Revoluția furată… – partea a doua

Marti, 19 decembrie

Cum va spuneam ieri, eram in ultima faza a smotrului in noul apartament. De la birou mergeam direct acolo si munceam pana noaptea, cand plecam sa dorm acasa la ai mei. Aflasem de la Europa Libera de Timisoara si ca s-a tras in oameni, ceea ce era de neinteles, de neconceput. Lumea vuia. Dar mut, mocnit. Chiar si la institut, ne adunam pe la colturi, ascunsi dupa plansetele de desen cate doi-trei si comentam, surescitati, dar susotit, ce se intampla. Era periculos sa te dai in stamba, avand in vedere colegii care turnau la Securitate. Pe care nu-i stiam, doar aveam banuieli. Dar sigur erau. In orice grup, in orice mediu, era cineva care turna. Ca spuneai bancuri anti, ca vorbeai de rau regimul sau pe Ceasusescu, sau ca n-avem aia sau aia, totul se raporta. La mine era si mai complicat, ca ma manca-n… pix si mai faceam si caricaturi anti. Sunt convins ca am ceva dosar din vremea aia si am tot zis ca ma duc sa fac cerere la CNSAS, sa-i aflu si eu pe „prietenii” care ma vopseau la secu’.

Se faceau tot felul de scenarii, care mai de care mai fanteziste. Cel mai tare speram sa dea Ceausescu ceva libertati, sau sa dea caldura, lumina sau mancare. Cam pe aici era orizontul de asteptari. Nu indrazneam sa visam la mai mult. Sau, cel mai des pomenita era inlocuirea lui Ceausescu cu Nicu, fiul cel mare. Trecuse Congresul al XIV-lea al PCR, unde se zvonise initial ca se va face rocada si va prelua juniorul franele dinastiei, dar nu s-a intamplat. Tot dadeam in bobi de ce parte o fi Gorbaciov. Hai, ma, ca tocmai ce venise la Bucuresti, si-a zis si aici de glaznosti si perestroika, e clar ca i-a zis lu’ Ceausescu s-o lase si el mai moale. Da, da’ stii ca asta e impotriva rusilor, si daca n-asculta de el?…

Miercuri 20 decembrie

Dupa birou, ca de obicei, vin la apartament. Insa cu un mic ocol, trebuia sa trec pe la maica-mea sa iau ceva. Mama lucra pe Brezoianu, la „Informatia Bucurestiului” (acum „Libertatea”) in tipografie, la sectia de zincografie. Acolo, un mediu foarte toxic, se lucra, asa cum ii spune numele cu zinc, plumb si multe substante odioase. Toate pozele, desenele sau vignietele ce apareau tiparite in ziar, trebuiau prelucrate pe niste placi de zinc, ca niste gravuri. Atacarea zincului, pentru a crea relief si, mai apoi cerneală tipografică sa dea imaginea, se facea cu diverse substante. M-a invatat si pe mine cum sa lucrez, erau niste aparate mari, nemtesti parca. Cred ca mare parte din bolile pe care le-a dus maica-mea zeci de ani au fost generate, sau agravate de acel mediu. Primea cate un litru de lapte pe zi, dar ni-l aducea noua, baietilor, acasa, nu-i placea laptele. Oricum era extrem de diluat…

Hm, ciudat. Ca niciodata, Brezoianu plin de masini militare, tab-uri, parcate pe intreaga lungime a strazii, imbracate toate in panze d-alea de camuflaj. Parca era un monstru, adormit la bordura, in forma de sarpe, plin de solzi in culori vegetale. Nu vazusem niciodata asa desfasurare de taburi in afara unitatilor militare. Ma gandeam, ce dracu defilare pregatesc astia? Ca Brezoianu da in magazinul Adam, in fata Salii Palatului.

Lucrez pana noaptea, pe la 10, cu urechile in Europa Libera. Stiam ca s-a tras la Timisoara si ca au murit oameni la Catedrala. Eram incremenit, nu-mi venea sa cred, cum adica sa traga PE BUNE in oameni? Ce dracu’ de scuze mai gaseste Ceausescu pentru asta? Da’ cum de rabda Dumnezeu asa ceva? De fapt, el cred ca era putin atent in alta parte cat am fost noi sub comunism. Ca, daca era mai aplecat catre noi, isi dadea seama ca e un regim de exterminare, total impotriva naturii. Nu exista nimic in natura identic, asa cum spera comunismul sa ne transforme, pe toti la fel. Uniti in cuget si-n simtiri!

Eram plin de inversunare, simteam ca dau pe afara, dar nu aveam ce face. Ardeam mocnit, de unul singur… Pentru ca nu aveam televizor inca, nu am vazut speech-ul lui Ceausescu din seara aia, doar l-am auzit la radio. Horrorr! Un ton infiorator, metalic, amenintator. Niciodata nu l-am simtit asa. Nici macar in ’68, cand s-a dat cu curu’ de pamant ca au intrat rusii in Cehoslovacia, nu era asa sumbru. Bine, atunci era si mult mai tanar, energic, motivant. A pacalit pe multi cu atitudinea aia si cu pozitia de Gica-contra, el anti-sovieticul. Imediat dupa, s-a inregistrat un mare val de aderari la PCR, chiar din convingere. Ce amagire! Omu’ reactionase asa din frica, ii era teama sa nu intre rusii aici si sa-l schimbe cu altu’…

Plec catre ai mei. Noapte grea, nimeni pe strada (absolut totul se inchidea maxim la ora 22), lumini din loc in loc, mergeam ingandurat. In dreptul bisericii de pe Margeanului, cu privirea laterala, parca mi-a atras atentia ceva ciudat. Ma uit mai atent, pe poarta de intrare era un cearșaf alb, legat vertical de rama portii. Pe el, cu vopsea rosie si litere imense, scria: Timisoara! Criminalul Ceausescu! A omorat oameni! Jos Ceause….. Va jur ca nu am avut puterea sa termin de citit tot cearceaful, pana jos. In timp ce citeam, realizam grozavia reala a cuvintelor, intelesul lor propriu. Am luat-o la fuga instantaneu, ca din pusca, nu cred sa fi fugit mai tare in viata mea. Dupa o fuga de vreo 15 minute, in care obsesiv ma uitam inapoi, sa nu ma fi vazut cineva CA AM CITIT asa ceva, am ajuns gafaind la ai mei, speriati de cum aratam, am inchis usa si le-am zis: „Timisoara e mult mai aproape decat credem!!!”

Joi, 21 decembrie

Nu stiu cat am dormit in noaptea aia, putin oricum. Eram cu urechile ciulite, sa nu bata la usa cineva care, totusi, vazuse faza si sa ma ridice peste noapte, sa ma duca la militie. Ma bantuia ce vazusem. Imi dadeam seama ca oamenii aia in Timisoara, la fel ca Brasovul cu doi ani inainte, au avut curajul sa iasa in strada si sa STRIGE Jos Ceausescu. Mi-am amintit si de Constantin Parvulescu, care la Congresul al XII-lea al PCR, in ’79, chiar in fata lui Ceausescu si a cinci mii de delegati la Congres, numa’ muc si sfarc, a spus ca el nu e de acord cu realegerea lui Ceausescu! Cat curaj sa ai sa faci asa ceva? Bineinteles ca l-au internat la nebuni si pa!… Va dati seama ca daca erau 10-15 ca omul ala, noi scapam de Ceausescu mai repede? Poate nu si de comunism, ca inca nu era coapta treaba si nu batusera palma rusii cu americanii.

Iar eu acum ma cacam pe mine de frica, doar ca citisem un protest… Am recunoscut mereu ca sunt un fricos, asta e! Culmea e ca biserica aia pe poarta careia vazusem cearceaful se afla pe Margeanului, la intersectia cu strada Mos Adam, pe care locuia chiar sora lui Ceausescu. Avea o casa mare, cea mai impozanta din cartier, cu etaj si mansarda. Ea era administrator la Piata 13 septembrie, din zona. Acolo imi repartizasera astia ratia de paine, carne, oua, unt, mezeluri, branza. Imi amintesc cum arata salamul ala, invelit intr-un fel de carpa, ca nici plastic d-ala clasic, de salam, nu se mai folosea. Si din el, cand il taiai, curgea o zeama oribila, zoioasa. Iar ulei, daca nu mai apucai de floarea soarelui, iti dadea, varsat, d-ala de rapiță. Turna vanzatoarea dintr-un cazan, in care baga un linguroi d-ala mare, de aproape juma de litru. Si era asa, rosu, agresiv… Era un frig in alimentara. Toate vanzatoarele erau îmbrăcate cu hainele lor, peste care puneau un halat d-ala albastru de sectie industriala, iar pe deasupra cate un cojoc de oaie. Alea mai in trend, aveau niste bundite asa, cu margini cu blanita alba… Offff!

Dimineata m-am trezit devreme, ca ne chemasera sa fim prezenti sa ne duca la miting. Lucram la SHP (adica Sectorul de Hidraulica-Pneumatica) al centrului de cercetari pentru mecanica fina, undeva pe Cutitul de Argint, exact langa Arenele Romane. Convocase Ceausescu celebrul miting de la balcon si trebuia sa mergem la punctul de adunare. Cand am ajuns la birou, ne-au spus sa nu mai mergem, ca TESA nu mai participa. Era primul miting la care chiar as fi vrut sa merg, stiam ca e pe tema Timisoarei. Asta e! Pe la noua am plecat in delegatie „la centrala”, adica la sediul central de la Obor, iar cand m-am intors, am luat troleul pana la Universitate, urmand ca acolo sa ma bag la metrou, pana la Pieptanari. Cand am coborat din troleu, pana sa intru in pasaj la Universitate, am vazut o scena ce mi-a dat fiori. Eu veneam pe langa Teatrul National, iar pe vizavi, pe strada de langa Arhitectura, aia cu Fondul Plastic, iesea lumea de la miting. Dar ceva era ALTFEL. Fusesem la mai multe mitinguri si, avand in vedere ca eram baiat, inalt, destul de zglobiu, imi plasau mai mereu cate un portret, steag sau lozinca. Era nasol cand se iesea, trebuia sa tii materialele foarte ridicate, pentru ca se crea o presiune a multimii extraordinara si, cateodata, efectiv pluteai, te lua lumea pe sus. Iar daca in momentele alea scapai vreun bat d-ala de steag, sau vreun potret, te puteai impiedica tu sau altii, ori iti luxai o glezna sau mai rau, ca nu aveai spatiu sa privesti ce e pe jos, atat de presat erai de oameni. Daca te impiedicai, lumea venea peste tine. Asta se intampla in anumite locuri mai stramte, sau daca se creau unele dopuri. Daca ieseai apoi „in larg”, presiunea inceta. Insa oamenii care ieseau atunci de la miting, nu aveau deloc pancarte, sau steaguri in maini. Erau pe jos, rupte, multimea calca pe ele. Si toti alergau! Iar vuiet ca ala, lugubru, iesit din mii de voci, nu cred sa mai fi auzit vreodata. Probabil era amplificat si de faptul ca strada e destul de stramta si blocurile inalte, deci creaza o incinta ce intensifica sunetul.

Mi s-a parut ciudat, dar atat, nestiind ce s-a intamplat la miting, dar mai ales cum s-a terminat in realitate. Cu imaginea asta in cap, am intrat la metrou. Cand am ajuns la birou, toata lumea in flacari! Scosesera televizorul color in holul central de la etajul unu si toata lumea din institut a stat sa urmareasca mitingul. Unii chiar suiti pe scaune si mese. N-a avut niciun miting al lui Ceausescu asa rating.

“Bai, s-a intamplat ceva!” “Au intrerupt transmisia.” “Au bagat muzica populara.” “L-a aratat pe Ceausescu in palton, cu caciula, apoi in haine de vara!” “Ceausescu era in panica. Speriat!” “Au mixat imaginile.” “S-au auzit zgomote. A vuit lumea…” La randul meu, le-am povestit ce vazusem la Universitate, exact la spartul mitingului. Toti precipitati, toti cu presupuneri care mai de care. Nimeni nu pricepea nimic.

Mereu m-am intrebat: daca ratam troleibuzul ala pe care l-am luat de la Obor si-l asteptam pe urmatorul? Ajungeam cu un sfert de ora mai tarziu, cand deja lumea incepuse sa se adune la Dalles… Cine stie ce destin aveam… sau daca mai traiam.

