram la CONNEX, undeva la etajul șapte în CBC, sediul din Nerva Traian. Eram băgat într-un Excel până-n gât, atunci nu ascultam știri în timp ce lucram. Mă sună Ana și mă-ntreabă dacă am aflat. Ce? Că a fost un accident și un avion a intrat într-unul din Gemenii din New York.
Am fugit la etajul zece, parcă acolo era un televizor, într-o sală de ședințe. Ne-am strâns mai mulți si am dat pe tot ce era canal de știri. Toți preluau direct imaginile de la CNN. Acolo am văzut în direct și al doilea atac. Chiar un comentator de pe la noi spunea că pilotul a făcut o eroare și că poate a nimerit, din greșeală, in clădire. Omul nu era prost, dar la momentul ăla nu-și imagina nimeni că asta va fi arma care va schimba lumea.
Pentru că, după aceea, nimic nu a mai fost la fel.
Imaginile se succedau cu repeziciune, totul era contra cronometru, culminând cu intervenția pompierilor și a polițiștilor în cele două Turnuri. Care, din păcate erau reale, nu dintr-o poveste cu efecte 4 D, despre hobbiți si inele fermecate. Sauron era mai activ ca oricând până atunci!
Apoi a intervenit calmul. Echipele de intervenție au intrat să scoată supraviețuitorii, cei din clădirile atacate coborau, alandala, îngroziți, pe scări. Singurii captivi erau săracii oameni de deasupra impactului, în fiecare bloc, prinși intre cer și pământ. Unii nu au rezistat și și-au luat singuri zborul. Final. Alții au rămas acolo, captivi în eternitate. Însă in momentele acelea nimeni nu-și imagina că acalmia aia era liniștea dinaintea furtunii…
S-au prăbușit parcă la relanti, într-o încetineală sinistră, ca într-un balet identic, grotesc și elegant, unul câte unul, topindu-se în fum și în istorie, pentru totdeauna. Știu că la scurt timp am mai urmărit căzând încă un bloc din apropiere, dar nu mai știu din ce cauze…
După aceea, am aflat și de atacul de la Pentagon și de ultimii sacrificați fără vină, cei din avionul căzut în Pennsylvania, celebrul zbor 93 United Airlines.
Bineînțeles că au fost croite toate scenariile posibile, conspirațiile și demonstrațiile științifice cum că, de fapt, totul a fost un fake, regizat de unii pentru a avea motiv să-i atace pe alții. Exact ca și cu Aselenizarea și primul pas pe Lună, al lui Neil Armstrong.
Ce m-a mirat pe mine personal, e că atacul de la Pentagon nu a fost filmat de nicio camera TV, deși sunt convins că atât clădirea, cât și întreaga zona erau împânzite de sisteme CCTV, doar e ministerul lor de apărare!
Apropo de CNN, îmi amintesc că de atunci au lansat moda burtierelor fluide, ce se derulează în continuu cu diverse știri. Modă preluată imediat de toate televiziunile de știri. Și al doilea fapt ce m-a uimit la ei: cel puțin o săptămâni după atacuri, nu am văzut pe CNN nicio reclamă! Deși poate că era cea mai urmărită televiziune, cu rating-ul imens, nu au difuzat niciun minut cu reclamă! Au renunțat, de bunăvoie, la milioane de dolari. Asta înseamnă respect pentru telespectatori și pentru victimele atacului. Au considerat că nu este moral să facă profit pe seama durerii, morții și dezastrului.
Încerc o paralelă cu ce se întâmplă la noi. Cu cât oroarea e mai mare, cu atât minutele de reclamă sunt mai multe… Vedeți de curând cazul Caracal.
Poate au fost atacuri reale, poate conspirații, nu știu. Cert este că acolo au murit mii de oameni. Si că niște clădiri reprezentative ale New York-ului nu mai există. Ele dădeau ștampila orașului, deveniseră elementele de identificare ale lui.
