Revoluția furată – episodul al II-lea

Marti, 19 decembrie

Cum va spuneam in primul episod al povestirii mele, marti eram in ultima faza a smotrului in noul apartament. De la birou mergeam direct acolo si munceam pana noaptea, cand plecam sa dorm acasa la ai mei. Aflasem de la Europa Libera de Timisoara si ca s-a tras in oameni, ceea ce era de neinteles, de neconceput. Lumea vuia. Dar mut, mocnit. Chiar si la institut, ne adunam pe la colturi, ascunsi dupa plansetele de desen cate doi-trei si comentam, surescitati, dar susotit, ce se intampla. Era periculos sa te dai in stamba, avand in vedere colegii care turnau la Securitate. Pe care nu-i stiam, doar aveam banuieli. Dar sigur erau. In orice grup, in orice mediu, era cineva care turna. Ca spuneai bancuri anti, ca vorbeai de rau regimul sau pe Ceasusescu, sau ca n-avem aia sau aia, totul se raporta. La mine era si mai complicat, ca ma manca-n… pix si mai faceam si caricaturi anti. Sunt convins ca am ceva dosar din vremea aia si am tot zis ca ma duc sa fac cerere la CNSAS, sa-i aflu si eu pe „prietenii” care ma vopseau la secu’.

Se faceau tot felul de scenarii, care mai de care mai fanteziste. Cel mai tare speram sa dea Ceausescu ceva libertati, sau sa dea caldura, lumina sau mancare. Cam pe aici era orizontul de asteptari. Nu indrazneam sa visam la mai mult. Sau, cel mai des pomenita era inlocuirea lui Ceausescu cu Nicu, fiul cel mare. Trecuse Congresul al XIV-lea al PCR, unde se zvonise initial ca se va face rocada si va prelua juniorul franele dinastiei, dar nu s-a intamplat. Tot dadeam in bobi de ce parte o fi Gorbaciov. Hai, ma, ca tocmai ce venise la Bucuresti, si-a zis si aici de glaznosti si perestroika, e clar ca i-a zis lu’ Ceausescu s-o lase si el mai moale. Da, da’ stii ca asta e impotriva rusilor, si daca n-asculta de el?…

Miercuri 20 decembrie

Dupa birou, ca de obicei, vin la apartament. Insa cu un mic ocol, trebuia sa trec pe la maica-mea sa iau ceva. Mama lucra pe Brezoianu, la „Informatia Bucurestiului” (acum „Libertatea”) in tipografie, la sectia de zincografie. Acolo, un mediu foarte toxic, se lucra, asa cum ii spune numele cu zinc, plumb si multe substante odioase. Toate pozele, desenele sau vignietele ce apareau tiparite in ziar, trebuiau prelucrate pe niste placi de zinc, ca niste gravuri. Atacarea zincului, pentru a crea relief si, mai apoi cerneală tipografică sa dea imaginea, se facea cu diverse substante. M-a invatat si pe mine cum sa lucrez, erau niste aparate mari, nemtesti parca. Cred ca mare parte din bolile pe care le-a dus maica-mea zeci de ani au fost generate, sau agravate de acel mediu. Primea cate un litru de lapte pe zi, dar ni-l aducea noua, baietilor, acasa, nu-i placea laptele. Oricum era extrem de diluat…

Hm, ciudat. Ca niciodata, Brezoianu plin de masini militare, tab-uri, parcate pe intreaga lungime a strazii, imbracate toate in panze d-alea de camuflaj. Parca era un monstru, adormit la bordura, in forma de sarpe, plin de solzi in culori vegetale. Nu vazusem niciodata asa desfasurare de taburi in afara unitatilor militare. Ma gandeam, ce dracu defilare pregatesc astia? Ca Brezoianu da in magazinul Adam, in fata Salii Palatului.

Lucrez pana noaptea, pe la 10, cu urechile in Europa Libera. Stiam ca s-a tras la Timisoara si ca au murit oameni la Catedrala. Eram incremenit, nu-mi venea sa cred, cum adica sa traga PE BUNE in oameni? Ce dracu’ de scuze mai gaseste Ceausescu pentru asta? Da’ cum de rabda Dumnezeu asa ceva? De fapt, el cred ca era putin atent in alta parte cat am fost noi sub comunism. Ca, daca era mai aplecat catre noi, isi dadea seama ca e un regim de exterminare, total impotriva naturii. Nu exista nimic in natura identic, asa cum spera comunismul sa ne transforme, pe toti la fel. Uniti in cuget si-n simtiri!

