Perseidele de pe prispa casei bunicilor

Azi noapte am rămas în gradină să văd Perseidele. Era senin, cam luminoasă luna, deși nu era întreagă. Fiind destul de cald, mi-am instalat hamacul și am decis să dorm afară. De câțiva ani, mi-am făcut obiceiul de a dormi, cel puțin o noapte în fiecare vară, sub cerul liber.

Când eram copil și mergeam în vacanța de vară la Râca, mai toate casele vechi aveau prispă în față. Fundațiile erau săltate puțin, urcai două-trei trepte și ajungeai pe prispa casei. Unele aveau atât de-a lungul fațadei, altele și pe latura de la stradă. Acolo unde era odaia a bună, care era de obicei păstrată pentru musafiri. Ei, și atunci, mai toată lumea, vara, dormea afară pe prispă. Mai ales când erau zile ca astea cu zăpușeală, de venea vipia aia mare, care usca frunzele în pomi mai repede.
Modelul cel mai reprezentativ de casă îl vedeți în ambele filme Moromeții. Iar despre Râca se spune de două ori în al doilea film, pentru că era sat vecin cu Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda. Tot în al doilea film arată și halta din Balaci, la câțiva kilometri de Râca, locul unde s-a născut mama. Tata e din Râca și de acolo au plecat la București. Unde am apărut eu 🙂
Încă de atunci, din vacanțele mele de vară de la bunici, voiam să dorm și eu afară, pe prispă. Însă nici bunicii din partea maică-mii, nici cei din partea lui taică-meu nu mai dormeau de mult afară. Și-mi spuneau că doar cei mai săraci din sat mai dormeau noaptea pe prispă. Așa cum îmi spuneau și despre cei care mergeau desculți prin sat. Cum dracu’ gândeam eu atunci?, că exact fazele astea mă atrăgeau, care erau doar pentru săracii satului: să merg desculț, să dorm pe prispă, sau să merg la islaz cu vacile. Ei spuneau că nu erau de mine, de! venit de la București, să mă pretez la așa ceva…
Ei, și uite că toate dorințele astea din copilărie, undeva în viață, tot te ajung din urmă și nu te lasă. Iar acum, parcă din răzbunare, merg ori de câte ori prin curte desculț, sau dorm afară când și când. Vaci nu am, dar dacă voi aveți, mă bag o tură să merg si cu ele la câmp 🙂

Cum dracu’ se face, că am plecat de la Perseide și am ajuns la vaci? Hm… nu știu deloc să acriu, aștern gândurile așa cum curg, nu am și eu un fir narativ cât de cât coerent. Asta e, mă veți ierta!

Noaptea în hamac

Deci, mă legănam în hamac, ascultam greierii ăia de august (doar în august parcă se aud așa), aveam un pahar cu vin pe iarbă lângă mine și mă uitam in sus să prind spectacolul Lumii. Primul sfert de oră,… nimic. Însă au început țânțarii, frate. Rău, rău de tot. Mi-am dat cu Autan, ceea ce i-a potolit. Cinci minute. Apoi iar mă căsăpeau, de parcă mă unsesem cu frișcă. Am luat un băț din ăla mare, care se înfige în pământ și are o ceară întinsă de-a lungul lui, care arde mocnit și lasă fum mult. Ăsta a fost bun, a avut efect împotriva bestiilor și m-au lăsat în pace. În plus, avea și aromă de lămâie. Tot nu eram ok. M-am dus în casă și mi-am adus un cearceaf, să mă acopăr. Acum îmi era prea cald! Ca dracu’, nu puteam să-mi găsesc starea deloc. În sfârșit, după un timp m-am liniștit, mi-am pus căștile și am ascultat “Jesus Christ Superstar“, varianta de film, de pe YouTube. A fost unul dintre primele filme pe care le-am văzut la Biblioteca Americană din București, prin 80, cred.
Cândva, am adormit, cu ochii spre cer.
Ei, bine, n-am văzut nimic, nicio stea căzătoare. Doar avioane și sateliți. Sau ce-or fi punctele alea care merg constant, destul de încet, dar nu au licuricii ăia ai avioanelor.
M-am mai trezit pe la 4, am mai căscat ochii pe cer, tot nimic… Ajunsesem deja pe YouTube la muzică de jazz, altă viață. Nu mai era cald, chiar strângea un pic. Bățul ăla de fum se terminase de mult, însă nu mai era țânțari. M-am înfofolit ca lumea și am adormit iar. Pe la șase jumate, era deja lumină, ciripeau cocoșii și toate alea, m-am trezit și m-am mutat în casă.
Vaaai, ce bine e să dormi în patul tău!!
În seara asta luna e și mai mare, aproape plină. După ce văd meciul CFR-ului de la Glasgow, poate mai fac o încercare și dorm afară.

Primul meu sarut – ultima parte…

Bunicii mei

Prima parte o gasesti aici, iar a doua, aici.

