Mircea Eliade, despre istoria religiilor, Zalmoxis, hippie și planetizarea culturală și socială

Am dat peste un interviu fabulos, realizat de Monica Lovinescu cu marele scriitor, filozof, istoric, profesor și om de cultură, Mircea Eliade. Înregistrarea este din 1960 (ce coincidenţă, chiar anul în care m-am născut!) și a fost difuzată la Radio Europa Liberă.
Ce voce remarcabilă şi ce timbru elevat am descoperit la cel care a uimit lumea cu a sa formidabilă Istorie a Religiilor şi pe care l-am citit plin de emoţiile vârstei în Maitreyi, Romanul Adolescentului Miop, sau în La Ţigănci, ori Noaptea de Sânziene.
Am rămas fascinat de înălțimea culturală și științifică a dialogului, într-o limbă română admirabilă, atât de bogată, între doi oameni care, de zeci de ani părăsiseră România. Mă gândesc, spre comparație, la cei care, la câteva luni după plecarea în ale țări, nu-și mai găsesc cuvintele în limba în care au crescut. Tind sa cred ca nu prea le găseau nici înainte.
Mă refer şi la oamenii politici, sau conducătorii din orice domeniu, chiar și al culturii, pentru care de multe ori cuvintele devin dușmani, nu aliați.
Admirația mea pentru spiritul vizionar al lui Mircea Eliade este desăvârșită: a definit, încă de acum 60 de ani, prin cuvântul “planetizarea” culturală, industrială, sau socială, ceea ce avea să devină ce noi acum numim “globalizare” … Mai mult, face referire inca de atunci, intuind tendința de îndepărtare a Occidentului de religie, ceea ce astăzi este deja un fenomen evident.
Atinge si un subiect care, la acel moment era inca in stadiul de embrion, fenomenul hippie, pe care il defineste ca fiind un nou tip de religie.

Și, în plus, Mircea Eliade ne dezvăluie ambiția sa de a crea un studiu despre Zalmoxis şi religiile dacilor, plecând de la analiza a, practic, doar câtorva dovezi palpabile, apoi reconstruind totul bazandu-se pe folclorul vechi românesc, plecând de la ipoteza că acesta păstrează și continuă mituri străvechi din zona noastră.

Nu vă dezvălui mai mult, savuraţi singuri!

Și, în încheiere, nu pot ignora faptul că, împotriva unor astfel de valori ale culturii nu doar românești, ci și universale, unii din țară, ca de exemplu Eugen Barbu, își aruncau zoaiele în fiecare număr din revista Săptămâna.
Sper să ascultați cu bucurie, dar și cu mândrie acest interviu. Este o bijuterie!
Interviul îl puteţi asculta aici!

Debut – sau cum mi-am petrecut majoratul

DEBUT. Exact acum 43 de ani mi s-au publicat primele caricaturi, în revista Flacăra, condusă de Adrian Păunescu. Flacăra apărea săptămânal sâmbăta şi era color, în vremurile ei bune. Săptămâna ieșea vinerea și era mai mult pe cultură. De fapt, denumirea completă era Săptămâna Culturală a Capitalei. Șefii erau Eugen Barbu și mâna lui dreaptă, Corneliu Vadim Tudor. Dar ei nu aveau caricature… Așa că am trimis primele mele desene la Flacăra. Acolo, rubrica de caricaturi, ce se numea Racul, era condusă de Sorin Postolache, și el caricaturist, într-un fel mâna dreaptă a lui Păunescu. Știu că era într-o vineri seara, pe la 9 și jumătate, când a sunat telefonul la noi acasă și maica-mea a răspuns şi mi-a spus că mă caută Sorin Postolache. Ea îl știa, lucra la tipografie la Informația, actuală Universul, pe Brezoianu. Când mai avea ceva de tipărit pe acolo, Sorin venea să vadă dacă totul e ok. Era un tip atât de notabil, încât dacă îl întâlneai o dată, nu aveai cum să-l uiți.