Dupa serviciu, surescitat si incarcat de ganduri, am plecat la bunici. In fiecare an, bunicii mei cresteau cate unul sau doi porci, la tara. Si-i aduceau la Bucuresti pentru taiat de Craciun. Pe vremea aia, sa ai carne prospata de porc, de Craciun, era raiul pe pamant. Visul de aur al omenirii. Nu exista deliciu mai mare…

S-a taiat porcul, s-a parlit, s-a curatat. Si s-a mancat pomana porcului. Cum miroase carnea aia prospata atunci gatita, nu miroase niciodata dupa. Are o aroma si o dulceata,… mmmmm! A transat apoi bunicul porcul si mi-a revenit si mie o parte. Pe care am impachetat-o cat mai bine in hartii, ziare si in tot felul de plase, ca sa nu se scurga din ele pe drum. M-a dus taica-meu cu masina la aprtament, ca era in drumul lui. Asa ca, pe la sapte-opt, seara, eram cu carnea macra in bucatarie, sa incep sa ma joc de-a marele chef! Nu mai transasem niciodata carne de porc, de pui, sau de orice alt animal. Ca sa-mi fac curaj, mi-am pus niste tuica, tot de la bunici. D-aia turnata in sticle si cu dop de cocean. Ei sunt din zona Arges, deci tuica acolo are vreo 27-30 de grade. Mereu prietenii mei din Transilvania fac misto de mine si-mi zic Bai, aia-i temperatura, nu e tuica! Ei au tuica aia de-i zicem noi palinca si ii dai foc pe deget…

Asa, deci in noua bucatarie, incep sa pun pe jos folii si hartii si ziare, sa nu murdaresc frumusete de gresie sau de mobila de bucatarie. Alba, normal! Ma apuc de taiat, se ciopartit mai corect spuc. Puneam in pungulite, pe care lipeam etichete si scriam asa, cat mai artistic ce contine fiecare pachet: slanina, sorici, friptura, cotlet, oase etc… Nu se arunca nimic.

Si incepe! La Europa Libera, se anunta grozavia ce se desfasura in direct, noaptea aia la Universitate, la Baricada. Cu mortii intinsi pe caldaram, in fata Bibliotecii Americane, cu faptul ca lumea a scandat Jos Ceuasecu, ca s-a tras in plin. Ca s-a facut Baricada. Non-stop, aceleasi comunicate delirante, uluitoare, de nu-mi venea sa cred ca e realitate. Si despre Timisoara, „primul oras liber de comunism”. Nu intelegeam ce poate fi aia, pe bune. Nu cuprindeam cu mintea conceptul, oricat m-as fi chinuit.

Imaginati-va, va rog scena, privita de sus: eu, in mijlocul bucatariei, cocotat pe folii de plastic, hartii si ziare, manjite cu sange, cu niste bucati de porc in stanga si pachetele etichetate frumos in dreapta, manuind fara pricepere niste cutite mici si mari, chiar si un ciocan, cu care dadeam in cel mai mare cutit de-l aveam, ca sa tai oasele. Era un film american cu un corporatist potent (Christian Bale?) care aducea la el gagici, le-o tragea privindu-se in oglinda admirativ, apoi punea folii pe jos si le transa cu drujba. Cam asa arata si la mine, mai putin gagicile si oglinda 😊

Si plangeam! Oho,.. plangeam in hohote, nevenindu-mi sa cred ca e real, ca traiesc asa ceva. Poate ca era si de la tuica (sigur! chiar si asa slaba cum era ea), dar efectul asupra mea al acelor apeluri repetate toata noaptea la Europa Libera a fost devastator. Aaa… ascultam la maxim (ce curaaaj!) Europa Libera! Radioul era undeva la geam, pe calorifer, pentru ca aveam o sarma pe care o legam de teava de calorifer, sa prinda mai bine si sa diminueze bruiajul.

Mi-am zis, maine dimineata ma duc la birou, adun niste colegi si mergem la Universitate!

Vineri, 22 decembrie

Dimineata, tensiunea era maxima. Deja, parca nici frica nu mai era asa prezenta. La birou, vorbeam in gura mare, nu ne mai ascundeam. A venit si un coleg, Nelu, care fusese in noaptea trecuta la Universitate si ne-a povestit cum au tras in oameni, cum s-a tarat pe jos sa scape, cum l-au impuscat pe unul, saracu’, chiar langa el. Direct in cap. Si i-au pus unii caciula, ciuruita, plina de sange, pe un indicator rutier din Piata…

Gata, hai! Mergem acolo! Ne-am adunat cativa mai naravasi, asa, in fata institutului, in strada. Bai, dar suntem cam putini, hai sa mai adunam ceva oameni. Din institut nu mai venea nimeni, toti se faceau ca niznaiu’ si treceau cu privirea peste tine. Bai, nu intelegeti? Au tras in plin, au murit oameni! Nimic, frate. Atunci, impreuna cu un coleg, Daniel Serban, ne-am dus pe la toate intreprinderile din zona, Steaua Rosie (Hesper), Fabrica de Ulei si ce mai era p-acolo, sa adunam cat de cat, macar sa fim vreo cincizeci de oameni, sa plecam in mars. La porti, toate inchise, ne asteptau unii imbracati in uniforme de garzi patriotice, in echipe de cate doi. Noi le spuneam hai, sa mergem la Universitate, c-a fost macel. Ei se uitau la noi si ziceau: Bine, sigur! Le spunem oamenilor, voi mergeti acum, venim si noi dupa aceea. Oha! Nu se intampla nimic, nu venea nimeni. Baga-mi-as!

Pana la urma am plecat asa, doar vreo 10-15. Am iesit pe Soseaua Viilor, am incercat sa atragem cat mai multi in grup, ba chiar unul mai curajos s-a suit in partea din fata a unui tramvai si a tras de sfoara aia de la troleu, sa-l opreasca. Cand a deschis vatmanul usile, s-a suit in tramvai si a strigat sa vina lumea, ca mergem la Universitate, ca Ceausescu a omorat oameni. Nu a coborat nimeni. Toti surzi, se uitau pe geam, catre nicaieri, cu priviri albe, goale…

Am mers apoi pe Trafic Greu (Progresului), pana la Calea Rahovei. Acolo ne-au spus oameni care veneau dinspre Academia Militara, ca au vazut ca ies tancuri din unitate si vin inspre noi. Oooops! (ironic, sau nu, eu facusem armata la tancuri)

Am virat stanga spre Vulcan. Ne mai conturasem putin, deja, cred ca eram vreo 70-80. La Vulcan aveam sperante mari, acolo erau mii de oameni. Am stat mai mult in fata portilor, scandand, ca aveam asteptari, puteam aduna o recolta bogata. Le sudasera portile, ca sa nu iasa (asta mi-a povestit taica-meu, ca lucra acolo. El a sarit gardul). Si ce daca? Au sarit peste porti si ne-am facut deja multi. Si inca un ajutor important: un ditamai cearceaful, alb, lat cat toata soseaua aproape, vopsit cu rosu cu JOS CEAUSESCU! Eeee, alta inima aveam acum. La radio s-a anuntat ca „tradatorul Milea s-a impuscat” si, apoi, un zvon care ne-a mai linistit a circulat instant: ca armata s-a retras in cazarmi. Deci nu mai veneau tancurile dupa noi. Pe Sebastian, deja eram sute de oameni! Ma uitam la blocuri: oamenilor le era atat de teama, incat nici nu aveau curaj sa se uite pe geam la noi, in strada. Erau ascunsi cumva in lateral, in spatele perdelelor pe care le strageau, sa nu fie vazuti. Off, ce frica a indesat in noi, zeci de ani, sistemul ceausist!

La intersectia cu 13 septembrie, a venit un Aro de armata si mi s-a parut ca a inceput sa distribuie arme, cred ca pe baza de buletin. Am plecat imediat din zona, nu am vrut sa iau. Eram convins ca, odata ce aveai o arma, deveneai tinta! Si, ulterior, am vazut cata dreptate am avut… Instinctul.

Pe 13 septembrie, a venit un flacau care arunca in sus cu niste manifeste. Erau „tiparite” pe carti de vizita albe, d-alea goale, pe care le cumparai ca sa le scrii cu mana. Ca nu aveai voie sa printezi. Nici macar nu aveai voie sa scrii la masina necontrolat, toate masinile de scris erau inregistrate si aveau probe de scris la militie, ca, in cazul in care scriai ceva dubios sau „anti”, sa recunoasca cine e autorul. Tipul ala le printase „cu guma” si scria ceva tot de Timisoara, de criminal, de jos Ceausescu. Metoda era simpla: luai o guma de sters d-aia lata, de doi lei, pe care taiai cu o lama foarte ascutita, sau un cutter, literele in relief. Apoi imbibai guma in cerneala sau vopsea si apasai pe cartonul cartii de vizita. Si uite-asa aveai un tipar, o matrita, un print. Pe la Unirii deja eram cu miile, era atat de inaltator sentimentul. Trecuse si frica de dimineata, cand eram in strada cativa aia acolo, gata sa ne luam la harta cu Ceausescu.

Cand am ajuns la Universitate, am vazut urmele macelului de peste noapte, urme de gloante, chiar si caciula de care ne povestite Nelutu… Liniste apasatoare! Greu!

Aproape de CC, cand am vazut elicopterul si banuiam cine e in el, ii intrebam pe colegi: Bai, cum se poate asa ceva? Adica faptul ca ne-am adunat atatia pe strazi, l-a facut pe Ceausescu sa fuga? De ce n-am facut asta acum zece ani??? Off,… sfanta naivitate!

Am ajuns la Comitetul Central, chiar pana la usa principala. Am pus mana pe grilajul ala si mi-am zis, Mirceo, daca ai ajuns tu pana aici, inseamna ca, intr-adevar „Oleee, ole, ole, ole, Ceausescuuu nu mai eeee!”

Ce bine ca n-am intrat. Tot frica! Am auzit dupa aceea cum au fost impuscati oamenii inauntru, chiar unii militari, ce sa mai zicem de civili. Niste colegi mi-au zis, hai sa mergem la vila lui Ceausescu, in Primaverii. Nu voiam. Pentru mine, „cucerirea” CCului era semnul victoriei si mie-mi era de-ajuns. Atunci mi-am dat seama cat de ragusit eram, de dimineata strigasem intr-una. Asta si dupa mai multe nopti facute praf de toate intamplarile ce navalisera peste mine.

Si am revenit in Piata, unde am mai stat catva timp. Puhoi de lume, exuberanta, fiecare se felicita, fiecare cu semnul victoriei. Pai, acum se vine pe plaja? Unde erati, fratilor, dimineata, cand rasare soarele si cautam dupa voi prin tramvaie? Vorba cantecului: “Hei, tramvai, cu etaj si tras de cai”… ca tot vorbiram de Timisoara.

L-am vazut atunci pe Ando, celebrul caricaturist (il stiam de la Informatia si de la Urzica, chiar fusesem invitat de Sorin Postolache la un vernisaj la o „personala” a lui, la Grand Hotel de Boulevard, cu ani inainte), care a venit acolo, in fata la CC cu un vraf de ziare proaspat tiparite, pe care le distribuia gratuit. Nu mai era „Informatia Bucurestiului”, ci aparuse prima editie din LIBERTATEA. Mi-a dat si mie un exemplar, cred ca-l mai am pe undeva. Tare mandru eram! Stiam ca maica-mea lucrase si la editia asta, facuse pozele, acolo la zincografie, la aparatul ei. Care avea s-o distruga…

In foto: mama, alaturi de monstrul ei…

Revoluția furată… prima parte

Au trecut 28 de ani… mi se pare incredibil cum totul devine atat de usor deformabil, alungit, practic incomensurabil cateodata, cand e vorba de timp. Era o poanta despre relativitatea timpului, cum simte fiecare o perioada de cinci minute, depinde de care parte a usii de la baie se afla…

Asadar, Revolutia! O sa va povestesc cum am trait-o eu, deci, sa ne-ntelegem, vorbim de Revolutia MEA. Pe care, insa, astia au reusit s-o fure, ca tot ceea ce s-a furat in tara asta… Eu zic c-am fost norocos sa traiesc asa ceva, nu stiu cati oameni participa, sau macar prind o revolutie in viata lor. Din pacate, popoarele din Est au prins cam doua in ultimii 70 de ani, una spre si una dinspre comunism. Ambele traumatizante. Si asta venind dupa doua razboaie mondiale, alte catastrofe. Statistic vorbind, cam dupa 30-40 de ani se pare ca urmeaza iar un eveniment major, pentru care, iata, va trebui sa ne pregatim. La fel ca si cu cutremurul.

Pentru mine, coincidenta face ca, pana acum, viata mi s-a cam impartit jumi’-juma’, intre comunism si ce-a urmat dupa. Deci, am ce povesti din ambele lumi.

O sa-ncep povestea Revolutiei MELE un pic mai devreme, ca sa intelegeti corect contextul. Ana si cu mine ne-am casatorit in ’84 (an cu recolta buna dictatoriala, conform teoriei lui George Orwell), in vacanta de dupa anul IV de TCM. Dupa anul V, repartitia, doi ani la Bacau, apoi in Bucuresti din octombrie 1987. Anei niciodata nu i-a placut Bucurestiul. Cred ca nici acum nu-i place. Si atunci am facut un targ: stam in Bucuresti doi ani, timp in care eu am de rezolvat problema cu casa. Daca pana in octombrie 1989 nu faceam rost de un apartament, ne intorceam la Bacau. Acolo primisem o repartitie de apartament, pe la „podul cu lanturi”, dar nu aveam dreptul, pentru ca bunicii mei trecusera casa din Militari, prin donatie, pe numele meu si nu aveai voie doua proprietati pe vremea aia. Urma sa renunt eu la donatie, asa incat sa pot primi apartament etc. Bottom line e ca aveam termen doi ani sa fac rost de casa. Am inceput audiente, inscrieri pe lista de repartitie case la institut, d-astea. Nu am dat nicio spaga! Auzisem ca, daca dai nu stiu ce nu stiu cui, se rezolva mai repede. Zgarcit cum sunt, am zis, nu, frate! E dreptul meu, sa-mi dea casa institutul. Ce naiv…

Dupa nunta, am ramas cu ceva bani, pe care i-am pus pe cecuri d-alea de cinci mii de lei, ce participau la trageri la sorti periodice, cu castiguri in Dacii. La norocul meu, nu am castigat nimic, evident. Insa, dupa 87, cand am vazut ca nu prea se mai gasea nimic, nici macar mobila, decat naspa si cu pile, am inceput sa caut mobila. Retineti, stateam inca la ai mei, nu aveam casa, dar cautam mobila, asa, sa fie, ca nu strica!