Mircea, fiul meu cel mare, de când era mic mă tot întreabă de ce e atât de greu să faci bine și atât de ușor să faci rău. Nu știu, însă Omenirea se pare că a avut mereu răspunsul…
În 1994, cu șapte ani înainte de atac, EXACT în aceeași perioadă din septembrie (vezi foto. Chiar, acum cand am cautat programul excursiei, mi-am amintit si ca am văzut CATS, cel mai longeviv show de pe Broadway. Dar despre asta, cu alta ocazie…), am avut șansa să vizitez New York, Buffalo, Niagara Falls și Chicago – unde este amplasat sediul central Motorola. A fost o excursie de 12 zile oferită de Motorola, pentru 12 sales manageri din Europa care aveau rezultate deosebite în vânzări. Atunci eram la Radiotel și vindeam pagere Motorola. Dar despre asta, vă povestesc altă dată…
După cum mă știți, am făcut și atunci sute de poze, chiar dacă era epoca filmului negativ, ce trebuia developat și transpus apoi pe hârtie, nu ca acum, în epoca digitală. Pentru aici le-am selectat doar pe cele mai reprezentative, cu Gemenii. I-am vizitat, jos la parter, unde era holul mare de la World Trade Centre, cu toate steagurile țărilor membre ale Organizației Comerțului, inclusiv al României. Lângă Gemeni, peste drum, era o mare galerie acoperita complet cu sticla, în care dominau niște palmieri uriași. Clădirea respectivă a fost construită pe malul Hudson River, folosind o fundație creată artificial din pământul scos pentru a construi subsolurile Gemenilor.
Am mers cu o navă cu pânze până în larg, plecând de la Pier 17 dând rotocoale sudului Manhattan-ului, prin fața Statuii Libertății, trecând pe sub Brooklyn Bridge. Indiferent unde eram în zona aia, ochii mi se lipeau de Gemeni. Dominau toată perspectiva cu alura lor semeață, de o eleganță supremă. Am zburat cu elicopterul, de undeva de pe Hudson River, am survolat Manhattan, aproape chiar prin fața Turnurilor, până la Statuia Libertății, în jurul căreia am făcut o tură completă și înapoi. La câțiva ani după atac, revăzând fotografiile astea, mă gândeam că din unghiul ăsta poate au văzut Gemenii și sărmanii pasageri care au fost în cele două avioane…
Pe ei nu am urcat, ci doar pe Empire State Building, asta e! așa era programul ales de organizatori.
Când am ieșit din World Trade Centre, exact în spate, între cele două turnuri, era un părculeț. M-am așezat pe o bancă și tocmai atunci am luat dintr-un pachet ori ultima gumă de mestecat, ori ultimul Tic-Tac. Și nu am mers să arunc la coș pachetul gol, ci m-am gândit să las și eu ceva acolo, în locul ăla! Mai ales ca pachetul îl aveam de la București. Am îngropat cutia în pământ, în spatele băncii. Credeți-mă, este adevărat, există cineva care știe toată povestea.
Premoniție? Lene? Prostie? Habar n-am. Sunt convins însă că acea cutie a ars și ea la 9/11… Și odată cu asta, ceva din mine.
Prințul din parc
În weekend, când am fost la Onești, am ieșit împreună cu Ana s-o plimbăm puțin pe Lili-Blue. Și am ajuns în parc, unde era cât de cât umbră, mult mai suportabil pe vipia aia. Parcul îl știu de aproape patruzeci de ani, 38 mai exact, de când am ajuns prima oară în oraș, pentru că tocmai o cunoscusem pe Ana în anul întâi de facultate și m-a invitat la ziua ei.
Apoi, când erau Mircea și Dan mici și îi plimbam cu căruciorul, știam pe dinafară câte trepte sunt la intrare, sau câți pași fac de acolo și până la statuile scriitorilor.