Cand l-am auzit la telefon că-mi spune “gata, debutezi, apari în Flacăra de mâine!”, nu-mi venea să cred… Mi-a spus “hai, că dacă vii în noaptea asta, îți dau primele numere tipărite”. Eu, penibil, am inventat un motiv cretin, că m-am spălat pe cap și nu pot ieși pe vremea asta… Ce bou! Nu știu dacă și cât am dormit în noaptea aia… Dimineață, la prima oră, eram afară, îmbrăcat cu un palton peste pijamale, căutând cele trei chioșcuri de ziare din cartier de la care aș mai fi putut cumpăra Flacăra. De obicei, se vindea la prima oră…

Am luat ultimele două exemplare pe care le-am găsit. Unul l-am pus în ghiozdan, să îl iau cu mine la ore, că aveam după amiaza. Eram la “Sfântul Sava”, în anul al III-lea de liceu. Mai e necesar să vă spun că explodam de fericire? În tramvaiul 2, cu care mergeam de la Piaţa Rahova până la cofetăria Lămâiţa, lângă Liceul Lazăr, îmi venea să arăt revista fiecărui călător. Şi la fel în parcul Cişmigiu 😊 Iar în clasă, toată lumea a aflat destul de repede de mare mea ispravă… Să fii publicat în revista Flacăra, la 18 ani, chiar era o performanță pe vremea aia… Ăsta era majoratul meu!

Și mai era ceva. Erau publicate nu una, ci trei caricaturi! Prima era cu un fel de artificial intelligence din ziua de azi, dar de pe vremea aia, când se chema “creier electronic”, respectiv calculator. Adică un creier băgat în priză – în viziunea mea. Al doilea desen era un pic mai anti-regim, întotdeauna m-am mirat că a trecut de cenzură, era un pui de pasăre ce se naște din ou, dar direct închis în cușcă. Era o trimitere directă către sistemul comunist de atunci. Al treilea desen era cu un melc care sare printr-un cerc de foc, la circ, pentru că așa era fișa postului. Sau, în termenii de azi, job description… Nu avea importanță dacă era destinat lui jobul ăsta sau nu, el trebuia săexecute şi să dea bine…

În concluzie, un tânăr de 18 ani debutează într-o pasiune a lui, fără nicio legătură cu ceea ce are, firesc, tradiţional, de făcut. Va fi el încurajat de părinți să meargă pe drumul ăsta?

Eiiii,… la întrebarea asta sunt convins că răspunsurile de acum, din 2021, diferă în mod semnificativ față de cele din 1978…

Poate că de aia nici nu am urmat o carieră în caricatură şi am făcut-o doar din pasiune, de sanchi!

America comunistă, o nouă cacofonie acceptată?

MGxG

Citesc multe stiri despre cum s-a propus eliminarea din filmul “Home Alone 2” a scenei în care ăla mic rătăcit prin New York se întâlnește cu Donald Trump, pe vremea aia mare business man. Am înțeles că s-a filmat într-unul din hotelurile lui, Plaza Hotel, și de aceea a cerut insistent să apară și el în film. Scena în sine durează 7 secunde, nu e nicio mare șmecherie. Pentru a i se vedea cat mai mult timp fata, Trump chiar se intoarce spre camera mai mult decat necesar 🙂

Actorul Macaulay Culkin e și el de acord cu ştergerea lui Trump din film, una din propuneri fiind ca Trump să fie înlocuit chiar cu imaginea lui Macaulay de acum, la vârsta de 40 de ani. În mod normal, o astfel de știre intră la fun, nu capătă importanță. Însă a fost preluată de toți și mestecată pe îndelete.

Mie, însă, îmi amintește de altceva. De perioada comunistă, când începuseră câţiva dintre actorii români să fugă din țară. Și, în astfel de cazuri, cenzura aplica, în mod foaaarte conștiincios, linia partidului. Care îi declara pe aceștia trădători, iar toate urmele trecerii lor prin cultura română, că era film sau teatru, erau eliminate. Cu alte cuvinte, aceștia pur și simplu, dispăreau!