Eram plin de inversunare, simteam ca dau pe afara, dar nu aveam ce face. Ardeam mocnit, de unul singur… Pentru ca nu aveam televizor inca, nu am vazut speech-ul lui Ceausescu din seara aia, doar l-am auzit la radio. Horrorr! Un ton infiorator, metalic, amenintator. Niciodata nu l-am simtit asa. Nici macar in ’68, cand s-a dat cu curu’ de pamant ca au intrat rusii in Cehoslovacia, nu era asa sumbru. Bine, atunci era si mult mai tanar, energic, motivant. A pacalit pe multi cu atitudinea aia si cu pozitia de Gica-contra, el anti-sovieticul. Imediat dupa, s-a inregistrat un mare val de aderari la PCR, chiar din convingere. Ce amagire! Omu’ reactionase asa din frica, ii era teama sa nu intre rusii aici si sa-l schimbe cu altu’…

Plec catre ai mei. Noapte grea, nimeni pe strada (absolut totul se inchidea maxim la ora 22), lumini din loc in loc, mergeam ingandurat. In dreptul bisericii de pe Margeanului, cu privirea laterala, parca mi-a atras atentia ceva ciudat. Ma uit mai atent, pe poarta de intrare era un cearșaf alb, legat vertical de rama portii. Pe el, cu vopsea rosie si litere imense, scria: Timisoara! Criminalul Ceausescu! A omorat oameni! Jos Ceause….. Va jur ca nu am avut puterea sa termin de citit tot cearceaful, pana jos. In timp ce citeam, realizam grozavia reala a cuvintelor, intelesul lor propriu. Am luat-o la fuga instantaneu, ca din pusca, nu cred sa fi fugit mai tare in viata mea. Dupa o fuga de vreo 15 minute, in care obsesiv ma uitam inapoi, sa nu ma fi vazut cineva CA AM CITIT asa ceva, am ajuns gafaind la ai mei, speriati de cum aratam, am inchis usa si le-am zis: „Timisoara e mult mai aproape decat credem!!!”

Joi, 21 decembrie

Nu stiu cat am dormit in noaptea aia, putin oricum. Eram cu urechile ciulite, sa nu bata la usa cineva care, totusi, vazuse faza si sa ma ridice peste noapte, sa ma duca la militie. Ma bantuia ce vazusem. Imi dadeam seama ca oamenii aia in Timisoara, la fel ca Brasovul cu doi ani inainte, au avut curajul sa iasa in strada si sa STRIGE Jos Ceausescu. Mi-am amintit si de Constantin Parvulescu, care la Congresul al XII-lea al PCR, in ’79, chiar in fata lui Ceausescu si a cinci mii de delegati la Congres, numa’ muc si sfarc, a spus ca el nu e de acord cu realegerea lui Ceausescu! Cat curaj sa ai sa faci asa ceva? Bineinteles ca l-au internat la nebuni si pa!… Va dati seama ca daca erau 10-15 ca omul ala, noi scapam de Ceausescu mai repede? Poate nu si de comunism, ca inca nu era coapta treaba si nu batusera palma rusii cu americanii.

Iar eu acum ma cacam pe mine de frica, doar ca citisem un protest… Am recunoscut mereu ca sunt un fricos, asta e! Culmea e ca biserica aia pe poarta careia vazusem cearceaful se afla pe Margeanului, la intersectia cu strada Mos Adam, pe care locuia chiar sora lui Ceausescu. Avea o casa mare, cea mai impozanta din cartier, cu etaj si mansarda. Ea era administrator la Piata 13 septembrie, din zona. Acolo imi repartizasera astia ratia de paine, carne, oua, unt, mezeluri, branza. Imi amintesc cum arata salamul ala, invelit intr-un fel de carpa, ca nici plastic d-ala clasic, de salam, nu se mai folosea. Si din el, cand il taiai, curgea o zeama oribila, zoioasa. Iar ulei, daca nu mai apucai de floarea soarelui, iti dadea, varsat, d-ala de rapiță. Turna vanzatoarea dintr-un cazan, in care baga un linguroi d-ala mare, de aproape juma de litru. Si era asa, rosu, agresiv… Era un frig in alimentara. Toate vanzatoarele erau îmbrăcate cu hainele lor, peste care puneau un halat d-ala albastru de sectie industriala, iar pe deasupra cate un cojoc de oaie. Alea mai in trend, aveau niste bundite asa, cu margini cu blanita alba… Offff!

Dimineata m-am trezit devreme, ca ne chemasera sa fim prezenti sa ne duca la miting. Lucram la SHP (adica Sectorul de Hidraulica-Pneumatica) al centrului de cercetari pentru mecanica fina, undeva pe Cutitul de Argint, exact langa Arenele Romane. Convocase Ceausescu celebrul miting de la balcon si trebuia sa mergem la punctul de adunare. Cand am ajuns la birou, ne-au spus sa nu mai mergem, ca TESA nu mai participa. Era primul miting la care chiar as fi vrut sa merg, stiam ca e pe tema Timisoarei. Asta e! Pe la noua am plecat in delegatie „la centrala”, adica la sediul central de la Obor, iar cand m-am intors, am luat troleul pana la Universitate, urmand ca acolo sa ma bag la metrou, pana la Pieptanari. Cand am coborat din troleu, pana sa intru in pasaj la Universitate, am vazut o scena ce mi-a dat fiori. Eu veneam pe langa Teatrul National, iar pe vizavi, pe strada de langa Arhitectura, aia cu Fondul Plastic, iesea lumea de la miting. Dar ceva era ALTFEL. Fusesem la mai multe mitinguri si, avand in vedere ca eram baiat, inalt, destul de zglobiu, imi plasau mai mereu cate un portret, steag sau lozinca. Era nasol cand se iesea, trebuia sa tii materialele foarte ridicate, pentru ca se crea o presiune a multimii extraordinara si, cateodata, efectiv pluteai, te lua lumea pe sus. Iar daca in momentele alea scapai vreun bat d-ala de steag, sau vreun potret, te puteai impiedica tu sau altii, ori iti luxai o glezna sau mai rau, ca nu aveai spatiu sa privesti ce e pe jos, atat de presat erai de oameni. Daca te impiedicai, lumea venea peste tine. Asta se intampla in anumite locuri mai stramte, sau daca se creau unele dopuri. Daca ieseai apoi „in larg”, presiunea inceta. Insa oamenii care ieseau atunci de la miting, nu aveau deloc pancarte, sau steaguri in maini. Erau pe jos, rupte, multimea calca pe ele. Si toti alergau! Iar vuiet ca ala, lugubru, iesit din mii de voci, nu cred sa mai fi auzit vreodata. Probabil era amplificat si de faptul ca strada e destul de stramta si blocurile inalte, deci creaza o incinta ce intensifica sunetul.