Surpriza plăcută a fost că am găsit toată zona foarte bine întreținută, curată și, cu toate că fusese sâmbătă seară festivalul berii (acum nu mai e voie să-i zică așa, îi spun festivalul verii!), nu era deloc mizerie pe acolo. Încă mai erau toate cele instalate, pentru că în seara aia urma un eveniment și mai baban 🙂
În partea de jos a parcului este amenajat un mic lac, unde acum sunt și nuferi si rățuște drăgălașe. Chiar atunci venise cineva să le dea de mâncare și am întrebat ce le dă. Erau covrigi, d-ăia brașoveni, pe care îi rupea în bucățele mici.
Hahaha,… mi-am amintit cum era să-l scap pe Mircea în apa lacului, când era mic. Începuse să meargă destul de bine și ne învățasem ca atunci când ajungeam la lac, eu să rămân pe o bancă, iar el să adune pietricele și să le arunce, una câte una, cât mai departe pe luciul apei. Și petreceam asa, cam un sfert de oră, până se plictisea de aruncat și apoi plecam spre zona toboganelor. Vremea era cam de iarnă și avea niște ghetuțe mai înalte așa, care îi țineau bine glezna. Ca sa arunce cât mai departe, Mircea își făcea avânt, până se proptea în parapetul de pe marginea lacului și atunci dădea drumul pietrei. După care se întorcea să culeagă alta. Odată s-a năpustit cu o forță mult mai mare și, dintr-o dată a-a răsturnat peste parapet. L-am crezut direct în apă. M-am repezit să-l salvez și atunci am văzut că, practic, era agățat cu vârful ghetelor de partea cealaltă a parapetului. Ca-n parodiile alea cinematografice, în care personajul principal rămâne agățat deasupra hăului ținându-se doar cu o falangă de la deget. Nu că ar fi fost apa mare, dar nu cred că era potrivit să-l duc murat acasă 🙂
Scena pentru festival era amenajată lângă sala de sport Nadia Comăneci și acolo erau amenajate și corturile cu bere, grătare și catering, iar mesele erau întinse pentru câteva sute de persoane.
Lili-Blue era foarte excitată de toate mirosurile de pe-acolo și de multe ori trecea prin fața unor oameni care stăteau pe bancă, foarte aproape de ei, iar aceștia o mângâiau. E foarte prietenoasă, și-și face peste tot admiratori, de toate vârstele.
Am luat și noi câte o bere, să nu zicem că n-am fost la festival și, când să mergem mai departe, a venit un cățel care a început să se împrietenească cu Lili-Blue. S-au plăcut de la prima vedere (mai corect, mirosire), după care mister a început să vină după noi.
El, frumușel foc! Negru cu alb, cu accente galben-ocru, cu blănița scurtă, aranjată, lucioasă. Svelt, cu mișcări elegante, se ținea după noi.
S-a lăsat mângâiat fără probleme, ce mai! ne lipisem și noi, ăștia mari de craiul ăsta. I-am zis Anei, dacă vine cu noi până acasă, îl luăm cu noi la București. O sa meargă cu Lili-Blue în spate, e suficient loc pentru amândoi. Problema e cum se va înțelege cu cele două pisici, doamna Pisi și cu Pif. Ne-am uitat, nu avea nicio zgarda sau semn că ar aparține cuiva. Pe drum prin parc, am zis hai să îl lăsăm pe el să decidă și sa nu-l ademenim cu niciun “cuțu-cuțu” sau alte îndemnuri. Ți-ai găsit! Bineînțeles că după nici un minut, numai cu privirea-n spate, după el eram și din cuțu-cuțu nu-l scoteam 🙂
Nici nu vă închipuiți ce bucuros mergeam prin parc, tare mândru mai eram de “agațamentul” făcut de Lili-Blue.
Asta cu agațamentul e din liceu, de la proful de germană. Am întârziat la o oră și omul, înainte să-mi dea drumul în bancă, m-a întrebat de ce nu am venit la timp. I-am spus eu o poveste, că s-au blocat tramvaiele pe deal pe la Uranus, iar de acolo a trebuit să vin pe jos până la Izvor, apoi prin Cișmigiu… Aaaa, prin Cișmigiu! Și nu ai făcut și tu ceva agațamente prin parc?
