Astăzi am avut treabă la Govora, în legătură cu niște acte. Am plecat pe la șase dimineața din București, să nu prindem aglomerat. Aiurea! Cât ieși de pe autostradă, după Pitești, începe calvarul. Cozi, mers cu a-ntâia, stat, nervi… Nici măcar chef de micii de la Dedulești nu mai ai. Practic, toate trecerile peste munți sunt blocate, că e Valea Prahovei, a Oltului, a Jiului sau a Cernei, tot un drac! Și avem niște locuri, mamă!, atât de mișto!!! Vorba aia: frumoasă țară avem. Păcat că-i locuită… Cum mă, să nu ai tu măcar o autostradă să treacă munții?
Ok, scuze, am derapat, nu ăsta era subiectul. Că tot am ajuns la Govora, am dat o tură prin stațiune și am văzut case mișto și unele locuri unde începe să se construiască. Poate că în curând își va recăpăta faima de odinioară. E clar că, după câțiva mulți ani de declin, stațiunea totuși se ridică. E acolo, în capătul parcului, Hotelul Parc, 4 stele, construit pe la începutul secolului XX (1914) pe baza planurilor unui arhitect francez. Refăcut în 2003-04, arată superb.
După ce am terminat cu actele pentru casă, am trecut pe la Mănăstirea Govora, un loc atât de simplu și de armonios aranjat, încât parcă-ți era frică să respiri, să nu cumva să deranjezi. Însă liniștea pe care ți-o dă este atotcuprinzătoare. Am pus aici câteva fotografii, însă frumusețea de acolo nu poate fi cuprinsă decât cu ochii sufletului. De exemplu, priviți ce splendoare de bougainvillea există în curtea mănăstirii:
După aceea, trebuia să trecem pe la cimitir, să aprindem câte o lumânare pentru Tata Mare și celelalte rude din familia Anei care odihnesc acolo. Zona Govorei, ca toată regiunea din Vâlcea, este deluroasă, având niște unduiri foarte molcome și armonioase. Acolo chiar e un fel de microclimat, similar celui de pe lângă Drobeta Turnu Severin, unde canicula verii nu prea se simte, iar gerurile iernii sunt mai potolite. Ei, și cimitirul ăsta este așternut pe vârful unui deal. În jur, numai coline, acoperite cu verde de toate nuanțele imaginate. Liniștea este desăvârșită, așa că e un loc de reculegere foarte pătrunzător. Exact ” un loc liniștit, un loc cu verdeață”.
Nu luasem din București candele, așa că am intrat într-un supermarket din Govora să căutăm. Am remarcat că în acel magazin de stațiune erau toate mărfurile pe care le poți lua din orice Mega din centrul Bucureștiului. Eeee,… păi așa ceva e un maaare pas înainte. Cu ceva timp în urmă, trebuia să te duci la Râmnicu Vâlcea, la Sibiu, sau chiar la Pitești să îți cumperi ceva mai acătării.
Am cumpărat candele, am luat și niște chibrituri de grătar, d-alea mai lungi și am plecat la cimitir. Odată ajunși acolo, am început să aprindem lumânările. Când am deschis cutia de chibrituri, surpriză! Nu erau ce ne așteptam noi, ci niște alea din carton îmbibat cu gaz… Noroc că mi-am amintit că în torpedou aveam o brichetă 🙂
Tata Mare a slujit și la biserica din Govora Sat, și la cea din Băile Govora, și la Mănăstirea Govora, pentru că acolo e un lăcaș de maici, dar în altarul niciunei biserici nu trebuie să intre nicio femeie, dar a slujit și în biserica de lemn Sf. Niculae, ce se află în cimitir și este declarată monument istoric. Povestea lui este absolut fabuloasă, o găsiți aici și o voi pune și pe blog. Merită s-o citiți, credeți-mă pe cuvânt!
Apoi am plecat către Cozia, un loc unde merg ori se câte ori am ocazia să străbat Valea Oltului în drum spre Cluj, sau trec prin zonă.
Trebuie neapărat să marchez asta: după ce am ieșit din Vâlcea, cam pe la Gura Văii, am început să stăm în coadă. Până la Cozia am mers mai încet decât dacă mergeam pe jos. În Călimănești-Căciulata mașinile erau parcate pe ambele părți ale șoselei, într-o debandadă totală. Șirul în deplasare abia se strecura printre cele ce staționau. Nu am văzut niciodată așa ceva…
Am ajuns la Cozia, un loc de basm care pe mine mă farmecă întotdeauna. Găsiți aici ceva poze.
Pe drumul de întoarcere spre Vâlcea am zis că să mergem și la Băile Olănești. Nici Ana, nici eu, nu fusesem niciodată. E cumva alături de drumul principal si, dacă nu ai treabă acolo, nu ai de ce să ajungi.
Aflat la 13 km de Vâlcea, spre munte, Olăneștiul este bine ascuns, trebuie să treci pe drum printr-o pădure deasă, lăbărțată leneș pe ambele părți ale șoselei. Se deschide o vale de-a lungul râului Olănești, unde mă așteptam să văd o stațiune la fel de suferindă ca multe dintre cele din țară. Când vezi paragina care a cuprins, Băile Herculane, Borsec, Voineasa, Covasna sau atâtea altele, te apucă depresia. Locuri atât de pitorești, cu bogății inestimabile naturale, cu un aer cu putere miraculoasă, sau ape tămăduitoare, ori săruri ce pot vindeca natural, sunt lăsate să rugineascâ, pentru că unii vor să cumpere ieftin tot ce mișcă în zonă. Eee,… am avut o surpriză foarte plăcută. Olănești chiar arată destul de bine, cu multe locuri bine întreținute, cu parcuri decent amenajate și plină de turiști. Bineînțeles că majoritatea erau de vârsta a treia, însă oamenii care caută să-și trateze diverse, ei sunt. Însă am văzut si niște restaurante construite peste râul ce despică stațiunea, ceea ce mi s-a părut așa, interesant, cam cum sunt Autogrill-urile alea din Italia, construite suspendat peste autostradă. Am intrat la unul din ele și am mâncat păstrăv, adus de la niște păstrăvării de pe acolo și a fost foarte ok. Sincer, aveam emoții privind mâncarea, însă oamenii au fost profi și printre clienți am văzut și tineri, și motocicliști din ăia fioroși, cu costume d-alea de piele pe ei, de sus până jos.
Ne-am întors apoi înspre casă, cu gustul amar că oare câți ani ne mai trebuie să mergem și noi, decent, pe autostrăzi prin Romania. Așa, cât să ne putem descoperi țara!
PS. Hai, că iar a trecut de două noaptea, iar mâine am un alt drum lung de făcut prin minunata noastră țară cu infrastructură vraiște. Noapte bună!