De ce… pictăm femeile?

Toate femeile mele

Mai intai, ca voi dati viata! Indiferent de forma de viata, voi sunteti piua-ntai! Cu siguranta e atat de important argumentul asta, incat el singur ar putea sustine toata admiratia, recunostinta si dragostea noastra.

Insa nu, noi suntem sexul tare si nu ne lasam usor…. Asa ca va pictam si va iubim si pentru ca ne inspirati in toate actiunile noastre. Adica tot ceea ce planuim sau facem, e legat de voi. Sau inspirat de voi. Sau pentru voi. Ori dedicat voua.

Toate femeile mele
Toate femeile mele

Pai, de ce credeti voi ca exista competitiile sportive? Sau de ce se pornesc razboaiele? Sau de ne ce batem noi, barbatii, intre noi, ca chiorii? Din cauza de… voi! Sa ne dam mari cu muschii nostri, cu… alea, cum le zice…, abilitatile noastre, sau, pana la urma… cu orice se poate sa va intram in gratii! Sa ne imbatosam si noi, nu?

Si toata inspiratia de unde credeti ca ne vine? Tot de la voi! De la un gest, o privire, o atingere, o unda, sau… o parere. Si chiar un refuz! E suficient pentru a ne alimenta intreaga vitalitate si imaginatie. Unde ne dirijati, acolo ne ducem. Desi nu recunoastem.

Va dedicam ode, imnuri, opera, arii, tablouri, piese de teatru, cladiri, lupte, medalii, poezii si poeme,… toata creativitatea noastra e generate de gandul la voi.

Chipul vostru este cel ce ne sta in fata chiar si de plecam la razboi. E suficient sa ne imaginam unduierile trupului vostru si asta ne apara de toate relele lumii. Putem visa linistiti orice poveste, dar daca voi apareti in ea, totul devine basm feeric, de o mie si una de nopti si de ori… si de neuitat. Cati dintre noi, barbatii, nu tinem minte visurile cu voi din copilarie sau tinerete?

Toate dramele noastre, cosmaruri, racile, urile, disperarile, nebuniile, neputintele,… tot pe la voi trec inainte sa ne napadeasca de tot.

Nici nu stiti ce putere aveti asupra noastra! Desi n-o vom recunoaste niciodata, voi sunteti cele puternice, cele care conduceti Lumea asta. Noi, niste neica-nimeni p-aici, ne dam mari cu muschii nostri inutili, cu care ne dam in stamba cu orice ocazie. Insa voi intelegeti cat de superficiali suntem, d-aia ne lasati mereu impresia ca am insemna ceva. Ne mangaiati pe cap… si mergeti mai departe. Iar noi luam mangaierea voastra ca pe o mantuire, care ne duce pentru inca un an, sau zece, inainte.

Voi ne sunteti si otrava si leacul, stim asta. Iar fara voi, ce-ar fi viata? Ceva negru ori gri, pustiu continuu, fara lumina, dor si dorinta.

Da, pictam femeile, pentru ca fara voi viata ar fi lipsita de culori, de frumusete, de miros, de iubire, de gust, de muzica, de atingeri, de senzatii, de tremur, de emotii, de regret, de dezamagiti, de renuntari, de tradari, de intrigi, de povesti, de… viata!

La multi ani, femeio!

