The Show Must Go On

MGxG

Initial, mi-am zis ca nu mai scriu nimic. In perioada asta, Facebook imi tot aminteste ca acum fix doi ani am fost diagnosticat cu cancer si internat pentru operatie. Nu mai vreau sa scriu de asta, pentru ca ii dau prea mare importanta si pe urma bestia si-o ia-n cap. Cancerul. Si nu mai vreau asta, vreau sa merg mai departe ca un om norma, fara sa ma gandesc la el…

Insa apoi mi-am amintit, de fapt, motivul pentru care am inceput sa scriu de boala mea, chiar atunci cand eram in spital. Pentru ca am vrut sa ajut. Pe alti barbati curajosi, sau poate fricosi ca mine, insa care nu s-au dus la un control la urolog, sau nu au stiut ca exista o analiza ce se cheama PSA si care poate semnaliza din timp orice disfunctie a prostatei. Si, care e atat de usor de realizat, la orice recoltare de sange. Pe cat e de simpla analiza, pe atat de importanta, pentru ca este primul semn de avertizare ce poate chiar salva vieti, daca este sesizat in timp util.

MGxG
MGxG

Atunci am luat decizia sa fac cat mai cunoscuta povestea asta cu analiza PSAului si rolul ei, s-o popularizez. In decembrie 2017 si lunile urmatoare, am scris multe articole aici, pe blogul meu, despre cum am fost diagnosticat cu cancer, apoi ajuns la operatie, sederea in spital, cum a decurs ulterior recuperarea si, in concluzie, ce inseamna sa fii bolnav de cancer in Romania. Am primit sute de mesaje, telefoane, urari si incurajari, dar si intrebari concrete despre asta. Sau am ascultat povestile unor prieteni care, insa, nu au vrut sa faca publica durerea si suferinta lor. Chiar mi s-au ceur sfaturi, sau idei, ori solicitari de indrumare etc. Nu ma pricep la medicina deloc, asa incat nu am avut ce sa povestesc decat despre experienta mea de pacient.

Chiar intentionam atunci sa infiintez o fundatie prin care sa aduc in atentie cat mai multora importanta controlului periodice a prostatei dupa 40 de ani si a analizelor aferente, deoarece noi, barbatii, aproape toti avem sau vom avea probleme cu aceasta. Mi se parea ca pot sa fac asta si ca o voi face.

Am iesit din spital, m-am luat cu recuperarea, cu radioterapia, tratamentul hormonal, cu analizele, cu mers la controale, d-astea normale in situatia mea. Apoi mi-am mai luat niste proiecte de colaborare, am mai pictat, am muncit apoi luni de zile pentru expozitia mea de pictura de asta primavara, de la Bruxelles, am inceput sa fac cursuri de desen, voluntariat si multe altele… Adica, mai pe scurt, mi-am umplut timpul atat de mult incat sa nu mai am timp liber. Daca l-as avea, mi se pare ca l-as irosi, iar eu acum apreciez cu totul altfel fiecare secunda. La adevarata valoare. Fraier sunt ca abia la varsta asta am ajuns la concluzia asta…

In fine, am abandonat ideea fundatiei. Ori a activitatii in sprijinul diagnosticarii intr-o faza incipienta, constientizarii sau prevenirii cancerului de prostata. Sau cum s-o numi, sigur ati prin ideea…

Insa acum cateva zile am primit un mesaj pe Messenger, apoi un telefon de la cineva, necunoscut, care are tatal intr-o situatie destul de asemanatoare cu cea in care am fost eu si care mi-a solicitat cateva informatii mai concrete si chiar sfaturi. L-am intrebat cum a ajuns la mine si mi-a spus ca a cautat pe net articole despre cancerul de prostata si asa a citit ce am scris pe blogul meu. Va dati seama ca m-am bucurat ca am putut ajuta inca pe cineva,… (dar, mai ales, la cat sunt de narcisist.)

Apoi, gandind mai profund, atata cat sunt eu in stare, am ajuns la concluzia ca poate nu fac bine sa nu scriu mai departe despre asta, pentru cei care au nevoie sa afle din experienta traita de mine. Iar ideea aia cu fundatia incepe sa mi se para, din nou, de luat in seama la modul foarte serios.

Dar habar n-am ce sa fac in sensul asta. Stie careva dintre voi, sau vi se pare o prostie?