La un moment dat, prințul chiar a luat-o înaintea noastră, dar ne conducea chiar pe drumul cel bun spre casă. Deja mă gândeam că trebuie să-l ducem la vet, să-l verificăm, să-i facem analizele, vaccin etc. Exact înainte să ieșim din parc, bestia a luat-o pe o potecă laterală și a urcat undeva, într-un lăstăriș. Am așteptat să se întoarcă, l-am strigat, nimic! Am urcat și eu, însă acolo era o mare curte, cu o casă ce părea părăsită. Și câinele nostru, nicăieri…
Am coborât trist, cu gândul că poate, poate se întoarce. Aproape tot drumul până acasă am mers cu gâtul întors, doar-doar îl zăresc. Din când în când, am văzut că și Ana mai trăgea cu ochiul în urma noastră. Eh,… nu a fost să fie!
Pe drum, cea mai veselă dintre noi era, evident, Lili-Blue…
Brambura, ambutieat prin țară…
Astăzi am avut treabă la Govora, în legătură cu niște acte. Am plecat pe la șase dimineața din București, să nu prindem aglomerat. Aiurea! Cât ieși de pe autostradă, după Pitești, începe calvarul. Cozi, mers cu a-ntâia, stat, nervi… Nici măcar chef de micii de la Dedulești nu mai ai. Practic, toate trecerile peste munți sunt blocate, că e Valea Prahovei, a Oltului, a Jiului sau a Cernei, tot un drac! Și avem niște locuri, mamă!, atât de mișto!!! Vorba aia: frumoasă țară avem. Păcat că-i locuită… Cum mă, să nu ai tu măcar o autostradă să treacă munții?
Ok, scuze, am derapat, nu ăsta era subiectul. Că tot am ajuns la Govora, am dat o tură prin stațiune și am văzut case mișto și unele locuri unde începe să se construiască. Poate că în curând își va recăpăta faima de odinioară. E clar că, după câțiva mulți ani de declin, stațiunea totuși se ridică. E acolo, în capătul parcului, Hotelul Parc, 4 stele, construit pe la începutul secolului XX (1914) pe baza planurilor unui arhitect francez. Refăcut în 2003-04, arată superb.
După ce am terminat cu actele pentru casă, am trecut pe la Mănăstirea Govora, un loc atât de simplu și de armonios aranjat, încât parcă-ți era frică să respiri, să nu cumva să deranjezi. Însă liniștea pe care ți-o dă este atotcuprinzătoare. Am pus aici câteva fotografii, însă frumusețea de acolo nu poate fi cuprinsă decât cu ochii sufletului. De exemplu, priviți ce splendoare de bougainvillea există în curtea mănăstirii:
După aceea, trebuia să trecem pe la cimitir, să aprindem câte o lumânare pentru Tata Mare și celelalte rude din familia Anei care odihnesc acolo. Zona Govorei, ca toată regiunea din Vâlcea, este deluroasă, având niște unduiri foarte molcome și armonioase. Acolo chiar e un fel de microclimat, similar celui de pe lângă Drobeta Turnu Severin, unde canicula verii nu prea se simte, iar gerurile iernii sunt mai potolite. Ei, și cimitirul ăsta este așternut pe vârful unui deal. În jur, numai coline, acoperite cu verde de toate nuanțele imaginate. Liniștea este desăvârșită, așa că e un loc de reculegere foarte pătrunzător. Exact ” un loc liniștit, un loc cu verdeață”.
Nu luasem din București candele, așa că am intrat într-un supermarket din Govora să căutăm. Am remarcat că în acel magazin de stațiune erau toate mărfurile pe care le poți lua din orice Mega din centrul Bucureștiului. Eeee,… păi așa ceva e un maaare pas înainte. Cu ceva timp în urmă, trebuia să te duci la Râmnicu Vâlcea, la Sibiu, sau chiar la Pitești să îți cumperi ceva mai acătării.