The Irishman, sau când îţi moare la intrare…

MGxG - Since 1960
Frate, m-ati omorat cu Irishman-ul vostru. Atata reclama ati bagat in el, de mi-a iesit pe nas. Am aflat ca tine peste trei ore, asa ca ma pregateam de un regal. Mai ales ca totul anunta asta, de Niro, Pacino, Joe Pesci si Scorseze. Toata mafia italiana de la Hollywood, care a facut, ani de zile, povesti atat de savuroase!
MGxG - Since 1960
MGxG – Since 1960
Nu am rezistat din prima tentativa, dupa juma de ora am cedat. Am zis ca poate sunt eu chitros, sau nu sunt in dispozitia necesara. Sau nu era vinul potrivit…
Asa ca mi-am tras o galeata de popcorn (ca daca va spuneam floricele, nu stia nimeni ce-s alea!), o bere, apoi am mai incercat o data, in alta seara. De data asta, cu noroc! Am rezistat pana la capat. Pai, nu degeaba am fost in Piata zi de zi, in iarna cand cu hastagul.
Horror! Ce teapa de film, lung, dezlanat, fara niciun fel de zvac, sau de emotie. Ditamai de Niro si ailalti baieti din gasca, parca ar fi venit la intalnirea de doua sute de ani de la terminarea liceului si povesteau ce misto erau ei in liceu, ce fete agatau si ce cotcarii mai faceau. Exact cum sunt, daca ati vazut, petrecerile alea in care oamenii stau la masa, dupa ce au mancat ca porcii si danseaza din scaun. Adica fac ceva miscari din cap si din maini, ca sa se vada cat de activi si vioi sunt ei.
Asta e impresia de imbacsit pe care mi-a alsat-o/
Si de mila! Hai, recunoasteti, cati dintre voi ati vedea filmul asta a doua oara? Sau, poate aveti acelasi sentiment ca si mine, ca nu v-a intrat bine din prima si sa-i mai dati o sansa…
Pacat, e un cantec de lebada pentru niste mari actori si pentru Scorseze, dar care putea, foarte bine, sa nu fie facut.
Sau sa fi facut Scorseze filmul, dar cu alti actori, tineri, vioi, cu alta verva si nerv. Unii necunoscuti, pe care filmul asta i-ar fi facut vedete peste noapte. Nu niste momai digitalizate, ca aici, de parca ar fi fost marionete miscate de un super-soft, practic lobotomizate.
Pentru mine, digitalul cam omoara sentimentele. Pentru ca are raceala si indiferenta computerului, inert la orice feeling. De aia, desi stiu sa desenez si digital, prefer “ad labam”, adica de mana. Ochiul si creierul percep imediat linia tremurata, sovaitoare, uneori gresita, dar trasata de un om, cu trairile, durerile si emotiile lui.
De aceea, pe mine digitalul ma impresioneaza foarte tare, insa doar la capitolul mestesug, sau pricepere. Nu si la fior… E cam ca atunci cand iti moare la intrare.

Băi, noi avem ciungă-n cap?

Brain Art

Un tip lipeste cu scotch o banana pe perete la un festival de arta in Miami, o denumeste “the comedian” si o valoreaza la 120 de mii de dolari. Un altul vine si-i mananca banana (de fapt… art installation) si spune ca, de fapt, el nu a mancat-o, ci a fost un art performance. Iar media de pe toata planeta face prima pagina cu acest happening.

The Comedian 2019
The Comedian 2019

 

Aveam un prieten care-mi spunea: bai, tu crezi ca eu am ciunga-n cap? Exact la asta ma gandeam cand vedeam imaginile in care, din tot salonul de arta din Miami, la banana aia erau cei mai multi vizitatori, mai multi decat la Monalisa lui da Vinci de la Luvru.

Deci, am io ciunga-n cap?

Brain Art
Brain Art

La o licitatie in Manhatten, un tablou complet albastru, doar cu o dunga alba verticala pe mijloc, a fost vandut cu 44 de milioane de dolari.

Licitatie
Licitatie

A avut cineva ciunga in cap?

 

Sunt multe exemple ca astea, care ma fac sa ma intreb, de fapt, daca am ciunga in cap. Sau, de fapt, ce e arta? Cu siguranta, nu exista un raspuns clar, care sa puna granitele exact acolo unde incepe si se termina actul artistic. Insa, astfel de sume pentru acest tip de arta pune la indoiala intreaga scara de valori. Cum se poate evalua asa ceva? Este o masura unica? Sau e in functie de cine semneaza? Ori, pur si simplu, se spala bani pe acolo? Ceea ce e un fenomen muuult mai prozaic si nu are nicio legatura cu arta…

In alt registru, o fetita de 16 ani din Suedia vine si da de pamant cu toata clasa politica si cu leaderii mondiali si arata ca toti sunt prosti, sau dezinteresati, sau ipocriti si nu vor sa salveze planeta. Si face prima pagina worldwide, iar Time o declara personalitatea anului. In ultimul an, Greta a stabilit deja crezul si directia unei intregi generatii tinere, care ii urmeaza exemplul de a protesta.