Exact asta era si filozofia maselor la aparitia ratiilor de mancare: cum prindeai vreo sansa sa iei de mancare, luai cat puteai duce, ca nu se stie… D’aia statea lumea la coada, la „ce se baga”, ca indiferent ce aducea, era util. Asa au aparut unul, doua, sau chiar trei congelatoare in fiecare familie, burdusite toate cu te miri ce de mancare. Cat se arunca din ea, nu se mai stie… Sunt convins ca, de cand cu introducerea ratiilor, consumul de mancare a crescut. Adica exact efectul invers decat cel scontat. La tara nu se gasea paine, adica exact acolo unde se facea graul, muncit pe branci de saracii tarani colectivizati. Care erau nevoiti sa vina la Bucuresti, sa ia paine de peste tot, in niste saci de panza d-aia aspra, burdusiti. Si acum am in cap imaginile cu bietii oameni tarand dupa ei, sau carand in carca sacii pe strada, in autobuze, metrou, tramvaie, sau pe peronul Garii de Nord. Mai venea catodata militia si facea razie, le cerea buletinul si, pentru ca evident nu aveau buletin de Bucuresti, le confisca toata captura lor de peste zi. Oamenii plangeau, spunand ca nu aveau cu ce sa-si hraneasca animalele din batatura… Ce umilire: taranii sa vina la oras, sa ia “pe sestache” paine facuta din graul muncit de ei. Copii, asta era oroarea comunismului!

Am gasit, la un magazin de mobila din Pantelimon, o canapea cu coltar care mi-a placut. Era mare, extensibila si acoperita cu un material de un albastru intens. Am luat-o. Ok, o iei, dar cu ce o transporti? In fata magazinului, pe strada, erau insirate tot felul de „camioane” de transport, care asteptau in linie, ca taxiurile. Cand spun camion, ganditi-va la o caruta mai solida si mai inalta, care avea roti de masina, cu camera si anvelope. Trasa de cai, evident. Te tocmeai cu birjarul, in functie de incarcatura si de destinatie, apoi dadeai niste bani unora din magazin, sa te ajute sa incarci mobila si plecai. In drum spre ai mei, am trecut prin fata Casei Poporului, pe unde e Targul de Craciun acum. Atunci, in ’86, pe acolo inca nu se asfaltase. Zilnic veneau milioane de camioane, sa aduca si sa ia j’de mii de muncitori care munceau la Ctitorie. Toti in salopetele alea gri-sobolan sau bleu-mizerabil, asa cum erau toate culorile din viata noastra. Si, intrand in zona de santier, camioanele alea luau pe roti tone de noroi, pe care-l depuneau pe toate bulevardele si strazile din Bucuresti. Peste tot prin oras, aveai o mazga lipicioasa depusa peste asfalt sau piatra cubica. In vremea aia, in Bucuresti nu puteai avea decat noroi sau praf, depindea ce conditiile meteo erau. Ganditi-va ca Ceausescu a ras jumatate din suprafata orasului, demoland tot, lasand-o neacoperita, pustiita, doar pamant, fara cladiri sau vegetatie. Pai, la vanturile ce bat pe-aici, asta insemna praf. Iar cand ploua, noroi. Toata canalizarea orasului era imbacsita si infundata cu acest sol argilos, care nu mai lasa sa se scurga nimic. Exact ca o imensa chiuveta infundata.

Asa ca, in fata Casei Poporului, erau niste transee de noroi, ca pe front. Eu am facut armata la tancuri, la Targoviste, dar nici macar in tancodrom (acolo unde te dai cu tancul) nu am vazut asa denivelari. Eiii, si birjarul meu s-a hotarat s-o ia exact pe acolo! De ce sa ocoleasca el prin dreapta Casei, sa-si oboseasca bidiviii? Nu, tusti! direct in noroiul al mare. La un moment dat, se inclinase camionul atat de tare, incat am sarit jos, sa imping canapeaua, sa nu cada in noroi. Era noua!!! Si dadusem si vreo 8 mii de lei pe ea. Salariul meu cred ca era 2500. El tragea de cai, eu impingeam de obloanele carutei. Si ghetele mele se afundau in noroi. Dar mai conta? Trebuia sa ajung cu canapeaua ok, asta era focusul. Atunci mi se parea ca traiesc intr-o scena de Tarkovski…. acum, la peste 30 de ani, o scena de Stan si Bran, de care te amuzi. Ironic.

Am raspandit canapeaua la ai mei in apartament, noroc ca era loc, aveau patru camere. Am impartit-o pe hol, prin living, acoperita cu pungi de plastic. In alta parte am gasit mobila de bucatarie. Set complet, alb, superba, imensa, cu soldat vertical. Cred ca 6.000 de lei. Am luat-o si pe aia, am dus-o la bunici, in Militari. A stat printr-un garaj, acoperita tot cu cartoane si plastice, se mai urcau gainile lu’ bunica-mea si se gainatau pe ea. A scapat ok. Cu ocazia aia am vazut ce capacitate de incarcare si transport avea Dacia 1300. Taica-meu avea una rosie, cu care am reusit sa caram, dintr-un singur drum, toata mobila de bucatarie! Nu va spun cum arata masina, de parca avea o caciula alba enorma, din mobila, legata cu parame… Masini de spalat automatice, d-alea de Cugir se gaseau peste tot, 5 mii de lei. Asa cam am luat si d-aia. Depozitata tot la ai mei. De la Govora, unde eram intr-o vara in vizita cu Ana la bunicii ei, am cumparat un aragaz. Patru ochiuri, 2 mii de lei. L-am lasat la bunicii Anei si mi-a aranjat apoi socru-meu sa mi-l trimita mai tarziu in Bucuresti.

Asadar, aveam canapea, bucatarie, aragaz, masina de spalat, dar nu aveam casa. Hm…. Tic-tac, tic-tac, se strangea timpul.

Incepusera sa dea roade solicitarile si audientele mele la institut. Totusi, avantajul era ca ambii eram cercetatori stiintifici angajati in acelasi loc, cu doi copii, o repartitie rezolva doua cazuri. Asa credeam eu ca merg lucrurile… 😊 Institutul era CCSIT MFS si avea sediul langa Obor, in blocul ala turn bleu, care era (e si acum) vizavi de Mecanica Fina, deci tinea de sectorul 2. Mi-au repartizat un apartament de trei camere in ultimul bloc din Bucuresti, pe stanga, cand iesi pe Pantelimon. M-am dus sa-l vad si atunci m-au apucat spumele. Un bloc de 10-12 etaje, iar apartamentul era pe teresa blocului, lipit de camera liftului. Deci, simteam la propriu, orice miscare a liftului, prin vibratia motoarelor, lipite de peretii apartamentului. O nebunie de penthouse, toata terasa bloculul la dispozitie mea… 😊 Intors la aia la „situatia locativa”, le-am zis ca refuz. Dar, de ce? E un apartament superb! Tovarase, eu am doi copii, de unu’ si de trei ani si n-o sa-i las incuiati sus pe bloc cand plec la serviciu. Of, ce de fite mai faceam si eu!

Mi-au mai dat si alte mizerii… tot asa, refuzate. Cam mofturos, tovarase Gheorghe!

In ultima zi lucratoare exact inainte de 23 august 1989 (atunci era ziua nationala, liber pe 23 si 24), m-au chemat si mi-au dat cheile unui alt apartament. M-am uitat pe lista si scria adresa, care nu-mi spunea nimic, iar la cartier scria „Rahova”. Zic, asta e, bun ce-o fi, ma duc sa-l vad si va anunt pe 25, cand revin la birou. Am mers sa caut strada, era un palc de blocuri noi, pe undeva in grupul masiv al celor noi de pe Calea 13 septembrie, toate la fel. Inca nu erau asfaltate aleile, noroaiele erau d-alea lipicioase, de-ti ramaneau cizmele infipte cand ridicai piciorul, nici toate blocurile nu erau gata, totul era un imens santier. Un fel de „Milioane de camioane” si „Macarale rad in soare”, la un loc! Dar era bloc nou, apartament 3 camere, mari, decomandat, etaj 4 din 8. Nu-mi dadeam seama cum de-am avut asa bulan!!!

Apoi mi s-au legat lucrurile. Blocul era repartizat celor demolati din sectorul 2, care statusera in aceeasi zona si li se daramasera casele. Pe vremea aia, daca ti se darama casa pentru ca Ceausescu, primeai „la bloc”. Si in bloc era si un apartament atribuit institutului meu. Pentru ca in dreptul lui scria „cartierul Rahova”, nimeni nu venise de la institut sa-l vizioneze, avand in vedere departarea de institut dar, mai ales, notorietatea zonei… Si uite-asa, la inceputul lui septembrie mi s-au facut actele pentru noul apartament. Remember, in octombrie 1989 aveam ultimatum de la Ana: daca nu rezolvam cu casa, plecam din Bucuresti! Va dati seama tristete pe Ana cand a aflat… Ea era cu copiii la Onesti, in concedii medicale super prelungite, aranjate pe la doctori cu tigari si cafea. Si chiar si cu zile de concediu de la mine, ca aranjasem „sa fac portare” si sa i le dau ei. Totul era programat astfel incat, de la 1 ianuarie 1990, ea sa vina cu copiii in noul apartament, LA NOI ACASA si sa re-inceapa serviciul. Mai aveam doar de gasit gradinita pentru Mircea si cresa cu program prelungit pentru Dan.

Stiti cum se apune: daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i despre planurile tale…

In perioada octombrie-decembrie am inceput sa amenajez, noroc ca nu incepeam de la zero: aveam mare parte din mobila raspandita care-ncotro. Smotru, pus parchet, gresie, faianta, reparat sau inlociut toata tevaraia, ca peste tot ceva curgea, apoi mobila pentru dormitorul baietilor, biblioteca si dormitorul nostru. Pentru asta am stat la coada o noapte intreaga la magazinul Apartamentul, care era pe unde incepe Centrul vechi, intrarea dinspre Splai, pe langa Curtea Domneasca. M-am asezat seara, pe la 7, la inchiderea magazinului, la coada. Din ora in ora se citea lista. Daca lipseai, erai taiat. Fara undo 😊 Si am stat acolo toata noaptea (v-am zis ca era octombrie?), pana dimineata la 9 sau 10 cand se deschidea. Intrai, in ordinea listei, si-ti comandai din ce modele gaseai. Te chemau in 2-3 saptamani si luai marfa.

Pentru ca blocul era nou, inca nu era racordat la gaze. Aragaz aveam (adus de la Govora), asa ca mai trebuia doar sa fac rost de butelie. Mi-a dat bunica-mea, care avea una de rezerva, ca nu puteai umple cate voiai tu, avei dreptul doar o data pe luna. Asta era aia de back-up, pe care bunicii o foloseau la parlitul porcului. Si am mers, cu butelia in brate (n-aveam carucior, ca nu aveam de ce), la un centru de butelii, undeva pe Antiaeriana. Acolo, evident de cu noaptea la rand. Pe la 7 dimineata, ne zic aia de la centru ca vine doar „o șa” de butelii, adica doar 75 de butelii. Noi eram vreo 200 de oameni la rand, eu cam pe la 150…. Ce dracu’ faaac? Am stat degeaba? Era unul de se dadea mai sef, care statea in picioare, ca sa se auda cat mai departe, si citea lista celor din coada, scrisa pe un caiet. D-ala de mate, de 48 de file, pe care-l tinea indoit. Stand eu pe butelie, eram cu privirea sub nivelul caietului si-mi vine o idee. Aleg un nume la plesneala de pe lista verso, adica pagina dinspre jos, pe care o vedeam. Si sigur care intra in primii 75 „castigatori”. Si ma rog la Dumnezeu ca persoana aia sa nu raspunda! Schimba omul foaia, ajunge la numele ales de mine, eu ma ridic… Si uite-asa, jucand la cacealma, la totul sau nimic, m-am facut si cu o butelie plina! Ce mai conta ca am carat-o-n spate pana acasa, de m-a cocosat? Asta era adevarata fericire!!!