Erau decupate imaginile din filmele în care apăruseră, sau erau șterși de pe genericul filmului respectiv. Câteodată, erau mai mulți fugiți într-un anume film și atunci dispărea genericul cu totul… În cazul în care actorul respectiv avea rol principal, evident, nu aveau cum să taie toate scenele în care apărea. Se proceda mult mai simplu: nu se mai difuza filmul! Nicăieri.

Știu că în “Mihai Viteazu” al lui Sergiu Nicolaescu, era un actor care apărea într-o secvență, cu prim plan pe el, strigând pe câmpul de luptă “după mine, români!” Faza mișto e că tipul – nu-mi mai amintesc cine era – a fugit în Germania Federală, deci numele i-a fost șters de pe generic. Vă dați seama ce râdeau cei care cunoșteau situația. Omu’ îi chema pe români să-l urmeze…

Am văzut un interviu excepțional cu marele regizor Andrei Șerban, în care povesteşte despre cam cum se întâmplă acum în America referitor la politically correctness. Uluitor! Mai rău decât în România comunistă. În interviu, maestrul explică de ce şi-a dat demisia de la Columbia University School of Arts, unde a fost profesor de artă teatrală pentru aproape trei decenii!

Impreuna cu Ana si cu Andrei Serban – la premiera operei Lucia de Lammermoor, regizata de maestru

Era un banc, pe vremuri: se poate implementa comunismul în America? Se poate, dar ar fi păcat!

Peste toate astea, mai e și treaba cu interzicerea lui Trump pe unele platforme online, Twitter, Insta, Facebook şi ce mai avea el, ceea ce mi se pare că e cam tare împotriva libertatii de exprimare. Nu sunt un susținător al lui Trump, cei care urmăresc ce postez știu bine asta, însă unele dintre măsurile astea nu doar că mi se par aiurea, ci sunt de-a dreptul periculoase. Creează niște precedente de care ar fi bine ca noi, ca omenire, să uităm.

E complet aiurea că acum, în 2021, discutăm de cenzură și de metode comuniste/totalitare aplicate în urmă cu zeci de ani. Chiar nu putem avansa deloc?

În concluzie, sper că America comunistă să nu devină a patra cacofonie acceptată în limba română, după cele trei atât de cunoscute…

AJUTOR!

In atelier

AJUTOR! Hei, prieteni, am nevoie de ajutorul vostru un pic. Unii știți deja, pe YouTube am un canal video. Este dedicat doar picturilor mele și activității de creație. Am pus acolo, în timp, peste 80 de videoclipuri cu procesul prin care trec tablourile mele până ajung la final.

Pana acum, canalul meu are undeva peste 200 de abonați. Cei mai mulți sunt dintre voi, dar sunt și mulți din toată lumea, pe care nu îi cunosc.

In atelier
In atelier

Aș avea nevoie de sprijinul vostru, pentru a atinge 1000 de abonați. În acest fel, aș vrea să mă dedic și mai mult picturii, iar un numar crescut de iubitori ai artei ar fi cel mai mare stimulent! Pentru că știu atunci că trebuie să pictez și mai mult și voi avea și responsabilitatea crescută a unor editări de calitate a videourilor.

Pentru mine, a picta şi a arăta procesul de creaţie reprezintă împărtăşirea cu voi a cate unui crâmpei din trăirile mele, din universul meu. Practic, vă invit la mine în suflet!

Sincer, voi sunteți muza mea și motivația pentru care pictez. De aceea, sper să înțelegeți corect demersul meu și să mă ajutați dacă puteți. Ori să vă abonați voi (selectați “subscribe” când ajungeți la canalul meu – vă trimit link-ul mai jos), ori distribuiți prietenilor voștri, poate că ei sunt interesați de arta, de pictură.

Vă mulțumesc mult încă de acum pentru ajutor și sper că, sprijinit de voi, voi atinge această borna de 1000 de subscribers.

În schimb, eu vă promit sa nu vă dezamăgesc și să creez si pe mai departe cât mai multe tablouri, ce ar putea să vă încânte!

Vă mulțumesc tuturor!

Aici găsiţi canalul meu video: https://www.youtube.com/channel/UCFUYg9Gv4D278JITc0qs6BA/featured?view_as=subscriber

De ce… pictăm femeile?