Se pare ca noi, astia batranii, am gresit complet in misiunea noastra pe Pamant, iar cei tineri isi cer planeta inapoi. Cu asemenea alegeri si criterii, in care o banana costa cat o casa, iar o panza data cu bidineaua, cat un bloc, e clar ca ne ducem dracului la vale. Poate au dreptate juniorii, noi suntem de vina. Copii, mai rabdati-ne putin, cativa ani, ca disparem repede…

Poate toata generatia noastra a avut ciunga-n cap…

Sunt multe paradigme ce se sucesc la 180 de grade cand apar astfel de intamplari sau evenimente ce-ti pun la indoiala tot ce stiai pana atunci. Ti se dau valorile peste cap de-a berbeleacu’ si iti pui intrebarea: bai,… da’ daca astia au dreptate?

Cred ca, pana la urma, fiecare pentru el trebuie sa vada daca are ciunga-n cap, sa-si ia creierul propriu la intrebari si sa decida singur.

Cum il intreba, intr-o dimineata, Moromete pe Niculae: incotro mergem noi, domnule? Oare, asa incepe declinul nostru, ca omenire?

Vrem o ţară ca afară, dar oare suntem pregătiţi?

Pe terasa Palatului Mogosoaia

In ultimii ani, odata cu tot mai multi romani plecati sau plimbati prin strainatate, a aparut aceasta nazuinta, absolut fireasca: vrem si noi “o tara ca afara”, in Germania, Anglia, Italia, Spania, SUA, Canada, Franta,… puneti voi mai departe! E adevarat, in istoria noastra, mereu am dorit progresul, aspirand si raportandu-ne la civilizatii mai avansate, la care aveam accesul.

Ceea ce inseamna ca ne-am dori autostrazi, spitale, lume civilizata, curatenie, servicii de top etc… Pai, cum dracu’, cand vezi ca afara totul e atat de normal, ti se scoala si tie idea ca de ce n-ar fi asa si la noi. Ca ia uite ce simplu e!

Hai sa va dau o veste: nu e deloc simplu! Si nici usor… Si, ca sa va arat de ce afirm asta, o sa va spun o poveste adevarata.

Asa cum v-am mai aratat aici, in octombrie am avut onoarea sa fiu vizitat de Heather, Leann si de Mackenzie, pentru cateva lectii de pictura. Ocazie cu care am lucrat mult in atelier, dar am cutreierat si desenat si prin parcuri din Bucuresti si din jur.

Pe terasa Palatului Mogosoaia
Pe terasa Palatului Mogosoaia

Eram intr-o dupa-amiaza superba la Palatul Mogosoaia, unde am facut cateva schite dupa natura, dar am si vizitat Palatul apoi ne-am plimbat un timp prin padurea din jur. Eram pe malul lacului, cand, de-odata, Heather s-a aplecat si a luat de jos o punga de plastic, imi amintesc perfect ca era albastra, aruncata aiurea de cineva chiar langa apa. Apoi a inceput sa stranga niste gunoaie, ambalaje si PET-uri de bere, lasate acolo de niste… unii.

Nu stiu de ce, va spun sincer, dar m-a apucat asa o rusine! Eu nici macar nu vazusem gunoaiele alea, atat de tare mi s-a obisnuit retina si creierul cu ele, incat nici macar nu le mai inregistreaza. Mi s-a format reflexul sa nu le mai observ, asa de invatat sunt cu mizeria, incat o elimin by default din perceptiile pe care le inregistrez. Am intrebat-o de ce face asta? Mi-a raspuns, simplu: in memoria tatalui meu! Brusc, m-am apucat si eu sa strang de pe acolo si, cand s-a umplut punga, am cautat pe alee un cos de gunoi ai am aruncat-o acolo.

Multumesc, Heather, pentru lectia predata! Cu siguranta nu o voi uita niciodata…

Ce vreau sa spun? Cei “de afara” nu au primit tara aia a lor de undeva din Cer, ci si-au create-o ei singuri. Prin munca multa, traditii, respectarea legilor comunitatii si prin respectul pentru ceilalti. Noi asteptam asta doar de la altii sa ne-o dea, ne plangem la clasa politica, la guvernanti, sau pe la primari.

Dar noi, astia, cam pe unde suntem?