Mi s-a parut ciudat, dar atat, nestiind ce s-a intamplat la miting, dar mai ales cum s-a terminat in realitate. Cu imaginea asta in cap, am intrat la metrou. Cand am ajuns la birou, toata lumea in flacari! Scosesera televizorul color in holul central de la etajul unu si toata lumea din institut a stat sa urmareasca mitingul. Unii chiar suiti pe scaune si mese. N-a avut niciun miting al lui Ceausescu asa rating.

“Bai, s-a intamplat ceva!” “Au intrerupt transmisia.” “Au bagat muzica populara.” “L-a aratat pe Ceausescu in palton, cu caciula, apoi in haine de vara!” “Ceausescu era in panica. Speriat!” “Au mixat imaginile.” “S-au auzit zgomote. A vuit lumea…” La randul meu, le-am povestit ce vazusem la Universitate, exact la spartul mitingului. Toti precipitati, toti cu presupuneri care mai de care. Nimeni nu pricepea nimic.

Mereu m-am intrebat: daca ratam troleibuzul ala pe care l-am luat de la Obor si-l asteptam pe urmatorul? Ajungeam cu un sfert de ora mai tarziu, cand deja lumea incepuse sa se adune la Dalles… Cine stie ce destin aveam… sau daca mai traiam.

Dupa serviciu, surescitat si incarcat de ganduri, am plecat la bunici. In fiecare an, bunicii mei cresteau cate unul sau doi porci, la tara. Si-i aduceau la Bucuresti pentru taiat de Craciun. Pe vremea aia, sa ai carne prospata de porc, de Craciun, era raiul pe pamant. Visul de aur al omenirii. Nu exista deliciu mai mare…

S-a taiat porcul, s-a parlit, s-a curatat. Si s-a mancat pomana porcului. Cum miroase carnea aia prospata atunci gatita, nu miroase niciodata dupa. Are o aroma si o dulceata,… mmmmm! A transat apoi bunicul porcul si mi-a revenit si mie o parte. Pe care am impachetat-o cat mai bine in hartii, ziare si in tot felul de plase, ca sa nu se scurga din ele pe drum. M-a dus taica-meu cu masina la aprtament, ca era in drumul lui. Asa ca, pe la sapte-opt, seara, eram cu carnea macra in bucatarie, sa incep sa ma joc de-a marele chef! Nu mai transasem niciodata carne de porc, de pui, sau de orice alt animal. Ca sa-mi fac curaj, mi-am pus niste tuica, tot de la bunici. D-aia turnata in sticle si cu dop de cocean. Ei sunt din zona Arges, deci tuica acolo are vreo 27-30 de grade. Mereu prietenii mei din Transilvania fac misto de mine si-mi zic Bai, aia-i temperatura, nu e tuica! Ei au tuica aia de-i zicem noi palinca si ii dai foc pe deget…

Asa, deci in noua bucatarie, incep sa pun pe jos folii si hartii si ziare, sa nu murdaresc frumusete de gresie sau de mobila de bucatarie. Alba, normal! Ma apuc de taiat, se ciopartit mai corect spuc. Puneam in pungulite, pe care lipeam etichete si scriam asa, cat mai artistic ce contine fiecare pachet: slanina, sorici, friptura, cotlet, oase etc… Nu se arunca nimic.

Si incepe! La Europa Libera, se anunta grozavia ce se desfasura in direct, noaptea aia la Universitate, la Baricada. Cu mortii intinsi pe caldaram, in fata Bibliotecii Americane, cu faptul ca lumea a scandat Jos Ceuasecu, ca s-a tras in plin. Ca s-a facut Baricada. Non-stop, aceleasi comunicate delirante, uluitoare, de nu-mi venea sa cred ca e realitate. Si despre Timisoara, „primul oras liber de comunism”. Nu intelegeam ce poate fi aia, pe bune. Nu cuprindeam cu mintea conceptul, oricat m-as fi chinuit.