… Cand s-a terminat totul, am plecat impreuna catre casa ei. Era destul de departe, cativa kilometri, tocmai in Betegi, un alt „cartier” al satului. Dar ce putea fi mai frumos decat sa mergi pe ulitele satului, sub cerul senin si o luna ce-mi aduc aminte ca era maiestoasa, alaturi de o fata despre care ti-ai facut atatea vise. Si care, in clipele alea era idealul tau de adolescent. Pentru ca nu v-am zis, era inalta aproape cat mine, insa un corp atletic de 17 ani, parca-mi spusese ca facea handbal la liceu. Avea parul saten deschis, drept, tuns „castron”. Si mai avea ceva: niste ochi la care niciodata nu am putut sa lipesc o culoare… virau in verde, caprui deschis, cateodata chiar spre galben, ca de pisica. Cu o atitudine atat de hotarata si de directa, incat uneori ma lasa fara replica. Desi, mai mereu am avut cuvintele la mine. Facea apropo-uri de care ma prindeam tarziu, poate cateodata deloc. Adevarul e ca mereu m-au atras fetele pe care le simteam mai destepte decat mine…

Bunicii mei

Bunica mea, Maria Cristea si bunicul meu, preotul Gheorghe Cristea (Popa Gogu)

Aveam senzatii amestecate, as fi vrut ca drumul pana la ea acasa sa tina toata noaptea, pe de alta parte mi-as fi dorit sa zbor cat mai repede pana acolo. Nu stiam ce ma astepta, insa tocmai asta cred ca ma incita incredibil. Am ajuns la ea la poarta, unde ne-am asezat pe pat – adica acea banca lipita de gard, care era la toate portile din zona aia. Daca va uitati la filmul „Morometii”, veti intelege exact cum aratau. Filmul ala mi s-a lipit de suflet, de parca ar fi fost filmat de mine, la Râca, in copilaria mea… Sper ca si partea a doua a filmului, ce are azi avanpremiera si se va lansa national acum, in noiembrie, si care e tot in regia lui Stere Gulea, sa fie la fel de reusita.

Ea stia exact ce face. Eu eram un putoi de cinspe ani, cu doi ani mai mic decat ea (la varsta aia conteaza enorm!), care nu stiu de ce ii cazuse cu tronc, si, probabil, faptul ca eram din Bucuresti o facuse curioasa sa vada ce hram port. Sau, poate, chiar ii placea de mine? Acolo, pe acel pat am fost sarutat prima oara! Imi amintesc de tot ce era in jurul meu, satul, casele, pomii, reprezenta un singur contur negru. Iar deasupra era cerul luminat de milioane de stele. Din cand in cand, pe acest cer aparea silueta ei, care se apleca peste mine sa ma sarute si imi intuneca toata privirea. Ohoo,… si tot creierul! Ca eram in al miilea cer, deja aveam in cap toate filmele de dragoste din anii aia, muzica zbarnaia in creierii mei, iar cuvinte nu prea mai aveam. Tot limbajul meu se redusese, de fapt, la body language 😊 Cu mainile si cu degetele plimbandu-le peste tot, cu limba, ascultam, invatam si spuneam o poveste despre cum e sa descoperi primele clipe de saruturi ale unui adolescent.

Nu mai tin minte nimic altceva… doar ca ea, acolo, intre doua saruturi si imbratisari, mi-a aratat Carul Mare, Carul Mic si Steaua Polara. Erau singurele repere pe care le puteam gasi in noapte. Si pe care in noaptea aia de mijloc de august le-am invatat pentru toata viata.  De atunci, mereu le recunosc in secunda unu cand ma uit pe cer noaptea. Spre dimineata am plecat spre casa bunicilor mai mult fugind decat mergand, eram the king of the world, nu mai aveam loc in mine de cat de fericit eram.

Ne-am mai intalnit dupa aceea la ea acasa, peste cateva zile. Era ziua, cu toata lumea acolo, dar nu mai avea farmecul acelei nopti, desi toti din casa isi faceau de treaba pe-afara, prin curte si prin gradina, noi fiind lasati singuri in casa. Nimic. Dupa aceea, milioane de regrete pe capul meu, ca trebuia sa fac aia sau ailalta, sau sa zic altceva, sau sa profit de cate-un semn primit sau aluzie facuta…

In toamna, a venit ea in Bucuresti si m-a sunat sa ne vedem. Statea o noapte in oras impreuan ca maica-sa si luasera o camera la Hotel Astoria, ala exact de langa Gara de Nord. Mi-a spus sa vin dupa amiaza, cat era mama ei plecata sa rezolve nu stiu ce. Cu chiu cu vai am ajuns la ea in camera, pentru ca pe atunci nu puteai intra in hotel daca nu erai cazat acolo, decat daca aratai buletinul si dovedeai ca stai acolo. Sau daca dadeai un bacsis la portar. In camera batea un soare crancen, iar eu nu stiam cum sa fac intuneric, ca doar-doar reluam seria de saruturi de unde o intrerupsesem… La hotelul ala, la geamuri,  erau jaluzele exterioare, care aveau o banda textila verticala in camera, pe langa geam, de unde manevrai jaluzelele. Pentru a le ridica trageai de banda inspre jos, dar pentru a le cobori, nu stiam cum se procedeaza. Si tot am tras de banda aia in sus, de mi s-au inrosit mainile. Un milimetru nu s-au miscat alea! Reusisem doar sa ridic jaluzelele la maxim, iar soarele lumina din plin camera de hotel, Asa, ca… nicio sansa la intimitate. Iar pe lumina aia, la varsta aia, eram atat de rusinat, incat nu eram in stare sa misc nimic. Multi ani dupa aceea, am aflat cum se proceda: trageai de banda aia textila din partea de jos, de la perete spre tine si ele coborau singure, datorita greutatii lor… Atat de simplu, iar eu atat de fraier. Asa am ratat poate o alta experienta de neuitat.