10 August, Cu Bune Și Rele – O Întâmplare Adevărată

Heei, prieteni, eu abia aștept 10 august! Nu știu exact de ce, pentru că am avut atâtea ieșiri în Piață, unele grele de tot, mai ales în iarna lui 2017, când cu ordonanțele 13-14 și cu căcaturile pe care le făcea Dragnea, urmat de slugile lui. Iar în cea de acum un an, ne-am furat-o rău de tot de la jandarmii care, cică, au deturnat o lovitură de stat. Câte gaze am înghițit atunci, câte lacrimi, usturimi și înecăciuni, nu mi-am mai luat-o niciodată. Dar, pentru că așa sunt eu, încerc să trec peste mizeria umană și umilința trăită și să rețin partea bună. Pentru că, pentru mine, 10 august a fost și o întâmplare mișto, care, probabil îmi va marca viața de aici înainte! Hai să vă zic povestea…

Vă amintiți, desigur, că anul trecut number one across the nation a fost hitul cu MUIE PSD. Nu mai reiau de unde a început, știți voi desigur, cert e că atunci era in mare vogă (nu că acum nu ar mai fi de actualitate). Toți din familie ne-am făcut tricouri speciale cu mesajul mobilizator si am plecat la miting. Inițial, Mircea și cu mine, urmând ca să ne vedem mai târziu cu Ana și cu Dan. Pe drum, ne tot arătau oamenii cu degetul și se uitau după noi, iar unii ne opreau să facem poze împreună cu ei, să se vadă clar mesajul de pe tricouri. Era un soare cumplit când am ajuns noi, undeva înainte de ora patru. Simțeam asfaltul topit acolo, în centrul Pieței Victoriei, unde nu e niciodată umbră. Atunci chiar începuseră bezmeticii ăia de jandarmi din stânga guvernului să se încălzească, golind câteva butelii de gaz pe noi. După ce am luat o porție zdravănă de gaz direct în față, ne-am retras la Girafă, unde era umbră și se mai putea respira cât de cât. Acolo, pe o bancă un grup care ne-a văzut a vrut să facă poze împreună cu noi. După care am mai povestit puțin, am aflat că grupul venise special de la Brașov pentru protest și am constatat că avem chiar și prieteni comuni. Apoi una dintre doamne m-a întrebat cum îmi trimite pozele. I-am răspuns că simplu, mă găsește pe Facebook, după Mircea Gheorghe. Ne-am urat toate cele bune și-apoi Mircea și cu mine ne-am întors la locul nostru obișnuit, în primul rând, în fața guvernului. Mai pe seară au venit și Ana și Dan, așa, pentru reîntregirea familiei 😊 Apoi a început distracția…

Ce a urmat știți desigur cu toții, am mai scris și eu aici si am pus pe canalul meu de YouTube acest video cu nebunia de atunci când eram gazați și ne sufocam, ca niște șobolani.

Peste câteva zile, am primit un friend request pe Facebook, am acceptat și pe mesaj am primit fotografia de la Girafă, făcută de grupul din Brașov. Sincer, cu toată nebunia de atunci din noaptea de 10 august și cu tot ce a urmat, uitasem complet momentul. Am mulțumit pentru poză, am mai discutat puțin despre cum s-a terminat mitingul pentru fiecare… Atunci am aflat ca și ei fuseseră gazați și alergați de polițiști până hăt, departe…

…însă partea incredibilă abia de acum începe!

Pe mess, doamna care mi-a trimis fotografia, mi-a spus că a citit puțin pe blogul meu și a aflat că am cancer. Am povestit povestea diagnosticării, a intervenției chirurgicale, urmări, tratament etc. M-a întrebat ce m-a determinat si am apelat la spitalul Monza. Pentru că am vrut neapărat să fie intervenția cu robotul. Inițial am sunat la celebra clinică de la Cluj-Napoca, acolo mi-au răspuns că nu au consumabile pentru robot, așa ca să sun la spitalul Sf. Constantin din Brașov, pentru că acolo vine dl. profesor doctor Ioan Coman, de la celebra clinică din Cluj și operează o dată pe lună. Le-am solicitat să mă programeze, și mi-au spus că mai întâi trebuie să mă consulte dl profesor, după care decide dacă sunt de operat și în ce condiții. Eu eram fricos și disperat, ud tot, abia aflasem că am cancer, voiam să mă operez cât mai repede, așa că am căutat pe net să văd unde mai găsesc robot si așa am sunat la Spitalul Monza. Acolo, am vorbit cu Oana Adina Ralea pe la prânz, care a rezolvat, ca întotdeauna (săru’ mâna, Oana!), extrem de rapid situația. Așa se face că, în aceeași zi, pe la cinci după amiază deja mă întâlneam cu dl doctor Cristian Surcel. Am schimbat câteva cuvinte, întrebări directe, fără ocolișuri, apoi s-a uitat pe analize, pe biopsie, și m-a programat în câteva zile la operație.