Toate femeile mele

Mai intai, ca voi dati viata! Indiferent de forma de viata, voi sunteti piua-ntai! Cu siguranta e atat de important argumentul asta, incat el singur ar putea sustine toata admiratia, recunostinta si dragostea noastra.

Insa nu, noi suntem sexul tare si nu ne lasam usor…. Asa ca va pictam si va iubim si pentru ca ne inspirati in toate actiunile noastre. Adica tot ceea ce planuim sau facem, e legat de voi. Sau inspirat de voi. Sau pentru voi. Ori dedicat voua.

Toate femeile mele
Toate femeile mele

Pai, de ce credeti voi ca exista competitiile sportive? Sau de ce se pornesc razboaiele? Sau de ne ce batem noi, barbatii, intre noi, ca chiorii? Din cauza de… voi! Sa ne dam mari cu muschii nostri, cu… alea, cum le zice…, abilitatile noastre, sau, pana la urma… cu orice se poate sa va intram in gratii! Sa ne imbatosam si noi, nu?

Si toata inspiratia de unde credeti ca ne vine? Tot de la voi! De la un gest, o privire, o atingere, o unda, sau… o parere. Si chiar un refuz! E suficient pentru a ne alimenta intreaga vitalitate si imaginatie. Unde ne dirijati, acolo ne ducem. Desi nu recunoastem.

Va dedicam ode, imnuri, opera, arii, tablouri, piese de teatru, cladiri, lupte, medalii, poezii si poeme,… toata creativitatea noastra e generate de gandul la voi.

Chipul vostru este cel ce ne sta in fata chiar si de plecam la razboi. E suficient sa ne imaginam unduierile trupului vostru si asta ne apara de toate relele lumii. Putem visa linistiti orice poveste, dar daca voi apareti in ea, totul devine basm feeric, de o mie si una de nopti si de ori… si de neuitat. Cati dintre noi, barbatii, nu tinem minte visurile cu voi din copilarie sau tinerete?

Toate dramele noastre, cosmaruri, racile, urile, disperarile, nebuniile, neputintele,… tot pe la voi trec inainte sa ne napadeasca de tot.

Nici nu stiti ce putere aveti asupra noastra! Desi n-o vom recunoaste niciodata, voi sunteti cele puternice, cele care conduceti Lumea asta. Noi, niste neica-nimeni p-aici, ne dam mari cu muschii nostri inutili, cu care ne dam in stamba cu orice ocazie. Insa voi intelegeti cat de superficiali suntem, d-aia ne lasati mereu impresia ca am insemna ceva. Ne mangaiati pe cap… si mergeti mai departe. Iar noi luam mangaierea voastra ca pe o mantuire, care ne duce pentru inca un an, sau zece, inainte.

Voi ne sunteti si otrava si leacul, stim asta. Iar fara voi, ce-ar fi viata? Ceva negru ori gri, pustiu continuu, fara lumina, dor si dorinta.

Da, pictam femeile, pentru ca fara voi viata ar fi lipsita de culori, de frumusete, de miros, de iubire, de gust, de muzica, de atingeri, de senzatii, de tremur, de emotii, de regret, de dezamagiti, de renuntari, de tradari, de intrigi, de povesti, de… viata!

La multi ani, FEMEIE!