In noaptea aia fermecata, am ajuns acasa la bunici tarziu, bajbaind pe intuneric pe ulitele satului, mai mult saltand de fapt, obosit, plin de praf si glod, dar si atat de plin de mine, incat eram in stare sa ii trezesc pe bunici sa le povestesc ce tare sunt! Nu am facut-o. Si nici nu le-am povestit. Nici lor si nimanui altcuiva… pana la voi. Acum, dupa 40 de ani, banuiesc ca s-a prescris, nu?

Asta imi amintesc, ca era spre dimineata, deja luni si m-am dus la patul unde dormea bunica mea si am trezit-o usor. M-a intrebat, usor speriata „ce e, ce s-a intamplat?” Am pupat-o si i-am zis: „La multi ani!”. O chema Maria.

Primul meu sarut – partea a doua

Prima parte o gasesti aici.

…A doua zi era Sfanta Maria, zi de targ. Era unul dintre cele mai importante repere ale verii in sat, asa ca tinerii, cel putin, mergeau cu totii intr-o comuna apropiata, la Izvoru. Acolo era un targ, de fapt balci in toata regula, unde gaseai orice, de la sepci de plastic, la turta dulce in forme de inimioare, sau bomboane din zahar colorat, in forme de spirale. Praf, multa lume, bere, pepeni, lautari, mici, tras cu pusca la tir, unde erau cam aceleasi figurine din tabla indoite si ruginite, pe care le gaseai mai peste tot in tara. Era 50 de bani glontul din plumb si luam mereu cate 6, pentru o moneda de trei lei. Erau si lanturi, ce se roteau destul de furtunos, in care se dadeau cei mai mari si fara frica. Stiam de la taica-meu ca in urma cu ani, fusesera accidente cu alea, pentru ca s-au rupt si i-au proiectat pe ghinioniosti hat-departe, la pamant, sau peste alti oameni, provocand rani destul de mari.

16 ani

La targul asta, impreuna cu mine a mers si Neluță. Era de varsta mea si statea chiar vizavi de bunicii mei din Catun, cei care erau „ai lu’ Mălăețu’”. Cu Neluță am stat, cred, in fiecare zi cand mergeam in vacante la bunici, el fiindu-mi cel mai aproape prieten. Pentru noi nu conta in ce casa eram la un moment dat, ca eram la el sau la mine, ne simteam fix la fel. Pe bunica lui o chema Ioana si femeile o strigau ga’ Ioană. Insa tot satul ii zicea Pârța, iar lui Neluță „al lu’ Pârța”. Nu am stiut niciodata de ce.

Pe el il trimiteau seara prin sat ori stra-bunica-mea, Ioana, ori bunica-mea, Didina, sa ma aduca acasa. Si cand il vedeam, venind de departe in lumina apusului, strigand catre mine acelasi mesaj: „A zis ga’ Ioana sa vii acasa, ca, daca nu, te bate de sus pana jos!” Asta era placa spusa de stra-bunica-mea. Cateodata ma chema bunica-mea, mama lu’ taica-meu, pe care o chema Gherghina, un nume atat de frumos! Insa eu, fiind mic si cu dificultati de vorbire, i-am zis mai-comodul Didina. Si uite-asa i-a ramas numele in neamul nostru…

Asadar, alaturi de Neluță, la targ am fost mai peste tot. Cascam gura la fiecare chioșc de acolo, ne zgaiam la orice taraba. Pentru noi copiii, totul era fascinant, dinamic, interesant si plin de culoare. Era plin de tot felul de sclipiciuri si cacaturi (vazute cu ochii de acum), insa atunci, era ceva… wow! Si-mi amintesc ca avea Neluță o camasa noua, alba, imaculata, de! ca pentru targ. Insa nu mai stiu de ce, am aruncat o para catre el, s-o prinda, dar cand el nu era atent, era cu spatele la mine. Si para aia, mare, zemoasa si galbena, i-a aterizat fix pe spate, asa ca i-am stricat bunatate de camasa, ca am auzit ca perele pateaza tare de tot… Am tinut legatura cu Neluta doar acolo, la tara, in vacantele de vara. Stiu ca, odata am fost si iarna, de un Craciun. Si eram la el in casa si ma uitam mirat cu poarta bocancii de iarna direct pe piciorul gol, fara ciorapi. Si mi se parea ca trebuie sa-i fie extrem de frig. Eh, fitele mele de bucurestean…

Asta-primavara, cand am fost la inmormantarea lui Didina, bunica-mea, cand eram la pomana, in fostul camin cultural, acum sala de festivitati si de orice eveniment a primariei, am aflat de la niste oameni din sat ca Neluță a murit acum cativa ani. Lucra cu ziua, undeva in Bucuresti, ducand o viata grea, vai mama lui. Zvonuri ca ar fi fost omorat, de fapt. O poveste cu alcool, in care se pare ca era implicat copilul lui, sau ginerele… Mai conteaza? Oricum, Neluță e in capul meu la locul lui, cu mine prin prunii din sat, cu camasa lui patata de o para malaiata… Ca tot mi se spunea mei „al lu’ Mălăețu”.