Am cumpărat candele, am luat și niște chibrituri de grătar, d-alea mai lungi și am plecat la cimitir. Odată ajunși acolo, am început să aprindem lumânările. Când am deschis cutia de chibrituri, surpriză! Nu erau ce ne așteptam noi, ci niște alea din carton îmbibat cu gaz… Noroc că mi-am amintit că în torpedou aveam o brichetă 🙂
Tata Mare a slujit și la biserica din Govora Sat, și la cea din Băile Govora, și la Mănăstirea Govora, pentru că acolo e un lăcaș de maici, dar în altarul niciunei biserici nu trebuie să intre nicio femeie, dar a slujit și în biserica de lemn Sf. Niculae, ce se află în cimitir și este declarată monument istoric. Povestea lui este absolut fabuloasă, o găsiți aici și o voi pune și pe blog. Merită s-o citiți, credeți-mă pe cuvânt!
Apoi am plecat către Cozia, un loc unde merg ori se câte ori am ocazia să străbat Valea Oltului în drum spre Cluj, sau trec prin zonă.
Trebuie neapărat să marchez asta: după ce am ieșit din Vâlcea, cam pe la Gura Văii, am început să stăm în coadă. Până la Cozia am mers mai încet decât dacă mergeam pe jos. În Călimănești-Căciulata mașinile erau parcate pe ambele părți ale șoselei, într-o debandadă totală. Șirul în deplasare abia se strecura printre cele ce staționau. Nu am văzut niciodată așa ceva…
Am ajuns la Cozia, un loc de basm care pe mine mă farmecă întotdeauna. Găsiți aici ceva poze.
Pe drumul de întoarcere spre Vâlcea am zis că să mergem și la Băile Olănești. Nici Ana, nici eu, nu fusesem niciodată. E cumva alături de drumul principal si, dacă nu ai treabă acolo, nu ai de ce să ajungi.
Aflat la 13 km de Vâlcea, spre munte, Olăneștiul este bine ascuns, trebuie să treci pe drum printr-o pădure deasă, lăbărțată leneș pe ambele părți ale șoselei. Se deschide o vale de-a lungul râului Olănești, unde mă așteptam să văd o stațiune la fel de suferindă ca multe dintre cele din țară. Când vezi paragina care a cuprins, Băile Herculane, Borsec, Voineasa, Covasna sau atâtea altele, te apucă depresia. Locuri atât de pitorești, cu bogății inestimabile naturale, cu un aer cu putere miraculoasă, sau ape tămăduitoare, ori săruri ce pot vindeca natural, sunt lăsate să rugineascâ, pentru că unii vor să cumpere ieftin tot ce mișcă în zonă. Eee,… am avut o surpriză foarte plăcută. Olănești chiar arată destul de bine, cu multe locuri bine întreținute, cu parcuri decent amenajate și plină de turiști. Bineînțeles că majoritatea erau de vârsta a treia, însă oamenii care caută să-și trateze diverse, ei sunt. Însă am văzut si niște restaurante construite peste râul ce despică stațiunea, ceea ce mi s-a părut așa, interesant, cam cum sunt Autogrill-urile alea din Italia, construite suspendat peste autostradă. Am intrat la unul din ele și am mâncat păstrăv, adus de la niște păstrăvării de pe acolo și a fost foarte ok. Sincer, aveam emoții privind mâncarea, însă oamenii au fost profi și printre clienți am văzut și tineri, și motocicliști din ăia fioroși, cu costume d-alea de piele pe ei, de sus până jos.
Ne-am întors apoi înspre casă, cu gustul amar că oare câți ani ne mai trebuie să mergem și noi, decent, pe autostrăzi prin Romania. Așa, cât să ne putem descoperi țara!
PS. Hai, că iar a trecut de două noaptea, iar mâine am un alt drum lung de făcut prin minunata noastră țară cu infrastructură vraiște. Noapte bună!