The Irishman, sau când îţi moare la intrare…

MGxG - Since 1960
Frate, m-ati omorat cu Irishman-ul vostru. Atata reclama ati bagat in el, de mi-a iesit pe nas. Am aflat ca tine peste trei ore, asa ca ma pregateam de un regal. Mai ales ca totul anunta asta, de Niro, Pacino, Joe Pesci si Scorseze. Toata mafia italiana de la Hollywood, care a facut, ani de zile, povesti atat de savuroase!
MGxG - Since 1960
MGxG – Since 1960
Nu am rezistat din prima tentativa, dupa juma de ora am cedat. Am zis ca poate sunt eu chitros, sau nu sunt in dispozitia necesara. Sau nu era vinul potrivit…
Asa ca mi-am tras o galeata de popcorn (ca daca va spuneam floricele, nu stia nimeni ce-s alea!), o bere, apoi am mai incercat o data, in alta seara. De data asta, cu noroc! Am rezistat pana la capat. Pai, nu degeaba am fost in Piata zi de zi, in iarna cand cu hastagul.
Horror! Ce teapa de film, lung, dezlanat, fara niciun fel de zvac, sau de emotie. Ditamai de Niro si ailalti baieti din gasca, parca ar fi venit la intalnirea de doua sute de ani de la terminarea liceului si povesteau ce misto erau ei in liceu, ce fete agatau si ce cotcarii mai faceau. Exact cum sunt, daca ati vazut, petrecerile alea in care oamenii stau la masa, dupa ce au mancat ca porcii si danseaza din scaun. Adica fac ceva miscari din cap si din maini, ca sa se vada cat de activi si vioi sunt ei.
Asta e impresia de imbacsit pe care mi-a alsat-o/
Si de mila! Hai, recunoasteti, cati dintre voi ati vedea filmul asta a doua oara? Sau, poate aveti acelasi sentiment ca si mine, ca nu v-a intrat bine din prima si sa-i mai dati o sansa…
Pacat, e un cantec de lebada pentru niste mari actori si pentru Scorseze, dar care putea, foarte bine, sa nu fie facut.
Sau sa fi facut Scorseze filmul, dar cu alti actori, tineri, vioi, cu alta verva si nerv. Unii necunoscuti, pe care filmul asta i-ar fi facut vedete peste noapte. Nu niste momai digitalizate, ca aici, de parca ar fi fost marionete miscate de un super-soft, practic lobotomizate.
Pentru mine, digitalul cam omoara sentimentele. Pentru ca are raceala si indiferenta computerului, inert la orice feeling. De aia, desi stiu sa desenez si digital, prefer “ad labam”, adica de mana. Ochiul si creierul percep imediat linia tremurata, sovaitoare, uneori gresita, dar trasata de un om, cu trairile, durerile si emotiile lui.
De aceea, pe mine digitalul ma impresioneaza foarte tare, insa doar la capitolul mestesug, sau pricepere. Nu si la fior… E cam ca atunci cand iti moare la intrare.

Băi, noi avem ciungă-n cap?

Brain Art

Un tip lipeste cu scotch o banana pe perete la un festival de arta in Miami, o denumeste “the comedian” si o valoreaza la 120 de mii de dolari. Un altul vine si-i mananca banana (de fapt… art installation) si spune ca, de fapt, el nu a mancat-o, ci a fost un art performance. Iar media de pe toata planeta face prima pagina cu acest happening.

The Comedian 2019
The Comedian 2019

 

Aveam un prieten care-mi spunea: bai, tu crezi ca eu am ciunga-n cap? Exact la asta ma gandeam cand vedeam imaginile in care, din tot salonul de arta din Miami, la banana aia erau cei mai multi vizitatori, mai multi decat la Monalisa lui da Vinci de la Luvru.

Deci, am io ciunga-n cap?

Brain Art
Brain Art

La o licitatie in Manhatten, un tablou complet albastru, doar cu o dunga alba verticala pe mijloc, a fost vandut cu 44 de milioane de dolari.

Licitatie
Licitatie

A avut cineva ciunga in cap?

 

Sunt multe exemple ca astea, care ma fac sa ma intreb, de fapt, daca am ciunga in cap. Sau, de fapt, ce e arta? Cu siguranta, nu exista un raspuns clar, care sa puna granitele exact acolo unde incepe si se termina actul artistic. Insa, astfel de sume pentru acest tip de arta pune la indoiala intreaga scara de valori. Cum se poate evalua asa ceva? Este o masura unica? Sau e in functie de cine semneaza? Ori, pur si simplu, se spala bani pe acolo? Ceea ce e un fenomen muuult mai prozaic si nu are nicio legatura cu arta…

In alt registru, o fetita de 16 ani din Suedia vine si da de pamant cu toata clasa politica si cu leaderii mondiali si arata ca toti sunt prosti, sau dezinteresati, sau ipocriti si nu vor sa salveze planeta. Si face prima pagina worldwide, iar Time o declara personalitatea anului. In ultimul an, Greta a stabilit deja crezul si directia unei intregi generatii tinere, care ii urmeaza exemplul de a protesta.