Acolo, la targ, era sa iau io prima mea bataie de baieti. Nu mai stiu in detaliu ce am facut, stiu oricum ca am baut o bere. Treceam dintr-a opta intr-a noua, deci aveam 15 ani. Iar berea asta a venit dupa ce mancasem niste pepene… Mama, m-a luat o ameteala si un rau, de n-aveam aer. Si m-am dus mai intr-o parte, retras, pentru ca imi venea sa vars. Dupa aia, ii vad pe unii – erau vreo trei – ca vin spre mine, iar unul avea un cutit in mana. Ziceau ca am facut ceva si ca trebuie sa mi-o fur, iar io nu intelegeam nimic. Chiar daca varsasem, nu ma lipezisem, inca aveam clei in cap, asa ca nu mi se legau deloc lucrurile. Si atunci, pur si simplu, am luat-o la fuga. La asta eram bun, ca eram slab ca paiu’ si destul de vioi. Si asa am scapat de prima bataie din viata mea si s-a terminat pentru mine marea zi de targ de Sfanta Maria…

Seara am ajuns in Raca intr-o caruta, la intamplare, ca m-au luat de la Izvoru unii din sat care ma cunosteau ca eram „al lu’ Popa Gogu”. M-am dus la bunicii mei din partea maica-mii. Ei stateau atunci langa biserica si langa caminul cultural, asa ca imi era convenabil. Eram plin de praf, transpirat, asa ca m-am spalat si m-am primenit, numa’ bun pentru marele bal. Spalat inseamna afara, in curte, la lighean, ca nu era apa curenta in sat. Abia se bagase curent de un an, doi…
In seara aia, la caminul cultural – nou pe atunci – se serba Sfanta Maria, chit ca oficial nu-i spunea asa, din cauza comunistilor, care nu prea le-aveau cu sfintii. Insa pica duminica seara, asa ca era oricum seara de bal. Acolo se tineau la fiecare sfarsit de saptamana asa-numitele discoteci si erau tipi care puneau muzica destul de ok. Pe langa muzica populara, incercau sa intercaleze si muzica noua, chiar Beatles sau Purple. Era un melanj pe care, daca l-am auzi acum, ar suna cel putin ciudat. Dar, daca ne gandim la ce playlisturi sunt pe la nunti, cu mix-uri din toate zonele din care vin invitatii, nu ar fi departe.

Ei, dar in seara aia aveam emotii mari! Era prima oara cand fusesem invitat de o fata, asa, pe fata, direct, fara aluzii sau subintelesuri. Si era si mai mare cu doi ani decat mine, deci sigur avea experienta necesara, asa ca ea stia ce face. Sau cel putina asta credeam, ca ma gandeam sa las totul in seama ei… Toata ziua, de fapt, inca de cu o noapte inainte, de cand am condus-o acasa prima oara, ma tot gandisem ce o sa facem, pana unde vom ajunge la acest bal. Aveam atatea filme in cap, incat deja incurcam scenele intre ele. Bineinteles ca in cea mai fericita dintre variante, in noaptea aia as fi facut dragoste pentru prima data! Ne-am vazut, eu ma tineam cat de cat calm, sa nu se vada cat de „flamand” eram. Am dansat mult, practic tot ce s-a cantat. Indiferent ca era rock, blues, sarba sau hora, eu eram acolo, in mijloc. Nu ca eram un mare dansator, sau ca stiam pasii, dar ce sanse as fi avut sa nu ma fac de ras, pe margine, ramanand singur cu ea? Niciuna.

Cred ca deja v-ati prins deja ca nu i-am pomenit numele. Pentru ca, sincer, nu mai stiu cum o chema… Ce trist! Desi, dupa aceea, ani de zile m-am gandit la ea si la tot ce s-a intamplat, nu-mi mai amintesc numele ei… Oricum, chiar daca stiam, nu l-as fi dezvaluit aici, dar acum pe bune, chiar ca nu-l mai stiu.

Nu am dansat doar cu ea, ci cu mai multe fete, unele mult mai mari, care, vazand ca ma misc mereu, iar baietii care erau perechile lor zaceau pe margine, ma luau la joc. De la una din fetele alea am aflat ca a doua zi, luni, e Sfanta Marie, sunt serbate toate Mariile si ca asta e ocazia cu care a venit atata lume la bal. Chiar a fost atata lume incat s-a iesit in curte, ca nu mai era loc inauntru. Oricum, era o noapte superba, de mijloc de august, cu multa lumina de la luna. Ce sentiment sublim era sa dansez afara noaptea, alaturi de zeci de tineri, sub cerul liber. Si aveam 15 ani…

Primul sărut… la balul de Sfânta Maria

V-am mai povestit aici despre vacanțele mele de vară din copilărie, pe care le petreceam la țară, la bunici. Satul e la granița dintre Argeș și Teleorman (eheee, pe vremea aia nici nu bănuiam io ce importanță strategică va avea Teleormanul în istoria actuală a României…) și se numește Râca.