Jurnal belgian,… sau visul frumos s-a terminat

Gata, s-a terminat cu expoziția mea la Bruxelles. Așa că am revenit aici să o iau acasă 🙂


E inutil să vă mai spun că a fost cel mai mare eveniment al meu ca artist. Nu doar că a reprezentat într-un fel, hai să spunem, confirmarea mea ca artist, dar mi-am demonstrat mie însumi că dacă muncesc mult, până la urmă cam iese ce-ți dorești.
Pe lângă expoziția în sine, locația a fost extraordinară, parcă tot spațiul ăla era într-o pădure tropicală din Avatar, la senzația asta contribuia faptul că era acoperită de o cupolă imensă. In plus, știam că, fiind în sediul Comisiei Europene, zilnic trec prin fața tablourilor mele sute de oameni din toată Europa, și nu numai, oameni care uneori mai găseau timp să arunce o privire picturilor sau caricaturilor mele.
Cât am avut ocazia să stau în expoziție, am surprins privitori care arătau către un tablou, sau comentau o caricatură, ori își făceau selfie cu tablourile mele 🙂
Pentru mine, asta e răsplata pe care mi-o doresc. Să văd că tablourile sunt vii, ca ideile mele transpuse prin grafica stârnesc discuții și diverse interpretări, unele chiar surprinzătoare și pentru mine.

Da, a fost o experiență unică, nu mai contează munca, stresul, efortul, nopțile chinuite de  întrebări, dileme, sau nedormite.
Cum se spune, ce-i mult nu-i bun și ce-i bun nu-i mult! Așa că visul frumos s-a terminat, iar acum trebuie să organizez repatrierea copiilor mei 🙂
In sediul Comisiei Europene, în weekend nu e acces, așa că azi și mâine îmi voi umple timpul liber cu vizitat. Pentru că in Belgia am văzut cam tot, Ana mi-a dat ideea (săru’ mâna!) unui tur prin Lille, Dunkerque și Calais. Așa că iată-mă-s la drum, în tren spre Lille.
Iar mâine, pentru că am văzut că va fi soare, voi merge la Amsterdam, mai ales să văd expoziția unui prieten, tot pictor, adică PICTORUL, de la care toată arta parcă s- a schimbat. Sunt convins că-l știți, e ăla de-l cheamă Rembrandt.
Weekend plăcut, prieteni!

Punct. Și de la capăt… sau fără presiune, nu pot progresa!

Am petrecut Sarbatorile de Iarna cu gandul doar la ce fel de tablouri voi picta pentru Bruxelles. Si, mai ales, in ce stil. Pana la urma, am inventat si am trecut printr-un fel de proces logic, care sa ma scoata din impas. Mi-am zis ca, daca vernisajul este fixat pe 1 martie, e un semn ca trebuie sa fie cu multe flori. Pentru ca primavara, dar si pentru ca Bruxelles, ploaie, gri. Asadar, culori puternice, contraste, rosu. Desi primisem feedback din diverse locuri ca mai bine merg cu peisaje, portrete, nuduri, pentru ca florile mele nu au forta, nu au puterea de a iesi din tablou, sau chiar ca cel mai potrivit ar fi cu abstract.

Pregatind vernisajul
Martisoare unice, cu picturile mele printate pe canvas
Alaturi de sevaletul meu
Primul perete cu picturi e gata
Panelulcu caricaturi
Al doilea afisaj cu picturi
Posterele mele
Mircea a tinut neaparat sa fie prezent!
Cat de mandru sa fiu alaturi de fiul meu la vernisaj
Alaturi de Gratiela Bobirta, Ana si de Echipa Bayern, venita special din Romania pentru vernisaj! Multumesc, Adi Radut, Anca Berar, Ioana Zupcec, Cristina Simea si Carmen Olar.
Cele 80 de martisoare pregatite pentru Vernisaje! Mi-au mai ramas 3 🙂 

Pana la urma, am decis sa fie flori. Mai mult, am gasit un fel de stil care pare a fi acuarela, desi lucrez in acryl. Am lucrat in mai multe sedinte fiecare tablou, straturi, apa, mixuri de culori si tehnici, apoi ingrosat cu tuse groase, chiar cutit. Alt strat, multa apa, uscat, iar intervenit a doua zi. Si inca o zi. Si inca una…

Aveam nu doar mansarda mea atelier, ci toata casa plina de tablouri la uscat, care trebuiau sa astepte interventiile urmatoare.