Se pare ca noi, astia batranii, am gresit complet in misiunea noastra pe Pamant, iar cei tineri isi cer planeta inapoi. Cu asemenea alegeri si criterii, in care o banana costa cat o casa, iar o panza data cu bidineaua, cat un bloc, e clar ca ne ducem dracului la vale. Poate au dreptate juniorii, noi suntem de vina. Copii, mai rabdati-ne putin, cativa ani, ca disparem repede…

Poate toata generatia noastra a avut ciunga-n cap…

Sunt multe paradigme ce se sucesc la 180 de grade cand apar astfel de intamplari sau evenimente ce-ti pun la indoiala tot ce stiai pana atunci. Ti se dau valorile peste cap de-a berbeleacu’ si iti pui intrebarea: bai,… da’ daca astia au dreptate?

Cred ca, pana la urma, fiecare pentru el trebuie sa vada daca are ciunga-n cap, sa-si ia creierul propriu la intrebari si sa decida singur.

Cum il intreba, intr-o dimineata, Moromete pe Niculae: incotro mergem noi, domnule? Oare, asa incepe declinul nostru, ca omenire?

Vrem o ţară ca afară, dar oare suntem pregătiţi?

Pe terasa Palatului Mogosoaia

In ultimii ani, odata cu tot mai multi romani plecati sau plimbati prin strainatate, a aparut aceasta nazuinta, absolut fireasca: vrem si noi “o tara ca afara”, in Germania, Anglia, Italia, Spania, SUA, Canada, Franta,… puneti voi mai departe! E adevarat, in istoria noastra, mereu am dorit progresul, aspirand si raportandu-ne la civilizatii mai avansate, la care aveam accesul.

Ceea ce inseamna ca ne-am dori autostrazi, spitale, lume civilizata, curatenie, servicii de top etc… Pai, cum dracu’, cand vezi ca afara totul e atat de normal, ti se scoala si tie idea ca de ce n-ar fi asa si la noi. Ca ia uite ce simplu e!

Hai sa va dau o veste: nu e deloc simplu! Si nici usor… Si, ca sa va arat de ce afirm asta, o sa va spun o poveste adevarata.

Asa cum v-am mai aratat aici, in octombrie am avut onoarea sa fiu vizitat de Heather, Leann si de Mackenzie, pentru cateva lectii de pictura. Ocazie cu care am lucrat mult in atelier, dar am cutreierat si desenat si prin parcuri din Bucuresti si din jur.

Pe terasa Palatului Mogosoaia
Pe terasa Palatului Mogosoaia

Eram intr-o dupa-amiaza superba la Palatul Mogosoaia, unde am facut cateva schite dupa natura, dar am si vizitat Palatul apoi ne-am plimbat un timp prin padurea din jur. Eram pe malul lacului, cand, de-odata, Heather s-a aplecat si a luat de jos o punga de plastic, imi amintesc perfect ca era albastra, aruncata aiurea de cineva chiar langa apa. Apoi a inceput sa stranga niste gunoaie, ambalaje si PET-uri de bere, lasate acolo de niste… unii.

Nu stiu de ce, va spun sincer, dar m-a apucat asa o rusine! Eu nici macar nu vazusem gunoaiele alea, atat de tare mi s-a obisnuit retina si creierul cu ele, incat nici macar nu le mai inregistreaza. Mi s-a format reflexul sa nu le mai observ, asa de invatat sunt cu mizeria, incat o elimin by default din perceptiile pe care le inregistrez. Am intrebat-o de ce face asta? Mi-a raspuns, simplu: in memoria tatalui meu! Brusc, m-am apucat si eu sa strang de pe acolo si, cand s-a umplut punga, am cautat pe alee un cos de gunoi ai am aruncat-o acolo.