Imaginati-va, va rog scena, privita de sus: eu, in mijlocul bucatariei, cocotat pe folii de plastic, hartii si ziare, manjite cu sange, cu niste bucati de porc in stanga si pachetele etichetate frumos in dreapta, manuind fara pricepere niste cutite mici si mari, chiar si un ciocan, cu care dadeam in cel mai mare cutit de-l aveam, ca sa tai oasele. Era un film american cu un corporatist potent (Christian Bale?) care aducea la el gagici, le-o tragea privindu-se in oglinda admirativ, apoi punea folii pe jos si le transa cu drujba. Cam asa arata si la mine, mai putin gagicile si oglinda 😊

Si plangeam! Oho,.. plangeam in hohote, nevenindu-mi sa cred ca e real, ca traiesc asa ceva. Poate ca era si de la tuica (sigur! chiar si asa slaba cum era ea), dar efectul asupra mea al acelor apeluri repetate toata noaptea la Europa Libera a fost devastator. Aaa… ascultam la maxim (ce curaaaj!) Europa Libera! Radioul era undeva la geam, pe calorifer, pentru ca aveam o sarma pe care o legam de teava de calorifer, sa prinda mai bine si sa diminueze bruiajul.

Mi-am zis, maine dimineata ma duc la birou, adun niste colegi si mergem la Universitate!

Vineri, 22 decembrie

Dimineata, tensiunea era maxima. Deja, parca nici frica nu mai era asa prezenta. La birou, vorbeam in gura mare, nu ne mai ascundeam. A venit si un coleg, Nelu, care fusese in noaptea trecuta la Universitate si ne-a povestit cum au tras in oameni, cum s-a tarat pe jos sa scape, cum l-au impuscat pe unul, saracu’, chiar langa el. Direct in cap. Si i-au pus unii caciula, ciuruita, plina de sange, pe un indicator rutier din Piata…

Gata, hai! Mergem acolo! Ne-am adunat cativa mai naravasi, asa, in fata institutului, in strada. Bai, dar suntem cam putini, hai sa mai adunam ceva oameni. Din institut nu mai venea nimeni, toti se faceau ca niznaiu’ si treceau cu privirea peste tine. Bai, nu intelegeti? Au tras in plin, au murit oameni! Nimic, frate. Atunci, impreuna cu un coleg, Daniel Serban, ne-am dus pe la toate intreprinderile din zona, Steaua Rosie (Hesper), Fabrica de Ulei si ce mai era p-acolo, sa adunam cat de cat, macar sa fim vreo cincizeci de oameni, sa plecam in mars. La porti, toate inchise, ne asteptau unii imbracati in uniforme de garzi patriotice, in echipe de cate doi. Noi le spuneam hai, sa mergem la Universitate, c-a fost macel. Ei se uitau la noi si ziceau: Bine, sigur! Le spunem oamenilor, voi mergeti acum, venim si noi dupa aceea. Oha! Nu se intampla nimic, nu venea nimeni. Baga-mi-as!

Pana la urma am plecat asa, doar vreo 10-15. Am iesit pe Soseaua Viilor, am incercat sa atragem cat mai multi in grup, ba chiar unul mai curajos s-a suit in partea din fata a unui tramvai si a tras de sfoara aia de la troleu, sa-l opreasca. Cand a deschis vatmanul usile, s-a suit in tramvai si a strigat sa vina lumea, ca mergem la Universitate, ca Ceausescu a omorat oameni. Nu a coborat nimeni. Toti surzi, se uitau pe geam, catre nicaieri, cu priviri albe, goale…

Am mers apoi pe Trafic Greu (Progresului), pana la Calea Rahovei. Acolo ne-au spus oameni care veneau dinspre Academia Militara, ca au vazut ca ies tancuri din unitate si vin inspre noi. Oooops! (ironic, sau nu, eu facusem armata la tancuri)

Am virat stanga spre Vulcan. Ne mai conturasem putin, deja, cred ca eram vreo 70-80. La Vulcan aveam sperante mari, acolo erau mii de oameni. Am stat mai mult in fata portilor, scandand, ca aveam asteptari, puteam aduna o recolta bogata. Le sudasera portile, ca sa nu iasa (asta mi-a povestit taica-meu, ca lucra acolo. El a sarit gardul). Si ce daca? Au sarit peste porti si ne-am facut deja multi. Si inca un ajutor important: un ditamai cearceaful, alb, lat cat toata soseaua aproape, vopsit cu rosu cu JOS CEAUSESCU! Eeee, alta inima aveam acum. La radio s-a anuntat ca „tradatorul Milea s-a impuscat” si, apoi, un zvon care ne-a mai linistit a circulat instant: ca armata s-a retras in cazarmi. Deci nu mai veneau tancurile dupa noi. Pe Sebastian, deja eram sute de oameni! Ma uitam la blocuri: oamenilor le era atat de teama, incat nici nu aveau curaj sa se uite pe geam la noi, in strada. Erau ascunsi cumva in lateral, in spatele perdelelor pe care le strageau, sa nu fie vazuti. Off, ce frica a indesat in noi, zeci de ani, sistemul ceausist!