In ultimii doi ani, am filmat tot ce am pictat, pentru a pune pe canalul meu de YouTube. Am documentat tot, insa inca nu am ajuns sa editez toate videourile, sunt in urma. Dar aici cred ca am filmat doar primele parti ale tuturor tablourilor, nu am toate etapele, in special cele finale. Pentru ca am avut atat de multe episoade la fiecare, incat nu am mai tinut pasul cu filmarile,

Si mai e un aspect, pe care mi l-a explicat Delia Calinescu, cunoscuta ca artista cu numele de Zoita, cea care m-a ajutat la inceputuri, in urma cu 5 ani, cu lectii de pictura. I-am cerut sfatul despre ce sa iau in considerare pentru expozitie si cum sa gandesc, i-am explicat dramele pe care le strabateam. Mi-a spus ca, pentru artisti, timpul nu curge liniar, ca pentru toti oamenii. Ci este extrem de fluid. Poti sa ai o perioada de luni de zile de seceta, apoi in doua saptamani sa creezi 60 de tablouri!

Cata dreptate a avut! Pana la urma, am reusit sa termin 80 de tablouri in doua luni.

Pentru expozitie am luat doar tablouri noi, special create pentru acest eveniment, si am reusit sa termin pana pe 15 februarie lista oficiala si finala de lucrari. Apoi, timp de inca o saptamana, am mai trecut cateva ture pe la fiecare, pentru inca o tusa, sau pentru a le finisa.

Si pentru ca organizatorii mi-au spus initial, cand s-au uitat la mine pe site au vazut si partea de caricaturi, ca as fi singurul care pana acum a expus o astfel de combinatie: pictura si caricatura. Asa ca am mai lucrat inca 4 zile la cele 20 de caricaturi pe care le-am expus. Am ales temele universal valabile, fara cuvinte, pentru a-mi comunica mai usor ideile.

Am mai pregatit si afisele, pe care le-am printat la aceleasi dimensiuni cu tablourile, 50 x 70 cm, iar unul dintre ele l-am printat pe canvas si l-am expus pe unul din sevaleturile mele.

Mi-a venit ideea si sa fac martisoare cu tablourile mele, printate si ele pe canvas, apoi decupate si lipite pe cartoane + sunuri, si oferite doamnelor si domnisoarelor prezente la vernisaje. Asta a fost o mare surpriza pentru toate invitatele, primita cu bucurie, pentru ca multe dintre ele nu stiau de traditia Martisorului.

Am postat pe Facebook, pe LinkedIn si pe Instagram multe foto si video de la evenimente si din expozitie, aceia dintre voi care sunt interesati pot gasi acolo multe matriale.

Expozitia dureaza o luna si, cel putin pana acum, feedbackul a fost extrem de favorabil.

In concluzie, teama mea de a nu ma face de ras, m-a impins sa strabat o cale lunga, anevoioasa, prin toate cotloanele cu intuneric pe unde nu credeam vreodata sa ajung. Insa tot ea, impingind in continuare, m-a facut sa ies la lumina, increzator ca pot aduce ceva nou in scurta mea existenta artistica.

Asa cum spunea si Ana, marele castig al acestui efort nu e doar expozitia in sine, ci faptul ca am reusit sa realizez atatea tablouri intr-un stil propriu, unitar. Si, poate ca nu-mi mai e frica cu desenele mele, nu mai am indoieli d-astea adanci, existentiale despre ceea ce creez.

Sau poate ca mai am?

Punct. Și de la capăt… sau cum o veste bună aduce depresia!

Sunt nevoit sa-mi cer scuze! Atat voua, celor care intamplator va mai uitati pe-aici, dar mai ales blogului meu POSTUL ZILEI! Din cauza muncii din ultimele luni pentru pregatirea expozitiei de la Bruxelles, am neglijat acest copil drag al meu si il rog aici sa ma ierte pentru asta!