Era un sat destul de mare, însă sărăcăcios, dar cu ochii de-atunci nu vedeam asta. Vedeam doar copii și tineri care se aflau si ei in vacanță si umpleau viața rurală cu vitalitatea și veselia lor. Satul a fost electrificat după 1972, până atunci toți luminam cu lampa de pe pereți. Și acum îmi amintesc atât lumina palidă, umbrele alungite pe pereți, peretele afumat din dreptul lămpii, cât și mirosul de gaz ars.
Peste vară, cele mai importante evenimente pentru mine la țară erau târgurile de la Tătărăști, de Sfântul Ilie și de Sfânta Maria. Asta era la vreo 10 km pe câmp și prin păduri. Mulți mergeau cu căruțele si mă lipeam si eu de câte una, de fiecare dată. Nu tot satul mergea, dar cu siguranță toți tinerii din sat erau acolo. Era un fel de must see, un fel de UNTOLD local.
Îmi amintesc de-o anumită vară, era cel mai probabil cea dintre a opta și a noua, când tocmai reușisem la examenul de admitere la liceu, și tare eram mândru!
În vara aia veniseră unii de la județeana de partid, de la cultură, să propage proiecția de filme cât mai adânc în rural și în fiecare seară puneau câte un film, mutându-se în mai multe cătune ale satului. Neavând altceva de făcut, mergeam zilnic cu caravana aia și ajunsesem să știu toate filmele pe dinafară. Chiar mă învățaseră proiecționiștii cum să schimb rolele și am dat și eu o mână de ajutor. Ei stăteau la o bere și o țigară și eu le făceam treaba. Dar ce important eram, nu?  🙂

Îmi amintesc că filmul era o comedie, “Cel Alb, Cel Galben si Cel Negru”, cu Giuliano Gemma, Eli Wallach si cu… Sakura Shin Me 🙂 Filmele începeau seara, cam după nouă, pentru că fiind proiecții afară, era nevoie să fie întuneric cât de cât. Și mai era un motiv. Vara, peste zi, nu prea era nimeni în sat. Toți erau plecați să muncească la câmp, la CAP, sau la islaz cu vacile sau caprele.
După proiecție, tinerii se adunau la cineva acasă, de fapt în fața porții, de-a lungul șanțului, la ceea ce ei numeau “furcărie”, am făcut io analogia cu așa-numita șezătoare. Toți spuneau bancuri, sau se povesteau diverse chestii de peste zi. La spus bancuri m-am priceput mereu, așa ca nu a durat mult până să devin o vedetă a șanțului 🙂  Mai pe ascuns, băieții mai luau câte o gură de țuică, dar moderat și nu se întâmpla nimic mai mult de atât. Se simțea în aer că plutea un fel de excitare, cumva așa, de grup. Și fetele erau parte din joc, iar cele mai multe furcării erau în fața curților de fete. Nu știu de ce. Însă părinții lor nu ieșeau afară să ne controleze. Totul părea că este de la sine înțeles, toți acceptau asta. Mă gândeam că niciodată în București, la douășpe noaptea, vreun tată nu ar fi lăsat-o pe fata lui cu tot felul de golani adunați în fața scării.