– Și când te-au programat cei de la spitalul din Brașov la consultație?

Cam la vreo două luni după ce deja mă operasem. Am înțeles că dl profesor doctor Ioan Coman, fiind doar o dată pe lună la Brașov, are maxim 10 pacienți la consultații și câte două operații lunar. Așa încât înțeleg că ăsta e ritmul de lucru.

Hmmm, nu-mi place ce aud. Eu sunt directoarea spitalului Sf. Constantin din Brașov!

Să-mi cadă fața!!! Deci, prieteni, din o sută de mii de oameni prezenți la evenimentele din 10 august, eu TREBUIA să mă întâlnesc cu doamna Camelia Șamotă! Ziceți voi, dacă asta e doar o coincidență, sau destin, sau cum vreți voi să-i spuneți, oricum, ceva care aranjează toate lucrurile să se-ntâmple.

Apoi am aflat ca în grupul pe care l-am întâlnit la girafă mai era și Andreea Moldovan, o inimoasă și energică doamnă doctor, medic primar în boli infecțioase. Cu specializarea obținută în Elveția, Andreea este implicată în multe proiecte pe tema curățeniei în spitale și prevenției infecțiilor nosocomiale specifice. Cu o extrem de bogată activitate publicistică, doamna doctor mai are timp și pentru multe evenimente și campanii de voluntariat, derulate în special pentru educarea copiilor, care astfel sunt învățați că trebuie să-și însușească anumite reguli de igienă încă de mici.

Despre spitalul Sf. Constantin, ulterior am aflat ca are un personal medical extrem de valoros, care i-a permis să aibă multe premiere în medicina românească. Recunoașterea meritelor extraordinare a fost chiar la cel mai înalt grad, președintele Klaus Iohannis felicitând-o pe Camelia și, prin ea, întreaga echipă, pentru performanțele deosebite atinse. Spitalul a fost declarat de către OMS cel mai curat spital din Europa! Deci, se poate și la noi!

De curând, cei de acolo și-au deschis încă un nou sediu modern și echipat la cele mai înalte standarde, pentru a dezvolta serviciile oferite pacienților.

Apoi am discutat mai multe despre evoluția bolii mele și, după un timp, mi-a cerut toate analizele si rezultatele RMN. Apoi mi-a propus să vin la Brașov pentru o consultație la dl profesor dr. Ioan Coman. I-am spus că eu sunt în observație, post-operator, la doamna doctor Andra Cătălina Butolo (actuala Zincenco), care este o profesionistă desăvârșită, pusă la punct cu toate noutățile din domeniul oncologic. În plus, este și o persoană excepțională, cu care comunic foarte bine și în care am mare încredere. Este foarte drăguță, face mult sport, pilotează chiar și avionul, așa că oare ce-aș putea dori mai mult? Credeți-mă, mai ales în cazul cancerului, e esențial să ai încredere totală în medicul tău. Iar asta, mie chiar mi se întâmplă!

Doamna doctor mi-a explicat, încă de la început, pe îndelete cum acționează cancerul meu. Și toate mecanismele ce se petrec la mine în corp din cauza bolii, problema necesității tratamentului hormonal și ce implică el. Așa am aflat că pentru celulele canceroase pe care le am, testosteronul este un vehicul, ca un fel de transportator prin corp. Pericolul este ca ele să ajungă sa afecteze alte organe, de obicei provocând cancerul de oase. De aceea, se stopează generarea lui de către glanda respectivă din creier și pentru asta fac o injecție periodic. Asta aduce în timp mai multe efecte. Pe lângă dispariția totală a funcției erectile pe perioada tratamentului (practic, este o castrare chimică – că tot venise zilele astea Veorica cu propunerea asta de pedepsire a violatorilor), apar ceva kilograme în plus (eu am ajuns de la 75 la 80, chiar dacă îmi păstrez exact același mod în care mănânc și fac mișcare la fel ca înainte) mai ales prin zonele specifice femeilor, chiar și bufeuri. Așa că, doamnelor, aveți în mine pe cineva care vă înțelege din ce în ce mai bine 🙂 

Însă, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că, totuși, nu e orice boală, e vorba de cancer. Al meu! Deci e cazul să profit de așa o oportunitate și să aflu și o a doua opinie, mai ales că analizele nu erau ok, PSA-ul nu era zero, așa cum ar fi trebuit la acel moment.