Multumesc, Heather, pentru lectia predata! Cu siguranta nu o voi uita niciodata…

Ce vreau sa spun? Cei “de afara” nu au primit tara aia a lor de undeva din Cer, ci si-au create-o ei singuri. Prin munca multa, traditii, respectarea legilor comunitatii si prin respectul pentru ceilalti. Noi asteptam asta doar de la altii sa ne-o dea, ne plangem la clasa politica, la guvernanti, sau pe la primari.

Dar noi, astia, cam pe unde suntem?

Jurnal belgian,… sau visul frumos s-a terminat

Gata, s-a terminat cu expoziția mea la Bruxelles. Așa că am revenit aici să o iau acasă 🙂


E inutil să vă mai spun că a fost cel mai mare eveniment al meu ca artist. Nu doar că a reprezentat într-un fel, hai să spunem, confirmarea mea ca artist, dar mi-am demonstrat mie însumi că dacă muncesc mult, până la urmă cam iese ce-ți dorești.
Pe lângă expoziția în sine, locația a fost extraordinară, parcă tot spațiul ăla era într-o pădure tropicală din Avatar, la senzația asta contribuia faptul că era acoperită de o cupolă imensă. In plus, știam că, fiind în sediul Comisiei Europene, zilnic trec prin fața tablourilor mele sute de oameni din toată Europa, și nu numai, oameni care uneori mai găseau timp să arunce o privire picturilor sau caricaturilor mele.
Cât am avut ocazia să stau în expoziție, am surprins privitori care arătau către un tablou, sau comentau o caricatură, ori își făceau selfie cu tablourile mele 🙂
Pentru mine, asta e răsplata pe care mi-o doresc. Să văd că tablourile sunt vii, ca ideile mele transpuse prin grafica stârnesc discuții și diverse interpretări, unele chiar surprinzătoare și pentru mine.

Da, a fost o experiență unică, nu mai contează munca, stresul, efortul, nopțile chinuite de  întrebări, dileme, sau nedormite.
Cum se spune, ce-i mult nu-i bun și ce-i bun nu-i mult! Așa că visul frumos s-a terminat, iar acum trebuie să organizez repatrierea copiilor mei 🙂
In sediul Comisiei Europene, în weekend nu e acces, așa că azi și mâine îmi voi umple timpul liber cu vizitat. Pentru că in Belgia am văzut cam tot, Ana mi-a dat ideea (săru’ mâna!) unui tur prin Lille, Dunkerque și Calais. Așa că iată-mă-s la drum, în tren spre Lille.
Iar mâine, pentru că am văzut că va fi soare, voi merge la Amsterdam, mai ales să văd expoziția unui prieten, tot pictor, adică PICTORUL, de la care toată arta parcă s- a schimbat. Sunt convins că-l știți, e ăla de-l cheamă Rembrandt.
Weekend plăcut, prieteni!

Punct. Și de la capăt… sau fără presiune, nu pot progresa!

Am petrecut Sarbatorile de Iarna cu gandul doar la ce fel de tablouri voi picta pentru Bruxelles. Si, mai ales, in ce stil. Pana la urma, am inventat si am trecut printr-un fel de proces logic, care sa ma scoata din impas. Mi-am zis ca, daca vernisajul este fixat pe 1 martie, e un semn ca trebuie sa fie cu multe flori. Pentru ca primavara, dar si pentru ca Bruxelles, ploaie, gri. Asadar, culori puternice, contraste, rosu. Desi primisem feedback din diverse locuri ca mai bine merg cu peisaje, portrete, nuduri, pentru ca florile mele nu au forta, nu au puterea de a iesi din tablou, sau chiar ca cel mai potrivit ar fi cu abstract.

Pregatind vernisajul
Martisoare unice, cu picturile mele printate pe canvas
Alaturi de sevaletul meu
Primul perete cu picturi e gata
Panelulcu caricaturi
Al doilea afisaj cu picturi
Posterele mele
Mircea a tinut neaparat sa fie prezent!
Cat de mandru sa fiu alaturi de fiul meu la vernisaj
Alaturi de Gratiela Bobirta, Ana si de Echipa Bayern, venita special din Romania pentru vernisaj! Multumesc, Adi Radut, Anca Berar, Ioana Zupcec, Cristina Simea si Carmen Olar.
Cele 80 de martisoare pregatite pentru Vernisaje! Mi-au mai ramas 3 🙂 