Apoi am luat perdele si covoare. Ala din living il avea Ana, zestre de la ai ei, restul le-am luat de pe la Obor, Cocorul, combinatii. In vremea aia, credeti-ma, stiam tot ce are fiecare magazin cu d-astea de casa din Bucuresti. Imi amintesc ca, dupa ce dadusem parchetul cu palux, montasem perdelele si pusesem covoarele, stateam la serviciu ca pe arcuri, abia asteptam sa se faca 3 jumătate, sa fug acasa, sa ma asez pe canapeaua albastra si sa admir cum se reflecta perdeaua pe parchet…

Ei, si uite-asa, Craciunul se apropia, ma pregateam sa plec la Onesti, ca apoi sa-i iau pe Ana si pe copii si sa venim in noua casa.

Dar aud ceva la Europa Libera, despre niste evenimente la Timisoara…

Insomniile băiețelului cu trotinetă – partea a doua…

M-am nascut cu o hemipareză facială stânga, care mi-a afectat mare parte a mușchilor din zonă și cine mai știe mai ce. Mi-amintesc că mergeam periodic “la raze” când eram copil. Ajungeam cu tramvaiul 14, pe care-l luam de la capat, de la podul Ciurel, până pe Splai, în Cotroceni, la vestitul 303 (corect trebuie citit “trei-gaura-trei”), unde era ceva cabinet medical. Acolo erau si niste camine studentesti, iar inainte fusesera grajdurile regale, parca. Îmi puneau niste ochelari d-ăia negri, ca la înotători, cu elastic, să se potrivească pentru cât mai mulți pacienți. Stăteam cu fața-n sus și deasupra, in tavan, erau multe becuri puternice, rânduite circular. (chiar, poate de atunci obisnuinta sa ma uit in tavan 🙂 Probabil au rezolvat mare parte din starea inițială, dar am mai rămas cu niste sechele, urme de asimetrie facială, printre care un mod defectuos de a pronunța unele sunete și, vizibil evident, cu gura strâmbă. Chiar și acum, câteodată, prietenii se distrează cerându-mi să repet unele cuvinte, mai ales pe cele ce conțin sunetul Ș 🙂

Stiti cum sunt copiii, cand se cunosc, ei au doua intrebari: Cum te cheama? Si cati ani ai? Asta asa, ca sa-si ia imediat reperele, sa stie sistemele de referinta intre ei. Asadar, toți copiii de pe stradă mă știau drept Goghimiță (așa răspundeam eu, în mod deformat, când mă întreba lumea cum ma cheamă, în loc de Gheorghe Mircea). Si asta mi-a fost si prima porecla. Inlocuita, cateodata, de varianta mai descriptiva/sugestiva, Gură Strâmbă. Uneori, erau folosite si combinat, dar mai rar, ce-i drept.

Începând cu Goghimiță, poreclele mele au avut o evoluție destul de zglobie: Goghi, Moghi, Boogie, apoi în liceu și-a făcut apariția Gyorfi, transformat si derivat multiplu in armata, în Ghiorfanul, Borfanul, Ghioarfa, Boarfa etc. Astea, mare parte au ramas si-n facultate, pentru ca multi baieti imi fusesera colegi si de armata. In Connex, insa, era altceva, aer corporatist, serios, si acolo, intr-un astfel de mediu, pana si porecla se comporta altfel. Si s-a stabilizat in ‘nea Puiu! Pentru ca eram odata cu echipa la Moeciu, la Garbacea, de unde in timp au evoluat Cheile Gradistei, si “le-am dat” niste ture de stadion 😊 Iar pentru ca la nationala de fotbal, coach era ’nea Puiu… gata porecla.

Apropo de sistemele de referinta ale copiilor. Eu stiam ca, odata ce un copil e mai inalt, e clar ca e mai mare si ca ani. Ceea ce, la varstele alea de patru-cinci ani, se cam verifica statistic. Dar eu am extins si la adulti, aplicand acelasi principiu. Si tare mi-a fost mirarea, cand am aflat ca taica-meu, care era mult mai inalt decat bunicu’, avea, de fapt, mai putini ani…. Hmm, complicata lume pentru un copil.

Nu am stiut niciodata, si cu-atat mai putin acum, care era nivelul de control al tratamentului “cu raze”, în anii ’60, sau ce efecte secundare ar fi putut avea. Cert e că, ani de zile după aceea, mai toate problemele mele au fost in zona capului. Coincidenta? Habar n-am…

În fiecare vară mergeam cu ai mei la mare. Ma bagam cu capul in toate valurile, unul nu ratam. În septembrie eram abonat la ORL, pentru că mereu aveam otită. Era o clinică de copii la intersecția Știrbei Vodă cu Berzei, o casă veche, boierească, luată de comuniști și făcută policlinică. Cabinetul era la subsol, pe niste scari in spirala, si avea un geam cu niște gratii groase din fier forjat răsucite măiestrit, ce dădea spre stradă și pe unde vedeam, într-o perspectivă unică, chiar de la nivelul trotuarului, tramvaiul ce venea dinspre Cișmigiu și urca panta spre Berzei. Parca tramvaiul era mai mare vazut de pe scaunul de consultatii, pentru ca-l vedeam de la nivelul sinelor. Un meșter dibaci, bineînțeles că i-a tras acelui grilaj de artă câteva bidinele bine simțite, îmbibate în vopseaua aia galben-bolnav, prezentă în toate clinicile și spitalele românești ale epocii. Pe vremea aia, arta era un moft!

Ei, doctorul ăla orelist de-acolo era singurul la care abia așteptam să merg! Deși controlul urechilor era un chin, cu toate pâlniile alea pe care ți le tot îndesa și rotea prin ureche, de aveam impresia că ieșea cu ele prin cealaltă parte si apoi se uita prin oglinda aia mare, rotunda, pusa pe ochi de ziceai ca-i alta dihanie, mereu plecam de la el cu un dinozaur, sau porumbel, sau o broscuță din hartie, origami adevarat! Nu știu cum făcea, de unde le avea, sau dacă le făcea el, mereu plecam de acolo cu trofeul. Mereu albe, niciodata colorate. Nu am știut niciodată dacă avea pentru fiecare copil, sau doar pentru cei pe care simțea că îi doare mai tare urechea sau consultația. Cert e că a fost singurul doctor de la care primeam și altceva în afară de rețetă…

Rețetă care, invariabil, includea penicilina injectabilă, în fese, la fiecare șase ore, timp de o săptămână. Nu știu dacă ați făcut așa ceva. Fratele meu, mă urcam pe pereți de durere, nici nu puteam coborî imediat de pe pat, sau unde-mi facea, stăteam puțin să-mi revin. Cateodata mai faceau eu pe viteazul si ziceam ca nu doare, da’ numa’ io stiam ce e-n sufletu’ meu… Iar la fiecare înțepătură, in locul ăla se făcea cate-un guguloi, tare ca o nucă. Și după primele trei-patru zile, începeai să mergi crăcănat, nu puteai să-ți aduni picioarele.

Cabinetul medical unde mi se făceau injecțiile era undeva în capul străzii Bisericii (actuală Orșova) și avea deschis de la 08:00 la 20:00. Așa că programarea injecțiilor era 08, 16, 20, 02, ca să merg in extra-program doar o dată, la două noaptea, la o asistentă în vecini să mă înțepe. Costa cinci lei injecția. N-o sa uit niciodată cum arăta trusa aia de injecție, care cred ca avea aproape de juma’ de kil, sunetul metalic când se asamblau pistoanele alea și capacele și cum se fierbea juma de ora cel putin, învelită în tifon, pentru a se steriliza. Ăsta era template-ul meu meu de fiecare septembrie.

Am facut clasele 1-8 la scoala 174, din Militari. O scoala foarte buna, cu toate ca “era-n porumbi”, la capatul Bucurestiului. Atunci, in Militari, pe Armata Poporului (Iuliu Maniu acum), erau blocuri doar pe partea dreapta cum vii dinspre Leul. Pe stanga s-au construit prin alii ’70, alea direct in trotuar. Nu stiu de ce le inghesuiau asa-n strada, de parca nu aveau pamant, sau ii costa terenul. Ati vazut ce spatii verzi sunt pe dreapta, la blocurile vechi, departe de sosea, iar pe stanga e oribil. Cateva blocuri au fost ocupate de refugiati chilieni, nu stiu ce deal avusese Ceausescu cu vreo revolutie din America de Sud, ca au venit in zona cateva sute. Imi placeau jachetele lor specifice, cu carouri mari, protocalii, galbene, rosii, superbe. Toti aveau d-alea. Iar parul, des, extrem de drept si lucios, de un negru care vira spre albastru. Unii din copii veneau la noi la scoala.

Am avut profesori exceptionali si, asa apreciam eu la varsta aia, foarte inimosi si dedicati (de fapt, si acum am ramas la aceeasi impresie). La matematica si la gramatica eram cel mai bun din clasa. Nu si la desen. Acolo era un coleg, Cristian Dinculescu (de care nu am mai stiut nimic dupa clasa a opta), cu un talent fenomenal. Avea o mana si o lejeritate a liniei, care ma lasau masca. Eu aveam linii crispate, cacaite, nesigure. El era un adevarat artist. De la noi din scoala, in promotia mea, vreo sase-sapte am reusit la examenul de admitere la Sf. Sava (pe vremea aia se numea N. Balcescu si era cel mai cotat liceu in epoca), ca sa va dati seama de nivelul scolii.

Eram printr-a patra, cred, cand a venit la noi in clasa o noua colega, o tipa din America. Parintii ei se ocupau cu ceva folclor, sau niste chestii culturale si, cateva luni cat au stat ei in Romania, Emy, fata lor, venea la noi la ore. Evident, nu pricepea o iota. Asa ca era insotita, mereu, de profa de engleza care-i traducea lectiile. Altfel, o fetita bruneta, ’naltuta, subtirica, cu par lung, prins in doua cozi laterale, baietoasa si destul de bataioasa. Era in conflict cu unii baieti din clasa, nu stiu de ce, insa intr-o pauza a pus stapanire pe cismeaua din curtea scolii. Le stiti, erau cismelele alea verzi, intr-un picior, care curgeau nonstop. Eu nu aveam treaba cu baietii. De cand ma stiu, m-am impacat foarte bine cu fetele. Nu stiu de ce, dar si ele m-au acceptat, in general si de multe ori le stiam cele mai mari secrete. Faptul ca de la mine nu transpirau mai departe, cred ca le-a capatat increderea si mai mereu imi spuneau toate problemele care le macinau. Sa stiti ca, chiar si la varsta aia erau probleme… de dragoste! eheee, serioase, nu asa 🙂 Le dadeam si eu sfaturi, atat cat ma pricepeam. Cred ca, mai degraba, ma dadeam mare, ala important… In realitate, habar n-aveam.

Atunci insa, in toata pauza mare jucasem fotbal, nu stiam ce se intampla si, atunci cand s-a sunat, in goana spre clasa, am tras o tura pe la cismea, sa beau apa. Beam cu mare placere si simteam cum se amesteca gustul ala al apei de la cismea cu senzatia de transpiratie de copil amestecat cu cel de praf si de alergatura (mie-mi placea combinatia, imi dadea o stare nemaipomenita de confort), asa incat imi amintesc ca apa aia de cismea, dupa efort, era cea mai gustoasa apa pe care am baut-o vreodata in viata mea.

Beau io, chiar ma adap, si, exact cand sa ma ridic de deasupra jetului de apa, simt o lovitura in cap care ma darama! La propriu. Nu stiam ce s-a intamplat si ma trezesc intins pe jos, plin de sange siroind pe fata mea. Emy, americanca, de, mi-a aruncat cu o caramida in cap, tintindu-ma de la vreo 4-5 metri. Direct in cap! Vin unii colegi, ma taraie in fuga la cabinetul medical, cand ma vede asistenta aia de-acolo, sa lesine. Ma panseaza asa, cu fo’ doua kile de fese, in jurul capului, de aratam ca un ou de pasti, dar alb, nevopsit. Si-mi zice sa plec acasa, sa ma duca ai mei la un doctor. Eu, nu si nu! Voiam sa raman la orele urmatoare, ca aveam sportul! Cum sa ratez cea mai placuta ora a saptamanii, care era ultima din orar, sambata? (pe vremea aia se muncea si se facea scoala si sambata) De cele mai multe ori jucam baschet si ne lasa proful de sport mingea asa, pret de vreo doua ore.

In sfarsit, trist (pentru ca lipseam de la sport, nu ca aveam un gauroi in cap!), plec acasa. Maica-mea, cand m-a vazut la poarta cu capul cat o banita, ambalat complet in pansament, sa moara de inima! I-am povestit ce si cum, m-a luat si m-a tarat la spitalul de copii, la Grigore Alexandrescu, unde mi-au pus aia cateva copci. Anestezie? Ce-i aia?

Retrospectiv, acum imi dau seama ca, poate razele alea mi-or fi facut bine, ca mi-or fi intarit teasta. Ca pe partea stanga mi-a spart capul, exact unde avusesem pareza. Bine insa ca nu m-a nimerit caramida un pic mai jos, asa, pret de cativa centimetri. Ca tampla, sigur nu mi-au intarit-o…

Nu-mi amintesc ca fata aia sa-si fi cerut vreodata scuze, sau ceva asemanator. Sau poate a facut-o, da-n legea ei, ca io nu pricepeam boaba de engleza. Insa in ultima zi de scoala a trimestrului, inainte de vacanta de iarna, mi-a dat un pachet de ciunga american, original, d-ala baban, de sapte lame! Mama, ce smecher eram!!!