La intersectia cu Calea 13 septembrie, a venit un ARO de armata si mi s-a parut ca a inceput sa distribuie arme, cred ca pe baza de buletin. Am plecat imediat din zona, nu am vrut sa iau. Eram convins ca, odata ce aveai o arma, deveneai tinta! Si, ulterior, am vazut cata dreptate am avut… Instinctul.

Pe Calea 13 septembrie, a venit un flacau care arunca in sus cu niste manifeste. Erau „tiparite” pe carti de vizita albe, d-alea goale, pe care le cumparai ca sa le scrii cu mana. Ca nu aveai voie sa printezi. Nici macar nu aveai voie sa scrii la masina necontrolat, toate masinile de scris erau inregistrate si aveau probe de scris la militie, ca, in cazul in care scriai ceva dubios sau „anti”, sa recunoasca cine e autorul. Tipul ala le printase „cu guma” si scria ceva tot de Timisoara, de criminal, de jos Ceausescu. Metoda era simpla: luai o guma de sters d-aia lata, de doi lei, pe care taiai cu o lama foarte ascutita, sau un cutter, literele in relief. Apoi imbibai guma in cerneala sau vopsea si apasai pe cartonul cartii de vizita. Si uite-asa aveai un tipar, o matrita, un print. Pe la Unirii deja eram cu miile, era atat de inaltator sentimentul. Trecuse si frica de dimineata, cand eram in strada cativa aia acolo, gata sa ne luam la harta cu Ceausescu.

Cand am ajuns la Universitate, am vazut urmele macelului de peste noapte, urme de gloante, chiar si caciula de care ne povestite Nelutu… Liniste apasatoare! Greu!

Aproape de CC, cand am vazut elicopterul si banuiam cine e in el, ii intrebam pe colegi: Bai, cum se poate asa ceva? Adica faptul ca ne-am adunat atatia pe strazi, l-a facut pe Ceausescu sa fuga? De ce n-am facut asta acum zece ani??? Off,… sfanta naivitate!

Am ajuns la Comitetul Central, chiar pana la usa principala. Am pus mana pe grilajul ala si mi-am zis, Mirceo, daca ai ajuns tu pana aici, inseamna ca, intr-adevar „Oleee, ole, ole, ole, Ceausescuuu nu mai eeee!”

Ce bine ca n-am intrat. Tot frica! Am auzit dupa aceea cum au fost impuscati oamenii inauntru, chiar unii militari, ce sa mai zicem de civili. Niste colegi mi-au zis, hai sa mergem la vila lui Ceausescu, in Primaverii. Nu voiam. Pentru mine, „cucerirea” CCului era semnul victoriei si mie-mi era de-ajuns. Atunci mi-am dat seama cat de ragusit eram, de dimineata strigasem intr-una. Asta si dupa mai multe nopti facute praf de toate intamplarile ce navalisera peste mine.

Si am revenit in Piata, unde am mai stat catva timp. Puhoi de lume, exuberanta, fiecare se felicita, fiecare cu semnul victoriei. Pai, acum se vine pe plaja? Unde erati, fratilor, dimineata, cand rasare soarele si cautam dupa voi prin tramvaie? Vorba cantecului: “Hei, tramvai, cu etaj si tras de cai”… ca tot vorbiram de Timisoara.

L-am vazut atunci pe Ando, celebrul caricaturist (il stiam de la Informatia si de la Urzica, chiar fusesem invitat de Sorin Postolache la un vernisaj la o „personala” a lui, la Grand Hotel de Boulevard, cu ani inainte), care a venit acolo, in fata la CC cu un vraf de ziare proaspat tiparite, pe care le distribuia gratuit. Nu mai era „Informatia Bucurestiului”, ci aparuse prima editie din LIBERTATEA. Mi-a dat si mie un exemplar, cred ca-l mai am pe undeva. Tare mandru eram! Stiam ca maica-mea lucrase si la editia asta, facuse pozele, acolo la zincografie, la aparatul ei. Care avea s-o distruga, pentru ca zincul asimilat in zeci de ani de lucru in acel mediu avea sa lase urme…

Mama, alaturi de monstrul care avea s-o doboare…

Revoluția furată – episodul I

Au trecut 32 de ani… mi se pare incredibil cum totul devine atat de usor
deformabil, alungit, practic incomensurabil cateodata, cand e vorba de timp.

Asadar, despre Revolutie! O sa va povestesc cum am trait-o eu, deci, sa ne-ntelegem, vorbim de Revolutia Mea!
Pe care, insa, astia au reusit s-o fure, precum tot ceea ce s-a furat in tara asta… Eu zic c-am fost norocos sa traiesc asa ceva, nu stiu cati oameni participa, sau macar prind o revolutie in viata lor. Din pacate, popoarele din Est au prins cam doua in ultimii 70 de ani, una spre si una dinspre comunism.
Ambele traumatizante.
Si asta venind dupa doua razboaie mondiale, alte catastrofe. Statistic vorbind, cam dupa 30-40 de ani se pare ca urmeaza iar un eveniment major, pentru care, iata, va trebui sa ne pregatim. La fel ca si cu cutremurul la noi.