Am fost la consult, situația mea medicală era destul de neclară, așa că domnul profesor doctor Ioan Coman a decis că e recomandabil să mai aștept, să mă mai vadă cineva. Aici trebuie să intervin și să recunosc că am toată admirația pentru domnul profesor în special și pentru toți medicii care admit că nu dețin adevărul absolut și mai cer o altă opinie unui coleg. De multe ori am observat că mulți au orgoliul profesional atât de mare, încât dacă află că te mai vede și alt doctor, îți dau papucii, sau te pun să alegi: ori, ori. Din fericire, toți doctorii cu care am interacționat în cazul meu, sunt de excepție, oameni și caractere puternice.

După vreo oră, am fost chemat din nou în cabinet și am avut o nouă discuție cu un alt doctor, ce atunci ieșise din operație. Mi-a spus și dumnealui care este părerea lui, așa că am plecat cumva pe gânduri de acolo. Asta e, măcar bine că există o posibilitate să găsim o rezolvare în viitor…

După ce am plecat din Brașov, destul de îngrijorat, am căutat pe net informații despre al doilea doctor care mă văzuse. Era domnul doctor primar urolog Deliu-Victor Matei, director adjunct al Institutului European de Oncologie din Milano. Wow!!! Vă dați seama că mi-a mai venit inima la loc. Sunt convins ca expertiza obținută într-un asemenea spital în Milano își spune valoarea. Mai ales că domnul doctor îmi transmisese un sentiment extraordinar de siguranță și speranță prin tot ceea ce îmi spusese.

Când am vorbit apoi cu doamna doctor Butolo (Zincenco), dumneaei mi-a confirmat ceea ce aflasem, așa că am fost totuși în situația fericită în care toți doctorii care mă văzuseră erau aliniați, în ceea ce mă privește, pe aceeași direcție, pe același tratament. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost într-o eventualitate în care sfaturile difereau, sau erau chiar contrare. Ce dracu’ mă făceam, decideam eu? Păi eu nu mă pricep deloc la medicină sau la cancer.

Mai mult, de curând, doamna doctor Andreea Moldovan a luat legătura și cu un renumit specialist urolog oncolog din Elveția, care, după ce a analizat cazul meu, la fel, a confirmat calea pe care o am de urmat de aici înainte.

De ce v-am povestit toate astea? Ca să vedeți ce oameni frumoși, adevărați profesioniști, devotați vocației lor, extrem de hotărâți să ajute, sunt printre noi. Oameni pe care am avut privilegiul și onoarea să-i cunosc! Uite-așa, ceea ce trebuia să fie un miting de protest, a însemnat o întorsătură foarte importantă în viața mea. Toți cei cărora le-am povestit despre asta mi-au spus că așa trebuia să se întâmple, era menit, poate e vorba de un înger, în orice caz nu am fost acolo degeaba. Am avut ocazia să cunosc acești oameni deosebiți, care în mod evident îmi influențează viața, la modul cel mai direct.

(Intervin cu o paranteza: vă dați seama ce oameni valoroși, doctori eminenți, directori de spitale de excepție au fost gazați, sufocați, amenințați, fugăriți și urmăriți de niște polițiști și jandarmi aserviți PSD-ului, despre care aflam în fiecare zi care le este calitatea lor de om? Jalnic! Asta înseamnă România de azi…)

Încă o dată, asist la alta dovadă clară că în univers exista această lege a echilibrului, în care cred, cea care face ca atunci când se întâmplă ceva rău (bastoane, gazare, fugă din fața jandarmilor etc), să vină la schimb și partea bună. Totul este să ținem ochii larg deschiși și s-o vedem.

Aaaa,… era să uit, bine ca mi-am amintit: voi merge și anul ăsta pe 10 august în Piața Victoriei! Ne vedem acolo 🙂