In foto, cum ma chinuiam eu sa imit pozitia statuii de la Peles… 🙂

 

Majestate, aiasta ce-a fost?…

Maiestate, nici nu stii ce lovitura le-ai dat tuturor bolsevicilor, comunistilor si urmasilor, urmasilor lor. Mortala. Au vazut si ei ce inseamna dragostea unui popor pentru adevaratele repere, adevaratii leaderi, adevaratele valori si adevarata istorie. Care nu iarta si nu uita.

Probabil 90% din populatia actuala a Romaniei, nu l-a prins pe Rege domnind. Deci, marea majoritate vorbim din povesti, amintiri de la ai nostri sau din familie, sau din ceea ce am vazut prin documentare, interviuri sau ce-am mai citit. Fiecare ce-o fi inteles, in legea lui. Insa toti, uniti, am iesit pe strazi, am stat la cozi, am aruncat cu flori, ne-am inchinat, am mers de-a lungul traseului, sau am stat de-a lungul sinei de tren, sau pe peroane prin gari, sa te zarim o clipa. O clipa de Speranta, de Lumina, de Mandrie, de Incredere. Ca parca-parca, putem sa ne ridicam din genunchi si sa ne uitam in sus. Tu ai putut, cand totul iti era impotriva. Si ne-ai aratat ca si noi putem, daca chiar ne dorim asta. Cu moartea pe moarte calcand… parca are un alt sens acum.

A! Si am plans si am jelit. Sincer!

Maiestate, ne-ai ridicat cu tine in stratosfera! Acum depinde doar de noi, de fiecare din noi, cat de mult stam aici, unde e aerul tare, dar atat de curat. Si lumina soarelui, atat de stralucitoare. Om sti sa planam, sa plutim, sa ne mentinem, asa, precum un copil care face primii pasi? Sau vom cadea, iar, in mocirla noastra?… Iar de-atat de sus, caderea uneori poate fi fatala.

Am mai remarcat ceva: oamenii au plans plecarea Regelui, indiferent de optiunile lor politice! Vedeti, exact asta inseama sa fii rege: sa te ridici deasupra mizeriei politicianiste, deasupra discursurilor sforaitoare si a promisiunilor cu salarii si pensii nemuncite si de nicaieri, sa nu ai legatura cu marsaviile care injunghie pe la spate exact esenta unei democratii, justitia, pe care unii o siluiesc din orice pozitie si dupa bunul plac! Sau dupa nevoi, ca asa i-au invatat pe ei comunistii, cu logo-ul lor: „de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi”! Exact asta aplica Dragnea acum in Parlament, comunismul cu fata umana. Dar si fardata cu esente scumpe, mai ales cu esente de ulei de palmieri (ca d-aia si-a cumparat omu’ in Brazilia plantatiile alea) si asortata cu vile somptuoase, si cu bolizi cat mai puternici, si cu averi in toata lumea. Scump, doamna, scump! Dincolo era mai ieftin… Pai, da, la Ceausescu comunismu’ era mai ieftin, ca era frica mare de Sefu’!

Bestia comunista a simtit lovitura! E ranita in orgoliu, simte mirosul de sange, isi arata fata hada si incepe sa-si ranjeasca coltii, sa se apere. Pai, cum adica? Sa dispara asa, intr-o zi, toata istoria masluita de ea, cu ajutorul tancurilor rusilor, timp de 70 de ani? A vazut ce impact enorm pentru Romania si prestigiul ei, ca aproape toate casele regale ale Europei, cel mai albastru sange posibil, s-a unit la Bucuresti si a venit, intr-o recunoastere sincera a valorii si anvergurii Majestatii Sale. Niciunul din cei invitati nu a jucat vreun rol cat de cat aproape de cel jucat de Mihai I in istoria celui de-al doilea razboi mondial, in istoria omenirii, pana la urma. Stiau ca vin nu doar obligati de legaturile de familie, ci si obligati de istorie. Si asta merita respectul nostru!

Hidra rosie a vazut milionul de oameni in toata tara plangandu-si Regele in strada! Restul de pana la 20, sau cati om mai fi, nu cred sa nu fi vazut la televizor Despartirea tarii de Regele sau. Toti cu regret, sau, cel putin cu un nod in gat. Nu poti fi altfel decat mandru, cand esti coplesit de atata bucurie ca Romania poate organiza asa ceva decent si de bun gust, prezenta onorata si de intreaga elita regala europeana, nu aia aleasa, ci aceea cu sange nobil si innobilat, de sute de ani.

Ooo, si ce diferenta mai evidenta decat cea dintre grupul invitatilor de afara si politicienii nostri, crispati, ciobani (sa ma scuze oamenii astia, care muncesc din greu), marlani. Multi la prima generatie incaltata in sandale, cu sosete albe, care s-au ajuns in fruntea unei liste de partid, apoi in fruntea tarii. Si care cred ca toti suntem la fel de prosti, pe cat sunt ei de smecheri. Si care-si fac legile cum vor, doar-doar vor putea sa fure cat vor si, apoi, sa se scape pe ei…

Acum am invatat de la Majestatea Sa un lucru: rabdarea si iertarea. Spunea, intr-un interviu, ca nu trebuie sa ajungem sa uram pe cineva, e gresit, ca asta nu ne face decat rau noua insine, nu celui pe care-l uram. Indiferent cat de ticaloase vor fi noile legi ale justitiei, indiferent ce rahaturi de legi fiscale vor baga astia, acum cred ca va veni, candva, un moment de decontare. In care toate li se vor intoarce in fata si atunci vor fugi, ca potarnichile, care incotro. Sunt convins de asta, dupa ce am vazut reactia Majestatii Sale la mizeriile facute de comunisti, inainte, dar mai ales dupa 90.

Iliescule, si tie iti va veni plata. Fii linistit, nu ma refer la moarte, ci la justitie. Zilele astea comemoram 28 de ani de la o revolutie care nu trebuia sa aiba victime. Era programata in toata Europa de Est, doar la noi a produs peste o mie de morti, ca sa le atarne Iliescu ca breloc, ca decoratie, sa se mandreasca cu ce ne-a mai salvat el de teroristi. Ganditi-va, acum, cand stiti ce inseama adevaratii teroristi prin lume si comparati cu ce definea „terorist” clica FSN in zilele revolutiei…

Cat de impertinent sa fii, ca sef al statului, sa declari ca venirea Regelui in 90 in tara nu a fost o idee buna? Bai, pai tu, cu tac-tu (alt comunist notoriu) si cu toti prietenii tai in crime, ati FURAT tot ce au construit in sute de ani casa regala, familiile boierilor, toate familiile instarite din tara, toti taranii care si-au rupt palmele pe camp ca sa lase ceva copiilor, pe care i-ati denumit chiaburi si repede le-ati pus dignosticul ca au supt sangele poporului. Apoi le-ati confiscat totul si v-ati impartit voi, palate, case, vile, pamanturi, paduri, fabrici, uzine, bijuterii, tablouri si tot ce s-a adunat prin munca atator generatii. Voi ati venit NOAPTEA cu Volgile rusesti, i-ati data afara din casele lor, i-ati trimis la inchisorile comuniste sau la canal, sau direct la executie. Iar pe rege, l-ati indesat intr-un tren de NOAPTE, ca sa dispara cu totul daca se putea, atat din tara, cat si din cartile de istorie.

Regele a renuntat la putere, semnand abdicarea sa, fortata si ilegala, sub santaj, pentru a impiedica impuscarea a peste 1000 de studenti inchisi de comunisti. Iliescu, in schimb, e acuzat de crime impotriva umanitatii, de omorarea a peste 1000 de oameni, acum 28 de ani, ca sa-si poate acorda titlul de “emanat al revolutiei” si sa preia puterea. Fortat si ilegal. Asta e diferenta!

Fiti mandri, comunisti! Traditia de „noaptea ca hotii” pe care ati importat-o de la rusi si implementat-o cu succes in anii de dupa razboi e respectata cu strictete si de Dragnea, Tariceanu si toti lingaii lor. E parte din ADNul lor. Era sa scriu in engleza, DNA… Ptiu, drace!

Pai, Dragnea, esti al treilea om in stat. (Sanchi, hai ca eu stiu ca asta e pentru prostime, sunt convins ca in mintea ta, tu esti al d-intai!) Te-a intalnit, vreodata de cand esti mare tutar, cineva mai cu staif din afara? Te-a primit, sau te-a vizitat? Hmmm,… nu-mi amintesc. Hai, sa-ti zic un pont: i-ai vazut pe invitatii de ieri? Niciunul nu vrea sa dea mana cu condamnati penal. Si nici aia de conduc tarile de unde vin ei, n-ar prea vrea. Te-ai prins?

Scuze, am sarit peste al doilea om, Tariceanu, sluga perfecta a PSD. Despre slugi, numai de bine…

Pai, Nicolicea, acum ca esti tare, frate, seful comisiei nu stiu care, bagat in seama de reporteri si televiziuni, iti dai cu parerea despre legi, dreptate si adevar. De ce nu ai tinut si acum in Parlament acelasi discurs pe care l-ai tinut si-n ’94, cand l-ai vrut pe Rege „persona non grata”? De ce nu ai dat o lege, sau bagai o ordonanta, ceva, ca acum chiar era o urgenta, tocmai murise Regele, sa nu fie primit in tara? De ce nu l-ai intors de pe Otopeni, direct de pe pista, ca doar aveai experienta capatata in 1994? Ca nu era cetatean roman, n-avea pasaport, nu era membru de partid, gaseai tu o mangla, ceva. Ca esti baiat gigel.

Pai, Petrica, zici ca tara nu era pregatita in 1990 sa-l primeasca pe Rege? Da’ tu erai pregatit sa fii prim-ministru? Mmmm? Bai, io cred ca erai: ca doar erai tanar, smecher, oleaca de bataie stiai, limbi stiai, pulover aveai…. Ce mai! Numa’ bun pentru Apaca. Ca sa va dati seama ce hal de om, fosta nevasta a declarat ca Petrica (fara lupul!) mergea la vanatoare in anii lui Ceausescu, pentru ca era nevoit, nu aveau ce manca! Saracii… Cum, ma? Stai tu zeci de ani in vilele partidului, cresti in gasca cu toti copiii nomenclaturistilor, faci tu studii la Tolouse pe vremea lu’ Ceausescu, ai acces la magazinele speciale ale PCR si nu aveai ce manca? Apropo, cel mai misto titlu dupa 90, in Catavencu ala original, de-atunci: „Petrica, ai mancat salam cu Zoia?”

Dar vila de protocol in care ati stat, tu si fosta ta, Mioara (chiar, i-oi fi zis vreodata Miorita?), ea ramanand acolo fara drept si fara sa plateasca, muuulti ani dupa ce nu mai avea voie si dupa ce tu fugisi la alta mandra, era construita de taticul tau, de Walter? Sau era tot vila d-aia rechizitionata, adica furata NOAPTEA de la niste „dusmani ai poporului”?

Hai, pa! Te las, revin alta data la tine, apropos de 1 decmbrie 1990, la Alba Iulia, cand ai facut ce-ai facut Seniorului Coposu…

Pai, Olguto, cum se poate, fata, sa-ti tradezi in asa hal adevaratele repere morale si valori si sa organizezi tu ceremonie de depunere de coroane de flori pentru Rege, inconjurata de mii de…, care te urmeaza ca turma? Cand tu ai facut spume in partidul Tribunului Vadim, injurandu-l pe Rege cu toate cuvintele, abjectia si mizeria din dotare. Ca doar asa te-ai afirmat in politica, de-a dreapta lu’ Vadim. Care (culmea imbecilitatii) si-a numit partidul Romania Mare si-i injura cu stropi pe cei care chiar au infaptuit Romania Mare… Daca s-ar ivi Vadim acum, ar zice ca ai „intinat valorile comunismului”, exact cum a zis Iliescu, gurul sleahtei comuniste de dupa ‚’90, despre Impuscatul. Cred ca ti-ar crapa obrazul de rusine. Sau nu!

Of, mai copii, v-as mai povesti ca abia ce m-am starnit. Lista e lunga, din pacate, dar eu nu mai am vlaga acum, obosesc repede in zilele astea.

Din pacate, inertia maretiei momentului nu a tinut mult, nici macar cateva minute! Efectiv imediat dupa inmormantare, am vazut titluri: cum se imparte averea regelui, cine ce ia, ce si cui ii revina, adevarul crunt despre asa-zisa familie regala si alte cate si mai cate mizerii… Depinde de fiecare din noi cum plutim mai departe, cat de tare ne deschidem aripile, cat de mult luam aerul tare-n piept si cat de tare ne bucuram de stalucirea soarelui. Care de-aici, de sus, se vede mai aproape.  Cativa om cadea! Dar nu toti… Asta e Speranta!