Pentru mine, coincidenta face ca, pana acum, viata mi s-a cam impartit jumi’-juma’, intre comunism si ce-a urmat dupa. Deci, am ce povesti din ambele lumi.

O sa-ncep povestea Revolutiei MELE un pic mai devreme, ca sa intelegeti corect contextul. Ana si cu mine ne-am casatorit in ’84 (an cu recolta buna dictatoriala, conform teoriei lui George Orwell), in vacanta de dupa anul IV de TCM. Dupa anul V, repartitia, doi ani la Bacau, apoi in Bucuresti din octombrie 1987. Anei niciodata nu i-a placut Bucurestiul. Cred ca nici acum nu-i place. Si atunci am facut un targ: stam in Bucuresti doi ani, timp in care eu am de rezolvat problema cu casa. Daca pana in octombrie 1989 nu faceam rost de un apartament, ne intorceam la Bacau. Acolo primisem o repartitie de apartament, pe la „podul cu lanturi”, dar nu aveam dreptul, pentru ca bunicii mei trecusera casa din Militari, prin donatie, pe numele meu si nu aveai voie doua proprietati pe vremea aia. Urma sa renunt eu la donatie, asa incat sa pot primi apartament etc. Bottom line e ca aveam termen doi ani sa fac rost de casa. Am inceput audiente, inscrieri pe lista de repartitie case la institut, d-astea. Nu am dat nicio spaga! Auzisem ca, daca dai nu stiu ce nu stiu cui, se rezolva mai repede. Zgarcit cum sunt, am zis, nu, frate! E dreptul meu, sa-mi dea casa institutul. Ce naiv…

Dupa nunta, am ramas cu ceva bani, pe care i-am pus pe cecuri d-alea de cinci mii de lei, ce participau la trageri la sorti periodice, cu castiguri in Dacii. La norocul meu, nu am castigat nimic, evident. Insa, dupa 87, cand am vazut ca nu prea se mai gasea nimic, nici macar mobila, decat naspa si cu pile, am inceput sa caut mobila. Retineti, stateam inca la ai mei, nu aveam casa, dar cautam mobila, asa, sa fie, ca nu strica!

Exact asta era si filozofia maselor la aparitia ratiilor de mancare: cum prindeai vreo sansa sa iei de mancare, luai cat puteai duce, ca nu se stie… D’aia statea lumea la coada, la „ce se baga”, ca indiferent ce aducea, era util. Asa au aparut unul, doua, sau chiar trei congelatoare in fiecare familie, burdusite toate cu te miri ce de mancare. Cat se arunca din ea, nu se mai stie… Sunt convins ca, de cand cu introducerea ratiilor, consumul de mancare a crescut. Adica exact efectul invers decat cel scontat. La tara nu se gasea paine, adica exact acolo unde se facea graul, muncit pe branci de saracii tarani colectivizati. Care erau nevoiti sa vina la Bucuresti, sa ia paine de peste tot, in niste saci de panza d-aia aspra, burdusiti. Si acum am in cap imaginile cu bietii oameni tarand dupa ei, sau carand in carca sacii pe strada, in autobuze, metrou, tramvaie, sau pe peronul Garii de Nord. Mai venea catodata militia si facea razie, le cerea buletinul si, pentru ca evident nu aveau buletin de Bucuresti, le confisca toata captura lor de peste zi. Oamenii plangeau, spunand ca nu aveau cu ce sa-si hraneasca animalele din batatura… Ce umilire: taranii sa vina la oras, sa ia “pe sestache” paine facuta din graul muncit de ei. Copii, asta era oroarea comunismului!

Am gasit, la un magazin de mobila din Pantelimon, o canapea cu coltar care mi-a placut. Era mare, extensibila si acoperita cu un material de un albastru intens. Am luat-o. Ok, o iei, dar cu ce o transporti? In fata magazinului, pe strada, erau insirate tot felul de „camioane” de transport, care asteptau in linie, ca taxiurile. Cand spun camion, ganditi-va la o caruta mai solida si mai inalta, care avea roti de masina, cu camera si anvelope. Trasa de cai, evident. Te tocmeai cu birjarul, in functie de incarcatura si de destinatie, apoi dadeai niste bani unora din magazin, sa te ajute sa incarci mobila si plecai. In drum spre ai mei, am trecut prin fata Casei Poporului, pe unde e Targul de Craciun acum. Atunci, in ’86, pe acolo inca nu se asfaltase. Zilnic veneau milioane de camioane, sa aduca si sa ia j’de mii de muncitori care munceau la Ctitorie. Toti in salopetele alea gri-sobolan sau bleu-mizerabil, asa cum erau toate culorile din viata noastra. Si, intrand in zona de santier, camioanele alea luau pe roti tone de noroi, pe care-l depuneau pe toate bulevardele si strazile din Bucuresti. Peste tot prin oras, aveai o mazga lipicioasa depusa peste asfalt sau piatra cubica. In vremea aia, in Bucuresti nu puteai avea decat noroi sau praf, depindea ce conditiile meteo erau. Ganditi-va ca Ceausescu a ras jumatate din suprafata orasului, demoland tot, lasand-o neacoperita, pustiita, doar pamant, fara cladiri sau vegetatie. Pai, la vanturile ce bat pe-aici, asta insemna praf. Iar cand ploua, noroi. Toata canalizarea orasului era imbacsita si infundata cu acest sol argilos, care nu mai lasa sa se scurga nimic. Exact ca o imensa chiuveta infundata.