In fata catorva din lucrarile expuse la Bruxelles

S-au intamplat multe lucruri de la ultimele postari, am trecut printr-o perioada incrancenata, in care efectiv am avut sentimentul ca fiecare minut este atat de valoros, incat nu voiam sa-l pierd. Prin urmare, mi-am dedicat toate energiile si ideile crearii lucrarilor cu care m-am prezentat in expozitie si nu am mai avut nici un strop de inspiratie si pentru a nota ceva pe blog.

Asa ca acum voi relua micile mele notite de aici, in speranta ca voi fi iertat.

Stiam de mult timp de expozitie si eram sigur ca am in atelier suficiente tablouri sa le expun. Era stabilit ca intre 1 si 31 martie voi avea la dispozitie spatiul Art Atrium, plasat in sediul Comisiei Europene din Place Rogier.

Cam asa arata spatiul expozitional Art Atrium. Cu o vegetatie demna de o padure tropicala, este un volum imens, flancat de cladiri moderne si acoperisuri vitrate, cu deschideri foarte mari si curajoase. Depaseste cu mult orice asteptare a mea…

Cam pe la inceputul lui decembrie, dintr-o data m-a fulgerat idea ca, de fapt, nu am NIMIC pentru un asa eveniment important. Am in atelier cateva sute de tablouri, insa nu se inchega nimic unitar, nici ca subiect, stil, tehnica sau dimensiuni. Sa fie clar: imi iubesc toate tablourile, chiar daca unele sunt raspandite prin lume,iar multe le am deja instalate pe peretii casei. Toate sunt copiii mei! Insa cele pe care le aveam nu erau create cu gandul la acel spatiu, nu erau destinate acestui eveniment. Pentru ca eu pictez doar de cinci ani si ceva, inca nu am un stil, sunt un tip curios si am incercat de toate si in toate felurile: portrete, flori, peisaje, nuduri, abstract, uleiuri, acryl, acuarela, carbune. Insa nu puteam aduna ceva sa semene.

Si in acel moment am luat DECIZIA: pentru expozitie FAC TOTUL DE LA ZERO!

Afisul expozitiei, tiparit pe canvas si montat pe unul din sevaletele mele 🙂

Atunci am trimis inca un mail, pentru o confirmare finala. Cumva, ma gandeam ca poate a intervenit ceva si, poate-poate, nu se mai intampla expozitia. Atat de tembel gandeam, incat chiar imi doream, speram asta. As fi scapat de tot efortul de a crea cateva zeci de tablouri. Mai apareau apoi si niste cheltuieli, pe care la acel moment nu aveam sa le estimez cat de cat, dar stiam ca vor fi mari: panze, culori, transportul tablourilor la si de la Bruxelles, apoi transport, cazare, alte cheltuieli pentru zilele cat voi fi acolo etc.

Da, evident ca puteam sa renunt si sa nu mai organizez nimic, era cel mai simplu. Ma dadeam lovit, sau inventam ceva gen situatia mea medicala nu-mi mai permite bla-bla… Da, puteam s-o fac. Insa as fi regretat toata viata! Poate v-am mai spus, cand eram putoi de 18 ani si abia mijeam ochii in ale caricaturii, mentorul meu din acea vreme, un mare caricaturist, Claudiu Niculae, care avea 50 de ani, mi-a spus o vorba de-am tinut-o minte de-atunci: Mirceo, ai grija, cand ajungi la varsta mea o sa regreti doar lucrurile pe care NU le-ai facut!

Asa ca din acel moment timpul pentru mine s-a contractat, a avut o alta dimensiune. Brusc, am facut calculele si am vazut ca in fix doua luni trebuie sa creez 30-40 de tablouri. Si a inceput nebunia!

Unul din cei patru pereti organizati ca spatiu de expunere.

Am inceput sa caut o tema principala, un stil, o dimensiune comuna. Atunci a venit cea mai neagra perioada prin care am trecut in viata mea. Imi ieseau numai prostii, gri-uri, negru, albastru, nuante ingrozitoare, iar despre compozitie, proportii sau combinatii pe paleta nici nu mai zic: ingrozitoare. Pictam noaptea, treminam pe la 2-3, ma culcam, iar dimineata urcam in atelier cu speranta ca poate la lumina zilei, totusi, arata cat de cat bine. Erau un dezastru!!! Cateodata mai venea si Ana in atelier si ii vedeam privirea de cand intra. Atunci intelegeam ca, de fapt ce mi se parea mie groaznic, e muuult mai grav decat estimam eu. Era horrorrr! Am fost de multe ori pe muchie, sa cedez, sa renunt la expozitie. Ce sa caut eu acolo? Ma duc doar sa ma fac de ras, si asta big time, la nivel international, ca acolo sunt oameni din toata Europa, pentru ca fac numai cacaturi, mai bine stau acasa.