D’aia Daia tot insista cu oaia: ei ne cred turma. Insa unii avem aripi…

Majestatea Sa ne-a arătat Calea Victoriei!

(Imi cer scuze de la inceput: postul asta e dezlanat, dar l-am scris intr-o accentuata stare de emotie si oboseala, dupa excursia de azi la Palat. Poate aberez, insa sunt gandurile mele, ce-mi vin de-a valma, nu le pot randui … Puteam sa nu-l scriu? Evident. Dar am VRUT!)

Zilele acestea, Majestatea Sa a aratat poporului roman Calea Victoriei! Ne-a unit asa cum nu a facut-o nimeni si nimic dupa 1989, ne-a adus pe toti impreuna si ne-a aratat-o, clar, fara echivoc. Cu un gest simplu, cu mana, a dat perdeaua la o parte, sa alunge ceata, sa vedem Calea. Pentru el un gest simplu, direct, natural, asa cum si-a trait intreaga viata, cu principii sanatoase, puternice, de la care n-a abdicat niciodata. Indiferent pretul platit. Si-a platit!

Care e Calea Victoriei? Simplu: responsabilitate, cinste, loialitate, onoare, determinare, devotament, hotarare. Insa, oare vom sti s-o urmam?

Majestatea Sa a fost un rege al faptelor, al deciziilor dure, mai ales cand nimeni nu le indraznea. Nu a avut de luptat doar cu fascismul si cu comunismul, ci si cu tatal sau! Ce adversari mai redutabili poate avea un destin atat de tragic? Abia de acum inainte vom afla, rolul lui adevarat in istorie, nu ala spoit de comunisti si de urmasii lor de azi. Nu era un rege al cuvintelor, folosea putine. Dar cat de bogate de seva mesajele sale! Peste tot, gasim acum citate ale Regelui, de fapt gandurile lui de zi cu zi, nu erau destinate nemuririi, insa atat de concis si de elocvent le transmitea, incat raman nemuritoare, adevarate pilde. Cat priveste discursul din Parlament, la implinirea a 90 de ani, e de invatat pe dinafara. Veti observa ca nu poti scoate, ori adauga nicio virgula acolo, fara sa-l strici. E perfect!

De cateva zile, tot imi planificam cum as putea, cat de cat, sa ajung sa-mi prezint omagiul Majestatii Sale. Din pacate, exact in perioada asta, corpul meu m-a tradat si nu ma ajuta. Impreuna cu Ana, am reusit sa ajung la Palat, sa lasam o floare. Pentru mine, chiar drumul de unde am reusit sa parchez, pana la Palat si inapoi, a fost ca o escaladare pe Everest. Fara masca de oxigen. Mi-as fi dorit enorm sa pot intra, dar nu aveam cum sa rezist atatea ore la coada. Insa sunt atat de fericit ca am fost acolo, pentru ca am descoperit o alta Romanie. De fapt, mai multe Romanii!

Romania demna, care-si onoreaza cum se cuvine eroii, Romania civilizata, care pastreaza toate regulile bunului simt, Romania curata, chiar daca vorbim de prezenta a mii de oameni, Romania generoasa, care a umplut gardurile Palatului Regal cu milioane de flori, jerbe, coroane si mesaje, Romania viitorului, care si-a adus copiii sa vada Regele, Romania organizata, care incerca sa imparta florile pentru a impodobi toata lungimea gardului Palatului, Romania milostiva, plina de grija pentru cel de langa, Romania decenta, care trece pe langa tine in liniste si-ti respecta durerea, Romania eleganta, care poate organiza astfel de evenimente la un nivel de elita, impecabil…. Si am vazut, cu ochii mintii, si o Romanie a Sperantei, de parca maduva noastra de romani nu moare, nu e uscata, palpaie si poate reinvia.

Mii de oameni de toate varstele sau conditiile, tristi, insa demni: au venit la Rege! Copii imbracati in costume populare, din zonele lor…. Cata emotie iti poate transmite un astfel de moment, parca esti bombardat din toate partile, e greu de descris. Se poate simti doar acolo, in mijlocul oamenilor, unde vibratiile sunt percepute direct. Parca si Bucurestiul arata mai bine astazi.

Stiu ca un astfel de moment in viata, chiar daca trist, este UNIC. Nu l-am mai trait, nu-l voi mai trai, cu siguranta. Nimeni, in Romania, nu ne va mai aduna impreuna asa cum a facut-o Majestatea Sa.

Cei mai in varsta, au prins inmormantarea lui Dej, din 1965. Imi amintesc, aveam cinci ani, ca am vazut-o la televizor, aveau bunicii mei un televizor Rubin 102, rusesc, d-ala care avea si aparat de radio sub ecran. Atunci, pe toti i-a obligat scoala, facultatea, serviciul, partidul, sa vina la coada. Taica-meu imi spunea ca a stat la coada, de undeva de pe Splai, unde se termina Calea Victoriei, adica de la fosta Opereta (pe locul gemenilor Sitraco). Vedeti, asta este diferenta dintre dictatura comunista si o societate libera: atunci oamenii erau obligati sa stea la coada, acum vin de buna voie. Parca e, nu-i asa, razbunarea tuturor cozilor comuniste la care am stat, cu orele, cateodata toata noaptea, pentru ratia de ulei si zahar si carne.

Sunt si voci care comenteaza una si alta despre familia regala in zilele astea. Mai, oameni buni, in mod normal, cand moare cineva, familia are trei zile de rezistat pana la inmormantare, in care trebuie sa traverseze toate emotiile, oboseala, stresul, nesomnul, priveghiul, despartirea, organizarea, tot. Pai noi aici vorbim de 11 zile si atatea locuri si situatii in care oamenii astia trebuie sa reziste la tot acest calvar. Plus emotiile de toate felurile, mai ales cand stii ca vin la inmormantare atatea familii regale ale Europei si cand stii ca toti ochii sunt pe tine. Credeti ca e usor?

Si ia nu va mai mirati ca vremea a fost si va fi asa blanda, pana la inmormantare, desi e mijlocul lui decembrie: Regele e Unsul lui Dumnezeu pe Pamant, deci….

Multi intreaba de ce abia ACUM isi arata romanii dragostea fata de Regele lor? Ce-au asteptat pana acum atata amar de ani? Pai, imediat atunci dupa Revolutie, nu eram pregatiti. Eram deformati si virusati de 50 de ani de minciuni comuniste, ca Regele a fugit cu vagoane cu aur si tablouri. Acum au aparut profesori de istorie, care au venit la catafac si si-au facut „mea culpa” exact gestul facut de speakerii de la TVR imediat la Revolutie, explicand de ce au fost fortati sa minta in perioada comunista. Mi se pare ca istoria se repeta si, cine nu o intelege exact, este osandit sa o repete…

Totusi, de ce trebuie sa moara cineva, pentru a fi apreciat in Piata Mare? Eee, asta poate ca e legata de ideea de sacrificiu, care face parte din reteta, daca vrei sa construiesti ceva durabil. Credeti ca intamplator Mesterul Manole construieste „pe Arges in jos”, adica exact la Manastirea de la Curtea de Arges, unde maine Regele va fi inmormantat? Nu, totul este scris in carti si este semnul ca, de ce nu? poate Regele Mihai I este Christosul romanilor, care si-a jertfit viata pentru ei. Poate ca de aici ne va veni izbavirea si, la Centenar, Romania va fi mai unita, mai puternica. Nici nu ne dam seama ce forta avem, noi romanii, daca ni se arata Calea cea adevarata, Calea Victoriei noastre!

Sunt obosit, da’ fericit ca am fost azi la Rege, mi-a aratat o alta Romanie.

Stiti ce misto e?

Insomniile băiețelului cu trotinetă… – prima parte

De când am fost operat, în fiecare noapte am avut insomnii. Câteodată câteva ore, undeva între 2 și 5 noaptea, alteori mai severe. Deși luam diverse somnifere, nu reușeam să dorm legat mai mult de trei-patru ore. Înainte de internare, nu am luat niciodată pastile pentru somn. O bere sau un vin, combinate cu oboseala de peste zi își făceau treaba și dormeam ca porcu’ până dimineața…

Singura noapte când am dormit mult, dacă aia se cheamă “dormit”, a fost imediat după operație, când m-au scos din sală pe la 12 noaptea și-mi amintesc așa, ca prin vis, sala de la reanimare. Eram plin de tot felul de accesorii și anesteziat puternic. Ana mi-a povestit că a venit să mă vadă și-mi cerea să deschid ochii, dar eu, să vezi fițe pe capul meu! îi deschideam și-i închideam instant. Cică am bălmăjit un “bună” sau ceva similar, dar acum nici măcar nu știu că Ana ar fi fost pe-acolo… Hai, s-o cred pe cuvânt 🙂

 

Când m-am externat am zis, gata, frate, lăsăm prostiile, fără pastile! Ori eu, ori el! (sau ea, sau ce-o fi aia de nu mă lasă să dorm). Prima noapte a fost cruntă, cred că am dormit juma’ de oră spre dimineață. Parcă mă curenta totul prin așternuturi, nu puteam sta liniștit, nu-mi găseam nicio poziție în care să stau mai mult de un  minut. Am dat drumul la televizor, mă uitam la filme, nu aveam răbdare mai mult de cinci minute, schimbam. Cum mă, să ai sute de programe și să nu te adoarmă niciunul? Am mai zis eu, dacă Daea ar inventa un program cu oi, ar avea cea mai mare audiență nocturnă.

Dădeam pe meciuri de fotbal. Chiar era unul, în crucea nopții, în reluare, cu Barcelona. Mi-am zis, hai să mă uit, că stiu că âștia-și adorm adversarii cu tiki-taka lor și apoi vine Messi și le-nțeapă câte-un gol. M-am uitat o repriza. Nimic, 0-0, eu tot cu ochii lipiți de tavan… De citit, nu se lega nimic, de desenat nici atât.

Pai, atunci, chiar, hai sa scriu…

Si am inceput sa-mi amintesc de mine, ca ma aveam prosapat in cap 🙂 De ce? Pentru ca in vara, cand s-a prapadit mama, am fost la ai mei sa caut o poza a ei, pe care s-o printez si s-o inramez, pentru ceremonia inmormantarii. Cu ocazia aia, am revazut albumul alor mei cu pozele de cand eram copil si efectiv, am fost napadit de amintiri. Nu asa, una-doua, ci kilograme bune de amintiri si retrairi, ca taica-meu avea aparat de marit, d-ala rusesc, de se facea geanta, si facea poze cu nemiluita. M-a invatat si pe mine, probabil ca d-aia fac milioane de poze cu telefonul. Insa acum nu mai trebuie sa ma inchid in baie, unde sa-mi amenajez laboratorul foto, cu lumina rosie (o lampa cu hartie rosie ca filtru, lipita cu scotch. Cand am gasit bec rosu eram smecher deja) si cu prosop in geamul usii, sa nu intre lumina de afara, sa-mi voaleze filmele sau pozele. Si nu mai am nevoie nici de tavile cu revelator si fixator, care se mai varsa pe-acolo pe jos si pata totul cu galben… Sau de uscator, pe care puneam pozele, pe o placa cromata incalzita, la urcat, pana se coceau si sareau pe jos. Aveam si ghilotina de aia cu model frumusel, zimtat asa, dar niciodata nu mi-a placut: mie-mi placeau pozele taiate drept. E drept, cu pozele mi-am facut mereu banii de ciunga, de film, sau de cico. Faceam poze cu clasa in diverse excursii etc si dadeam pozele mici, tip 8 x 5 cm cu 1 leu cincizeci. Sau moka, ca pe vremea aia nu stiam ce e aia salesman…

Ciunga luam de la niste tipe in varsta, de la o casa din cartier, care vindeau gume d-alea cu poze cu actori. Cele mai valoroase erau alea cu cowboy, era unul Roy Rogers, cred ca aparea in 80% din poze, mereu cantand la chitara, sau cu un cal langa el. Habar n-aveam cine pana mea e ala, eu voiam cu John Wayne, alea erau cele mai cool. Cu pozele faceam schimb cu copiii de pe strada. Evident, guma o cumparam pentru poze, nu pentru guma. Desi, imi amintesc ca era gustoasa, aromata, o lamela patratoasa, roz si care ramanea intr-o singura bucata, nu se faramita, ca altele. Nu se compara totusi cu aia in forma de tigari, Aia era cea mai meseriasa guma.