Asa ca, in fata Casei Poporului, erau niste transee de noroi, ca pe front. Eu am facut armata la tancuri, la Targoviste, dar nici macar in tancodrom (acolo unde te dai cu tancul) nu am vazut asa denivelari. Eiii, si birjarul meu s-a hotarat s-o ia exact pe acolo! De ce sa ocoleasca el prin dreapta Casei, sa-si oboseasca bidiviii? Nu, tusti! direct in noroiul al mare. La un moment dat, se inclinase camionul atat de tare, incat am sarit jos, sa imping canapeaua, sa nu cada in noroi. Era noua!!! Si dadusem si vreo 8 mii de lei pe ea. Salariul meu cred ca era 2500. El tragea de cai, eu impingeam de obloanele carutei. Si ghetele mele se afundau in noroi. Dar mai conta? Trebuia sa ajung cu canapeaua ok, asta era focusul. Atunci mi se parea ca traiesc intr-o scena de Tarkovski…. acum, la peste 30 de ani, o scena de Stan si Bran, de care te amuzi. Ironic.

Am raspandit canapeaua la ai mei in apartament, noroc ca era loc, aveau patru camere. Am impartit-o pe hol, prin living, acoperita cu pungi de plastic. In alta parte am gasit mobila de bucatarie. Set complet, alb, superba, imensa, cu soldat vertical. Cred ca 6.000 de lei. Am luat-o si pe aia, am dus-o la bunici, in Militari. A stat printr-un garaj, acoperita tot cu cartoane si plastice, se mai urcau gainile lu’ bunica-mea si se gainatau pe ea. A scapat ok. Cu ocazia aia am vazut ce capacitate de incarcare si transport avea Dacia 1300. Taica-meu avea una rosie, cu care am reusit sa caram, dintr-un singur drum, toata mobila de bucatarie! Nu va spun cum arata masina, de parca avea o caciula alba enorma, din mobila, legata cu parame… Masini de spalat automatice, d-alea de Cugir se gaseau peste tot, 5 mii de lei. Asa cam am luat si d-aia. Depozitata tot la ai mei. De la Govora, unde eram intr-o vara in vizita cu Ana la bunicii ei, am cumparat un aragaz. Patru ochiuri, 2 mii de lei. L-am lasat la bunicii Anei si mi-a aranjat apoi socru-meu sa mi-l trimita mai tarziu in Bucuresti.

Asadar, aveam canapea, bucatarie, aragaz, masina de spalat, dar nu aveam casa. Hm…. Tic-tac, tic-tac, se strangea timpul.

Incepusera sa dea roade solicitarile si audientele mele la institut. Totusi, avantajul era ca ambii eram cercetatori stiintifici angajati in acelasi loc, cu doi copii, o repartitie rezolva doua cazuri. Asa credeam eu ca merg lucrurile… 😊 Institutul era CCSIT MFS si avea sediul langa Obor, in blocul ala turn bleu, care era (e si acum) vizavi de Mecanica Fina, deci tinea de sectorul 2. Mi-au repartizat un apartament de trei camere in ultimul bloc din Bucuresti, pe stanga, cand iesi pe Pantelimon. M-am dus sa-l vad si atunci m-au apucat spumele. Un bloc de 10-12 etaje, iar apartamentul era pe teresa blocului, lipit de camera liftului. Deci, simteam la propriu, orice miscare a liftului, prin vibratia motoarelor, lipite de peretii apartamentului. O nebunie de penthouse, toata terasa bloculul la dispozitie mea… 😊 Intors la aia la „situatia locativa”, le-am zis ca refuz. Dar, de ce? E un apartament superb! Tovarase, eu am doi copii, de unu’ si de trei ani si n-o sa-i las incuiati sus pe bloc cand plec la serviciu. Of, ce de fite mai faceam si eu!

Mi-au mai dat si alte mizerii… tot asa, refuzate. Cam mofturos, tovarase Gheorghe!

In ultima zi lucratoare exact inainte de 23 august 1989 (atunci era ziua nationala, liber pe 23 si 24), m-au chemat si mi-au dat cheile unui alt apartament. M-am uitat pe lista si scria adresa, care nu-mi spunea nimic, iar la cartier scria „Rahova”. Zic, asta e, bun ce-o fi, ma duc sa-l vad si va anunt pe 25, cand revin la birou. Am mers sa caut strada, era un palc de blocuri noi, pe undeva in grupul masiv al celor noi de pe Calea 13 septembrie, toate la fel. Inca nu erau asfaltate aleile, noroaiele erau d-alea lipicioase, de-ti ramaneau cizmele infipte cand ridicai piciorul, nici toate blocurile nu erau gata, totul era un imens santier. Un fel de „Milioane de camioane” si „Macarale rad in soare”, la un loc! Dar era bloc nou, apartament 3 camere, mari, decomandat, etaj 4 din 8. Nu-mi dadeam seama cum de-am avut asa bulan!!!