Pana la urma, am decis sa fie flori. Mai mult, am gasit un fel de stil care pare a fi acuarela, desi lucrez in acryl. Am lucrat in mai multe sedinte fiecare tablou, straturi, apa, mixuri de culori si tehnici, apoi ingrosat cu tuse groase, chiar cutit. Alt strat, multa apa, uscat, iar intervenit a doua zi. Si inca o zi. Si inca una…

Aveam nu doar mansarda mea atelier, ci toata casa plina de tablouri la uscat, care trebuiau sa astepte interventiile urmatoare.

In ultimii doi ani, am filmat tot ce am pictat, pentru a pune pe canalul meu de YouTube. Am documentat tot, insa inca nu am ajuns sa editez toate videourile, sunt in urma. Dar aici cred ca am filmat doar primele parti ale tuturor tablourilor, nu am toate etapele, in special cele finale. Pentru ca am avut atat de multe episoade la fiecare, incat nu am mai tinut pasul cu filmarile,

Si mai e un aspect, pe care mi l-a explicat Delia Calinescu, cunoscuta ca artista cu numele de Zoita, cea care m-a ajutat la inceputuri, in urma cu 5 ani, cu lectii de pictura. I-am cerut sfatul despre ce sa iau in considerare pentru expozitie si cum sa gandesc, i-am explicat dramele pe care le strabateam. Mi-a spus ca, pentru artisti, timpul nu curge liniar, ca pentru toti oamenii. Ci este extrem de fluid. Poti sa ai o perioada de luni de zile de seceta, apoi in doua saptamani sa creezi 60 de tablouri!

Cata dreptate a avut! Pana la urma, am reusit sa termin 80 de tablouri in doua luni.

Pentru expozitie am luat doar tablouri noi, special create pentru acest eveniment, si am reusit sa termin pana pe 15 februarie lista oficiala si finala de lucrari. Apoi, timp de inca o saptamana, am mai trecut cateva ture pe la fiecare, pentru inca o tusa, sau pentru a le finisa.

Si pentru ca organizatorii mi-au spus initial, cand s-au uitat la mine pe site au vazut si partea de caricaturi, ca as fi singurul care pana acum a expus o astfel de combinatie: pictura si caricatura. Asa ca am mai lucrat inca 4 zile la cele 20 de caricaturi pe care le-am expus. Am ales temele universal valabile, fara cuvinte, pentru a-mi comunica mai usor ideile.

Am mai pregatit si afisele, pe care le-am printat la aceleasi dimensiuni cu tablourile, 50 x 70 cm, iar unul dintre ele l-am printat pe canvas si l-am expus pe unul din sevaleturile mele.

Mi-a venit ideea si sa fac martisoare cu tablourile mele, printate si ele pe canvas, apoi decupate si lipite pe cartoane + sunuri, si oferite doamnelor si domnisoarelor prezente la vernisaje. Asta a fost o mare surpriza pentru toate invitatele, primita cu bucurie, pentru ca multe dintre ele nu stiau de traditia Martisorului.

Am postat pe Facebook, pe LinkedIn si pe Instagram multe foto si video de la evenimente si din expozitie, aceia dintre voi care sunt interesati pot gasi acolo multe matriale.

Expozitia dureaza o luna si, cel putin pana acum, feedbackul a fost extrem de favorabil.

In concluzie, teama mea de a nu ma face de ras, m-a impins sa strabat o cale lunga, anevoioasa, prin toate cotloanele cu intuneric pe unde nu credeam vreodata sa ajung. Insa tot ea, impingind in continuare, m-a facut sa ies la lumina, increzator ca pot aduce ceva nou in scurta mea existenta artistica.

Asa cum spunea si Ana, marele castig al acestui efort nu e doar expozitia in sine, ci faptul ca am reusit sa realizez atatea tablouri intr-un stil propriu, unitar. Si, poate ca nu-mi mai e frica cu desenele mele, nu mai am indoieli d-astea adanci, existentiale despre ceea ce creez.

Sau poate ca mai am?