Am avut colectii de fotografii cu actori, de servetele, de capace de bere, de capace de chibrituri, evident de timbre. Si-mi amintesc ca erau niste masuri, destul de bine definite, acceptate de toata lumea in privinta schimburilor, Desi, cateodata mai era loc de negociere si, pentru un capac de bere Radeberger puteai primi trei sau chiar patru capace Bucegi. Astea, de obicei le jucam la “țaca”, adica puneam fiecare miza (timbre, capace de bere sau de chibrituri) intr-un loc pe trotuar, care devenea tinta. Apoi stabileam o linie la vreo cinci metri, de la care dadeam cu niste pietre, neaparat plate, sau cauciucuri din talpa de pantofi, cat mai aproape pe tinta. Cine isi plasa cel mai aproape aruncarea, castiga potul. Intr-o vreme, fiind destul de nepriceput si pierzand masiv, mai ales la baietii mai mari, am inventat cea mai tare moneda: un fel de bitcoin! Diamantele. Am vazut eu ca pot demonta din pietrele din margele, cercei, brose si ce mai avea maica-mea prin cutiile ei de bijuterii si am inceput sa julesc una de aici, una de colo, pietre cat mai stralucitoare. Evident, valoarea era derizorie, dar chestia asta avea darul de a creste valoarea marfii mele pe piata. Si de a descompleta niste podoabe. Mama, ce mi-am furat-o cand s-au prins ai mei de ce erau stirbite toate siragurile… si nu din cauza ca erau prost prinse pietrele, ci din cauza ca devenisem un mic giuvaergiu… Asta e, arta cere sacrificii!

Noi stateam undeva in Militari, pe o ulicioara, se chema Cismelei (exista si acum), pe strada Bisericii, iar in capul strazii chiar era o biserica. Eee, numele asta nu cred ca i-a placut lui Ceausescu, prea il zgaria la urechi, era un afront prea mare, si atunci l-a schimbat in Orsova. Noi ii spuneam ulicioara. Cand au venit unii si au pus niste placute pe garduri cu denumirea oficiala de INTR. CISMELEI, maaama, m-am simtit ca acum, cand aprinde Firea luminile in Bucuresti, de Craciun. Au pus si vizavi placute, acolo era Intr. Bolobocului.

Deci, asta vara, cand am revazut pozele, nu numai ca stiam toate secventele si ipostazele fiecarei fotografii, sau momentele in care s-au facut, dar aveam in nari pana si mirosurile din ele. Mi-am amintit brusc de trotineta mea, cea mai tare de pe strada! Era nemteasca, bleu metalizat si avea roti d-alea cu cauciucuri gonflabile, cu camera, ca la biciclete, un avans tehnologic fenomenal pentru sezonul competitional de strada 1964-65 🙂 Cei mai juliti genunchi din cartier, cine-i avea? Hai, ghiciti, aveti o singura incercare… Mama, da’ ce mai goneam cu aia. Chiar asa ziceam atunci, ca prind o goneta…

Ca dovada, uitati-va la foto: apar eu, cel mai smecher, alaturi de bolid. Cu ceas la mana (nu cred ca era real, mai degraba de jucarie), iar de gat imi atarna un arc, pe care-l facusem dintr-o creanga de alun, tensionata cu o sfoara incolacita meserias. Sageti aveam tot din crengute, cat mai drepte, taiate in unghi, sa se infiga. Bineinteles, mandru ca se instalase placuta cu numele ulicioarei, sa nu care cumva sa ma ratacesc.

Ce mai, razboinicul luminii era nimic pe langa mine!

Din nou acasă!…

GATA!!! In sfârșit, după 15 zile de spitalizare, azi plec acasă! Au fost, probabil, cele mai intense zile din viața mea, cu emoții, spaime, cu temeri, cu gânduri de toate culorile, cu îndoieli, cu vise, dar și cu coșmaruri. Nu mai contează, acum sunt toate în urmă, nu-mi rămâne decât să mă bucur de restul vieții mele, atâta cât va mai fi.

Am înțeles atât de multe aici în spital, nu doar despre cancer, despre mine, sau despre corpul meu, ci despre lumea din jurul nostru și cât de importante sunt lucrurile când le vezi cu “ochelarii de spital”. Mai ales cànd vorbim de cancer. Aici nu există certitudini, nu există 100% și atunci trebuie să fiu pregătit pentru orice. La fel și toți cei din spital, care au forfotit pe lângă mine în continuu, chiar când dormeam sau nu eram conștient. Tuturor celor din spital doresc să le spun MULȚUMESC! Cu dedicația și priceperea lor m-au traversat peste cea mai dificilă graniță a vieții, pentru că acum, în viața mea, s-au separat distinct două etape: ÎNAINTE și DUPĂ.

Cât va fi partea de după, depinde în primul rând de rezultatele de la anatomopatologie care analizează dacă celulele canceroase au rămas în interiorul prostatei extrase, sau au reușit să străpungă spre exterior. Dacă au ieșit, pot fi mai multe variante de continuare a tratamentului. Vom vedea atunci.

Nu o mai lungesc acum,  sunt prea fericit (poate așa se simte și cine e Prea-Fericit) că să îmi pot aduna într-o ordine cât de cât logică milioanele de gânduri ce-mi zboară prin minte.

Așadar, vreau să le transmit cele mai sincere gânduri de recunoștință tuturor ce m-au luat de mână și m-au trecut GRANIȚA!

Dr. Cristian Surcel, care mi-a căpătat încrederea totală în primele minute după ce l-am cunoscut, in holul spitalului. Dacă în secunda aia îmi zicea ” Hai, că facem acum operația!”, mergeam! Mereu realist in pronosticuri și crearea așteptărilor. Foaarte important când vorbim despre cancer. Măiestria lui în îmblânzirea robotului da Vinci, cel mai tare tool împotriva cancerului, transformându-l din balaurul  cu șapte capete în Croitorașul cel Viteaz, m-a adus la Spitalul Monza.

Dr. Victor Mihai, optimist, dinamic, mereu cu un zâmbet pentru fiecare pacient. Te încarcă cu energie pozitivă întotdeauna. Astăzi, când mi-a extras drenul pentru externare, mi-am dat seama ce mâna “ușoară” are și că aproape nu am simțit.

Dr. Alexandra Manoleli, femeia în mâinile căreia mi-am pus viața – la propriu! Timp de aproape opt ore am fost anesteziat (două ore și jumătate pregătirea robotului, cinci ore și jumătate operația propriu-zisă. După operație am ajuns la reanimare, sau ATI, nu mă pricep, am deschis ochii și am văzut că arătăm exact că în Avatar, cand intra eroul principal în sarcofagul ăla să se transfere: Atâtea fire, cabluri senzori și tuburi aveam lipite de corp.

Dr. Najjar Ali, care, cu un calm deosebit, îți explică orice situație, indiferent cat de dificilă și nu se dă îndărăt să pună mâna să rezolve imediat.

Dr. Nicoleta Dumitru, mereu cu zâmbetul pe buze, cu ochii mereu în patru, preocupată să fie totul perfect, chiar dacă oboseala îi dă târcoale. Sâmbătă sau duminică seara? Nu contează, te trezești cu ea in salon 🙂

Dr. Laura Lihatchi, prima persoană care, în urma unui control de capacitate pulmonară (obligatoriu înaintea unei astfel de intervenție) mi-a zis că e posibil să am astm. Never knew about it! Revin la control peste o lună.

Dr. Roxana Ionașcu, cea care mi-a confirmat (cu argumente, EKGuri și cu grafice, nu așa… 🙂 ) că inima mea e pregătită pentru marea încercare.

Acum urmează toți cei care au avut grijă de mine noapte și zi, monitorizând parametrii, luându-mi analizele, punându-mi perfuzii, sânge, fier și ce-o mai fi fost prin sticluțele alea fermecate ale lor, schimbându-mâ când eram lac de transpirație, sau ajutându-mă să merg, să fac primii pași, exact că un copil. Chiar! Ca un copil care pășește în noua lui viață 🙂

Daniela Șerban, Gabriela Bastoreala, Magdalena Budoiu, Cristina Botogan, Laura Gașpar, Corina Pascu, Mădălina Barbu, Gherghița Badea, Dănuț Duță, Andrei Cintiuc, Violeta Vâtoiu, Mirela Morgoci, Georgeta Preotu, Diana Stoiculescu, Mihaela Stănescu, Florentina Petcu, Monica Simona Neagu, Florentin Cristea, Adriana Ilie, Crina Cavaleru, Ana Țugui și Mihai Verban (vă mulțumesc mult pentru sfaturi, le voi urma întocmai!). Nu știu ierarhiile, sau rolurile, pentru mine ei au fost, toți, mereu ALĂTURI.

Nu puteam încheia fără să amintesc de Oana Adina Ralea, mai pe scurt, Oana!  Într-o zi, am sunat-o pe la prânz, explicându-i disperarea mea în a căuta un spital unde să mă operez urgent, laparoscopic asistat de robot. Pentru că aflasem că este de top, cea mai sigura tehnologie. In alte locuri unde sunasem, am fost trecut pe liste de așteptare, de unde nu am primit niciun telefon înapoi nici până azi. M-a ascultat și m-a întrebat: “Puteți veni azi la 17:00, să vă întâlniți cu dl. dr. Surcel?”

Whaaaaat? Eu și la doctorul meu urolog, la care eram in urmarire de ani de zile, dacă ceream o programare, mă primea peste patru, cinci săptămâni…

De atunci, Oana este singurul meu contact cu Spitalul Monza, la care apelez oricând și pentru orice problemă. Mereu având un zâmbet ștrengăresc la îndemână, care te destinde și ți se pare că orice problemă, cât de grea, are o soluție, imediat devenind extrem de serioasă și concentrată pe modul de rezolvare. Soluțiile vin atât din toate cunoștințele pe care le are la îndemână, cât și din sprijinul pe care se bazează, oferit de Echipa Monza.

Tuturor, VĂ MULȚUMESC CĂ SUNT ACASĂ!

În încheiere, îmi cer scuze vouă, tuturor prietenilor mei, pentru că, exact în perioada cea mai frumoasă a anului, a Sărbătorilor, când familiile se adună să împodobească brazii și casele, eu v-am agresat cu boala mea, cu povestea mea. Dar asta este realitatea, nu e totdeauna pe placul nostru, este ceea ce mi se-ntâmplă și am făcut-o doar cu gândul de a-i ajuta pe alții care se află în momente critice și poate le e mai greu să le împărtășească. Poate pe unii îi ajută să vadă cum se vede dinăuntru și că, dacă ceri ajutorul, prietenii adevărați sigur vin în jurul tau. Sau, pentru cei care vor trece prin așa ceva  și pot înțelege că  este posibil să răzbești. Sutele de mesaje primite m-au încurajat să merg mai departe, chiar dacă, repet, poate că momentul nu e potrivit. Pe de altă parte, pentru cancer, niciodată nu este un moment potrivit…

 

 

 

LOVE STORY … sau Cum ne petrecem cancerul în familie

15 septembrie 1980 – început de an universitar, prima mea zi de studenție. O mare îngrămădeală la avizierul facultății, să ne luăm orarul. Habar n-aveam ce să caut și unde să mă uit, m-a ajutat și pe mine cineva sa aflu ce ore am…

16 septembrie 1980 – prima zi de cursuri. In fața facultății, văd o tipă absolut deosebită și mă duc la ea, abordând direct metoda clasică: “Nu te supăra, nu cumva ai să-mi schimbi pentru o fisă de telefon?”. N-a avut. La cursuri, am stat lângă ea in amfiteatru, în primul rand, stânga. Acolo era mult spațiu, cei mai mulți se îngrămădeau în ultimele rânduri.

17 septembrie 1980 – nimic! Aveam lucrări și seminarii și nu eram in aceeași grupă.

Septembrie, octombrie, noiembrie 1980 – la toate cursurile stăteam alături. Discutam mult, multe și despre orice. Și despre Love Story, o carte în care afli din primele rânduri că fata va muri, însă o citești pe nerăsuflate sperând că nu va fi așa. Fata adora Beatles.

29 octombrie 1980 – noaptea, vorbim o oră la telefon. Timp în care îi pun la magnetofon să asculte Beatles, evident, “Norwegian Woods”, “Michelle”, dar și Deep Purple, “Mistreated”, “Fools” și “Child in Time”. Îi cânt “Norocul Inorogului” la blockflote, tocmai ce-mi cumpărasem unul. Cu asta am omorât-o 🙂

22 noiembrie 1980 – primul sărut! Pe holurile Politehnicii, în B-uri, după ce am ieșit de la cursul de geometrie descriptivă. Ea a luat inițiativa!

8 decembrie 1980 – este asasinat John Lennon. Suntem devastați! Cum adică să fie împușcat de un fan??? Și noi adoram Beatles…

Vacanța de Crăciun, 1980 – ea pleca acasă, la ai ei. Prima despărțire pentru o perioadă atât de mare: doouăăă săptămâââni!….

2 – 12 septembrie 1981 – prima tabără studențească la Costinești, împreună. Plajă la nudiști, la Epavă, exact după ce treceam de gardul ăla pe care era un semn cu “Nudismul Interzis”.

15 septembrie 1981 – am făcut solicitare la secretariatul facultății să trec în grupa ei, să fim și la seminarii împreună. S-a aprobat.

Vara 1982 – 1984 – în fiecare an, tabere la Costinești.

27 iulie 1984 – căsătoria civilă!

28 iulie 1984 – prima ceartă babană. Suntem deja în pragul divorțului! Subiectul era de unde pleacă mireasa la biserică?

29 iulie 1984 – căsătoria religioasă și nunta. De poveste, deși erau vremurile când totul înceta la orele 22:00. Am obținut o derogare până la 24:00.