Apoi mi s-au legat lucrurile. Blocul era repartizat celor demolati din sectorul 2, care statusera in aceeasi zona si li se daramasera casele. Pe vremea aia, daca ti se darama casa pentru ca Ceausescu, primeai „la bloc”. Si in bloc era si un apartament atribuit institutului meu. Pentru ca in dreptul lui scria „cartierul Rahova”, nimeni nu venise de la institut sa-l vizioneze, avand in vedere departarea de institut dar, mai ales, notorietatea zonei… Si uite-asa, la inceputul lui septembrie mi s-au facut actele pentru noul apartament. Remember, in octombrie 1989 aveam ultimatum de la Ana: daca nu rezolvam cu casa, plecam din Bucuresti! Va dati seama tristete pe Ana cand a aflat… Ea era cu copiii la Onesti, in concedii medicale super prelungite, aranjate pe la doctori cu tigari si cafea. Si chiar si cu zile de concediu de la mine, ca aranjasem „sa fac portare” si sa i le dau ei. Totul era programat astfel incat, de la 1 ianuarie 1990, ea sa vina cu copiii in noul apartament, LA NOI ACASA si sa re-inceapa serviciul. Mai aveam doar de gasit gradinita pentru Mircea si cresa cu program prelungit pentru Dan.

Stiti cum se apune: daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i despre planurile tale…

In perioada octombrie-decembrie am inceput sa amenajez, noroc ca nu incepeam de la zero: aveam mare parte din mobila raspandita care-ncotro. Smotru, pus parchet, gresie, faianta, reparat sau inlociut toata tevaraia, ca peste tot ceva curgea, apoi mobila pentru dormitorul baietilor, biblioteca si dormitorul nostru. Pentru asta am stat la coada o noapte intreaga la magazinul Apartamentul, care era pe unde incepe Centrul vechi, intrarea dinspre Splai, pe langa Curtea Domneasca. M-am asezat seara, pe la 7, la inchiderea magazinului, la coada. Din ora in ora se citea lista. Daca lipseai, erai taiat. Fara undo 😊 Si am stat acolo toata noaptea (v-am zis ca era octombrie?), pana dimineata la 9 sau 10 cand se deschidea. Intrai, in ordinea listei, si-ti comandai din ce modele gaseai. Te chemau in 2-3 saptamani si luai marfa.

Pentru ca blocul era nou, inca nu era racordat la gaze. Aragaz aveam (adus de la Govora), asa ca mai trebuia doar sa fac rost de butelie. Mi-a dat bunica-mea, care avea una de rezerva, ca nu puteai umple cate voiai tu, avei dreptul doar o data pe luna. Asta era aia de back-up, pe care bunicii o foloseau la parlitul porcului. Si am mers, cu butelia in brate (n-aveam carucior, ca nu aveam de ce), la un centru de butelii, undeva pe Antiaeriana. Acolo, evident de cu noaptea la rand. Pe la 7 dimineata, ne zic aia de la centru ca vine doar „o șa” de butelii, adica doar 75 de butelii. Noi eram vreo 200 de oameni la rand, eu cam pe la 150…. Ce dracu’ faaac? Am stat degeaba? Era unul de se dadea mai sef, care statea in picioare, ca sa se auda cat mai departe, si citea lista celor din coada, scrisa pe un caiet. D-ala de mate, de 48 de file, pe care-l tinea indoit. Stand eu pe butelie, eram cu privirea sub nivelul caietului si-mi vine o idee. Aleg un nume la plesneala de pe lista verso, adica pagina dinspre jos, pe care o vedeam. Si sigur care intra in primii 75 „castigatori”. Si ma rog la Dumnezeu ca persoana aia sa nu raspunda! Schimba omul foaia, ajunge la numele ales de mine, eu ma ridic… Si uite-asa, jucand la cacealma, la totul sau nimic, m-am facut si cu o butelie plina! Ce mai conta ca am carat-o-n spate pana acasa, de m-a cocosat? Asta era adevarata fericire!!!

Apoi am luat perdele si covoare. Ala din living il avea Ana, zestre de la ai ei, restul le-am luat de pe la Obor, Cocorul, combinatii. In vremea aia, credeti-ma, stiam tot ce are fiecare magazin cu d-astea de casa din Bucuresti. Imi amintesc ca, dupa ce dadusem parchetul cu palux, montasem perdelele si pusesem covoarele, stateam la serviciu ca pe arcuri, abia asteptam sa se faca 3 jumătate, sa fug acasa, sa ma asez pe canapeaua albastra si sa admir cum se reflecta perdeaua pe parchet…

Ei, si uite-asa, Craciunul se apropia, ma pregateam sa plec la Onesti, ca apoi sa-i iau pe Ana si pe copii si sa venim in noua casa.

Dar aud ceva la Europa Libera, despre niste evenimente la Timisoara…