Nu erau excese, era perioada aia din adolescență cu atingeri nevinovate, la care după aceea te gândești ani de zile. Câteodată mai dispărea în porumb câte-o pereche, în grădinile alăturate, dar așa, pe ferite. Cele mai tari isprăvi pe care le auzeam mai apoi, de la băieții mai mari ca mine și mai lăudăroși, erau doar că s-au sărutat, sau că au reușit să-i mângâie sânii vreunei fătuce, sau maxim, să atingă pentru o secundă zona cea mai fierbinte și atractivă pentru visele adolescenței. Pe care n-o defineam, dar toți știam că e ACOLO!
Eram la una din furcării și la un moment dat vine lângă mine pe șanț o fată pe care o mai văzusem și chiar remarcasem în ultimele zile. Era înaltă, cam cât mine, cu o față mai băiețoasă, cu parul șaten, drept, tuns castron, la baza gâtului. Nu o știam și am aflat mai apoi stătea undeva în Betegi, cătunul în care se făcuse proiecția de film în seara aia. M-a întrebat ce fac, mi-a spus cine e ai a cui e.
Aici trebuie să intervin un pic. Pe vremea aia, la țară fiecare era “al cuiva”. Eu degeaba eram Mircea, nu știa nimeni. Dacă ziceam că sunt “al lu’ Mălăețu”, sau nepotul lu’ popa Gogu, abia atunci căpătam o identitate. Atunci lumea din sat știa cui să i te aloce, unde să te poziționeze.
I-am spus cine sunt si al cui, mi-a spus că știa deja 🙂 Făcea liceul la Pitești, era mai mare decât mine cu doi ani.
Am povestit apoi mult timp, iar cand s-a spart gașca, i-am propus să o conduc acasă. Așa văzusem io că se face în filme…
Am vorbit tot felul de baliverne, care în momentele alea era adevărurile universale ale omenirii! La sfarsit, eram la gard la ea, lângă poartă, înainte să fugă la ea-n curte, mi-a spus că să ne vedem a doua zi la Căminul Cultural, că va fi discotecă, pentru Sfânta Maria. I-am zis că da, sigur vin, mai ales că locul era lângă casa bunicilor mei.
In drum spre casă, pe ulițele intunecate, să vă mai zic că zburam? Nu mai conta nimic, nici bulgării de pământ de care mă loveam accidental, în șanțurile făcute de tractoare în glodul drumului, că nu vedeam nimic pe jos, nici nu ma mai speriam că treceam pe lângă cimitir în crucea nopții, nici câinii asmuțiți asupra mea de prin diverse curti.
Atunci m-a învățat un tip din sat cum să mă apăr de câinii agresivi. Săracu’, era beteag și avea un defect de mișcare care-l făcea o țintă ușoară și predilectă pentru copiii din sat când voiau să chinuie pe cineva. El era un om blând, dar atunci când era atacat devenea iritat și răspundea înjurând. Avea mereu un ciomag la el, în care se sprijinea ca să meargă, cât de cât, ca un baston. Stan Nebunul îl știa tot satul, dar eu îi spuneam domnu’ Stan, că venea mai mereu la bunică-meu să se spovedească, să mai vorbească de una-alta și uneori să mai primească colaci, prescură și altele, ce se dădea de pomană.
Bunicul, tatăl mamei mele, preot în sat de mulți ani, repartizat acolo imediat după ce a absolvit Seminarul, era un om blajin. Înalt, subțire, mulți dintre cei care l-au cunoscut spuneau că eu lui îi semăn. Ei au fost cinci frați. Două fete și trei băieți. O fată profesor, el preot, restul doctori. Foarte talentat, cânta la vioară nemaipomenit, era un om de o cultură rară. Citise mult și încă citea deseori când eram eu pe-acolo. Nu prea le avea cu munca fizică, dar se ajuta cu oamenii din sat, pe care-i chema la pomi, gradină și ce mai aveau ei acolo.
Pe el îl chema Gheorghe Cristea, dar toți în sat îi spuneau popa Gogu.

Duminica dimineața era nelipsit de pe terenul de fotbal din centrul satului. Acolo se jucau meciuri în divizia județeană, sau ce-o fi fost, iar el mereu era arbitru 🙂 Era respectat de toți oamenii din sat, iar eu simțeam așa, ca o onoare, să declar că sunt nepotul lui.
Pe vremea aia, pentru a primi parohie, trebuia să fii căsătorit. Așa că s-a însurat cu fata celui mai bogat om din sat, care avea magazinul de acolo. Parcă și cârciumă, nu sunt sigur. Oricum, au avut premisele unei căsătorii minunate. Până a venit războiul, apoi comuniștii, i-au trecut la chiaburi și le-au luat totul. Bunică-meu a scăpat de pușcărie, nu știu cum și a rămas preot în sat. Niciuna din fetele lui, nici maica-mea, nici mătușă-mea Diana, nu au avut voie să dea la facultate… Așa se scrie istoria.

Ohooo,… se vede că nu știu să scriu!!! Am început să povestesc despre primul meu sărut si am ajuns în bălării, la comuniști…
Scuze! E târziu, sunt obosit, sigur revin cu continuarea. 

Rezoluția mea de anul nou era vara…

Mai, la mine nu prea a prins partea asta cu rezolutiile de Anul Nou. „Pe vechi” nu-mi amintesc sa fi fost la noi obiceiul asta, am auzit de ele cam in ultimii douazeci si ceva de ani, dar niciodata nu le-am adoptat. Sigur, imi puneam un gand asa, pe scurt, in clipa aia unica, de revelion la douaspe noaptea, cand, imediat dupa anul nou incepeai sa te pupi cu toata lumea. Dar imi trecea repede, iar mai tarziu, nu prea mai stiam exact care imi fusese dorinta.

In schimb, am in minte cu claritate, ce-mi doream in fiecare vara in clipa cand se termina concediul si plecam de la mare. Pentru mine, aia era o adevarata rezolutie pe care o asteptam sa se implineasca peste an, dar a carei implinire, of! mereu se lasa asteptata, din nou, pentru la anu’…

Cand eram copil, aproape in fiecare an se respecta un acelasi pattern al vacantei de vara. Aproape imediat cum incepea vacanta, dupa 15 iunie, plecam la tara la bunici, pentru cam vreo luna, 6 saptamani. Aveam ambele perechi de bunici in acelasi sat, asa ca nu aveam doua „la tara”. Satul se cheama Raca, e in Arges, la granita cu Teleorman, vecin cu Silistea-Gumesti a lui Marin Preda. Parca in Delirul scrie de „a lui Parizianul”, care avea o ruda in Raca… Acolo stiu ca mergeam, in fiecare an, la Tatarasti, la targul de sfantul Ilie, pe 21 iulie, ceea ce era, pentru viata satului, un mare un reper al verii, mai ales pentru tineri: mergeam acolo si ne dadeam in cap! Rar am prins acolo si targul de sfanta Maria, pe 15 august. Ala era cel mai mare al verii si acolo era sa iau odata o bataie ca lumea de la unii care erau beti si aveau cu ei cutite. Aia erau flacai in toata firea, horatati si in gasca. Eu, un putoi de Bucuresti, fara sa stiu a ma bate, mi-as fi furat-o rau de tot, dar am avut noroc, m-am strecurat cumva si am reusit sa fug…