Iunie 1985 – dublă repartiție pentru amândoi, la finalul facultății. Pentru că eram căsătoriți, statul trebuia să ne repartizeze în același loc. Cel cu media mai mare, îl trăgea pe celălalt după el. Ea a terminat a doua pe țară, eu al șaselea 🙂 primul loc de muncă ales la IMU – Bacău, după doi ani la CCSIT MFS – București.

Octombrie 1985 – mutat la Bacău, într-un cămin de familiști. Era amplasat aproape de intrarea în URA – uzinele de reparații avioane. Buda pe hol, groaznic, în cameră aveam doar o chiuvetă. Și aia, mai mult cu rol decorativ, că apa în Bacău era mai mereu întreruptă. Adunam de backup într-un borcan d-ăla mare de murături, de 15 litri. Îmi amintesc că toamna, când veneam seara de la muncă patriotică, cules de porumb mai exact, plini de praf și noroi, nu era apă și ne spălam la borcan. Apoi, când se făcea noapte, se lua curentul, normal. Ieșeam în oraș, așa degeaba, la pierderea timpului, că acasă oricum nu puteai face nimic.

19 octombrie 1986 – se naște Mircea.

Octombrie 1987 – mutare la București.

05 decembrie 1988 – se naște Dan.

August 1989 – ni se repartizează de la institutul de cercetări un apartament cu trei camere în 13 septembrie.

22 decembrie 1989 – Revoluția.

Ianuarie 1992 – ea își dă demisia de la Institut și pleacă la Arexim. Prima oară, de când ne știm, când nu suntem colegi sau când nu lucrăm în același loc.

Aprilie 1992 – plec de la Institut, la Radiotel.

Aprilie 1997 – ne reîntâlnim colegi în aceeași firmă: CONNEX. Ea venise din martie.

August 2008 – plec din Vodafone. Din acel moment, nu am mai lucrat împreună…

De când am cunoscut-o pe Ana, de la acea fisă de telefon, inexistentă dealtfel, modelul meu în viață a fost Ana. Este cea mai inteligentă persoană pe care am cunoscut-o. Perseverența ei, rigoarea, câteodată dusă la extrem (ne mai și râcâiam pe tema asta), ambiția, dorința de a fi cel mai bun, tenacitatea cu care-și urmărește toți pașii, puterea de muncă, toate astea sunt mereu în admirația mea. Iar pentru mine sunt repere, pentru că Ana face mereu totul la superlativ. Probabil e și o combinație potrivită, pentru că eu sunt leneș, delăsător, exact opusul: lasă, că sun mâine, merge și așa, improvizații care țin forever, d-astea… 🙂 Ana știe mereu cum să mă reseteze și, deși zic că rezolv mâine ce-mi spune ea, mă apuc de-acum. Just in case.

În lupta mea cu cancerul, este foarte important pentru mine să-mi fie Ana alături, ea este punctul ferm pe care ma sprijin, pilonul central fără de care simt că aș intra în derivă. Fără a fi emotivă, e extrem de calculată și-și urmărește toți pașii cu maximă rigurozitate și precis. Controlul ei dus până la virgulă este exact ceea ce am nevoie acum, când pașii trebuie bine calibrați și executați.

Vă dați seama că-n ultimele luni am  avut muuulte de discutat. Mereu, Ana știe ce trebuie să fac, nu ce-ar mi-ar fi mai comod, sau ce-aș vrea să fac. Cele mai multe decizii le-am luat împreună. Nu totdeauna suntem de acord, însă o dată o decizie luată, mergem pe ea. Și dacă nu dă bine, nu e învinovățit cel care a venit cu ea. Că acum, vorba aia, avem suficientă încredere unul în celălalt să știm că ideea a venit din dragoste, nu din răutate.

De multe ori, când vine Ana și mă scoate la plimbare pe holuri, că e foarte important să mă mișc, să nu stau in pat, povestim și râdem in hohote. I-am și zis că dacă se uită ăștia pe camere și ne văd, o să creadă că la altă secție trebuia să fiu internat. Pleacă apoi seara târziu, mă sună de acasă și mai râdem o oră și la telefon. Așa suntem noi, iar cu așa arme se poate învinge ORICE! Împreună.

Sincer, nu știu cum aș trăi fără Ana. Sigur că ne mai certăm, na, ca-n orice familie. Dar e vorba aia “împreună, la bine și la rău, până moartea ne va despărți”. Nimic mai adevărat. Ea a fost mereu leaderul și eu follower. La facultate a terminat cu medie mai mare decât a mea. Normal, eu mai dilaila, cu caricaturi și cu presă studențească în cap, ce-mi trebuia mie carte? 🙂

Pe lângă Ana, am avut marele noroc și ajutor sa am și FAMILIA împreună, alături în zilele astea. Ana a venit să mă vadă zilnic, chiar dacă era ruptă după job și la noapte avea alt meeting și urma să doarmă doar câteva ore. Băieții noștri, Mircea și Dan, au fost și ei cu mine. Fratele meu, Dan, împreună cu tatăl meu, Ilie, au fost lângă mine. Sunt convins că m-a vizitat și mama mea, Jeni, pe care am visat-o de câteva ori. Poate e mai bine că s-a prăpădit in iunie, să nu afle că fiul ei are cancer. Cred că este cea mai cruntă veste pentru un părinte…,

În mintea mea, eu chiar vizualizez că, în războiul meu pe bune cu cancerul, FAMILIA e primul scut de protecție și face un cerc în jurul meu să mă apere. Apoi mai vine un cerc mai larg, în care se înlănțuiesc prietenii, cei adevărați. Și, mai pe urmă, doctorii, asistentele și tot personalul medical, pentru că, de fapt, ei trebuie să apere castelul, ei trebuie să fie cercul exterior, care se luptă frontal, chiar pe viață și pe moarte cu cancerul, pentru mine!

Ooops, trebuie să închei repede, că acum imediat vine Ana și începe și mă târască p-aici pe holuri, să-mi fac porția zilnică de pași… 🙂

Dragilor, așa cum spuneam, eu am avut norocul să-mi găsesc perechea, de la o fisă de telefon. Acum nu mai sunt telefoane cu fise, așa că trebuie să inventați alte metode sa va găsiți perechea de viață.

Dar merită!

PS la jumătate de oră de când am postat asta, mă sună o foarte bună prietenă din New York, să mă încurajeze și să mă țină de mână. Și-mi spune că, acum, acolo, ninge. Prima ninsoare din iarna asta. Asta așa, că tot vorbeam mai sus de cartea Love Story, da? Nimic nu e întâmplător…

România a abdicat de Rege… Ne iartă, Majestate!

Copii, azi vă voi vorbi despre o poveste. Căci ce cuvânt poate fi mai potrivit atunci când este vorba despre viața unui REGE. A fost Regele României în două rânduri, ambele complet nepotrivite. Prima dată, copil, era doar un aranjament al adulților din jurul lui. Deciziile erau luate de altii, in timp ce Mihăiță era în camera lui de joacă de la Palatul Peleș, de la etajul al doilea, plină de jucăriile și căluțul de lemn nelipsit din viața oricărui băiețel. Am vizitat camera aia și m-a marcat simplitatea și eleganța locului.

A doua oară a fost la 18 ani, după abdicarea tatălui său, Carol al ll-lea. Erau cele mai cumplite vremuri care s-au abătut vreodată asupra Europei, al doilea război mondial. Deci vă dați seama ce decizii trebuia să ia un puști de 18 ani, in acele vremuri, și cu ce responsabilitate pe umeri. Tatăl său n-a reușit să facă față, s-a dat la o parte.

Iar, ca povestea sa fie și mai dramatică, in câțiva ani trebuia să treacă de la a negocia cu Germania lui Hitler, la URSSul lui Stalin. Cele două cancere ale secolului XX.

Și asta în doar câțiva ani. Nu cred să existe în istorie un caz de un dramatism asemănător…

Și asta nu avea să se termine aici. Forțat să abdice și să plece în exil, unde-și reînceapă viața de la 0-0, muncește orice, să-și țină familia. Propaganda comunistă a băgat-o p-aia că a plecat din țară cu un tren plin cu tablouri și cu aur. Păi, atunci, ce rost avea să lucreze broker pe Wall Street?

La revoluție, când am auzit că Regele vine in țară, am avut un șoc. Pentru mine, tot ce însemna al doilea război mondial și perioada, era preistorie, toate erau moarte și învelite-n ziare.

A venit în 1990 Principesa Margareta, a bătut palma cu Petre Roman, premierul de-atunci și au stabilit că Regele poate veni în țară. In buna tradiție bolșevică, instalată ca putere FSN după revoluție, una vorbim si-alta facem. Așa încât, când a venit Regele la Otopeni, a trecut cu greu, totuși, de vamă și a plecat spre Curtea de Arges. Atunci s-a întâmplat cel mai îngrozitor lucru imaginabil: l-au oprit pe autostrada București-Pitești, cu armele, și l-au escortat înapoi la Otopeni, pentru a-l expulza!!! Cât de josnic, mizerabil, fără inimă să fi fost Ion Iliescu, să acționeze în acest cel mai oribil mod cu putință?

Îi era frică de Rege? Bineînțeles. Dacă era băiat deștept, trebuia să facă un referendum, atunci în 1992, când a venit Regele de Paști si a venit un milion de oameni să-l vadă. Cu TVR Liberă în control total FSN, ca televiziune unică, cu o mișcare regalistă coagulată doar in București, iar în țară doar niște rămășițe, rezultatele nu ar fi ridicat mai mult de 12-15% doritori de monarhie. Apoi se liniștea toată treabă și Ilici apărea ca un mare democrat. De ce n-a făcut-o? Pentru că se… aia pe el de frică. Aaa,… și că n-a fost băiat gigel.

L-am văzut pe Majestatea Sa, prin 97-98, la Putna, de Sfânta Mărie Mare. Venise lumea, câtă frunză, câtă iarbă, odată că era hramul Bisericii, da’ mai ales că asista la slujbă Regele României. Nu am văzut în viața mea atâtea trăsuri ce coborau de pe pantele din jurul Putnei,  toate împodobite cu macatele “ale bune”, armăsarii toți frumos țesălați,  cu ciucurii lor  roșii la urechi, ca să fie de deochi, atâtea straie de sărbătoare purtate cu mândrie de oamenii buluc. Acolo văzut un bătrân, cred că așa, pe la 70, îmbrăcat în ițari de un alb ca laptele, o ie brodată bogat, total albă, opinci de-alea de pe vremea lui Ion Creangă. Cea mai tare piesă era un brâu de piele, lat la vreo 30  cm, pe care-l purta maiestos. Parul alb, fără chelie și o mustață d-aia răsucită la vârfuri. Mergea pe uliță, parcă venind din ale lumi, nu se uita decât înainte, toți îi făceau loc, parcă cu respect. De multe ori, împreună cu Ana, ne amintim de acea apariție.

Când eram copil, mereu ii ceream bunicului meu să-mi povestească din război. El era născut în 1916, cu cinci ani mai mare decât Regele, a făcut războiul la geniu și avea multe de povestit. Cel mai mult îmi plăcea un episod pe care-l povestea cu o emoție deosebită. El  conducea un pluton ce lucra la drumul dintre Sinaia și Cota 1400, ăla prin pădure. Era în timpul războiului, nu știu anul. De multe ori, prin pădure, venea la ei, călare pe un cal bălan, însuși Regele Mihai l. Venea să vadă mersul lucrărilor, bunicul meu, fiind comandant de  pluton îi raporta, saluta, iar apoi Regele dădea mâna cu el. Niciodata Regele nu era însoțit, deși era  vreme de război. Și, așa povestea bunicul,  mereu calul era bălan, nu alb….

 Regele Mihai I al României a plecat. S-a tras cortina peste cea mai glorioasă pagina a României: Monarhia. Cea care a modernizat tara, până când au venit comuniștii și-au făcut-o țăndări.

Viața Regelui Nostru a acoperit cele mai extreme evoluții ale istoriei românilor. De la cea mai rapidă modernizare a țării în perioada antebelică, la cel mai devastator război al omenirii, de la cea mai modernă Constituție europeană, până la cea mai neagră gaură a istoriei, comunismul.

Ca să puteți vedea diferența dintre elitele României din regalitate și din comunism și post-comunismul de-acum, comparați oamenii politici începând cu Regele Mihai, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, cu oricare alții, de sorginte bolșevică, din ultimii șaptezeci de ani. Terminând cu mizeria aia de senator, Șerban Nicolae, pe care l-ați auzit cum vorbea sub cupola Parlamentului.

Sub aceeași cupola unde Regele Nostru a ținut, în doar câteva cuvinte, un discurs ce ar trebui săpat în stâncă!

Sper să pot ieși din spital să asist la trecerea cortegiului funerar. Coincidența face că am mai fost într-o astfel de situatie: la moartea lui Corneliu Coposu, când a fost un mare marș prin București, ultimul lui drum.

Hei, copii, asta a fost povestea tristă de azi, despre un rege și regatul lui, adormit…

Noapte bună, copii!