Ei,… si iata cat de usor o veste extraordinara – aceea ca voi avea timp de o luna o expozitie personala de pictura la Bruxelles – se transforma in cel mai mare cosmar al meu, ducandu-ma in pragul disperarii si in cea mai neagra depresie. Nu vreti sa stiti pe unde am trecut! Nu mai stiam sa pictez nimic, iar Ana nu intelegea cum de nu mai reusesc sa insailez niste culoare pe panza dupa ce am facut, totusi, cateva sute de picturi. Nu vreau sa va zic ce discutii aveam pe la 3 noaptea despre pictura, compozitie, culori calde, reci si combinatii de culori.

Nu mai dormeam decat cateva ore pe noapte, visam numai solutii si variante de rezolvare, cautam inspiratie cat de cat pe net, pe zeci de siteuri, nimic. Totul era URAT si nu-mi placea nimic din ce faceam. Ma dusesem total catre abstract, abandonasem orice altceva, insa mi-am dat seama ca nu ma pricep, nu-mi iese deloc ce vreau. Am incercat si tehnica de pouring acrylic, foaaarte interesanta. Mi-au iesit cateva misto, insa nu puteam merge acolo cu 40 de lucrari doar in stilul asta.

Un al doilea wall, plin si el cu 24 de lucrari

A trecut Craciunul, Anul Nou si eu inca nu aveam nici un tablou pe care sa-l consider 100% eligibil pentru a fi expus. Iar termenul de trimis lista finala pentru expozitie era 15 februarie.

Am obosit… revin maine! De data asta, promit 😊

JOCUL… sau frica de cădere în culori

Incerc sa va iau martori, prin video, la cel mai greu moment pentru mine, ca artist. Poate cuvantul artist suna pretentios, dar nu am gasit alta rima… Ma refer la perioada aceea in care ma aflu in fata panzei goale. Albul imi place, sa nu ma intelegeti gresit… insa confruntat cu aceasta enooorma intindere nesfarsita, indiferent ca este o panza de 10 x 10 cm, sau de unu’ pe doi metri, sentimentul care ma incearca e acelasi: de VID. In cap, in creier, in inspiratie, in simturi…

Este o frica, exact ca inainte de aruncarea in abis, pentru ca, odata desprins de locul sigur in care ma aflam doar cu o secunda inainte, sunt convins ca, intr-un fel sau altul, ma voi descurca totusi pana la aterizare. Si, daca nu, aici e voie sa mai sari o data. Si inca o data… Nu e ca-n viata, e doar un vis, o iluzie colorata.

Voi cand sariti, sariti in culori? Asa, ca si cu visele…

Se spune ca fericirea/bucuria/excitarea/multumirea/succesul vin/e in afara zonei de confort. Asa ca… HAI cu mine, sa sarim!!! La unu, doi, trei…………………………… si!

Incerc acum mai multe exercitii, pentru a face asta cat mai des, ca poate imi dispare teama. Credeti-ma, inainte de a incepe nu am niciun plan, nicio schita, ci doar imi pregatesc panza, culorile, cutitele si panzele si telefonul cu trepiedul pentru filmat. Altceva nu am in cap… Hmmm, ok, intelegeti voi 😊

Nu ma astept la nimic, nu inseamna nimic, pur si simplu este un exercitiu… eu si cu mine!

Daca veniti si voi, cu atat mai bine! M-ar bucura sa nu fiu singur in salturile mele 😊

Splendoare-n iarbă

De unde vii, iubito?

Și cum ai apărut?

Din fum, din umbră, din cărbune?

Ori din iarba?

Din vise, din noapte, din lumină?

Ori nu…

Ești goală, iubito!

Și voi să te acopăr.

Cu o linie.

Ori două.

Ori nu…