Cam pe la 1 august reveneam in Bucuresti si plecam cu ai mei in concediu, in fiecare an, pana la facultate. Mai intai la mare, apoi sambata ne intorceam in Bucuresti si duminica plecam la munte. V-am mai povestit problemele mele cu marea, cu valurile, cu urechile mele si otitele repetate… Nu reuseam sa ies din modelul asta deloc. La mare, ai mei nu mergeau niciodata „cu bilet”, ca sa nu depindem de vreme si sa stam acolo toate zilele, desi ar fi plouat. Si intotdeauna, la Eforie Sud. Motivul era ca acolo aveam si marea si lacul Techirghiol, pentru efectul terapeutic al namolului. N-o sa uit niciodata mirosul de namol, sau senzatia aia cand te ungeai si se usca pe tine, de te strangea si te ustura, mai ales cand te dadeai pe partile care oricum te jenau, inrosite deja de la bronzul excesiv. Insa ai mei insistau ca treaba asta ajuta, ca e sanatos etc… Cand veneam la mare cu trenul de la Bucuresti, aveam doua repere pe drum, pentru care ieseam la geamul vagonului. Unul era Dorobantul, perechea de statui de la capul podului Cernavoda, pe care doar din tren le poti vedea atat de aproape. Al doilea, mai pacatos, ce-i drept, dar, hei! vorbim de mintea unui un adolescent, da? …erau femeile de la bai, la ghiol, la Eforie Sud, care se vedeau din tren, intinse pe nisip, sau in picioare, absolut goale. Insa erau date cu namol, de sus pana jos… ca niste statui. Abia acum realizez ca, atat statuile dorobantilor, cat si femeile de la namol, erau la fel de negre si maiestouase, lucind in soare 😉

Apropo de namol, erau ani in care eu mai luam o portie de sejur cu namol, cand mergeam cu bunicii la Amara. Acolo, bunica-mea cauta camere la particular si pentru ca era un bun negociator, erau ani in care platea doar 8 lei pe noapte pe camera!

In Eforie, dimineata mergeam la plaja la mare, apoi la masa de pranz la vreo autoservire prin oras, unde stateam cel putin o ora la coada la „plimba tava”, iar dupa amiaza la ghiol, la namol. Era acolo un teren de fotbal, cu gard d-ala din placi orizontale de beton, spart intr-un loc in spate, inspre calea ferata. Pe acolo te puteai strecura, traversai calea ferata si, peste un damb, ajungeai la ghiol. Fara bilet de intrare, toalete sau dusuri, nimic amenajat, mai erau unii acolo care vindeau namol in paharele de plastic, 1 leu paharul. Taica-meu numea locul ala la milogu’… In apa intrai tot acolo, pe malul acelui damb si-mi placea ca te tinea apa la suprafata, era foarte sarata. Acolo ma dadeam si eu mare ca stiu sa inot si nu imi mai intra apa in urechi, ca la mare, unde erau valuri.

Cateodata, mergeam pe unul din digurile de la mare si cumparam pesti prinsi de pescarii plecati din zori pe mare, care pe la zece se intorceau. Mai luau ai mei din piata ce era necesar si, dupa amiaza ne mutam acolo, pe marginea terenului de fotbal, la umbra gardului de beton. Acolo taica-meu amenaja un gratar dintr-o tabla sau sarme, pietre, eu mergeam, cateodata cu frate-meu, sa cautam lemnele de foc la care frigeam pestii, maica-mea facea legumele, usturoiul si zeama. Nu stiu cum, da’ iesea o saramura atat de gustoasa, de vorba aia, dadeai cu caciula dupa caini! Saramura ca aia, asa, la botu’ calului, nu am mai mancat niciodata!

Nu mergeam in fiecare dupa amiaza la ghiol, mai mergeam si la mare. Seara faceam turul tuturor restaurantelor si teraselor, sa vedem unde ne asezam, de fiecare data in alt loc. Stiu ca era o terasa mare, frumoasa, undeva peste sosea de posta, unde seara de seara canta Aurelian Andreescu. Cred eu, cea mai buna si puternica voce masculina romaneasca. Ascultati „Oameni”, care cred ca bate la cur orice piesa de gen americana. Mai pierdeam apoi timpul pe la jocuri, luna parc sau locurile unde se mai aduna lumea la tarabe, pe langa cazinoul din Eforie. Cam ala era principalul centru de atractie. De exemplu, era un tip, destul de in varsta, pitic, care avea un cantar. 25 de bani cantaritul. Dar ce show putea sa faca si ce comentarii apropo de fiecare client si greutatea lui, se aduna lumea in jurul lui ca la urs. Un adevarat stand-up gratuit. Multi se cantareau doar ca sa vads show-ul, nu ca ar fi avut nevoie. L-am mai vazut dupa aceea si prin Bucuresti, dar acolo era altceva: un om cu un cantar. Anonim…

In fiecare an era cate-o zi mai naspa, cu ploaie sau nor. In ziua aia se stia, toti faceau turul litoralului. Mama, ce aglomeratie era prin autobuzele alea care mergeau intre statiuni, nu va puteti imagina! Nu era ca in alea de Bucuresti, clasice, alea erau parfum. Aici ganditi-va ca, na! toti carau cu ei sacose si plase cu alea de plaja, cu betele de cort, cu oale de noapte pentru copii, colaci, mingi sau chiar saltele umflate. Si stateai in statie cateva ture pana reuseai sa urci intr-unul…

In vara in care am intrat la liceu, deci dupa a opta, am avut prima oara voie sa ma duc singur la discoteca, era acolo la etajul cazinoului, se auzea muzica tare afara si aveau la intrare un neon d-ala violet. Pe vremea aia, ala iti lua mintile, credeti-ma! Era musai sa intri inauntru 😊 Acolo, in anii aia, am vazut prima oara o orga de lumini.

Plaja la Eforie Sud e foarte ingusta, erau putine locuri. Cele mai ravnite erau nu cele aproape de apa, ci cele de la perete, de langa faleza. De ce? Habar n-am… Cred cu lumea, venind cu multe bagaje la plaja, le mai putea agata de peretii aia si era mai usor sa faci „cort”: adica alea patru bete din lemn, de se infigeau in nisip ei de care legai orizontal un cearșaf, ca acoperis. Pe vremea aia, umbrelele de soare erau rarisime, asa ca solutia asta era cea mai la indemana. Uitati-va la pozele de atunci si sa numarati cate umbrele de plaja erau. In schimb, acum nu mai vezi plaja de umbrele 😊 parca e un acoperis non-stop! Frate, ce paradox: sa vii la plaja, dar sa vrei sa o acoperi pe toata, ca sa fii la umbra!

Ca sa prinzi un loc la plaja, la perete, trebuia sa vii cam pe la cinci jumătate, sase era deja tarziu. Nu venea toata familia, de obicei barbatii erau trimisi la inaintare. Cateodata mai veneam si eu cu taica-meu, ca sa prind rasaritul. Sotiile si copii veneau pe la opt. Si trebuiau sa aduca ceva gogosi si cafea, ca barbatii, odata ajunsi la plaja, nu puteau parasi locul tocmai capturat. Unii incercau sa rezerve mai multe, dar nu prea se putea. Depindea de tupeu. Se furau locurile de plaja si sa vezi dupa aia scandaluri. Se uneau mai multi barbati dintr-un grup si luau locuri invecinate, ca sa stea in gasca la plaja. Dupa amiaza, cand lumea pleca la masa de pranz, mai rugai pe unul-altul sa-ti tina locul, dar in general se pleca de la zid, ca soarele se muta spre vest si venea umbra, deci locurile se mai eliberau, lumea se muta spre apa…

Lumea pestrita pe plaja, multi ambulanti, cu de toate, cu piatra ponce – piatra de baie, cu gogosi, cu maimute, cu colorata / maine-i gata, cu nu dati banii pe prostii / faceti poze la copii, cu namol, cu porumbelul fiert, cu siraguri din melci sau cutiute si suveniruri din scoici lipite pe niste cutii din carton, imbibate in nisip. Dar mai erau si unii care, pur si simplu, erau la ciordit. Se furau de toate, cele mai pretioase capturi erau noile radiouri cu tranzistori Mamaia, sau cele Albatros. Alea rusesti au aparut mai tarziu…

Normal, ca adolescent, incercam sa fac si eu diverse agatamente pe plaja, niciodata nu mi-a iesit nimic. Ma mai lipeam de grupurile care jucau volei pe plaja, sau pe faleza. La volei ma pricepeam, si eram repede acceptat in grup. Chiar plonjam bine si, de cate ori jucam ceva, imi placea sa dau totul pentru joc. Asa ca la impresia artistica, ieseam bine. Dar apoi, odata terminat jocul, nu stiam ce ar trebui facut sa incep o discutie cu o fata din grup pe care o ochisem, sa continui sa ma plimb cu ea, macar s-o conduc pana la cerceaful ei. Nimic, frate! In ani de zile, nu am fost in stare sa agat si eu pe cineva la mare… Cand ajungeam in toamna la scoala sau la liceu, baietii colegi de clasa mereu se dadeau mari si povesteau ce-au facut la mare, ce agatamente care mai de care mai remarcabile reusisera, unii chiar mersesera mai mult de atat, pana la capat!!! Eu, cu buza umflata  🙁  Si nu ca nu mi-as fi dorit. Oho!!!

Mereu, cand era ultima zi de plaja si trebuia sa plec, ma opream pret de un minut acolo sus, unde era cazinoul si se vedea in vale toata plaja. Acolo avea loc rezolutia mea de fiecare an. Am si-acum in cap, clar, cum imi ziceam: Mirceo, gata, e timpul! Pana vin din nou la vara la mare, trebuie sa fiu deja barbat, sa fiu si eu in stare s-o fac pentru prima oara! Sigur, pana la vara se intampla!

Ani de zile am repetat aceeasi rezolutie… Si ce daca?

🙂